RSS

Arhive pe etichete: isaia

La Intampinarea Domnului…

Hristos – cărbunele euharistic

“Cărbunele Cel ce S-a arătat mai ’nainte dumnezeescului Isaia, Hristos ca cu nişte cleşte, cu mâinile Născătoarei de Dumnezeu, acum Se dă bătrânului” [1]

“Curăţitu-s-a Isaia, luând cărbunele dela Serafim, bătrânul a strigat Maicei lui Dumnezeu: Tu ca un cleşte cu mâinile mă luminezi, dându-mi pre Acela pre carele porţi, Lumina cea neînserată, şi carele pre pace stăpâneşte” [2]

Vestirea mântuirii lui Adam

“Lui Adam celui ce lăcueşte în iad, merg să-i vestesc, şi Evei să-i aduc bună vestire, Simeon a strigat, cu proorocii dănţuind: Bine este cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri” [3]

“Pre Cel ce Se poartă în căruţă de Heruvimi şi Se laudă cu cântări de Serafimi, purtând în braţe Născătoarea de Dumnezeu, pre Cel ce S-a întrupat dintr’însa fără ispită de nuntă, pre Dătătorul Legei, Cel ce a plinit rânduiala Legei, L-a dat în mâinile bătrânului preot; carele Vieaţa purtând, a cerut dezlegare de vieaţă, zicând: Stăpâne acum mă slobozeşte, să vestesc lui Adam: Că Te-am văzut Prunc, pre Tine, Dumnezeul Cel neschimbat, şi mai ‘nainte de veci şi Mântuitor lumei” [4]

.


[1] Stihiră a Stihoavnei la Vecernia Mică a Întâmpinării Domnului, glas II, în Mineiul lunei lui Fevruarie, Ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1909, p. 24

[2] Stihiră a Canonului Utreniei Întâmpinării Domnului, Peasna 5, glas III, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 32

[3] Stihiră a Canonului Utreniei Întâmpinării Domnului, Peasna 7, glas III, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 34

[4] Stihiră a Stihoavnei la Vecernia Mare a Întâmpinării Domnului, glas VII, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 29

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

ÎPS Teofan: „Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul” (Isaia 24, 19)

„Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți,

se clatină pământul” (Isaia 24, 19)

Doxologia.ro / 11 martie 2011

de ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei

Pământul s-a tulburat din nou în măruntaiele sale în Țara soarelui răsare și se manifestă violent, spre disperarea oamenilor. Milioanele de victime ale cutremurelor cu revărsări de ape din Asia, ale uraganelor din America, ale îmbolnăvirilor de SIDA din Africa, ale inundațiilor de la noi și din toată Europa din anii trecuți și acum ale necruțătorului cutremur din Japonia ne obligă la o reflecție asupra cauzelor dezastrului. Ce s-a întâmplat, oare, în adâncul pământului, pe pământ, în ape și în văzduh? Cine este responsabil de toate acestea?

Credem și mărturisim că omul, așezat de Dumnezeu ca „preot“ și slujitor al creației, este responsabil, prin faptele sale, de tot ceea ce se întâmplă în natură.

Natura este prietenul omului, nu dușmanul său. Urmărind însă numai propriile sale interese, omul deranjează lumea înconjurătoare în echilibrele sale așezate în ea de Creator. Consecința acestei atitudini lipsite de comunicare pașnică și respectuoasă cu natura este transformarea ei, din prieten și aliat, în dușman. „La noi în Balcani – spunea Sfântul Nicolae Velimirovici – se păstrează încă ceva din respectul vechi față de natură. Trăiește încă obiceiul ca săteanul să-și facă cruce zicând: Doamne, iartă, când vrea să taie copacul, să cosească iarba sau să junghie animalul. Popoarele care au declarat război naturii (…) au atras asupra lor nenumărate rele. Cel care rupe legăturile prietenești cu natura le rupe în același timp și cu Dumnezeu“.

Exploatarea naturii de către societatea tehnologică modernă este, în general, recunoscută ca responsabilă pentru unele dezastre naturale.

Ceea ce însă nu se mărturisește îndeajuns este adevărul că tot ce se petrece în natură este o extindere a ceea ce se află în inima omului. O analiză atentă și responsabilă a istoriei omenirii arată faptul că sfințenia sau păcatul din om antrenează întreaga creație, influențând-o în bine sau în rău. Viața curată a omului aduce bucurie și se revarsă ca un har de binecuvântare asupra universului. Atunci când omul își umple viața de Dumnezeu, zidirea, în totalitatea ei, primește lumină și slujește omului fără rezerve. Se explică astfel de ce ramurile copacilor se înclină la trecerea unui sfânt, de ce otrăvurile devin nevătămătoare pentru un om cu viață sfântă (Luca 10, 19) și de ce animalele încetează de a mai fi sălbatice în apropierea unui om pacificat lăuntric. Acest adevăr, transpus la nivelul unui popor întreg sau al societății umane în general, are drept consecință manifestarea naturii în mod pașnic, fără convulsii.

Dimpotrivă, generalizarea păcatului prelungește răul în interiorul creației și aceasta se manifestă, în consecință, la adresa omului prin cutremure, inundații, boli, secetă etc. După cum natura este receptivă la bunătatea, modestia, credința și frumusețea sufletească a omului, în același fel, ea nu este indiferentă față de răutatea, trufia, pretenția luciferică la superioritate manifestate de oameni. Nici furtunile, nici trăsnetele ucigătoare, nici norii de lăcuste, nici revărsarea nemiloasă a apelor nu vin la întâmplare. Ele prelungesc furtunile, agitația, seceta sufletească, necredința și cutremurele ce au loc în sufletele oamenilor și între oameni. „Pământul va fi pustiit – avertizează profetul Isaia poporul plin de păcate – pământul este în chin și sleit (…) Pământul este pângărit sub locuitorii lui, căci ei au călcat legea, au înfrânt orânduirea și legământul stricatu-l-au în veci! Pentru aceasta, blestemul mistuie pământul și locuitorii îndură pedeapsa lor“ (Isaia 23, 3-6). „Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul (…) Păcatele apasă asupra lui“ (Isaia 24, 19-20). Trăind în duhul acestei concepții biblice, țăranii satului românesc de altădată încercau să afle ce păcat mare fusese săvârșit în obștea lor pentru faptul că o năpastă sau alta se revărsa asupra ogoarelor, asupra animalelor, asupra lor înșiși.

