Canonizarea Sf. Cuv. Irodion Ionescu si sfintirea bisericii mari a Manastirii Lainici (foto)

Mânastirea Lainici, 1 mai 2011

Sfinţirea bisericii noi (mari)

Canonizarea Sf. Cuv. Irodion Ionescu – „Luceafarul de la Lainici”

foto> dan.camen.

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Mircea Platon: Primăvară, aburi şi „gloanţe”

[Un articol care parca vine in intregirea articolului D-lui Gheorghe Fedorovici, postat anterior si intitulat: „Legionarism şi ortodoxie: cîteva observaţii legate de reacţiile produse de intonarea unor imnuri legionare într-o mănăstire ortodoxă din România” – dan.camen.]

Primăvară, aburi şi „gloanţe”

via Cumpana/ 1 martie 2011

de Mircea Platon

Un grup de maici cântă imnul Mişcării Legionare. Părintele Iustin Pârvu ascultă. Multe din maici par uşor stânjenite, de parcă ar simţi că „se dau în spectacol”, de parcă ar simţi nefirescul situaţiei. Părintele Iustin stă, şi el, cu fruntea plecată, cu ochii mai mult închisi, dus pe gânduri. Maicile mai că n-ar vrea să fie acolo. Părintele pare că deja a plecat înspre tinereţile lui. Cântul răsună a gol. Chilia e, de fapt, pustie. Dar e o pustietate cu martori. Dincolo de maicile care nu vor să fie acolo şi de părintele care e dus pe gânduri, în chilie se mai află cineva, cineva prezent, cineva atent la ce se întâmpla: un monah filmează întreaga scenă cu un mic aparat digital. Ajunşi aici, ne dăm seama că altcineva îl filmează pe monahul care filmează. Înregistrarea postată pe youtube nu e a monahului care filmează, ci a aceluia care îl filma pe monahul care filmează.

De 70 de ani, în România, suntem prinşi în poză de persoane care nu apar în cadru. În obiectiv. Care, deci, trăiesc în afara „realităţii” pe care ne-o însceneaza şi pe care apoi o cultivă publicitar. Aşa s-a întâmplat şi cu Mişcarea Legionară, un fenomen proteic redus de istoriografia comunistă şi de intelighenţia neoliberală la un clişeu bun de speriat copiii şi de reeducat adulţii. Mai întâi procesele înscenate de comunişti şi apoi presa neoliberală au înfierat sau condamnat orice opozant al „sistemului” de ieri şi de azi ca „legionar”. „Legionarul” e, aşadar, util în economia sistemului colonial comunist sau neoliberal din România. Dar şi legionarul, adică omul de convingeri sincere, poate fi util sistemului, un exemplu fiind modul în care Securitatea a folosit în sensul propagandei antimonarhiste atacurile „simiste” la adresa M. S. Regelui Mihai.

Ca fenomen deci, legionarismul are deja o istorie împaienjenita, pe alocuri obscură, pe alocuri duplicitară, şi pe alocuri sângeroasă. Lucrul e cu atât mai important cu cât mulţi simpatizanţi legionari de astăzi susţin că Mişcarea Legionară nu e un simplu partid politic, ci o „şcoală de format caractere”. Sincer să fiu, nu prea am văzut multe caractere formate de Mişcarea Legionară astăzi. Cât despre cele de ieri, rămâne de văzut dacă Mişcarea Legionară a format caractere sau doar a instrumentalizat caractere, dacă nu cumva doar a înhamat oameni întregi, formaţi în satul, familia, şcoala şi viaţa românească patriarhală, la nişte activităţi fundamental antitpatriarhale pentru că bazate pe înregimentare. Din punctul meu de vedere, în această privinţă există două posibilităţi. Dacă Mişcarea Legionară se prezintă ca o formă de apărare a ceea ce exista deja, a României patriarhale, atunci înseamna că Mişcarea Legionară a beneficiat de o rezervă de caractere pe care nu le-a format, dar pe care e posibil să le fi deformat sau anihilat, angajându-le în bătălii cu miză falsă şi în scenarii apocaliptice. Dacă legionarii susţin că, în afara Mişcării Legionare, nu a existat nici o altă „şcoală de format caractere”, că până la înfiintarea lor România era doar un cuib al corupţiei, atunci înseamna că Mişcarea Legionară nu e decât o altă banală mişcare milenarist-revoluţionară care pretinde să creeze lumea ex nihilo.

