Predică la Pogorârea Duhului Sfânt de Arhimandrit Ioanichie Bălan

Predică la Pogorârea Duhului Sfânt [1]

[O predică inspirată, plină de Duh, pe care am socotit să o las nesubliniată, fiindcă dacă aş fi însemnat-o, atunci ar fi trebuit s-o subliniez în întregime… – dan.camen.]

“Nu mă lepăda de la faţa Ta şi duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine” (Psalm 50, 12)

Arhimandrit Ioanichie Bălan

Iubiţi credincioşi,

Puţină întristare şi iarăşi bucurie. Puţină tăcere şi iarăşi cuvânt de laudă. Puţină linişte şi iarăşi glas de bucurie. Iarăşi prăznuire pe pământ, iarăşi veselie, iarăşi podoabă de sărbătoare, iarăşi dangăt de clopote, iarăşi bucurie a creştinătăţii.

Cât de mari sunt tainele lui Dumnezeu şi cât de nepătrunse judecăţile Lui! Cât de mare este mila Lui spre noi! Să nu se tânguiască deci pământul, să nu se întristeze omul, căci multor taine l-a făcut părtaş şi din toate l-a împărtăşit Atotmilostivul Dumnezeu.

Ieri S-a înălţat la ceruri Fiul, azi S-a pogorât pe pământ Duhul Sfânt. Ieri Iisus Hristos ca un Dumnezeu S-a suit întru strigare şi în glas de trâmbiţe (Psalm 46, 5), azi Preasfântul Duh S-a coborât în chip de limbi de foc ca o suflare de vifor ce vine repede (Fapte 2, 2). Ieri Fiul a intrat întru slava Sa, azi Duhul Sfânt Şi-a arătat slava.

Prăznuire în cer, prăznuire pe pământ, cântare de îngeri, trâmbiţe de arhangheli, mirare de heruvimi, înnoire pe pământ şi mirare în cer. Iarăşi îngerii văd lucruri minunate, iarăşi trâmbiţele lor sună şi umplu de bucurie şi cerul şi pământul. Cărbunele dumnezeirii pe tron de serafimi Se aşează, iar văpaia Duhului în inimi de pescari Se odihneşte. Soarele se înalţă, dar lumina lui la noi se întoarce. Luceafărul dimineţii peste ceruri Se suie, iar raza Lui la noi rămâne. Iisus Hristos Se suie la Tatăl, iar Sfântul Duh Se trimite la oameni.

Cât sunt de mari minunile lui Dumnezeu! Fiul trup S-a făcut, iar Duhul porumbel S-a văzut! Fiul în pântece de Fecioară S-a sălăşluit, iar Duhul în inimă de creştin Se sălăşluieşte. Fiul petrece cu trupul puţini ani cu noi pe pământ, iar Sfântul Duh cu noi petrece în veac. Fiul în taină a venit, iar Duhul în văzul lumii S-a arătat. Fiul în iesle de dobitoace Se culcă, iar focul Duhului pe tronul inimii Se aşează. Fiul S-a făcut Mucenic pentru om, iar Duhul Sfânt ne face pe noi mucenici pentru Hristos. Fiul ne-a vestit Cuvântul vieţii, Duhul Sfânt ne tâlcuieşte înţelesul Lui. Fiul ne-a adus tainele, Duhul Sfânt ne descoperă adâncul lor. Fiul seamănă sămânţa cea bună, iar roua Duhului o face să răsară. Semănătorul puţină arătură face şi numai într-un loc aruncă sămânţa, iar văpaia Sfântului Duh, prin Sfinţii Apostoli, toată lumea cu plugul cuvântului o răscoleşte şi sămânţa Evangheliei o înmulţeşte.

Cât de mari şi preaslăvite sunt tainele lui Dumnezeu!

Hristos este făgăduit omului de Tatăl, iar Duhul Sfânt arată prin prooroci vremea întrupării. Fiul este vestit Fecioarei, iar Duhul Sfânt săvârşeşte taina. Fiul în peşteră Se naşte, iar Duhul Sfânt pe îngeri şi pe păstori îi învaţă să cânte. Fiul ca prunc în Egipt Se coboară, iar Duhul Sfânt pe cale Îl umbreşte. Fiul în Iordan Se botează, iar Duhul Sfânt peste El Se odihneşte. Fiul la propovăduire iese, iar Duhul Sfânt peste El rămâne (Isaia 61, 1). Fiul învaţă adevărul, iar Sfântul Duh îl întăreşte cu minuni. Fiul este răstignit de oameni, iar Duhul Sfânt lângă cruce Îl păzeşte. Fiul în mormânt Se pune, iar Duhul Sfânt lângă piatră veghează. Cerul se tulbură, zidirea se întristează, catapeteasma se rupe, iar Duhul Sfânt pe morţi îi înviază (Mt. 27, 52). Piatra se dă în lături, Hristos înviază, iar Duhul Sfânt pe toate le umple de lumină.

Iisus Hristos deci răscumpără pe om, iar Duhul Sfânt desăvârşeşte taina mântuirii. Iar după înviere, Fiul cu linişte la ceruri Se înalţă, iar Duhul Sfânt, ca un vifor ce vine repede, pe pământ Se revarsă. Uşile cele închise se deschid, pescarii devin Apostoli, cei fricoşi se îmbărbătează, inimile cred, minţile se luminează, limbile propovăduiesc fără teamă, paşii solilor pornesc la drum, Cuvântul vieţii cu tărie se vesteşte, uliţele se umplu iarăşi de freamăt, Ierusalimul din nou se cutremură, arhiereii se mânie pe pescari, bătrânii se întristează pe galileeni, cărturarii iarăşi vor să facă sfat, templul iarăşi tresare.

Dar pentru ce se tulbură Ierusalimul şi arhiereii şi bătrânii şi cărturarii şi templul lui Solomon?

