RSS

Arhive pe etichete: mantuire

La Intampinarea Domnului…

Hristos – cărbunele euharistic

“Cărbunele Cel ce S-a arătat mai ’nainte dumnezeescului Isaia, Hristos ca cu nişte cleşte, cu mâinile Născătoarei de Dumnezeu, acum Se dă bătrânului” [1]

“Curăţitu-s-a Isaia, luând cărbunele dela Serafim, bătrânul a strigat Maicei lui Dumnezeu: Tu ca un cleşte cu mâinile mă luminezi, dându-mi pre Acela pre carele porţi, Lumina cea neînserată, şi carele pre pace stăpâneşte” [2]

Vestirea mântuirii lui Adam

“Lui Adam celui ce lăcueşte în iad, merg să-i vestesc, şi Evei să-i aduc bună vestire, Simeon a strigat, cu proorocii dănţuind: Bine este cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri” [3]

“Pre Cel ce Se poartă în căruţă de Heruvimi şi Se laudă cu cântări de Serafimi, purtând în braţe Născătoarea de Dumnezeu, pre Cel ce S-a întrupat dintr’însa fără ispită de nuntă, pre Dătătorul Legei, Cel ce a plinit rânduiala Legei, L-a dat în mâinile bătrânului preot; carele Vieaţa purtând, a cerut dezlegare de vieaţă, zicând: Stăpâne acum mă slobozeşte, să vestesc lui Adam: Că Te-am văzut Prunc, pre Tine, Dumnezeul Cel neschimbat, şi mai ‘nainte de veci şi Mântuitor lumei” [4]

.


[1] Stihiră a Stihoavnei la Vecernia Mică a Întâmpinării Domnului, glas II, în Mineiul lunei lui Fevruarie, Ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1909, p. 24

[2] Stihiră a Canonului Utreniei Întâmpinării Domnului, Peasna 5, glas III, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 32

[3] Stihiră a Canonului Utreniei Întâmpinării Domnului, Peasna 7, glas III, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 34

[4] Stihiră a Stihoavnei la Vecernia Mare a Întâmpinării Domnului, glas VII, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 29

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Predică la Rugăciunea Arhierească a lui Iisus Hristos de Ieromonah Grigorie Sandu

Predică despre Rugăciunea Arhierească a lui Iisus [1]

Ieromonah Grigorie Sandu

“Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, 

singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3)

Într-o rugăciune pe care o citeşte în taină la Sfânta Liturghie,  preotul se adresează Mântuitorului cu următoarele cuvinte: “Şi arhiereu al nostru Te-ai făcut”. Arhiereul este preotul suprem, supremul jertfitor, supremul rugător, adică supremul mijlocitor către Dumnezeu pentru popor prin rugăciune. De aceea, rugăciunea pe care am auzit-o rostită în Evanghelia de astăzi de către Mântuitorul către Tatăl înainte de Sfintele Sale Patimi se numeşte rugăciunea arhierească a lui Iisus Hristos.

“Părinte a venit ceasul!” (In. 17, 1) Venise ceasul să Se proslăvească, tot aşa cum, la plinirea vremii, venise ceasul să Se smerească.

Despre vremea proslăvirii mai spusese explicit cu puţine zile în urmă. Atunci veniseră elini la Sfântul Apostol Filip cu rugămintea de a-L cunoaşte şi ei pe Iisus Hristos şi împreună cu Andrei îi duseseră la Domnul. Când poporul ales se lepăda de El, elinii voiau să-L cunoască, de aceea a zis: “A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului” (In. 12, 23).

Tot aşa va şi veni ceasul Parusiei, când va fi cunoscut de toate popoarele. Atunci va veni ca să restaureze totul spre viaţă veşnică. “Şi aceasta este viaţa veşnică: Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3).