Dar, judecând după miile de pagini dedicate de autorii legionari frumuseţii şi virtuţilor României patriarhale, nu ne rămâne să bănuim decât că prima opţiune e cea îmbratisata de legionari, şi anume că Mişcarea Legionară e doar una din posibilele „şcoli de educat caractere”. Dar atunci trebuie să citim şi discutăm programa acestei şcoli. Şi aici intrăm într-o nebuloasă totală, cu elemente ortodoxe, rasiste, geto-dacice, tehnocratice, teocratice, anticreştine, folclorice, catolice, masonice şi fasciste amestecându-se în neorânduială. Din acest punct de vedere, ca neorânduială, Mişcarea Legionară e mai puţin o mişcare creştină capabilă să formeze caractere, şi mai mult un fel de răscoală cu furcile, coasele, lopeţile, schiurile şi găleţile modernităţii. E o altă formă de descentrare a lumii româneşti patriarhale.

Din punctul meu de vedere, nu e de mirare că o ierarhie a Bisericii Ortodoxe Române care a refuzat să-şi clarifice legăturile (câte au fost) şi complicităţile (câte au fost) cu regimul comunist, refuză să trateze cu seriozitate, adică din punct de vedere dogmatic şi canonic, tentativele de a instrumentaliza legionar Ortodoxia. Astăzi, problema legăturii B.O. R. cu „legionarii” e problema legăturii B. O. R. cu comuniştii. E vorba de un triunghi de complicităţi, de un nod „naţional-securist” care nu poate fi desfăcut decât canonic şi dogmatic. Din păcate, în lumea „ortodox”-tradiţionalistă de astăzi, contează mai mult prietenii decât adevărul, lăsat să se apere singur. Ceea ce contează nu e că X scrie şi trăieşte ne- sau anti-creştin. La urma urmelor, cine suntem noi să judecăm. Ceea ce contează e că X a scris „la noi”, are dosar „la noi”, la acei „noi” pentru care comunismul, legionarismul sau liberalismul sunt mai importante, mai apropiate, deci mai uşor de perceput şi deci mai uşor de apreciat, decât creştinismul.

Din păcate, de decenii bune, B. O. R. nu face decât să stea în afara obiectivului, deşi s-a umplut de oameni care ne trag în film şi în poze. Sau poate tocmai de aceea.

Mircea Platon

sursa>

http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/mircea-platon-primavara-aburi-si.html

foto>

http://www.familiaortodoxa.ro/wp-content/uploads//2010/02/Mircea-Platon-781883.jpg

 

Părintele Nicodim Bujor, autorul Aca­tistului Sf. Ierarh Calinic de la Cernica, a trecut la Domnul

Preluare de la Cidade de Deus

Duminică, 30 ianuarie 2011, iubitul nostru părinte Nicodim Bujor s-a mutat la Domnul, la vârsta de 95 de ani, fiind înmormântat la 1 februarie în cimitirul sfântului aşezământ. Veşnică pomenire!

Părintele Nicodim Bujor s-a născut la 5 mai 1915 în Piatra Neamţ, la praznicul Sfintei Irina. În 8 septembrie 1942 a intrat în Mânăs­tirea Cer­ni­ca. A fost făcut ierodiacon de Prea Sfinţitul Eu­gen Laiu, stareţul Mânăs­tirii Antim, fost vicar la Cernăuţi. După 15 ani de slujire în treapta diaconiei, Mitropolitul Basarabiei, Efrem Enăces­cu, l-a ierotonit întru ieromonah. În 1955, Părintele Nicodim a participat la canonizarea Sfântului Ierarh Calinic de la Cer­nica, unde a slujit ca diacon şi s-a implicat cu tot sufletul şi toată energia în organizarea evenimentului. Tot sfinţia sa este autorul Aca­tistului Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica.

Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel a transmis la înmormântare mesajul de condoleanţe în care a evidenţiat personalitatea Părintelui Protosinghel Nicodim Bujor. „Încă din vremea studenţiei şi-a îndreptat paşii către mănăstirea Cernica, la îndemnul profesorului său Grigore Pişculescu (Gala Galaction), care a întrezărit calităţile necesare unui «ostaş, având mijlocul încins cu adevărul şi îmbrăcat cu platoşa dreptăţii, având pavăza credinţei pentru a putea stinge toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului» (Efeseni 6, 14-16)”.