Pentru că astăzi se împlineşte sorocul făgăduinţei. Astăzi Se coboară pe pământ Duhul Sfânt, Mângâietorul, în chip de limbi de foc. Astăzi cerul din nou se deşartă pe pământ. Astăzi văpaia Duhului Se revarsă peste tot ca o lumină de foc. Astăzi pescarii galileeni devin apostolii lumii. Astăzi tainele credinţei se desluşesc, crucea se înalţă, Biserica se întemeiază, sămânţa cuvântului se seamănă, neamurile se apropie, păgânii se îmblânzesc, străinii se întorc, cei pierduţi se află, copiii iarăşi vin acasă.

Astăzi neamurile devin popor ales. Astăzi zeii lumii se sfărâmă, capiştile se dărâmă, orbii văd lumina vieţii, cezarii aud de Hristos, înţelepţii vor să audă pe pescari. Atena şi Roma se smeresc. Astăzi cuvântul vieţii se grăieşte de pe case şi toţi ascultă, toţi cred, toţi se bucură cu bucurie mare. Numai Ierusalimul singur se tulbură din nou? S-a tulburat când S-a născut Hristos în Betleem (Mt. 2, 3). S-a tulburat când a înviat Iisus din morţi şi căuta cu arginţi să-şi acopere uciderea sa (Mt. 28, 12). S-a tulburat şi acum când S-a coborât peste apostoli Preasfântul Duh. De ce s-a tulburat? Pentru că el nu mai vrea să audă de Hristos. Pentru că se ruşinează de ceea ce a făcut. Se ruşinează, dar nu se smereşte. Se tulbură, dar nu crede. Se mânie, dar în zadar se aprinde.

Toţi ascultă pe pescarii lumii, numai Ierusalimul se tulbură, evreii se îndoiesc, numai templul rămâne necredincios. Cei vestiţi în cuvinte de hulă, iarăşi hulesc, iarăşi împotrivă grăiesc: Au nu sunt aceştia ce grăiesc toţi galileeni? Cine i-a învăţat pe ei atâtea limbi, ca să grăiască pe înţelesul tuturor măririle lui Dumnezeu (Fapte 2, 7-11).

Toate marginile lumii cred, iar fiii lui Israel se spăimântă şi se miră zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta? (Fapte, 2, 12). Toţi ascultă pe Petru grăind, iar ei în bătaie de joc zic până în ziua de astăzi: Că sunt plini de must (Fapte 2, 13). Dar mustul fierbe şi vin nou se face. Adierea vântului se porneşte şi vifor mare devine. Scânteia cea mică se aţâţă şi văpaie de foc se face. Izvorul cel mic se porneşte şi şuvoi de apă iute ajunge. Cine dar va opri mustul să nu fiarbă, vântul să nu sufle, scânteia să nu se aprindă sau izvorul de apă să nu curgă în vale? Cine va putea să oprească pe Duhul Sfânt să nu vină pe pământ? Sau pe Petru să nu grăiască şi pe Pavel să nu propovăduiască?

Ierusalimul se tulbură, dar în zadar se tulbură. De acum este prea târziu. Umbra Legii vechi apune şi o altă lege se vesteşte. Vinul cel vechi se sfârşeşte şi altul nou în vase de lut se toarnă. Bătrânul templu se părăseşte şi alături de el Biserica nouă şi veşnică se înalţă. Biserică vie, biserică măreaţă, aleasă şi frumoasă – Biserica Creştină!

De acum în zadar se mânie Sionul. Cât de preaslăvite sunt tainele lui Dumnezeu! Ce lucruri minunate s-au petrecut astăzi în Ierusalim! Că deodată s-au întâlnit faţă în faţă două biserici, două praznice, două legi, două feluri de credincioşi. O biserică care se dărâmă şi alta care acum răsare. Un praznic care încetează şi altul care acum se întemeiază. O lege care se lasă şi alta care cu văpaie de foc se scrie.

De astăzi praznicul Legii vechi se părăseşte şi Rusaliile creştinătăţii se împodobesc. Tulburările Ierusalimului se potolesc şi bucuriile Sionului nou cuprind pământul. Ultimii farisei se risipesc şi primii creştini se întâlnesc. Ultimii cărturari adorm şi primii apostoli pornesc la propovăduire. Ultimele întristări de astăzi mor şi primele bucurii acum se nasc.

Cât de mari sunt isprăvile Duhului Sfânt! Căci astăzi toate cu foc se botează, toate se schimbă, toate se înnoiesc, toate din nou se nasc. Şi la această mare transformare a lumii contribuie şi Dumnezeu şi omul, şi cerul şi pământul, şi Duhul şi materia. Dumnezeu dă Duhul şi omul dă inima. Dumnezeu aţâţă focul şi omul suflă văpaia. Dumnezeu dă vinul şi omul dă vasul.

Pământul dă apa, Cerul dă pe Duhul Sfânt. Lumea dă pescarii, Dumnezeu darul apostoliei. Omul dă mintea, iar Dumnezeu revarsă peste ea Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. Omul dă inima şi Dumnezeu o umple pe ea de Duhul temerii de Dumnezeu. Omul dă voinţa, iar Dumnezeu pogoară asupra lui Duhul sfatului şi al puterii, Duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe (Isaia 11, 2-3). Omul dă tot ce are, Dumnezeu îi dă ceea ce îi lipseşte. Omul dă tot ce poate, Dumnezeu îi dă ceea ce nu poate avea – pe Duhul Său cel Sfânt. Omul dă pe cele de jos, Tatăl aduce pe cele de sus. Şi astfel taina se săvârşeşte, minunea se împlineşte, Mângâietorul vine pe pământ, apostolii lucrează, lumea se înnoieşte, Biserica se întemeiază, toate se schimbă, toate se îmbracă în lumina lui Hristos, care luminează tuturor.

Iubiţi credincioşi,

Dar ce este Duhul Sfânt? Duhul Sfânt este al treilea Ipostas, a treia Persoană a Preasfintei Treimi, care purcede din Tatăl, Se odihneşte în Fiul şi prin El ni se face cunoscut şi nouă, oamenilor. Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu, care împodobeşte toate cele de sus şi cele de jos. El este pretutindeni şi pe toate le împlineşte.