Şi cunoscând să creadă. S-a pus această pericopă evanghelică astăzi pentru că sunt prăznuiţi Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, cei care ne-au lăsat prima parte a Crezului, referitoare la Tatăl şi la Fiul. Cei care l-au biruit la acest sinod pe Arie au fost în număr de 318, ca şi luptătorii lui Avraam când i-a învins pe păgâni şi a fost primit şi binecuvântat în numele Domnului de Melchisedec.

Erezia lui Arie consta în nerecunoaşterea dumnezeirii Fiului. Învăţătura Sfinţilor Părinţi a fost pusă în Crezul de credinţă ortodox.

“Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit” (In. 17, 4; 6). Ai Tatălui suntem, dar ne-a încredinţat Fiului spre mântuire, ca Persoană a Sfintei Treimi prin care se face lucrarea Sfintei Treimi în afara Ei către creaţie.

În repetate rânduri ne-a spus că suntem ai Tatălui: “Să nu numiţi tată pe nimeni, căci un Tată aveţi în cer” (Mt. 23, 9).

Sau: “Tatăl este mai puternic decât toţi şi din mâna Tatălui nimeni nu vă poate smulge” (In. 10, 29).

Sau: “Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis”(In. 17, 7-8).

Sau: Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt (In. 17, 9). Avem aici răspuns la întrebarea cu privire la egalitatea credinţelor şi egalele şanse de mântuire ale tuturor, pentru că un Dumnezeu este. Propaganda New Age promovată la vedere de masoneria ascunsă începe să dea roade şi tot mai mulţi oameni sunt atinşi de duhul înşelător al toleranţei dogmatice, de aceea auzim tot mai des că toate credinţele sunt bune, pentru că, deşi o facem fiecare în felul său, ne închinăm toţi aceluiaşi Dumnezeu, din moment ce acceptăm toţi că acelaşi Dumnezeu ne-a făcut pe toţi şi toată lumea. Este, desigur, un singur Dumnezeu, Care pe toate le-a făcut, dar aceasta nu înseamnă că şi avem unul şi acelaşi Dumnezeu cu cei de alte credinţe, chiar dacă cred şi ei tot într-un singur Dumnezeu.

Vreau să spun că deşi este adevărat că există un singur Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că ne închinăm toţi aceluiaşi Dumnezeu. I Se închină Lui întru adevăr doar cei care L-au primit aşa cum S-a revelat El a fi. Cei care şi L-au imaginat cu mintea lor cum este, se închină de fapt acestei ficţiuni, adică unui idol.

Încă: Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi (In. 17, 11).

Desăvârşita dragoste, infinita iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi fac unirea într-un singur Dumnezeu, comuniunea lor fiind deplină. Iubirea noastră limitată nu ne îngăduie să fim una cu semenii noştri într-un asemenea grad. Ne putem însă apropia de acest ideal, de fapt de împlinirea acestei porunci mântuitoare, prin manifestarea comuniunii pentru care am fost făcuţi şi pe care o împlinim astfel: să ne rugăm pentru ceilalţi ca pentru noi, necazurile altora să le simţim ca pe ale noastre; la fel şi bucuriile altora să fie ca ale noastre.

Aşa să ne ajute Dumnezeu. Amin.


[1] Predică rostită la Mânăstirea “Sf. M. Mc. Gheorghe” – Craiova, 2006, cuprinsă în cartea: Ieromonah Grigorie Sandu, Ajutorul meu de la Domnul, Volumul I – Predici Duminicale, Ed. Mitropolia Olteniei, 2008, pp. 40-43

_____________________________

foto>

http://orthodoxincense.com/images/Icons/Gesthemane.jpg

http://www.lessing-photo.com/p3/150304/15030422.jpg 

http://www.lessing-photo.com/p3/150304/15030423.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Pastorala de Paşti (2011) a ÎPS Părinte Ioan, Arhiepiscop al Episcopiei Covasnei şi Harghitei

† IOAN,

Din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Episcopiei Covasnei şi Harghitei

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini

Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi, părintească binecuvântare!

„Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel care crede în Mine,

chiar dacă va muri, va fi viu.” (Ioan 11,25)

Iubiţi fii duhovniceşti,

După ce am călătorit pe calea cea îngustă a postului cu mult dor duhovnicesc, am ajuns acum în pace, marele praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Acesta este cel mai sfânt dor pe care-l poate avea un muritor pe pământ – de a se întâlni cu Hristos Cel Înviat, Cel ce a biruit moartea – vrăjmaşul existenţei umane.

Ne este dor în această viaţă de părinţi, de copii; lucru bun este, dar se pune şi cuvenita întrebare: îi mai este oare azi dor de Hristos Cel Înviat omului modern?! Iubite frate creştine, ai tu un dor sfânt? Şi care ar fi acela?

Iată ce ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca despre ce Şi-ar fi dorit Hristos înainte de Patima Sa: „Şi a zis către Apostoli: Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de Patima Mea”. (Luca 22, 15). În cugetul lor, Apostolii n-ar fi dorit ca acesta să fie ultimul Paşti cu Hristos Fiul lui Dumnezeu. Este oare o contradicţie între dorul nostru şi cel al lui Hristos? Nu, ci doar cel ce primeşte lumina Învierii lui Hristos, acela ştie ce să-şi dorească în această viaţă pământească.

Iată, Hristos doreşte să mănânce Paştile cu Apostolii Săi. El doreşte şi acum să-ţi împărtăşească, de acest Paşti, şi ţie lumina Învierii Sale. Şi azi ne cheamă Hristos din faţa Sfintelor Altare: „Veniţi de luaţi lumina!”- în dar.

Ceea ce a grăit îngerul Maicii Domnului la Buna Vestire – începutul mântuirii noastre – s-a desăvârşit astăzi prin Învierea Domnului.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este o lucrare dumnezeiască treimică, cu puterea Tatălui şi cu lucrarea Duhului Sfânt. Ea a fost însoţită şi de o îngerească slujire„Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra de la uşă şi şedea deasupra ei.” (Matei 28, 2). Luând Paharul pătimirii, Hristos Domnul Şi-a împreunat voinţa Sa cu cea a Tatălui Ceresc: „Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta.” (Matei 26, 42).

Hristos Domnul a pătimit ca om, iar ca Dumnezeu a înviat în slavă, aşa cum ne mărturiseşte Sfântul Evanghelist Ioan: „…am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.” (Ioan 1, 14). Prin Învierea Domnului, firea omenescă s-a preaslăvit, stricăciunea s-a îmbrăcat în nestricăciune şi moartea s-a îmbrăcat în nemurire. Cei ce am primit Botezul în numele Sfintei Treimi, ne murim azi moartea, îndreptându-ne cu dor spre Hristos Cel Înviat.

Semnificaţia zilei de Paşti a fost dintotdeauna, în credinţa strămoşilor noştri, ca trecere din moarte la viaţă a Domnului nostru Iisus Hristos. La acest praznic, Hristos ne adună în Biserica Sa, atât pe cei de azi, cât şi pe cei care au trecut dincolo; este un praznic al comuniunii cu toţi cei ce au crezut şi cred în Înviere. Este o pregustare a marii întâlniri de la sfârşitul veacurilor, este bucuria călătorului spre Cer, spre Învierea cea de obşte.

E bucurie acum în casa ta, în sufletul tău, că a înviat Hristos?! Nu fi trist, căci Hristos este azi gata să te mângâie şi pe tine cu mâinile Sale, care încă mai păstrează urmele cuielor bătute de noi pe Cruce.

Rănile lui Hristos nu se răzbună, ele mângâie. Hristos, pe Cruce, n-a lăsat testament Apostolilor să-I răzbune rănile, ci să-i ierte pe cei ce I le-au făcut. El Şi-a scris Testamentul iubirii Sale cu sângele Său – Sângele iubirii.


Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Prin Învierea Sa, Hristos Domnul Se doreşte a fi El Însuşi învierea şi viaţa noastră. El este viaţa noastră şi a unei lumi întregi pentru care S-a jertfit pe Crucea de pe Golgota.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este adevăr de netăgăduit al dreptei noastre credinţe, pentru că ea este dovedită de mărturiile îngerilor, ale Maicii Domnului, ale femeilor mironosiţe, ale Sfinţilor Apostoli, ale celor peste cei cincisute de fraţi şi ale altora pe care i-a întărit cu multe semne timp de patruzeci de zileÎnvierea lui Hristos a umplut toate de lumină, împlinindu-se ceea ce El Însuşi a spus: „…Eu sunt Lumina lumii; cel care Îmi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12).

Primind lumină, El ne spune şi nouă astăzi aşa cum le-a spus ucenicilor Săi: „Voi sunteţi lumina lumii…” (Matei 5, 14). Minunată cinste le dă Hristos celor ce cred în Învierea Lui.

Învierea Domnului dezleagă taina vieţii şi a morţii. Cei care sunt ai lui Hristos nu mai mor, ci trăiesc în veac; pentru ei, moartea este doar un prilej de a ajunge la adevărata viaţă. Lumina lui Hristos luminează tuturor. Ea străluceşte pe pământ astăzi pentru noi, cei care suntem o mare familie creştină.

Jertfa de pe Cruce nu a rămas zadarnică, iar făgăduinţa făcută de Hristos Sfinţilor Săi Apostoli, că va învia a treia zi, s-a împlinit. Azi şi crucea s-a îmbrăcat în lumină; ea nu mai este semnul morţii, ci al biruinţei. Pe Cruce s-a dat cea mai cruntă bătălie din Univers, căci pe ea S-a luptat Hristos cu moartea şi a învins-o. Acolo, Hristos a murit moartea. De la Învierea Domnului, noi nu mai trăim murind, ci trăim înviind. Iubiţilor, Hristos ne-a arătat astăzi că suntem sortiţi vieţii şi nu morţii.

Hristos a venit în lume ca să ne mântuiască, mântuirea fiind un dar, datorie şi conlucrare cu Dumnezeu. Chipul omului mântuit ni l-a arătat Hristos prin Întruparea Sa, adică fără prihană – îndumnezeit. Aceasta este starea normală a omului – cea de mântuit- stare plină de harul lui Dumnezeu.

Omul trăieşte ca fiinţă socială în comunitate. Aceasta implică şi o coresponsabilitate în actul mântuirii; nu te poţi mântui singur, căci suntem fii ai Celui Preaînalt; când se pierde unul dintre noi, nu se pierde un individ, ci se pierde o parte din mine şi din tine, căci suntem toţi mădulare ale lui Hristos. ( cf. Efeseni 5, 30).

Hristos suferă pentru oricine părăseşte staulul oilor Sale: „Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând una din ele, (…) nu se duce după cea pierdută până ce o găseşte? Şi găsind-o o pune pe umerii săi, bucurându-se.” (Luca 15,4-5).

Iubiţi fraţi creştini,

Învierea, după Sfântul Apostol Pavel, nu este o simplă readucere în viaţă a trupului vechi şi nici o creare a unui trup nou din nimic, ci „o radicală prefacere a trupului muritor, printr-o lucrare creatoare săvârşită asupra trupului vechi” (Pr. D. Stăniloae).

Prin Înviere, Hristos ne-a dat însuşi darul ce l-am pierdut – viaţa. Viaţa este darul lui Dumnezeu. Dar al lui Dumnezeu sunt şi pruncii pe care ni i-a dat Dumnezeu; ei, încă de la zămislire, primesc har de la Dumnezeu. De aceea, datori suntem, ca părinţi, să-i încreştinăm din fragedă pruncie, ca să primească toate darurile Duhului Sfânt. Cei ce se însoţesc prin Sfânta Taină a Căsătoriei – soţii – unii altora sunt dar al lui Dumnezeu; copiii sunt darul lui Dumnezeu pentru părinţi, părinţii sunt darul lui Dumnezeu pentru copii.