Într-o perioadă grea pentru Biserică şi pentru slujitorii ei, alături de iniţiatorii mişcării “Rugului aprins”, Dumitru Stăniloae, Benedict Ghiuş, Daniil Sandu Tudor, Alexandru Mironescu şi alţii, Părintele Nicodim Bujor lupta pentru apărarea credinţei şi vieţii creştine, ameninţate de comunism. (…) În ceasurile de linişte şi inspiraţie duhovnicească a alcătuit file de acatiste – cum a fost Acatistul Sfântului Ierarh Calinic – dar şi acte, referate, procese verbale păstrate în Cancelaria mănăstirii Cernica. (…) Blând, paşnic şi doritor de linişte, în mănăstire sau în patul suferinţei, părintele Protosinghel Nicodim a fost un monah evlavios şi rugător, smerit şi râvnitor, asemenea părinţilor din Pateric. Plecarea sa dintre noi înseamnă o pierdere pentru obştea mănăstirii, pentru familia sa, dar şi toţi cei care l-au cunoscut şi l-au preţuit (…)”, a subliniat Prea Fericitul Părinte Patriarh Daniel.

În preajma hramului Sfintei Parascheva de la Iaşi din toamna anului 2008, am avut bucuria de a luat binecuvântare de la acest părinte duhovnicesc. Am ascultat cu multă emoţie cum a alcătuit parintele Nicodim acatisul Sfântului Calinic de la Cernica. De aceea reproduc mai jos textul unui interviu din anul 2006 pe care parintele Nicodim i l-a acordat domnului Silviu-Andrei Vlădăreanu, căruia ţin să-i mulţumesc pe această cale pentru permisiunea de a reproduce interviul, dar şi frumoasa fotografie ce ilustrează acest articol.

Amintiri despre Sfântul Calinic. Interviu cu Protos. Nicodim Bujor

Părinte Nicodim, cum v-aţi hotărât spre monahism?

Dorinţa părintelui Gala Galaction a fost să mă călugăresc. El îmi era duhovnic. Parcă îl văd cum spovedea în cimitirul de la Radu Vodă. Era şi singurul profesor universitar care predica desăvârşirea prin voturile mo­nahale: sărăcia, fecioria şi ascultarea. Când ţinea conferinţe în sala Mihai Viteazu a Fa­cultăţii de Teologie, nu mergeam niciodată singur, ci împreună cu d-l Teodor Dan, in­spec­tor la Culte, cu doamna Evloghia Ţârlea, cu familiile Fişta şi Zega, care ajutau zilnic cantina săracilor. Această cantină a patriar­hi­ei a funcţionat 40 de ani în strada Sfinţii Apostoli şi aici erau primiţi zilnic să ia masa 150 de oameni săraci. Ca student, ajutam şi eu. Marţea şi miercurea alegeam grâul, joia şi vinerea îl fierbeam, iar noaptea frământam pentru sâmbătă 20 de colive de sufletul voievozilor şi eroilor neamului.

Şi totuşi cum aţi intrat în mânăstire?

Era o zi luminoasă de septembrie, în anul 1942, când părintele Gala Galaction, care slujea la Radu Vodă, m-a adus de mână şi m-a prezentat părintelui Melchisedec Dumi­triu, secretarul Patriarhului Nicodim Mun­teanu. Când m-a văzut aşa slă­buţ, acela a zis: Ce va face el în mânăs­tire? însă pă­rin­tele Gala Galaction îmi amintesc că a re­plicat: Găina asta mică, să vedeţi ce ouă­toa­re are să fie!

În 8 septembrie 1942, am intrat în Mâ­năstirea Cernica. Gala Galaction sărbătorea 40 de ani de preoţie şi l-a invitat şi pe mi­nis­trul Cultelor de atunci, filosoful Ioan Pe­trovici. Stareţ era părintele Ioil Babaca. În aceeaşi zi m-au şi călugărit, iar părintele Gala Galaction a zis: Bucură-te, mânăstire, că fru­moasă floare-ţi vine!

Ce ascultare vi s-a rânduit?

Eu aveam ascultarea să predic şi să hră­nesc săracii. Chilie mi s-a dat la arhondaric cu vedere spre cimitir. Arhondar era părin­te­le Gherman Jardan din Basarabia, fost sta­reţ la Balaciu. În tinereţe, ca diacon, acesta slujise în prezenţa Ţarului Nicolae. El m-a întrebat: Câte limbi ştii? I-am răspuns: fran­ce­ză, germană, greacă, latină şi ebraică. Acum ai să înveţi o limbă nouă: sapă, hârleţ, târnăcop – mi-a răspuns cu drag părintele.