Duhul Sfânt este Văpaia care aprinde inimile, Lumina care luminează ochii, Dulceaţa care mângâie auzul, Înţelepciunea care umple toată mintea. Duhul sfânt este Puterea care ne întăreşte, Tăria care ne îmbărbătează, Pâinea care ne hrăneşte sufletele, Izvorul care ne adapă, Făclia care ne călăuzeşte, Veşmântul care ne acoperă. Duhul Sfânt este Apa cea vie, Comoara cea nefurată, Mărgăritarul cel de taină, Izvorul care dă viaţă tuturor. Duhul Sfânt este Vântul care adie în lume, Norul care rourează, Căldura care face să crească toate. Duhul Sfânt este Sufletul Bisericii, nădejdea mântuirii noastre, adâncul înţelepciunii, bărbăţia apostolilor, curajul mucenicilor, bucuria cuvioşilor, mângâierea mamelor, tăria soţilor, veselia pruncilor, frumuseţea fecioarelor, podoaba călugărilor.

Iar de voiţi să ştiţi şi cum lucrează El în lume, ascultaţi: Duhul Sfânt face pe îngerii Săi duhuri şi pe slugile Lui pară de foc (Psalm 103, 5). Duhul Sfânt umple de foc arzător pe serafimi şi de ochi mulţi pe heruvimi. El vesteşte taine negrăite arhanghelilor. El a trimis pe Gavriil la Fecioara Maria în Nazaret. El a insuflat pe prooroci, El a dat pocăinţă lui David şi înţelepciune lui Solomon. El vesteşte cele neştiute şi arată pe cele viitoare. Duhul Sfânt face din pescari Apostoli, din păgâni face creştini, din fricoşi alege mucenici, dintre cei slabi pe cuvioşi, din împăraţi face cerşetori şi din cei săraci ridică împăraţi, din capişti ruinate înalţă biserici măreţe, din oameni simpli alege prooroci şi preoţi.

Duhul Sfânt zideşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul toate cele văzute şi cele nevăzute.

Duhul Sfânt sfinţeşte toate, şi cerul şi pământul şi cele de sus şi cele de jos şi cele dedesubt. El sfinţeşte pe îngeri în cer şi pe preoţi pe pământ. El umple de dar pe arhierei şi Se revarsă prin mâinile lor. El sfinţeşte şi alege pe duhovnici, El sfinţeşte Preacuratele Taine, la Sfânta Liturghie, El sfinţeşte agheasma, untdelemnul, bisericile, casele, icoanele, roadele câmpului, veşmintele, vasele, izvoarele. El umple toate de sfinţenie şi binecuvântare.

Duhul Sfânt curăţeşte şi vindecă toate. El leagă şi dezleagă păcatele oamenilor. El curăţeşte inimile de patimi, trupurile le vindecă de boli, văzduhul, pământul şi casele le izbăveşte de diavoli, mintea o fereşte de uitare, conştiinţa de împietrire. El vindecă boli nevindecate, El alină dureri nepotolite, suspinuri neştiute, răni greu de vindecat. El arde toată întinăciunea.

Duhul Sfânt împodobeşte toate. Şi ochii cu lacrimi, şi trupul cu frumuseţe, şi inimile cu frică de Dumnezeu, şi mintea cu înţelepciune, şi conştiinţa cu remuşcare, şi sufletul cu dor de rai. El împodobeşte cerul cu îngeri, universul cu stele, văzduhul cu nori, pământul cu verdeaţă, munţii cu izvoare, natura întreagă cu flori, cu grâu, cu nenumărate feluri de vietăţi.

Duhul Sfânt păzeşte toate. Şi popoarele de războaie. Şi oamenii de ură şi de tot felul de păcate. El păzeşte aştrii cereşti şi sufletele omeneşti. El păzeşte casele de dezbinare, trupurile de boli, sufletele de diavoli. Peste tot rânduieşte îngeri păzitori.

Duhul Sfânt dă celor mari milă, celor mici supunere, celor bolnavi răbdare. El dă mamelor dragoste spre copii şi copiilor iubire de părinţi. El dă creştinilor ascultare de Biserică. El dă bărbăţie mucenicilor, bucurie cuvioşilor, nădejde celor din ispite. El dă lacrimi ochilor, blândeţe inimilor, pricepere minţii, gingăşie sufletului, tărie trupului.

Duhul sfânt naşte, creşte, luminează, udă, spală, înţelepţeşte şi păzeşte. El acoperă ce este bun, arde ce este rău, taie ce este putred, mângâie inimi zdruncinate, adună suflete risipite. Toate le face, toate le creşte, toate le desăvârşeşte Duhul Sfânt.

Iubiţi credincioşi,

Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu în lume. Duhul Sfânt este viaţa şi nădejdea mântuirii noastre. Fără de El niciun om nu poate fi creştin, nu poate dobândi viaţă veşnică. El Se dă fiecărui om la botez, prin taina ungerii cu Sfântul şi Marele Mir, care este pecetea Sfântului Duh. Ajutat de faptele cele bune ale creştinului, Duhul Sfânt creşte, Se înmulţeşte în inima lui, umplându-l de daruri dumnezeieşti. În mod deosebit Duhul Sfânt Se reînnoieşte în om prin pocăinţă adevărată, prin rugăciune şi mai ales prin primirea Preacuratelor Taine ale lui Hristos.

Duhul Sfânt Se păzeşte în inima omului printr-o viaţă curată, fără de păcate, sporeşte prin smerenie, Se descoperă prin rugăciune, Se desăvârşeşte prin dumnezeiasca dragoste. El Se arată în noi prin darurile cele sufleteşti şi trupeşti, Se proslăveşte în noi prin minuni de taină, Se propovăduieşte de noi prin cuvânt viu şi printr-o viaţă duhovnicească.