Pentru copii şi pentru părinţi S-a jertfit Hristos dându-le tuturor darul vieţii şi cu dor aşteptându-i la poarta Raiului pe toţi cei cărora le-a dat acest dar.

Omul a fost de multe ori zdrobit de istorie; Hristos, însă, niciodată, căci El a învins cel mai mare duşman al omului – moarteaCei care L-au răstignit pe Hristos au crezut că L-au trimis la moarte, însă ei L-au aruncat în eternitate. Moartea este singura clipă care nu intră în eternitate.

Nu vă lăsaţi, fraţilor, amăgiţi de cei pentru care Hristos este un produs care se vinde! Biserica nu-L vinde pe Hristos! El a fost vândut o singură dată – de Iuda.

Mormântul nu este ultima speranţă, el marchează începutul unei noi vieţi. Trăim aici şapte zile într-o clipă şi apoi vom trăi dincolo cu Hristos a opta zi într-o eternitate. A opta zi nu mai curge, ea are numai un blând răsărit.

Dacă azi ai primit lumină de la Hristos prin Învierea Sa, ai grijă să nu rămâi un felinar stins în univers. Dumnezeul nostru este de viaţă dătător. El nu i-a pregătit omului un muzeu de antropologie în univers; locul omului este în Raiul bucuriei Sale. Nu cenuşa este esenţa omului, ci viaţa ca dar al lui Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori, acum, la acest praznic dumnezeiesc al bucuriei, vă îndemn să rămâneţi fii ai luminii întru bucuria Domnului nostru Iisus Hristos Cel ce a înviat din morţi, dăruindu-ne şi nouă viaţă întru lumina Învierii Sale.

Hristos a înviat!

Rămân al vostru, al tuturor, de tot binele voitor şi către Domnul un smerit rugător.

† Ioan

Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei

Dată în reşedinţa noastră Episcopală din Municipiul Miercurea Ciuc

24 aprilie 2011

„Să ne apropiem purtătorilor de lumină, de Hristos, Cel ce a ieşit din mormânt ca un mire; şi să prăznuim, împreună cu cetele cele iubitoare de praznice, Paştile lui Dumnezeu cele mântuitoare”. (din cântările Sfintei Învieri)

________________________

sursa>

http://www.cotidianul.ro/143410-Har-mila-si-pace-de-la-Dumnezeu-Tatal

foto>

http://media.hotnews.ro/media_server1/image-2010-03-15-7033410-41-ioan-selejan.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , ,

Prin Suferinţă la Înviere – Pastorala de Paşti (2011) a PS Părinte Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† GURIE,

prin harul lui Dumnezeu, Episcop al Devei şi Hunedoarei,

Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Dreptmăritorilor creştini:

Sfântă binecuvântare arhierească din străvechea Cetate a Devei!

Hristos a înviat!

Iubiţi credincioşi,

Mi-am intitulat cuvântul pastoral pe care vi-l adresez prin glasul preoţilor în această noapte (zi) a Învierii: Prin suferinţă la Înviere.

