RSS

Arhive pe etichete: iubirea de Dumnezeu

Parusia iubirii

Recunosc ca am cautat ceva timp un raspuns la pericopa evanghelica (Mt. 25, 31-46) citita la biserica in Duminica a III-a a Triodului – a Infricosatoarei Judecati sau a Lasatului sec de carne.

In parte l-am gasit in cuvantarea despre iubirea crestina a Pr. A. Schmemann, pe care am si postat-o pe blog. Se crease insa un adevarat paradox. Pe de-o parte Mantuitorul i-a rasplatit pe cei drepti care L-au hranit, adapat, primit, imbracat si cercetat, desi aceia nu au stiut vreodata sa fi facut aceste lucruri, iar de cealalta parte i-a osandit la chinurile vesnice pe cei de-a stanga Lui, reprosandu-le faptul ca nu I-au facut Lui intocmai ca si dreptii, cu toate ca acestia au marturisit ca erau pregatiti in orice moment sa sara in ajutor, iar unii dintre ei probabil ca au si facut fapte de milostenie, avand deja multi martori in acest sens.

Cum a fost deci posibila aceasta judecata?… Din moment ce unii erau rasplatiti pentru ceea ce nu stiau ca facusera, iar altii osanditi desi stiau bine si ei si ceilalti ca facusera faptele respective, nefiind orice fapte, ci unele de milostenie. Cautam deci cheia care sa deschida acest inteles, o cheie pentru doua usi diferite. Era parghia echilibrului care trebuia sa sustina perfect egal cele doua talere ale balantei judecatii. Era vorba deci de cautarea criteriului pe care Mantuitorul l-a folosit si-l va folosi la Judecata de Apoi.

Imi ramasesera in minte cuvintele care s-au repetat obsesiv si celor din dreapta si celor din stanga: „Întrucât (nu) aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie (nu) Mi-aţi făcut”. Citind cuvantarea Pr. A. Schmemann am aflat diferenta intre iubirea personala si cea impersonala fata de aproapele. In celalalte predici si cuvinte pe care le-am mai citit se vorbea in general doar despre rolul si beneficiul faptelor bune pentru mantuire. Canonul de la slujba Utreniei, facere a Sf. Theodor Studitul, prezenta ca-ntr-o icoana starea generala care va fi atunci cand trambita va anunta cea de-a doua venire a Mantuitorului. Eram insa nedumerit, esentialul imi scapa.

Mi-am dat seama ca iubirea de Dumnezeu este cheia intelesului acestei pericope. O iubire care se manifesta personal, nicidecum impersonal. A-L vedea pe Hristos in aproapele, chiar si in cel mai mic dintre frati, este adevarata vedere. Si dreptii si pacatosii au facut fapte de milostenie. Primii dintre ei Îl vedeau pe Hristos in fata ochilor inainte de oricine si orice, vazandu-L intrupat in cei aflati in nevoi, de aceea au si zis ca ei nu au stiut sa fi daruit vreodata lui Hristos ceva, avand ochii atintiti mereu numai la El, iar faptele lor bune facandu-se in mod firesc. Pentru ei a face bine era ceva natural, obisnuit, care nu trebuia memorat ulterior ca fapta buna. Relatia lor era, in primul rand, doar cu Dumnezeu, apoi cu oamenii. Ceilalţi, in schimb, faceau probabil faptele bune ca urmare unui indemn oarecare venit din partea cuiva, sau probabil ii observasera pe cei drepti facand asa, si incercau si ei sa-i imite. De aceea si contabilizau faptele bune si le stiau pe de rost. Ei nu vedeau prin perdeaua materiei pe Hristos salasluit in mod mistic in cei aflati in nevoi. Probabil faceau acte caritabile dintr-un reflex sau dintr-o oarcare obisnuinta si intr-un mod cat se poate de institutionalizat si indirect. Ei poate ca nici nu ajungeau sa-l atinga pe cel care le cerea ajutorul, dar nu neaparat aici este problema. Raspunzand Mantuitorului, acestia, siguri pe ei fiind, i-au prezentat, ca-ntr-o dare de seama, toate cele facute de dansii in numele Lui. Ei chiar se numesc drept slugi ale Lui, aratand prin aceasta tocmirea cu El si faptul ca nu faceau toate acestea intr-un mod dezinteresat. Ei nu Il iubeau pe Hristos pentru ca nu-L cunosteau in mod nemijlocit, daramite sa-L vada salasluit in cei cu nevoi. Daca ar fi avut aceasta vederea, atunci cu siguranta ii faceau si celui mai mic dintre fratii aflati in nevoie ceea ce au facut pe plan social. Ce realizare este aceea pe care o faci in numele cuiva fara ca sa-L iubesti pe Acela? Iarasi, ce fapta este aceea pe care o faci doar ca sa o faci? Si masonii sau alte organizatii oculte fac fapte caritabile, insa nu-L iubesc pe Hristos. Cel care nu iubeste pe Dumnezeu nu poate face fapte de Dumnezeu iubite: „Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea; şi cel ce nu adună cu Mine risipeşte” (Lc. 11, 23; Mt. 12, 30; Mc. 9, 40). Cine este cu Domnul daca nu cei care-L cunosc in intimitatea inimii si-L vad mereu cu ochii credintei? Se intampla aici dupa cum spune stihul „Tinde mila Ta celor ce Te cunosc pre Tine” (Doxologia). Fratele mai mic este Insusi Hristos; El era amanuntul – detaliul, si, de fapt, esentialul, care nu fusese cunoscut de cei ignoranti.

Mai presus decat faptele de milostenie este iubirea de Dumnezeu. Din ea izvoraste iubirea fata de aproapele, care are intiparit in el chipul lui Dumnezeu. De aceea a poruncit Dumnezeu: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău” si „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”, fiindca „În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii” (Mt. 22, 36-40).

dan.camen.

parusie (gr. παρουσία) = prezenta