Invers, Duhul Sfânt din noi Se întristează prin lucrarea păcatului, Se depărtează de inimile noastre prin deprinderea tuturor păcatelor de moarte şi mai ales ale desfrânării şi mândriei. Se retrage de tot din inimile noastre, prin necredinţă, hulă şi deznădejde, de care să ne păzească darul Preasfântului Duh.

Creştinul ce are în el văpaia Duhului Sfânt, îşi păzeşte cu sfinţenie cele cinci simţuri ca să nu greşească lui Dumnezeu. El îşi păzeşte limba să nu osândească, ochii să nu vadă cele deşarte, urechile să nu audă cele rele, gândurile să nu poftească cele necuvioase, trupul să nu se aprindă de cele necurate, sufletul – comoara cea mai de preţ – să nu i se fure de vrăjmaşi.

Iar creştinul cel leneş, uşor slăbeşte în ispite, alunecă degrabă, îşi face trupul casă a desfrânării, se umple de patimi, pierde darul Duhului Sfânt, ajunge rob al diavolului şi, de nu se va pocăi, îşi pierde sufletul său.

Creştinul care face voia lui Dumnezeu, nu este singur, căci poartă pe Duhul Sfânt în inima lui. În toate este mulţumit, oricând are pace în suflet, de nimic nu se teme, pe toţi îi iubeşte. El este un înger în trup, căci Duhul Sfânt trăieşte în el. El este un apostol, căci nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru binele altora. El trăieşte pentru a-L slăvi pe Hristos, pentru a vesti tuturor măririle lui Dumnezeu, pentru a sluji Biserica, pentru a folosi pe aproapele. El trăieşte deci în inima fraţilor lui. Fericit este un asemenea creştin plin de Duhul Sfânt şi de putere, căci va petrece cu Hristos în veac. Iar cel păcătos să se teamă de munci şi cât mai are vreme să se pocăiască.

Spre încheiere, vă rog încă o dată, fraţilor, să nu întristăm pe Duhul Sfânt care petrece în noi, prin păcate, prin desfrânări, prin ură, beţii, certuri, pofte de tot felul, căci Duhul sfânt Se roagă pentru mântuirea noastră cu suspinuri negrăite (Rom. 8, 26). Ci mai degrabă să-L bucurăm cu faptele noastre cele bune.

Nimeni să nu mai zacă în întuneric, căci lumina din cer a venit. Nimeni să nu se socotească sărman pe pământ. Căci Duhul Sfânt la noi S-a pogorât. Nimeni să nu se simtă orfan, căci astăzi Biserica lui Hristos ne-a înfiat.

Iar de ne simţim încă sărmani, răi, părăsiţi de mângâierea Domnului ceresc, să ne pocăim mult, să primim mai des Preacuratele Taine ale lui Hristos, să ne iertăm, să ne unim, să ne iubim unul pe altul mai mult şi, adunându-ne cu toţii la sfintele biserici, aşa să ne rugăm din suflet: “Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pre noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”. Amin!

---

[1]  Predică extrasă din cartea: Arhimandrit Ioanichie Bălan, Predici la praznice împărăteşti, Ed. Mănăstirea Sihăstria, Vânători, 2008, pp. 28-38

____________________________

foto>

http://3.bp.blogspot.com/_UOJjUH2o_wM/S_lzrmblX3I/AAAAAAAADq8/z-9u04YC-O0/s1600/Pentecost.jpg

http://2.bp.blogspot.com/_GzQnzaF4k-o/TAE2NpDo98I/AAAAAAAAKXI/Dejb69OELKI/s1600/pentecost+dome+st+marks.jpg

http://www.basilica.ro/_upload/img/129041365762858745.jpg

 

Cuvant la Inaltarea Domnului al Sf. Nicolae Cabasila

Cuvânt la Înălţarea Domnului

si Mântuitorului nostru Iisus Hristos [1]

de preaînţeleptul şi preaeruditul domn Nicolae Cabasila[2]

[Un cuvant foarte frumos si interesant, insa care din pricina dificultatii lui trebuie citit macar de doua ori pentru a putea fi inteles pe deplin – dan.cemen]

Înălţarea Domnului răstoarnă raporturile între cer şi pământ

1. Pe timpurile dinainte, harurile erau din cer şi din veac orice bine ajungea pe pământ de la locurile de sus în lumea de jos, dar astăzi ordinea e răsturnată: dă celor de sus feri­cirea plecând de la cele de jos, iar noi, oamenii, trimiţând dep e pământ îngerilor un Stăpân, împodobim corul acela cu cea mai frumoasă podoabă dintre toate. Cele prezente sunt pentru noi un prilej de plăcere minunată în locul aces­tora [al îngerilor], în locul cărora cinstim într-o măsură cu mult mai mare pe Cel care i-a cinstit şi prin această mutare facem cerul cu atât mai frumos decât el însuşi decât făcea acela mai bun pământul prin cei ce veneau de la el, pe cât de mare e distanţa între nişte sclavi şi un stăpân. Fiindcă acela [cerul] făcea cinstit pământul trimiţând îngeri, dar acum pământul i-a trimis în loc de orice cunună şi podoabă pe Cel căruia îi sunt sclavi heruvimii.

Chiar dacă [Scriptura] spune că Mântuitorul a coborât din cer [In 3, 13 – 14, 31], dar întrucât El era încă fără trup şi nu asumase încă pe om, nu putea nici să coboare, nici să urce, nici nu era loc pe care să-l lase şi la care să ajungă, fiindcă nu era unde să fie de faţă, „căci cerul şi pământul Eu le umplu, zice Domnul” [Ir 23, 24]; iar când a fost ca El să coboare şi să vină jos să şadă împreună cu cei umiliţi, nu a venit pe pământ mai mult din cer decât din pământul însuşi. Dar după ce a îmbrăcat pe om şi i-a fost cu putinţă să se mişte şi să treacă schimbând un loc cu altul, atunci ple­când de la pământ S-a pornit cu adevărat şi a alergat spre celelalte făpturi de acolo şi a primit începutul întregii îna­intări şi al faptelor şi cuvintelor de aici. Şi el [pământul] este o patrie şi un oras al lui Dumnezeu; şi dacă ceva din cele ce sunt trebuie să fie presupus drept patrie şi loc al lui Dumnezeu, atunci pământul e învingător.