Dezastrele care au zdruncinat atât de puternic viața umanității nu sunt, oare, o reflectare, o răsfrângere în natură a răului devastator din noi? Ca reacție la tot ce s-a întâmplat în urma inundațiilor, s-a hotărât construirea de ziduri și baraje mai înalte și mai puternice pentru a opri, pe viitor, furia apelor. Este o acțiune binevenită, absolut necesară. Este, însă, și suficientă? Nu aplicăm, oare, aceeași logică pe care au avut-o oamenii după potopul lui Noe? Ei au hotărât să construiască turnul Babel. În zilele noastre, ca și atunci, nu se vorbește despre necesitatea ridicării unor ziduri interioare care să potolească furia urii, a dezbinării, a tendințelor de dezintegrare a familiei și, implicit, a neamului. Nu se vorbește decât firav, parcă ne-ar fi rușine, despre înălțarea unor ziduri educaționale și legislative care să ne apere de furia ucigătoare de suflet și trup a păcatelor contra firii, a avorturilor, a pornografiei.

Cutremurul din Japonia și alte dezastre ale stihiilor naturii sunt și un avertisment adresat omenirii pentru a se întoarce cu fața către Dumnezeu.

Prin Biserică se oferă lumii posibilitatea primenirii ei pe dinlăuntru prin credința în Întruparea, Moartea și Învierea lui Hristos. Pământul, apa, văzduhul „așteaptă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, cu nerăbdare să se izbăvească de robia stricăciunii“ (Romani 8, 19) și a păcatelor noastre.

Este necesar să primim în sufletul nostru pe Hristos Dumnezeu, pentru ca El să ia chip în noi și să ne mântuiască. Altfel, nu se știe ce dezastre vom plânge în viitor.

Orice zâmbet plin de tandrețe adresat nefericiților acestei lumi, orice atitudine de iertare pentru cel ce ne-a greșit, orice mângâiere pentru bătrânul răvășit, orice copil nou născut, orice rugăciune pentru cei ce „ne iubesc și pentru cei ce ne urăsc pe noi“, orice experiență a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră se transformă în binecuvântare pentru noi, pentru ceilalți și pentru întreaga creație.

sursa>

http://www.doxologia.ro/articol/20110311/pamantul-se-sfarama-pamantul-sare-bucati-se-clatina-pamantul-isaia-24-19

foto>

http://fc-d.ro/wp-content/uploads/2011/03/japan-earthquake-fire-tsunami-2-0311-495×333.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Cel ce v’a văzut pre voi goli, S’a arătat, ca să vă îmbrace în haina cea dintâiu

~~~+~~~

“Găteşte-te Zavuloane, şi bine te împodobeşte Neftalime; Iordane rîule stăi, priimeşte săltând pre Stăpânul Cel ce vine să Se boteze. Bucură-te Adame, împreună cu strămoaşa. Nu vă ascundeţi ca mai’nainte în Raiu. Că Cel ce v’a văzut pre voi goli, S’a arătat, ca să vă îmbrace în haina cea dintâiu. Hristos S’a arătat, toată făptura vrând să o înnoiască”[1]

~~~+~~~

Galileea neamurilor

Hotarele fiilor lui Zabulon si ai lui Nefatli se intindeau in Nordul Canaanului, din jurul Mării Ghenizaret pana la Marea Mediterana. Erau cele mai fertile pamanturi, impreuna avand deschidere la doua mari si cuprinzand la Sud si manoasa Vale Izreel. Aceasta regiune era numita de catre evrei simplu: Galileea.

Aratand ca Mantuitorul trebuie sa propovaduiasca evanghelia Sa si in partile Capernaumului de langa Lacul Ghenizaret, Sf. Evanghelist Matei (Mt. 4, 13-16) face referire la profetia Proorocului Isaia (Is. 8, 23 – 9, 1), in care se mentioneaza si aceste doua tinuturi: “Căci nu va mai fi întuneric pentru ţara care era în nevoie. În vremurile de dedemult el a supus pământul Zabulonului şi ţinutul lui Neftali; în vremurile cele de pe urmă el va acoperi de slavă calea mării, celălalt ţărm al Iordanului, Galileea neamurilor. Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare şi voi cei ce locuiaţi în latura umbrei morţii lumină va străluci peste voi”.

Dupa cum se observa, proorocia aceasta poate fi folosita oricand ca paremie la slujba Ceasurilor sau a Vecerniei Botezului Domnului nostru Iisus Hristos. Din pricina departarii de Ierusalim si a amestecului de populatii aceste tinuturi prefigureaza tainic in profetia lui Isaia popoarele pagane. Impreuna ele formeaza “tara care era in nevoie”, in “intuneric” si in “latura umbrei mortii”: “Galileea neamurilor”. Peste acesti pagani Hristos avea sa lumineze cu “lumina mare” si sa-i acopere “in vremurile cele de pe urmă” de Slava Sa.

“V-ati ascunselea” prin Raiu

Revenind insa la textul stihirei vedem cat de sublim se sugereaza pregatirea duhovniceasca pentru “luminare”:  prin gatire (cu post) si buna impodobire (prin impartasire).

“Saltarea” Iordanului este numaidecat intoarcerea lui minunata din aval spre amonte, dinspre Ierusalim si Ierihon spre marturie lui Zabulon si Neftali, Galileea neamurilor, iar porunca de a “sta” arata cutremurul stihiei apelor inaintea fetei Ziditorului. La vazul Stapanului, Iordanul s-ar fi despicat in doua, precum oarecand Marea Rosie inaintea Nourului prealuminos, de aceea este indemnat cu aceeasi barbatie precum a fost indemnat si Sf. Ioan Botezatorul sa-L primeasca la Botez pe Domnul. In Hristos chipul – Adam si coasta – Eva dantuiesc, bucurandu-se ca li s-a sters pacatul de odinoara de catre Cel fara de pacat.