Împreună cu părintele Ro­man Stanciu, viitorul epis­cop vicar, trebuia să trecem pe la ferestrele chiliilor, anun­ţând slujba: Vremea cântării, ceasul rugăciunii!, şi să nu plecăm până nu auzeam răspunsul: Amin!, semn că acela se tre­zi­se. Slujba de noapte începea la 11 şi se termina pe la 3 dimineaţa. Urma o pauză după care se făcea Sfânta Liturghie. Tot timpul am dormit îmbrăcat în rasă, ca un soldat.

Nu era greu?

Nu mă simţeam în trup. Am trăit zile şi nopţi ca într-o nuntă divină. Vedeam toa­tă atmo­sfe­ra Mânăstirii Cer­nica într-o lu­mină mare. [superb – n.m.]

Ştiaţi ceva despre Sfân­tul Calinic înainte de a in­tra în Mânăstirea Cernica?

Pe Sfântul Calinic l-am ştiut înainte de canonizare. Citisem o broşură reeditată de proto­ie­reul Lungulescu, după scri­erile părinţilor Pro­ta­sie şi Ca­si­an Cernicanul, ultimii cro­nicari ai Ţării Româneşti, cum i-a numit Ni­colae Iorga.

După ce am intrat în mânăstire, spălând într-o zi pe jos în biserică, am găsit sub sca­unul arhieresc un sul de hârtie scris cu literă chirilică, vechi de peste 100 de ani, pe care l-am transliterat. Era un model de spove­da­nie întocmit de Sfântul Dimitrie al Rostovu­lui, de pe vremea Sfântului Calinic, model pe care îl folosesc şi astăzi ca îndrumar.

Ce ne puteţi spune despre pregătirile pentru canonizarea Sfântului Calinic din 1955? Cum s-au aşezat sfintele moaşte în raclă?

Totul s-a petrecut în pridvorul bisericii. Mitropolitul Efrem al Basarabiei ungea fieca­re os cu mir. Eu le ştergeam cu procoveţe, iar părintele Augustin Mateescu, eclesiarhul, le aşeza în raclă. Peste noapte a venit autop­sierul pentru a le aşeza în poziţie anatomică. Sfintele moaşte au fost legate cu fir de aur, însă eu nu am fost de faţă personal.

Îmi amintesc totuşi că în mormânt nu s-a găsit un omoplat al Sfântului. Mai târziu, stareţul Mânăstrii Frăsinei, părintele Simeon Combie, a mărturisit că este la ei, la Frăsinei, şi că părinţii îl luaseră la parastasul de 7 ani al Sfântului.

Cum a fost canonizarea Sfântului Calinic?

La început canonizarea s-a dorit în Bu­cu­reşti, la Biserica Sfântul Spiridon Nou, dar exista temerea că, de mulţimea lumii, s-ar fi blocat circulaţia, aşa că slujba s-a făcut la Cernica. Într-adevăr, au fost mii de pelerini. Cele 60 de autobuze care au plecat dimi­nea­ţa din Bucureşti către Cernica n-au mai putut întoarce de mulţimea oamenilor. Nu mai încăpeau în curtea mânăstirii şi stăteau şi pe câmp în genunchi. Securitatea, ordo­nată de duhul rău, ne înspăimânta mereu: Să vedeţi ce o să păţiţi! N-am ţinut cont de prezenţa securiştilor. Era prima canonizare! Eram când într-o insulă, când în alta. O parte din securişti se urcaseră pe acoperiş, alţii în copaci. Erau şi soldaţi îmbrăcaţi civil.

Au venit părinţii de la Frăsinei. Au venit şi maicile de la Ţigăneşti şi de la Ciorogârla. Maicile de la Pasărea au mers noaptea, 8 kilometri prin pădure, ca să ajungă la timp. Au venit părintele Dumitru Stăniloae, exar­hul Vasile Vasilache şi credincioşi din toată ţara.

Nu mai era nici un loc de cazare. Noi, pă­rinţii dormeam pe duşumele. S-a pus fân în podul mânăstirii şi oamenii au dormit pe fân.

Cum a fost slujba propriu-zisă?