Ce este mai nou/straniu decât acestea? Împăratul e de la cei legaţi, Domnul Care dezleagă vina e din locul celor osândiţi, şi de la cei ce şed în întuneric [Mt 4, 16] s-a revărsat la toată creaţia Lumina cea adevărată [In 1,9], Cerul Îl primeşte ploaie timpurie şi târzie [Ir 5, 24], iar îngerii şi heruvimii văd reflectată de pământ raza căreia i se închină, slava nespusă şi strălucirea care-i uimeşte. Şi se face aici o mirare şi a îngerilor şi a oamenilor: unii uimindu-se de Dumnezeul care urcă, iar alţii de omul ridicat; văzându-L în formă de Dumnezeu, unii socotesc nouă/stranie urcarea Lui, iar alţii, ştiindu-L om ca şi ei, se miră că ajunge în cer cel de o simţire cu ei. Si dacă firile Celui dublu sunt împărţite prin imne, din ambele se armonizează un singur cor în jurul Unicului Mire, îngerii cântându-I iubirea de oameni, iar oamenii puterea.

Înălţarea treptată – cinstire a timpului

2. Iar El urcă cu răgaz şi pas cu pas, şi nu ajunge dintr-o dată la locurile de sus — căci n-a fost luat pe sus, ci „a fost purtat la cer” [cf. Lc 24, 51] —, deşi nimic nu împie­dica să i se dea tronul „deodată, într-o clipeală de ochi”, zice Pavel [7 Co 15, 52], acolo unde va răpi de pe pământ în ziua de pe urmă şi trupurile sfinţilor [7 Tes 4, 17]. Nemistuind nici o mică parte a timpului, ci reţinându-Se, urcă încet, puţin câte puţin, dând răgaz acestui spectacol şi nu fuge repede de ochiul celor ce privesc de pe pământ, pen­tru ca pe ucenici să-i veselească, pământul să-l cinstească şi să Se arate iubitor de oameni, iar nu fugind din lume, nici lăsându-i pe oameni, ci să arate că pentru ei a plecat şi S-a dus suportând unele ca acestea ca un ambasador, avocat şi mijlocitor la Tatăl pentru neamul omenesc; şi [să Se arate] totodată nu necinstind timpul, ca Unul care a ajuns sub timp, precum a şi fost purtat în pântec un timp, şi dez­leagă puterea morţii, iar a treia zi zideşte templul dărâmat al trupului Său [cf. In 2, 19-22], aşa cum şi la începutul timpului cu o lungime şi un număr de zile a dat subzistenţă întregului univers.

…sfinţire a aerului

Încă şi pentru ca, aşa cum prin zăbovirea Sa în ele a lu­minat pământul şi iadul, tot aşa şi aerul, primindu-L pentru puţin timp, a fost sfinţit şi el şi nici un loc n-a fost lăsat ca propriu lor tâlharilor din el, adică stăpânitorilor întunericu­lui. Şi după ce toate au primit Soarele, păşeşte pe un nor, ca şi aerul să primească trupul foarte uşor, pentru că El este „Cel ce pune norii suirea Lui, Cel ce umblă peste ari­pile vânturilor” [Ps 103, 3].

Norul – simbolul Duhului Sfânt

Norul însă L-a învăluit şi pe Cel care-şi schimbase for­ma [Mt 17, 5] şi tot el îl va aduce atunci când Se va coborî pe pământ în ziua de pe urmă [FA 1, 11] şi tot un nor îi va aduna de pretutindeni pe aleşii Lui [7 Tes 4, 17], Peste tot El are nevoie de nor. Mai întâi, deoarece şi creaţia cea nouă [2 Co 5, 17; Ga 6, 15], al cărei singur Meşter a venit El, şi pentru care a făcut toate şi a arătat toate, o alcătuieşte un Duh şi o apă, iar norul este alcătuit din acestea. Apoi, pentru că acesta [norul] era în mod simplu simbol al Mângâietorului de o cinstire cu El şi prezent mereu tot timpul, Care e numit şi apă [In 7, 37-39], e chemat şi duh [In 15, 26], prin Care s-a alcătuit şi acel trup egal cu Dumne­zeu al Mântuitorului [Mt 1, 20], prin Care a lucrat El Însuşi lucrurile mai presus de fire, Care venind peste El atunci când S-a botezat a dat mărturie de dumnezeirea Lui [Mt 3, 16], Care a fost de faţă atunci când El S-a schimbat la faţă arătându-Se prin nor şi completând Treimea, legându-Se pe Sine Însuşi ca al Treilea de [Tatăl] Cel ce dădea mărturie şi de [Fiul] Cel ce primea mărturia [Mt 17, 5]. Căci şi acum, când Fiul urcă, iar Tatăl Se arată prin pornirea spre El a Slugii Sale [cf. Is 52, 13] — căci unde altundeva Se grăbea Fiul restabilit? — a fost nevoie să Se arate prin nor şi Mângâietorul ducându-L pe Cel de o cin­stire la cer, aşa cum mai înainte „a fost dus de Duhul în pustie” [Mt. 4, 1].