Frumusetea acestei stihiri insa acum se descopera, caci aduce aminte de jocul “v-ati ascunselea” prin Raiu al stramosilor nostri cu Dumnezeu. De ce zice sa nu se ascunda in continuare? Numaidecat din pricina pacatului cel de dedemult[2]!… caci nu aveau cu ce sa se mai gateasca si sa se impodobeasca, caci cata pocainta ei in viata sa fi avut, usile Raiului tot nu s-ar fi desfacut!

Inainte sa se fi vazut cei doi in Rai goli pre ei insisi, Insusi Hristos Dumnezeu i-a vazut lipsiti de har, cand li S-a aratat dorind sa-i imbarce din nou cu haina Slavei Sale – haina cea dintaiu. Ascunsi de intuneric prin Iad, Hristos ii cauta degrab, aratat stralucind ca un sfesnic in “laturile umbrei mortii”.

Verbul “s-a aratat”, pus de doua ori la timpul trecut, marturiseste stergerea definitiv a pacatului stramosesc si irepetabilitatea botezului. Chemarea la innoire intru Hristos prin botez este, asadar, catre toti adresata.

dan.camen.


_______________________

[1] Stihira lui Ioan Monahul, glasul al III-lea, de La Stihoavna Vecerniei Înainte-Prăznuirii Botezului Domnului nostru Iisus Hristos şi pomenirea celui dintru sfinţi părintelui nostru Silvestru, Episcopul Romei (2 ianuarie), în Mineiul lunei lui Ianuarie, Ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1909, p. 34

[2] Vezi spre comparatie intelesul termenului “dedemult” la proorocia Sf. Isaia “În vremurile de dedemult el a supus pământul Zabulonului şi ţinutul lui Neftali”

 
Un comentariu

Scris de pe ianuarie 6, 2011 în articole, diverse, teologie

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

1 Septembrie – Începutul Anului Bisericesc


motto[1]: “Duhul Domnului este peste Mine,

că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor,

M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită,

să propovăduiesc celor robiţi slobozire

şi celor orbi vederea, să slobozesc pe cei apăsaţi,

Şi să vestesc anul plăcut Domnului”

Lc. 4, 18-19 // Isaia 61, 1-2

.

Stih: Binecuvintează-ne nouă Indictul anului nou

Cel ce eşti prea vechi şi pentru oameni nou[2]


ÎNAINTE CUVÂNTARE[3]

«Când Soarele ochiul zidirilor, în luna aceasta vine asupra zodiei Cumpenii şi se potriveşte ziua cu noaptea, ce bucurie nu pricinueşte la toţi de obşte! Pentru căci fiind cea mai întâiu a toamnei, şi mai împodo­bită şi mai bogată de tot felul de roade, îndestulează pre toţi, şi îi face a uita ostenelele zădufului verii trecute şi îndeamnă a se apuca de ale anului viitor cu bună nădejde.

Această lună, ce este a şaptea dela MARTIE, căci odinioară anul se începea dela MARTIE, şi în astronomie încă să mai păstrează acest obiceiu. La Evrei mainainte de robia Vavilonului, se zicea Atanim. Iară după robia Vavilonului Tier; întru carea în tot anul după adunarea roadelor pământului, făcea ei praznicul corturilor, mulţumind lui Dumnezeu, şi această prăznuire o făcea pentru aducerea aminte a petrecerii în pustie în patruzeci de ani, şi pentrucă prin multe scârbe şi ostenele au intrat în pământul Făgăduinţii.

Vrednică de însemnat este şi pentru aceea că ea alcătueşte un număr de şeptime care în toată Scriptura nouă şi veche este de minune şi tai­nică armonie.

Precum în ziua a şaptea s’au odihnit Dumnezeu, la Facere. Şi iarăşi în ziua a şaptea au poruncit să ne odihnim şi altele….

Vrednică de însemnare mai era la dânşii, adecă la Evrei şi pentru aceasta, căci avea ştiinţă din Sfânta Scriptură, că întru această lună, cora­bia lui Noe după încetarea potopului, au stătut pre munţii Ararat.

Şi pentru căci marele Prooroc Moisi în zilele ei, după ce au priimit de al doilea tablele legii, pogorându-se din munte, au avut faţa atât de pro­slăvită, în cât nu au putut ei să caute spre dânsul.

Încă şi pentru căci întru dânsa s’au început cortul mărturiei în muntele Sinai. Şi pentru căci în zilele ei Arhiereul cel mare odată în an intra în Cortul cel mai din lăuntru, care se numea Sfânta Sfintelor, şi aducea jertfă mai întâiu pentru sine, apoi pentru popor, care întru această lună se aduna în Ierusalim, şi se curăţia de păcatele a tot anul, şi aducea arderea cea de tot Domnului.

Şi pentru căci întru dânsa sau sfinţit prea luminata, şi prea slăvită Bi­serica lui Solomon şi Sicriul legii s’au adus într’însa.

Asemenea şi pentru căci dela dânsa se începea numărul ce se tindea până la cincizeci de ani, dupre porunca Domnului, că numărând şapte săp­tămâni de ani, din care se adună patruzeci şi nouă, prăznuia anul al cincizecilea, care se numia la dânşii Jubilar (Iovileos).

Iară de către Romani luna aceasta s’au numit September, carea va să zică a şaptea dela Martie, dela a căriea zi dintâiu, August Chesariul au pus începerea Indictionului pentru pricina dăjdilor dela supuşi, precum arată Istoria. Iară la Greci de către Machedoneni s’au numit Gorpieos. Şi de către Atinei Memactirion, pentrucă în zilele ei făcea sărbătoarea, pre carea o numia memactiria, întru cinstea lui Dios (Jupiter sau Joe) băsmuind ei că acest dumnezeu al lor, amestecă şi turbură pământul.

Iară la noi este cinstită luna aceasta pentru sfintele Praznice care se să­vârşesc, nu întru cinstea lui Joe celui băsmuit de Elini, ci întru slava ade­văratului Dumnezeu Făcătorului tuturor, carele numai căutând spre pă­mânt îl face de se cutremură.