Au fost patru coruri. Altarul, strănile (din stânga şi din dreapta) şi cafasul [„balconul” din interior, de deasupra intrarii in biserica – n.m.]. Ierarhii erau aşezaţi în sfântul altar în două cercuri. La străni cântau maicile. Diaconii dădeau răspunsurile din biserică. Unul era la cafas, altul într-o strană, altul la cealaltă, precum păsările. Diaconul Niculescu era bas, un diacon din Oltenia era bariton. Evghenie, care absolvise şi Conservatorul, era sopran şi urca foarte sus, până la si, do. De la Chişinău a venit un arhidiacon, Ursache. Când a rostit din altar Slavă Ţie, Celui Ce ne-ai arătat nouă Lumina…, au tremurat geamurile bi­se­ricii.

A participat Pa­triarhul Chiril al Bulgariei, care era doctor în te­o­logie la Cernăuţi, bă­trâ­nul Patriarh Iacob al Antiohiei şi Hri­sostom al Atenei, care a stat pe un scaun în faţa cata­pe­tes­mei. A fost pre­zent şi Mi­tro­po­li­tul Grigore de Le­ningrad, care, fi­ind bolnav cu ini­ma, la în­toar­cere a ră­posat în avion.

Îmi amintesc că s-a slujit cu Sfânta Evan­ghe­lie care se păs­trea­ză în muzeu dăruită mânăstirii de Eli­sa­beta (Saf­ta) Brân­coveanu.

Era atâta lu­me încât curgea apa pe pereţi. Ta­va­nele, turla erau ude.

Care a fost mo­mentul din slujbă care v-a emoţionat cel mai mult?

Racla cu moaş­­­tele Sfântu­lui Ca­linic a stat în mijlocul biseri­cii până la vohodul mic. Apoi a fost dusă în sfântul altar şi aşezată în picioare la scaunul arhieresc. La slujbă Patriarhul Iustinian a invitat şi pe ierarhii din garda veche, ţinuţi pe atunci la distanţă de regimul comunist. Când a venit vremea să se citească Apos­to­lul, de bucuria revederii, ierarhii vorbeau în al­tar unul cu altul şi au uitat să răspundă la: Să luăm aminte! Eu slujeam şi atunci l-am văzut pe Sfântul Calinic în picioare lângă tronul arhieresc dând binecuvântarea: Pace tuturor! Nu ştiu câţi şi-au dat seama de lucrul acesta în forfota aceea, dar n-am să uit nici­odată această minune!

Aţi mai trăit personal minuni ale Sfân­tului Calinic?

Odată eram la masă cu nişte părinţi şi bâr­feam. Pe masă erau nişte peşti mici şi îi în­trebam: Măi, unde sunt părinţii voştri? şi tot noi răspundeam, ca în locul peştilor: La stă­reţie, la econom, la eclesiarh. Atunci Sfân­tul Calinic a apărut rezemat de tocul uşii şi a zis: Voi credeţi că sunteţi de capul vos­tru? Nimic nu mişcă în mânăstirea asta fără ştirea mea. Mai târziu, auzind ucenicul de la stăreţie de glumele noastre, s-a mâhnit şi a hotărât că nu va mai mânca niciodată peşte.

Chiar după canonizare, un grup de cre­din­cioşi de la Braşov m-au chemat la casa Sfân­tului Calinic şi acolo, la fântână, mi-au isto­risit cum au văzut ei canonizarea în ce­ruri făcută de îngeri. Mare răzvrătire făcuseră duhurile rele pentru această canonizare!

Mai sunt şi altele, dar sunt cumva per­so­na­le şi pentru mine istoria nu s-a încheiat…

Când şi cum aţi început să scrieţi Aca­­tis­tul Sfântului Calinic?

De acatist m-am apucat înainte de ca­no­nizare, după ce am primit vestea că Sfântul Calinic urmează să fie canonizat. Am lucrat la el cam un an de zile, însă l-am scris pentru necesitatea sufletului meu, nu ca să îl pu­blic. După canonizare, cum eram adunaţi la stăreţie, am venit cu proiectul de acatist şi, spre bucuria tuturor, părintele stareţ, arhi­man­dritul Atanasie Gladcovski, a zis: Să-l ascultăm! Şi aşa acatistul s-a citit în biserică. Acatistul trebuie mult completat. După cu­vân­tul Sfântului Ioan Evanghelistul, nu ar în­căpea cărţile în lumea aceasta, aşa de mare este Sfântul Calinic.

Revista “Lumea Credinţei” anul IV, nr. 4 (33) Aprilie 2006

sursa postarii>

http://cidadededeus.wordpress.com/2011/02/03/parintele-nicodim-bujor-a-trecut-la-domnul/