Străbaterea în sens invers a ierarhiei şi porţilor cereşti

3. Iar Celui ce urcă I se deschid nişte porţi. Şi ce altceva trebuie crezute aceste porţi decât hotarele demnităţilor şi ordinelor [îngereşti] pe care le-a depăşit trupul îndumnezeit. Căci întrucât Mântuitorul avea nevoie de un loc din pricina trupului Său, dar nicăieri între cele făcute nu era un loc cuvenit, ci chiar şi un loc al îngerilor şi al arhangheli­lor, ba încă şi al celor de mai departe, chiar al heruvimilor înşişi, era mai prejos decât I se cuvenea, ca unul care era egal cu Dumnezeu, de aceea orice ordin al celor necorpo­rale s-a dat înapoi dinaintea Celui ce urca şi fiecare din locurile cele mai înalte i-L ceda pe al său propriu, cei mai de sus după ce-i mai jos, şi aşa tot mai sus, până când, după cuvântul lui Pavel, “a ajuns mai presus de toată stă­pânirea, domnia şi puterea” [Ef 1, 21]. De aceea, cei mai mari află/învaţă despre Cel mai înalt de la cei mai mici şi corifeii de la cei subordonaţi, ca minunea să urce de la cele umile la cele înalţe, pentru că, spune Pavel „prin Biserică”, care e mai prejos decât toate ordinele, „s-a făcut cunoscută stăpâniilor şi începătoriilor înţelepciunea mult variată a Lui Dumnezeu” [Ef 3, 10]. Pentru acestea îngerii secunzi Îl vestesc pe Cel necunoscut de ei, iar porţile le ridică co­mandanţii ordinelor, care deţin în fiecare ordin hotarul ultim de cinstire si locul de vârf. Căci dacă cedează locul cei mai mici, încă nu este arătat Cel ce este cinstit de tot ordinul, ca Unul care era mai înalt decât ele, dar dacă fac asta comandanţii, la care este toată slava corului, atunci era evident că Cel închinat de tot crugul este mai presus de ele. Porţile sunt însă veşnice ca unele înfipte din veac şi nimănui dintre toţi ele nu-i oferă trecere în ziua aceasta, dar „acum, zice [Psalmistul], ridicaţi-vă!” [Ps 23, 7. 9], pen­tru că trece „Cel căruia I se va pleca tot genunchiul celor cereşti” [Flp 2, 10]. Căci nimănui nu i s-a întâmplat să vină pe această cale, nimeni nu s-a urcat în cer de pe pământ [Rm 10, 6], ci primul şi singurul care a croit această cale e Mântuitorul; „pentru că nimeni, zice, nu s-a urcat în cer decât Cel ce S-a pogorât din cer” [In 3, 13].

Hristos, Împărat al slavei prin pătimirea Sa

4. Dar de ce trebuie să fíe ridicate porţile? „Pentru că e Împărat al slavei, tare şi puternic în război” [Ps 23, 8], fiindcă a urcat plin de răni. Dovadă era slăbiciunea trupu­lui şi lipsa de slavă pe care o răbdase, căci era evident că purtase cruce. Şi era minunat pentru că într-o putere şi slavă atât de nespusă aducea urmele lipsei de slavă şi ale slăbicunii, cărora îngerii vestitori le opuneau: crucii slava de acolo, iar slăbiciunii triumful prin aceasta, faptul că triumfătorul nu dobândise numai o slavă strălucită, dar era şi Împăratul slavei înseşi [Ps 23, 7-l0]. Nefolosindu-Se de nimic din cele ce obişnuiesc să aducă slava, Acesta venise la ea prin cele contrare, şi de aceea a putut fi fără slavă, după care, spunea David, a umplut de slava Sa tot pământul [Ps 56, 5]. Fiindcă acel lucru ar fi fost propriu celui ce urmează legilor slavei, dar acesta celui ce pe cât se pare conduce slava însăşi. Căci nici focul nu poate fi stăpânit de materiă aruncată în foc ca sa-i aţâţe flacăra, nici vizitiul şi cel care conduce caii nu urmează cailor în direcţia în care se pornesc ei, ci, dacă cineva care are un frâu ştie să-i lege cu el şi să-i facă să meargă în sens opus, nici nu este Domn al slavei cel ce ar putea să-şi adune o slavă de la cei ce par a fi cei mai buni. Ci Mântuitorul, aşa cum mai înainte S-a arătat pe Sine Însuşi stăpân al focului arătând o flacără în apă şi aprinzând foc cu pregătirea care-l poate stinge, tot aşa S-a făcut arătat în mod evident că este împărat al slavei, arătându-Se tuturor strălucit şi prealăudt prin lipsă de slavă şi de cinstire. De aceea, spune, acestea nu trebuie să se mire dacă, purtând un trup care are vânătăi, El depăşeşte hotarele fiinţelor necorporale, nici nu trebuie să creadă invocând aceste semne de slăbiciune că Cel Înalt este din pricina acestor lucruri de umilinţă în dezacord cu Sine Însuşi; din contră, luând de aici în chip deosebit dovada clară a forţei Lui suprafireşti, să admită că El este Stăpân al întregii creaţii.

5. Dar îngerii sunt învăţaţi acestea nu numai unii de către ceilalţi, ci şi de Mântuitorul Însuşi. Celor ce-L întreabă: „De ce sunt roşii hainele Tale?” [Is 63, 2], Acesta le spune: Am îmbrăcat trup!, iar celor ce-L întreabă: De ce eşti lovit?, le spune: „«Am călcat Un teasc» [Plg 1, 15]. De bunăvoie M-am lăsat lovit. Căci nu Mi-am vărsat sângele fără să vreau, nici n-am venit pe cruce din slăbiciune, ci Eu În­sumi «am călcat teascul»”. Lucru pe care-l spune şi apos­tolilor înainte de pătimire: „Nimeni nu ia de la Mine sufle­tul Meu, ci Eu îl pun de la Mine Însumi. Putere am să-l pun şi putere am să-l iau iarăşi” [In 10, 18], arătând puterea Lui nebiruită. „Prin urmare, ridicaţi porţile!” [Ps 23, 7], Şi aceasta nu o dată, arătând astfel că nu-şi aduceau aminte acest lucru ştiindu-l, ci îl învăţau neştiindu-l. Deoarece atunci n-ar fi avut nevoie de cuvintele celor secunzi în rang, ei întrebând, iar Acela răspunzând. Fiindcă stăpânii porţilor Îl ştiau bine pe „Stăpânul puterilor”, dar nu-L ştiau pe “Împăratul slavei” cine este. Căci întâiul era dinainte de veacuri numele dumnezeirii şi, de aceea, era cunoscut tutu­ror corurilor îngerilor, dar acesta din urmă le-a rămas as­cuns, şi de el au auzit abia ulterior, el fiind luat plecând de la cruce şi de la cele de ocară; după cum ignorau poate că Stăpânul lor se numea şi Iisus, Nazarinean şi răstignit, lucruri pe care le ştiau numai acei îngeri care slujiseră Celui purtat în pântec şi născut, Celui mort şi înviat. De aceea unii se opresc la acea primă glăsuire şi întreabă nedumeriţi: “Cine este Acesta, Împăratul slavei?” [Ps 23, 10], iar aceştia îi învaţă repetându-le denumirea mai cunoscută: „Domnul puterilor” [ibid.]. Iar ei încetează atunci, recunoscându-L pe cel căutat din cele ce ştiau.