Precum şi Indictionul, nu pentru căci s’au legiuit de August Chesariul îl priimim, ci pentru căci Domnul nostru Iisus Hristos, în ziua aceasta (carea se prâznuia şi de Romani) au intrat în Sinagoga Evreilor, şi au cetit cuvintele Isaiei Proorocului, care s’au plinit întru dânsul, precum scrie Luca Evanghelistul. Care prăznuire a Indictionului s’au aşezat de Sfântul Sobor cel dintâiu dela Nicheea, ca o epocă de slobozenia creştinilor. După ce marele Constantin au biruit pre Maxentie tiranul, şi au luminat lumea cu buna credinţă, întru a căruia împărăţie prin Sfânta Elena maică-sa s’au aflat şi Cinstita Cruce, a căria înălţare cu bună potrivire s’au făcut în luna aceasta a zodiei cumpenii. De vreme ce şi Cinstita Cruce au fost cumpăna dreptăţii între doi tâlhari, ce au fost răstigniţi cu Hristos.

Dela acest Sfânt Sobor al Nicheei până mainainte de căderea împără­ţiei creştineşti, din veac în veac s’au pus în bună orânduială slujbele sfintei Biserici, de sfinţii făcătorii de Canoane, şi scriitorii de cântări, ale Praznicilor Stăpâneşti şi Domneşti, şi ale pomenirilor sfinţilor, ale celor ce mainainte de Lege, şi în Lege au bine plăcut lui Dumnezeu, şi ale celor ce după venirea Fiului lui Dumnezeu la noi, l’au priimit pre Dânsul, şi după înăl­ţarea Lui la Ceruri au mărturisit numele Lui înaintea tiranilor. Şi cu un cuvânt ale tuturor celor ce în multe chipuri au strălucit întru bunătăţi, a cărora slavă ce vor să aibă în veacul viitor; pre cât au fost cu putinţă firii omeneşti a suferi, o au arătat Domnul nostru celor trei ucenici cu Schimbarea Feţii în muntele Tavorului. Apoi şi în sfintele Evanghelii zi­când: “Atuncea drepţii vor străluci ca soarele, întru împărăţia Părintelui lor”. Şi iarăşi pentru slugile cele înţelepte : “Că-i va pune să şază, şi tre­când va sluji lor”. Şi către Apostoli: “Că vor şedea la masa lui întru împărăţia Lui. Şi pre douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israil”. Asemenea şi grăitorul de Dumnezeu Apostol zice: “Au nu ştiţi că sfinţii vor să judece lumea?”

Iară cum că se cuvine nouă să cinstim pre sfinţi, arătat să face din cuvintele Proorocului şi împăratului David, carele zice: “Iară mie foarte îmi sunt cinstiţi prietenii tăi, Dumnezeule”, şi propoveduind stăpânirea lor asupra dracilor, a trupului, a lumii şi a stihiilor, adaoge zicând: “Foarte s’au întărit Stăpâniile lor”. Iară pentru mulţimea lor zice: “Număra-voiu pre dânşii, şi mai mult decât nisipul să vor înmulţi”. Iară cum să cuvine nouă să-i cinstim, ne învaţă sfântul Cuviosul Părintele nostru Ioan Damaschin, cel mai ales dintre sfinţii făcătorii de Canoane, zicând: “Se cuvine să cinstim pre sfinţi ca pre nişte prieteni a lui Hristos, ca pre nişte fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu. Şi după altele multe, adaoge zicând: Câte ai fi făcut ca să afli ajutor, carele să te ducă pre tine la Împăratul cel muritor, şi pentru tine cuvânt să pue către dânsul? Dar pre apărătorii neamului omenesc, pre cei ce fac rugăciuni pentru noi către Dumnezeu, oare nu se cuvine să-i cinstim? Aşa cu adevărat, să cuvine să-i cinstim, Biserici ridicând lui Dumnezeu întru numele lor, daruri aducându-le, aducerile aminte a lor cinstindu-le, şi întru dânsele duhovniceşte veselindu-ne, ca veselia să se facă cuviincioasă celor ce ne-au chemat pre noi, ca nu vrând noi să-i cinstim împrotiva noastră să-i mâniem. Că cu cele ce Dumnezeu să cinsteşte, de acela şi robii lui se vor veseli, iară de cele ce Dumnezeu să mâhneşte, şi ostaşii lui se vor mâhni. În Psalmi şi în laude, şi în cântări duhovniceşti, şi în umilinţă şi milostenie către cei ce au trebuinţă. Noi credincioşii să cinstim pre sfinţi, prin carii mai vârtos Dumnezeu Se cinsteşte”.

Până aici sunt cuvintele Sfântului Ioan Damaschin, din care ne învăţăm că nu sfinţii au trebuinţă de cinstirea noastră, ci noi avem trebuinţă de ajutorul lor, şi cum că nu se cuvine a face pomenirile sfinţilor cu mâncări cu băuturi preste măsură, din care se naşte curvia, nici cu alăute şi cu alte organe, şi cu cântări necuvioase, şi jocuri. Ca nu în loc de a priimi vreun folos din pomenirea lor, mai mult să ne osândim, căci cinstea sfin­ţilor este urmarea vieţii lor.

Deci după Praznicile Stăpâneşti mai întâiu cinstim ale Prea Sfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Mariei. (Din care al prea cinstitei naşterii ei este întru această lună, ca o începere a mântuirii noastre). Apoi ale fieşte-căruia sfânt în toate zilele preste an, cu ale cărora vitejii, isprăvi şi nevoinţe Biserica ca cu nişte stele nerătăcite aşezate, pre tăria ei cea înţelegătoare, luminat străluceşte, şi cununa de douăsprezece luni a anului, ca cu nişte flori bine mirositoare din raiul cel înţe­legător, prea frumos se împodobeşte şi Făcătorul vremilor şi al anilor, Cel ce este minunat întru sfinţii Săi, dupre zisa Proorocului întru sfaturile lor, Să şi proslăveşte şi de către toată suflarea Se închină şi Se laudă.

Deci de vreme ce am pomenit la început pentru prăznuirea corturilor, această lună au fost, întru care şi ale Bisericii Sfintei Învierii lui Hristos cu cuviinţă s’au aşezat a se săvârşi. Datorie avem, ca şi noi să ne aducem aminte de înoirile duhovniceşti, şi spre mai bine să ne schimbăm din zi în zi, până ne aflăm întru această vieaţă prea scurtă. Că nu atât numai pen­tru Biserica cea zidită din pietri şi din lemne neînsufleţite, s’au orânduit a se face pomenirea înoirilor, cât mai mult pentru îndemnarea înoirii du­hovniceşti a fieşte căruia creştin, carele dupre cuvântul apostolesc este Bi­serică însufleţită a Dumnezeului celui viu, precum poate vedea fieşte cine cuprinderea slavei dela Hvalitele slujbei înoirilor la treisprezece zile, cum să cuvine a să înoi omul.