Dezvăluirea raţiunii ultime a Economiei mântuitoare – iubirea

Şi când Acesta înaintează, atunci Însuşi Tatăl îi aduce la aceste raţiuni. Căci profetul Zaharia îi introduce pe Acela [Tatăl] întrebând şi pe Acesta [Hristos] răspunzând, însem­nând prin aceasta că înseşi puterile care sunt nemijlocit în preajma lui Dumnezeu află acum raţiunea Economiei, pe care mai înainte n-o ştiau. Căci atunci când Tatăl îşi des­coperă taina Sa prin Unul-Născut, au părut să fie iniţiate în aceasta şi primele făpturi care stau în jurul tronului însuşi. Dar aici Fiul sugerează şi cauza junghierii şi învăţând de ce anume a venit pătimind pe cruce, spune că ceea ce l-a convins a fost iubirea de oameni. Căci întrebându-L Tatăl de unde are loviturile de pe mâini — pentru că Acesta zice: „Ce sunt aceste lovituri în mijlocul mâinilor Tale?” [Za 13, 6] — El pune înainte casa celui iubit şi spune că faptul că a venit şi a locuit cu cei iubiţi i-a adus aceste lovituri: „Cele cu care am fost lovit în casa celui iubit” [ibid.], pentru că S-a îndurat de cei care zăceau, îndurându-Se a venit la ei, şi venind i-a restaurat, iar mâinile cu care i-a rechemat au fosţ lovite. Şi astfel Stăpânul casei [Tatăl], care are cerul şi pământul, a oferit tuturor robilor Lui dinarul, adică raţiunea trupului şi morţii lui, începând de la cei de pe urmă si până la cei dintâi [cf. Mt 20, 1].

Înălţarea, desăvârşirea preoţiei veşnice a lui Hristos

 6. A venit din cer pe pământ, ca să facă cunoscut celor de pe pământ pe Tatăl Cel de acolo, a coborât de pe pă­mânt în iad, ca să vestească celor din iad economia de pe pământ, din iad a urcat iarăşi la cei de pe pământ, ca să afle cauza coborârii, de pe pământ urcă în cer, ca să fie adusă vestea cea bună şi îngerilor: pe de-o parte, mântuirea oamenilor — căci se bucură împreună cu noi cei replămădiţi, întrucât sunt iubitori de oameni —, pe de altă parte, progresul lor spre cele mai bune, precum şi celelalte, învăţându-L ei pe Dumnezeu mai bine decât înainte şi, înainte de toate, pentru ca trupul cel mai presus decât toată creaţia să ajungă mai presus decât toată creaţia şi să-şi ocupe locul cuvenit. Căci poate de aceea n-avea unde să-şi plece capul [Mt 8,20] atunci când locuia pe pământ. Şi urcă un om în formă de Dumnezeu [cf. Flp 2, 7] şi un Dumnezeu în trup de om, luptător din pricina războiului împotriva morţii, şi biruitor din pricina triumfului, victimă sfântă pentru junghiere, pentru că a primit junghierea vrând aceasta, preot care nu lasă nimic din cele cuvenite lui Dumnezeu, nici nu respinge nimic din cele ce fac pe om, ci salvează în toate fiecare fire şi nu înşeală cu nici un cuvânt nici una din aceste două denumiri, ci numai relele omeneşti, fiindcă aşa cum a fost liber de păcat de la început, aşa a fost şi de toată stricăciunea, pentru că nici una din ele nu ţinea de fire. Căci pe cel dintâi l-am introdus noi, iar cealaltă i-a urmat, fie ca pedeapsă pentru cei ce greşiseră, fie ca leac pentru cei care se îmbolnăviseră. Dintre ele pe unul, adică păcatul Mântuitorul nu l-a cunoscut de la început, iar pe cealaltă, adică stricăciunea, a primit-o, orânduind ca un econom cele ale oamenilor, pentru ca să Se facă în stare să Se jertfească pentru ei, şi în locul jertfei să primească pentru neamul omenesc nestricăciunea. Prin urmare, jertfindu-Se şi bucurându-Se de un trup stricăcios şi aducând acestea care se cuveneau, a dezbrăcat îndată stricăciunea şi n-a fost lipsit de cele care-l făceau victimă. Prin vânătăile Sale vesteşte junghierea, iar fierul care lucrează jertfa e încredinţat pen­tru cei ce văd trupul acela. Şi astfel, jertfindu-Se pentru o zi, este o Victimă perpetuă. Şi aşa cum „o dată pentru tot­deauna S-a adus ofrandă pe Sine însuşi”, cum zice Pavel [Evr 7, 27], de acolo că păstrează totdeauna pe Preot, căci zice: „Tu eşti Preot în veac” [Evr 5, 6; Ps 110, 4], tot aşa fiind adus o dată pentru totdeauna, este Victimă veşnică. Fiindcă n-ar fi putut fi nici Preot veşnic, dacă nu ar fi fost şi Victimă, lipsindu-i atunci ceea ce ar fi făcut preoţia Lui. Aşa L-a dat întregii creaturi pământul pe Stăpânul comun. Şi oamenii îl trimit pe ambasadorul lor, îngerii îl primesc pe Dumnezeul lor, Care li Se înalţă mai curat, iar Tatăl primeşte pe Cel de un tron cu El dându-i o cunună de slavă din trofeele Slugii [Domnului; cf. Is 52, 13].