Aşa dar să ne înoim, dezbrâcându-ne, dupre cuvântul Apostolului, de omul cel vechiu, prin pocăinţă şi prin mărturisire curată, şi să ne îmbră­căm în cel nou, prin lucrarea faptelor bune, ca eşind din vieaţa aceasta îndreptaţi şi gătiţi, după ce se vor strica corturile noastre (adică trupurile ce purtăm), şi după ce iarăşi se vor ridica prin glasul trâmbiţii ceii de apoi, să ne învrednicim a priimi rodurile ostenelelor noastre; prăznuind nu odată în an, ci fără încetare, nici în corturi şi colibi stricăcioase ca Evreii, ci în lăcaşurile cele nefăcute de mână, ale celor întâi născuţi. Cu Darul şi milostivirea lui Dumnezeu celui în Treime slăvit, că numai lui se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum, şi întru nesfârşiţi veci ai vecilor, Amin.»

Hristos predicand la Nazaret in sinagoga evreilor - fresca sarbeasca de secol 14, de la Manastirea Decani


_______________________


[1] Cuvintele Mântuitorului rostite la Nazaret în sinagoga evreilor într-o zi de sâmbătă, când S-a sculat să citească şi i S-a dat cartea proorocului Isaia. După ce le-a citit proorocia (Is. 61, 1-2), a rostit în auzul lor cuvintele: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre” (vezi Lc. 4, 16-22). Scriptura aminteşte şi reacţia evreilor: “Şi toţi Îl încuviinţau şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui şi ziceau: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif?” (Lc. 4, 22).

[2] Stihurile de dinaintea Sinaxarului primei zile a lunii Septembrie în Mineiul Lunei lui Septemvrie, ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1908, p. 25

[3] Înainte cuvântare la ediţia a II-a a Mineiului Lunei lui Septemvrie – Bucureşti, 1908, pp. 5-8. Autorul nu este menţionat. Limbajul poartă cu el mireasma arhaică a limbii româneşti de secol trecut şi este cel folosit în carte, transcris exact aşa cum apare în ediţia originală.

_______________________

foto>

http://2.bp.blogspot.com/_-Q9GAkhLh1k/Srk90K02baI/AAAAAAAAARA/QuMEOae6IpQ/s1600-h/jesus-scroll-rabbula.jpg

http://www.srpskoblago.org/Archives/Decani/exhibits/Collections/PublicMinistry/CX4K3056_l.html

http://www.freewebs.com/dancamen/imagini%20pentru%20site/0901churchyear.jpg

 

Etichete: , , , , ,

Purtat din brate in brate

„De sânurile Părintelui nedespărţindu-Te cu Dumnezeirea, Te-ai întrupat precum bine ai voit, ţinut fiind în braţele pururea Fecioarei. Te-ai dat în mâinile primitorului de Dumnezeu Simeon, Cela ce ţi toate cu mâna Ta. Pentru aceasta acum slobozeşte în pace pe robul Tău, care cu bucurie a strigat: Că Te-am văzut Stăpâne”.[1]

Purtat din brate in brate, ca un pe-un nor usor, Soarele dreptatii lumnieaza  in biserica tuturor. Trebuie de la inceput sa facem distinctia dintre ceea ce este un braţ si o mână. In cantarile liturgice, la slujba Intampinarii Domnului, este folosit adesea cuvantul braţ, si foarte rar mână. Batranul Simeon l-a purtat in brate pe Hristos, si nu in maini. Bratul este segmentul superior al mainii, luat de la umar la cot, fiind partea care sta cel mai aproape de san. Sanul, pieptul, se afla intre brate ca-ntr-un cleste. Am putea spune ca este imbratisat in mod natural, pasiv. Asadar, Batranul Simeon imbratiseaza pe Hristos. Actul acesta este plin de dinamicitate; imbratisarea lui nu mai este una naturala, pasiva, ci supranaturala, activa. Aceasta dinamicitate aratata prin purtarea lui Hristos din brate in brate seamana ca un leganat, de aceea se si canta Leganusul (Catavasii) la sarbatoarea Intampinarii. Deci aceasta purtare a Domnului pe brate are legatura cu sanul, care adaposteste inima. Este mai degraba o imbratisare tainica a Domnului cu inima, cand aceasta se leagana. Nu de aceea Dreptul Simeon poarta si numele de Primitor de Dumnezeu si Purtator de Dumnezeu, fiindca primeste si poarta (leagana) pe Dumnezeu. El e de fapt o prefigurare a hristoforilor noului testament, care nu in brate, trupeste, l-au leganat pe Hristos, ci tainic in inimi, atunci cand rosteau rugaciuni neincetate. Simeon nu L-a gustat euharistic pe Hristos, ci doar L-a purtat, primindu-L ca pe-un Cărbune din bratele ca niste cleste ale Maicii Domnului. Este si aici o prefigurare a impartasirii, avand ca baza vedenia lui Isaia, care zice: „Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un cărbune, pe care îl luase cu cleştele de pe jertfelnic. Şi l-a apropiat de gura mea şi a zis: Iată s-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale, şi fărădelegile tale le va curăţi” (Isaia 6, 6-7). Despre aceasta, cateva stihiri liturgice spun clar: „Cărbunele cel ce s-a arătat mai’ nainte dumnezeiescului Isaia, Hristos ca cu nişte cleşte, cu mâinile Născătoarei de Dumnezeu, acum se dă bătrânului”[2] şi iarasi, „Curăţitu-s-a Isaia, luând cărbunele de la Serafim, bătrânul a strigat Maicii lui Dumnezeu: Tu ca un cleşte cu mâinile mă luminezi, dându-mi pre Acela pre carele porţi, lumina cea neînserată, şi carele pre pace stăpâneşte”[3].