Aclamarea lui Hristos Cel Înălţat

7. Hai acum să ne adresăm Învingătorului şi noi, cei pentru care s-a făcut războiul! O, Cel ce ai biruit lumea [In 16, 33] şi ai legat pe cel puternic [Mt 12, 20], Care ai luat prăzile [Lc 11, 22] şi i-ai dezlegat pe cei legaţi! O, Cel ce faci toate numai cu voinţa, iar mutându-Te încoace ai intrat în război şi luptă pentru oameni! O, Cel ce cu un semn i-ai zidit pe cei ce nu erau, iar pe cei căzuţi i-ai îndreptat prin sârguinţă şi osteneli! O, Cel care ca să-i faci vii şi să-i în­cununezi pe cei lipsiţi de cinste şi morţi, alergi spre lupta morţii! O, Cel care prin faptul că ai fost defăimat ai dezle­gat vina omului, prin aceea că ai fost răstignit l-ai slăvit, prin aceea că ai murit l-ai făcut viu! O, Dumnezeu care ai murit pentru oameni, Stăpân care ai murit pentru robi şi lipsit de păcat care ai murit pentru foarte răi! O, Cel care prin aceea că ai fost vândut ne-ai dobândit libertatea, prin aceea că ai fost lovit ne-ai câştigat nestricăciunea, iar prin aceea că ai suferit dureri ne-ai agonisit veselia cea curată! O, Cel care ai cumpărat cu sufletul pe duşmani, iar cu sângele pe cei impioşi! O, Cel care ai iubit un om care te ura! O, Cel ce eşti pentru noi, Acelaşi, şi Mântuitor şi preţ de răscumpărare! O, Cel ce eşti şi cale si conducător şi sălaş! Cel ce te-ai făcut pentru robii tăi toate cele care duc la cer! O, imigrare nouă şi străină, care muţi capitala! O, Cel care împreună cu Tine muţi şi strămuţi toată creaţia! O, Cel care n-ai lăsat nimic între cer şi pământ, între Dum­nezeu şi oameni! O, Cel care prin aceea că Te-ai dus pe pământ ai plecat cerul, iar prin aceea că ai plecat la cer ai înălţat pământul! Tu eşti şi Dumnezeul nostru şi apoi moş­tenitor, şi celor al căror stăpân erai din veac, Le-ai slujit ca un rob cumpărat. Şi, iarăşi, pe cei al căror Stăpân în tot felul Te-ai făcut, i-ai făcut fraţi şi Te-ai folosit de ei ca de nişte membre, şi ai primit toată înrudirea, comunitatea şi relaţia ca noi, ca armonizându-ne cu Tine însuţi în tot felul şi urmându-Te prin toate să faci bogăţia ta a noastră! Şi robul păcatului să se audă Fiu al lui Dumnezeu, iar cel legat să se arate încununat. O, de câte şi ce fel de lucruri l-ai făcut datornic pe om! O, datorii care nu pot fi dezlegate de nimeni nicicând! Căci ce ai putea găsi la noi, şi care să nu-l fi pus Tu? Dacă Ţi-am înălţat un glas care aduce vreo recunoştinţă pentru cele pe care ni le-ai dat, nu e un schimb pentru cele date, ci din adaos la datoriile noastre, pentru că faptul de a gândi şi de a putea rosti acestea vine tot de la Tine. Tu însă Ţi-ai pus Ţie Însuţi această lege nouă: de fiecare dată când oferi ceva, Te mărturiseşti dator cu alte haruri celor ce îl primesc. De aceea, să nu treci cu vederea harul Tău mult lăudat, dacă a fost lăudat cu ceva şi de noi, ci să-L arăţi pe Binefăcătorul uitându-Se nu la sărăcia vo­inţei noastre, ci la bogăţia mâinii Tale. Şi în prezent să mă dezlegi, fiind Domn, de toată vina şi să-mi oferi curata simţire a blândeţii Tale şi să faci să mă ruşinez de această nespusă iubire de oameni. Iar după ce mă vei muta de aici, să mă muţi bucurându-mă şi cu nădejdi bune că voi fi scris în corul prietenilor Tăi, şi acolo să stai împreună cu cei ce ştiu cele ale Tale şi pe care I-ai cunoscut Tu Însuţi, ca şi aici cu glasul celor ce prăznuiesc şi al strigătului adăugat de noi să Te cântăm pe Tine Mântuitorul în veac împreună cu părintele Tău Cel fară început şi cu Preasfântul, Bunul şi de Viaţă făcătorul Duh. Amin.

---

[1] Cuvânt extras din cartea Nicolae Cabasila – Cuvântările teologice: la Iezechiel – Hristos – Fecioara Maria, Studiu introductiv şi traducere de Diac. Ioan I. Ică Jr., Deisis, Sibiu, 2010,  pp. 161 – 171

[2] Traducere după ediţia B. Pseutonkas: Nikolaou Kabasila hepta logoi nyn proton ekdidomenoi, Thessaloniki, 1976, p. 113 – 123; ed. II: Nikolaou Kabasila Logoi. Eisagoge – keimena – scholia, ekd. B. Pseutonkas, Thessaloniki, 2006, p. 124 – 134.

______________________________

foto>

http://1.bp.blogspot.com/_6WRcJM7SGZY/S-nWYwcCYDI/AAAAAAAACJU/BM45kXhSpTQ/s1600/9thSinaiAscension.jpg

http://www.antiochian.org/sites/antiochian.org/files/images/Ascension.preview.jpg