‘Stransoarea’ bratelor Maicii Domnului ca de cleste arata clar intruparea Domnului. Acest lucru este exprimat simbolic si de bratele-i care inconjoara pe Cel nemarginit. Ea este adesea numita in stihiri drept norul Luminii, sau nor usor care poarta pe Soarele dreptatii. Este folosit termenul „usor” ca sa arate starea de slobozenie fata de pacat capatata prin Intruparea Domnului. Slobozenie dorea si Batranul Simeon, rostind acel „Acum slobozeste-ma Stapane…”, dorind numaidecat a se lepada de viata aceasta trecatoare pentru ca sa o primeasca pe cea vesnica. Era dorinta de a binevesti lui Adam, pogorat in adancime, ca L-a purtat in brate pe Hristos – Dezrobitorul Iadului. Acest leganel, ca un danţ tainic, este vadit-aratat de dinamicitatea imbratisarii Domnului atat de catre Fecioara, cat si de Batranul. Din sanul Maicii Domnului in sanul Dreptului Simeon – leganat ca un danţ este drumul care merge de la feciorie la batranete.  Insusi Mantuitorul crestea si Se intarea cu duhul. Cand a fost intampinat in Biserica, El a fost purtat din brate in brate.

dan.camen.

____________________

[1] – Slujba Utreniei a Întâmpinării Domnului – Stihiră la Hvalitie, Eh. IV, în Mineiul lunei lui Fevruarie, Ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1909, p. 36

[2] – Slujba Vecerniei Mici a Întâmpinării Domnului – Stihiră la Stihoavnă, Eh. II, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 24

[3] Slujba Utreniei a Întâmpinării Domnului – Canonul, Peasna 5, Eh. III, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 32

____________________

foto>

http://www.flickr.com/photos/14660738@N05/page9/

http://02varvara.files.wordpress.com/2008/02/entrnce-of-our-lord-christ-into-the-temple-1-st-andrei-rublyov.jpg

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/2b/Georgia_Cloisonne_Presentation_of_Jesus_at_the_Temple.jpg

 
 

Etichete: , , , , , , , , , ,

Cuvânt al Mitropolitului Bartolomeu la Buna Vestire: Fie!

buna-vestire

Cuvânt al Mitropolitului Bartolomeu la Buna Vestire

FIE!

† Bartolomeu ANANIA

~~~+~~~

[O predica exceptionala, pentru care cuvintele noastre, cred, sunt de prisos. Multumim Inaltpreasfintia Voastra!   –  dan.camen.]

~~~+~~~

Există în viaţa Maicii Domnului un moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât şi pentru istoria mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într’un singur cuvânt. Fără el, ceea ce Dumnezeu intenţiona în Buna-Vestire ar fi fost un eşec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare, iar consecinţele ei răzbat până la sfârşitul veacurilor.

Aşadar, tânăra Fecioară se află în rugăciune, iar îngerul Domnului i se arată la un moment dat, o salută: bucură-te! şi-i vesteşte că va naşte fiu. Maria îi răspunde prin uimire; ea este numai logodită, nu ştie de bărbat, nu pricepe cum, în condiţia ei de absolută puritate, i s’ar putea întâmpla aceasta, îngerul face un pas mai departe: zămislirea va fi de la Duhul Sfânt, Pruncul ce se va naşte se va chema Fiul lui Dumnezeu. Uluirea Mariei e totală, puterea oricărei înţelegeri e copleşită de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pândite, în mod obişnuit, de îndoială şi de necredinţă. în faţa veştilor năprasnice, colosale, spiritul reacţionează întâi negativ. El s’a obişnuit cu întâmplările comune şi acceptă cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pildă, că ţi-a murit cineva drag e întâmpinată, mai întotdeauna, cu exclamaţia: nu se poate, aşa ceva nu pot să cred! Aşa va exclama o mamă care află că i-a murit fiul pe front, deşi de mult s’a obişnuit cu războiul şi cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot aşa va exclama şi peste câţiva ani, aflând că, de fapt, prima veste exprimase o eroare, că fiul ei a fost doar prizonier şi că s’a întors acum acasă. Imposibil! E îndoiala, vecină cu necredinţa, cu care ucenicii Domnului au întâmpinat vestea învierii Lui; de aceea nu le venea să creadă, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca să fie şi adevărat!

Îndoiala însă e imponderabilul din care te poţi înclina fie într’o parte, fie în alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cuţit care te poate salva sau te poate prăbuşi. Pe o asemenea lamă subţire se află, iată, acum, sufletul Fecioarei. Cât va fi ştiut ea din Sfintele Scripturi? Cât va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? în ce măsură aştepta şi ea, ca întregul Israel, venirea lui Mesia? Iar dacă Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma să Se nască dintr’o fecioară, de ce tocmai ea trebuie să fie aceea? E prea frumos ca să fie şi adevărat! Dar, dincolo şi mai presus de aceasta, cum poate fi o zămislire de la Duhul Sfânt, în ce chip poate Dumnezeu să umbrească o femeie pământeană spre a-I naşte Lui un Fiu? Înţelegerea în sine şovăie şi se poticneşte. Maria stă în cumpănă, dar îngerul nu-i dă răgaz şi-i oferă un exemplu de putere a lui Dumnezeu: bătrâna Elisabeta, de o viaţă cunoscută ca stearpă, se află în cea de a şasea lună a unei sarcini binecuvântate. Asemenea întâmplări, aşadar, nu trebuie judecate la măsura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemăsurată.

Exemplul Elisabetei poate fi convingător, dar, pe de altă parte, e de o concreteţe brutală. O femeie însărcinată în luna a şasea poartă toate semnele apropiatei maternităţi, cu toate implicaţiile ei intime, familiale şi sociale. Or, ceea ce îngerul îi vesteşte tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiectează, năprasnică şi nemiloasă, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta însă e o femeie căsătorită, cu legământ legiuit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, iar faptul că va naşte la bătrâneţe e de natură să stârnească, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?… Dacă va trebui să poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de bănuiala logodnicului, de osânda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu public? Cine o va apăra de condamnarea legii, care o poate târî la poarta cetăţii şi ucide cu pietre? Dacă e vorba de un mister, cine va fi în stare să-l propună înţelegerii şi, mai ales, cine va fi în stare să-l accepte, când el vine din gura unei tinere care nu vădeşte într’însa nimic extraordinar? Iar dacă ea va avea destulă putere să îndure toate umilinţele şi va ajunge mamă, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard căruia societatea îi refuză un statut normal? …

Cuvântul îngerului nu este o poruncă. Poruncile se dau în vis, aşa cum le va primi, ceva mai târziu, logodnicul Iosif. Cuvântul îngerului nu este nici vestirea unui fapt împlinit, aşa cum o avusese preotul Zaharia lângă altarul tămâierii. Buna-Vestire anunţă, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. îngerul poartă un mesaj, dar şi o invitaţie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunţa între două alternative, între un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei să nu fie întru nimic viciată, i se pun în faţă cele două perspective: pe de-o parte, harul de a deveni Născătoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcină aparent reprobabilă. Spre a-i înlesni hotărârea, îngerul ar fi putut s’o asigure că Iosif, prin revelaţie, va lua totul asupra lui şi că, în faţa societăţii şi a legii, el va trece drept tatăl Celui ce Se va naşte dintr’însa. Dar Mariei nu i se face o astfel de făgăduială, e lăsată să cumpănească singură, în deplină libertate a cugetului. Un nu ar însemna o amânare a planului dumnezeiesc, un da, împlinirea lui imediată. îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. îl aşteaptă Dumnezeu, dar în acelaşi timp îl aşteaptă toată suflarea, căci, întrebând-o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează să se rostească întreaga omenire. Iată, Eu stau la uşă şi bat! E clipa când Fecioara însumează într’însa setea universală de libertate.

– Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău!

În acea clipă s’a petrecut întruparea.

Din acest moment îngerul nu mai are nimic de spus şi se face nevăzut.

bartolomeu_anania_mr-761425

Buna-Vestire nu e o idilă divină, nici capitolul romanţat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consultă libertatea omului şi o invită la participare. Dacă, prin Adam şi Eva, omul se pronunţase împotriva lui însuşi, prin Fecioara Maria el se reaşează la unison cu Creatorul şi-şi restaurează propria-i libertate, redându-i, în acelaşi timp, direcţia pentru care îi fusese, întru început, dăruită. Printr’un singur cuvânt, Maria e purtătoarea de cuvânt a tuturor risipiţilor ce aspiră la un destin comun, obştea mântuiţilor Domnului.

Prin acelaşi cuvânt, însă, Maria îşi asumă, în mod conştient şi deliberat, o rânduială personală cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul că, între toate fecioarele lumii, ea este singura hrănitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, într’un spaţiu indefinit şi atemporal, ci aici, pe pământ, într’un anume context social şi într’un anume timp istoric, ceea ce îi conferă un caracter de profundă autenticitate umană şi, totodată, o notă de dureroasă dramă personală. în această privinţă, realismul aproape brutal al relatării din Evanghelia după Matei este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e scutită de bănuieli, iar primul care se îndoieşte de ea este însuşi Iosif, ocrotitorul şi garantul ei în faţa societăţii. E de crezut că el va fi fost cel dintâi căruia ea i-a mărturisit despre dumnezeiasca vestire şi suprafireasca întrupare, despre uluitoarea zămislire din pântecele ei sau, mai simplu şi mai omeneşte, despre faptul că era însărcinată. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea înţelegeri, aşa după cum nici însăşi Maria nu o avusese după cele dintâi cuvinte ale îngerului. Cine va întâmpina un asemenea adevăr fără să încerce mai întâi să se scuture de el? Dreptul bărbat se crede victima unei mistificări, iar întâia sa reacţie este aceea de a repudia impostura şi, mai mult, poate chiar de a o denunţa. Spusele Mariei încearcă, desigur, să învăluiască o greşeală, dar în cazul acesta vina ei este îndoită: mai întâi, greşeala în sine, în al doilea rând, refuzul de a o mărturisi, tendinţa de a o ascunde tocmai faţă de el, care îi acordase logodnicei o încredere totală. Este aici un „vifor de gânduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevărat iad şi e de presupus, tot omeneşte, că acest vifor va fi dezlănţuit nu numai în cuget, ci şi în lungi şi dureroase aruncări de cuvinte. Totuşi, este posibil ca, până la urmă, el să fi acceptat adevărul Mariei, chiar dacă nu era în stare să înţeleagă nimic, şi să fi făcut din el şi adevărul lui. Dar acest adevăr, al lui, putea oare să devină şi adevărul societăţii? Cine va fi dispus să creadă măcar o fărâmă din povestea cu îngerul? Două alternative îi stau în faţă: să se creadă că el este făptaşul şi să fie osândit ca unul care a încălcat puritatea logodnei, sau să se creadă că făptaşul este altcineva, un necunoscut, iar el să fie arătat cu degetul ca un credul naiv, luat în râs de semeni şi puşi în rândul netrebnicilor. Şi într’un caz, şi în altul, integritatea lui morală e compromisă, nu există nici o soluţie de a o salva în faţa opiniei publice, atâta vreme cât el va continua să rămână logodnicul Mariei. în cele din urmă, Iosif alege soluţia disperării: s’o părăsească pe Maria pe ascuns, fără nici o explicaţie, să-­şi piardă urma, să rămână fiecare cu destinul său. E un act de laşitate, într’adevăr, dar singurul care îl poate salva. îl poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va întâmpla? Ea va rămâne complet descoperită în faţa societăţii, căci nimeni nu va crede că logodnicul a părăsit-o fără pricini foarte evidente. Fecioara e pândită de o singurătate fără margini.

E adevărat că, în final, Iosif primeşte în vis revelaţia adevărului, se hotărăşte să devină soţul legal al Mariei şi să ia asupră-şi în faţa oamenilor şi a legii, Pruncul ce Se va naşte, ceea ce face ca Acesta să fie numit, îndeobşte, fiul lui Iosif şi al Mariei. La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decât îmbrăcând veşmântul vieţii comune. Fiul lui Dumnezeu îşi asumă condiţia umană încă înainte de a Se naşte din Fecioară. Dar, până la acest final, câtă dramă! O dramă ce se născuse dintr’un singur cuvânt: Fie!

Nu avea să fie singura. Rânduiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici îndurerate. Naşterea umilă din Betleem, spaima de Irod, pribegia în Egipt, singurătatea de după ieşirea lui Iisus la propovăduire, drumul Crucii, răstignirea Fiului sub propria ei privire, -jalea îngropării, toate acestea sunt tot atâtea ascuţişuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Maica Domnului pare tot atât de singulară şi în ipostaza ei cerească. Nu e greu de înţeles de ce ea este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii: aceştia, neavând trupuri, nu sunt supuşi ispitei şi căderilor trupeşti, dar Sfânta Fecioară, purtătoare de trup, i-a păzit curăţia neîntinată şi l-a păstrat ca pe un potir de aur lămurit în focul dumnezeiesc. Dar ea sălăşluieşte, totuşi, undeva mai presus de îngeri, în spaţiul unei eternităţi care este numai al ei. în cerul nostru creştin, totul e obştesc, sfinţii sunt în cete, îngerii sunt în soboare, până şi Dumnezeu e în Treime, numai Fecioara Maria este singură, ca un luceafăr de dimineaţă plutind între soare şi stele, aşa cum luminează şi părticica ei de pâine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Este Fecioara Maria o conştiinţă tragică? În ordinea omenescului, da. Dar ea este şi purtătoarea unei ordini suprafireşti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume conştiinţă de sine. Cât timp trăieşte pe pământ, misterul Mariei nu poate fi înţeles şi acceptat de nimeni, dar ea „îl poartă în inima ei”, ca pe o dulce povară. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea şi Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca şi teama de o nelămurită curiozitate publică,  să fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne dă măsura conştiinţei de sine a Sfintei Fecioare, poate că de abia acum dobândită pe deplin. Emoţionanta întâlnire dintre cele două femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodată năvălită de Duhul Sfânt şi are revelaţia Celui pe care Maria îl poartă în pântece. Salutarea ei este, în acelaşi timp, şi mărturisirea acestei revelaţii, ceea ce face ca răspunsul Mariei să capete o rezonanţă de harpă cosmică. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci şi prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului că ea, Fecioara, va fi fericită de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri. Salutarea îngerului: „bucură-te!”, de neînţeles în suita suferinţelor Mariei, îşi dobândeşte acum înţelesul plenar. Lacrimile Mamei, vărsate din belşug de-a lungul a treizeci şi trei de ani, sunt răscumpărate de bucuria lăuntrică a Fecioarei, căreia Puternicul i-a hărăzit mărire în veci. Urmare a unui singur cuvânt: Fie!

Oare este Maica Domnului chiar atât de singură?… Iată, ea tămâiază mormântul împreună cu femeile mironosiţe, se bucură împreună cu ucenicii de Învierea lui Iisus, tot împreună cu ei îi urmăreşte Înălţarea la cer şi, mai târziu, va trăi extazul Cincizecimii. Adormirea i-o cântă apostolii, trupul îi este ridicat la cer de către însuşi Fiul ei. Toate acestea însă sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, şi anume că Fecioara Maria, deşi mai presus de îngeri, rămâne solidară cu noi, oamenii, şi cu a noastră mântuire.  Potrivit uneia din cântările Crăciunului, Naşterea Domnului a fost întâmpinată de fiecare cu câte ceva, ca o mărturie a participării la vrerea lui Dumnezeu; îngerii au trâmbiţat cântări, cerul a pogorât steaua, magii au adus daruri, păstorii au venit cu închinarea, pământul a oferit peştera, iar noi, oamenii, am dat-o pe Fecioara Maria. Omenirea   devine   astfel   născătoarea Născătoarei de Dumnezeu, genealogiile capătă sens şi adâncime, ele mărturisind, pe de o parte, implicarea dramatică a lui Iosif în smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotică a neamului omenesc în actul întrupării. Maica Domnului pluteşte singulară undeva, în spaţiul cerului creştin, dar în acelaşi timp ea este şi rămâne împreună cu noi, căci prin ea ne-am rostit opţiunea pentru mântuirea prin Iisus Hristos şi tot prin ea nădăjduim întru neputinţele noastre. Poate că de aceea Maica Domnului ne şi este atât de dragă. În vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mântuitor, dar şi de teamă pentru Judecător, pentru ea nu avem decât unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodată nu va judeca, ci pururea se roagă pentru noi. în numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit cândva în faţa lui Dumnezeu: Fie! în numele ei, la rându-ne, vom aştepta, prin rugăciune, o supremă rostire a lui Dumnezeu: Fie!


~~~+~~~

sursa>

http://mitropolia-clujului.ro/stiri/2009/03/25/cuvant-al-mitropolitului-bartolomeu-la-buna-vestire/

foto>

http://www.rostonline.org/blog/claudiu/uploaded_images/Bartolomeu_Anania_MR-761425.JPG

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Isaie, dantuieste!

nativity

Isaie, dantuieste!

Precum Isaia dantuia oarecand

si noi sa cantam zicand:

” Fecioara a avut în pântece

şi a născut Fiu pe Emanuel,

pe Dumnezeu şi Omul;

Răsăritul este numele Lui,

pe Care slăvindu-L,

pe Fecioara o fericim.”

Pestera inimilor voastre,

astazi sfant sa dantuiasca

tainic praznuind Nasterea Domnului!

dan.camen.

isaia-cu-maica-domnului

8thsinainativity

1400kastorianativity

15thnovgornativity

natividade18_1405

natividade12

manuscris-nasterea-domnului-sinaiu

nasterea-domnului

foto1 Nasterea Domnului – Sinai, sec. 7

foto2 Proorocul Isaia cu Maica Domnului si Pruncul – Sinai *(Isaia 7, 14)

foto3 Nasterea Domnului – Sinai, sec. 8

foto 4 Nasterea Domnului – Kastoria, Grecia, 1400

foto5 Nasterea Domnului – Scoala Novgorod, Rusia, sec. 15

alte foto>

http://lh6.ggpht.com/_Z_eWPMqTZzs/SSHHll5C5cI/AAAAAAAAK08/kTWVXSkeX-4/P1080875.JPG

http://lh5.ggpht.com/_Z_eWPMqTZzs/SSGzbw0gPxI/AAAAAAAAKUw/h54P2WpqiBg/P1080619.JPG

 
5 comentarii

Scris de pe decembrie 25, 2008 în diverse, Fara categorie, Icoane

 

Etichete: , , , , ,