De la început afirmăm că răstignirea Domnului pe Cruce a transformat suferinţa dintr-o realitate absurdă şi tragică, dintr-o problemă care pune sub semnul întrebării însăşi viaţa, într-o realitate prin care s-a omorât moartea şi viaţă a devenit veşnică. În lumea noastră, în care perspectiva existenţei este adesea redusă la zările şi limitele vieţii pământeşti, suferinţa este percepută doar ca o povară, doar ca o realitate în care lipsa de sens îşi are de spus cuvântul suprem. Faptul că Hristos Domnul a ales suferinţa Crucii ca modalitate de biruinţă asupra durerii şi a morţii, aşează suferinţa în rândul valorilor mântuitoare. Până la Hristos, şi de atunci încoace înafara lui Hristos, suferinţa n-a depăşit aspectul de durere şi de viaţă intrată în degradare şi lipsă de sens. În lumina Crucii, suferinţa dobândeşte un rost fundamental: cale spre omorârea morţii şi izvor de viaţă veşnică. De aceea Vinerea Mare, ca zi în care durerea şi moartea par a birui, transformă suferinţa în premisă a omorârii morţii şi a iadului, în izvor de viaţă deplină. Căci Hristos, primind suferinţa şi moartea care sunt consecinţele ultime ale înstrăinării omului de Dumnezeu prin păcat le transformă în Cruce şi, prin aceasta, le umple de un alt conţinut decât cel de viaţă intrată în impas şi de simplă pedeapsă pentru neascultarea originară a lui Adam şi Eva. În Hristos suferinţei şi morţii li se transferă înţelesurile şi conţinuturile Crucii, adică de loc al împăcării omului cu Dumnezeu şi de modalitate prin care se pironeşte păcatul. Pe Cruce Hristos a pironit prin suferinţa Sa însăşi suferinţa noastră, iar prin moartea Sa a omorât moartea intrată în firea zidită.

Iubiţi credincioşi,

Mentalitatea umanistă ca şi civilizaţia modernă rămân de regulă străine faţă de acest înţeles al suferinţei. Omul descentrat din Dumnezeu, lipsit de un orizont care să depăşească zările lumii imediate, neagă suferinţei orice valenţă mântuitoare rezumându-se la aspectul ei de tragedie şi durere. De aceea, acest om, atât în planul social al existenţei, cât şi în cel personal, promovează o cultură a confortului, a bunăstării materiale cu orice preţ, a fugii de suferinţă şi a refuzului de a vedea în ea un posibil dialog al lui Dumnezeu cu lumea. Civilizaţia modernă reduce adesea suferinţa, în chip simplist şi superficial, la suprafaţa vieţii, o abordează, adică, doar ca pe o problemă de epidermă ce trebuie rezolvată strict medical. Nu la întâmplare cultura umanistă occidentală naufragiază când se întâlneşte cu suferinţa. Îi neagă mai întâi orice rost, fuge apoi de ea şi o evită cu preţul oricărui efort, iar atunci când n-o poate ocoli şi învinge, încearcă s-o evite prin euthanasie nesocotind, ori poate neştiind, că în acest fel intră în impasul şi sub puterea fară de capăt a iadului. Raportul omului modern cu suferinţa este deosebit de plastic reprezentat de mult mediatizatul caz de euthanasiere a lui Eduard Schaubli-Mayer. Acesta era lider al unei comunităţi protestante elveţiene. Descoperind că suferă de cumplita boală Alzheimer a decis să-şi înfrunte destinul prin euthanasie. Legea de stat elveţiană admite euthanasierea persoanelor umane doar dacă decizia înspre aceasta este luată în aşa-zisa deplinătate a facultăţilor mintale. Văzând în boala sa doar o problemă ce se consumă în interiorul relaţiei trup-psihic-lume, şi nicidecum o posibilă Vinere Mare a Răstignirii prin care viaţa sa ar fi fost provocată la raţiunile adânci şi dumnezeieşti ale Crucii, Eduard Mayer, şi-a fixat, împreună cu consilierul medical, ziua de 26 octombrie 2005, ca zi a euthanasierii sale. Cu două săptămâni înainte de ziua în care tragedia avea să se consume, el a fost cuprins de regretul după posibilele plăceri şi bucurii de care avea să se lipsească. Încercând să amâne ziua propusă, a auzit însă sentinţa caustică a soţiei: dacă ai hotărât odată, apoi să rămână hotărâre! La data stabilită a venit “asistentul terminal” cu certificatul de deces în alb şi i-a turnat în pahar poţiunea morţii frumoase. În mai puţin de 3 minute şi-a încheiat socotelile cu problema suferinţei pământeşti în vreme ce asistentul medical completa detaşat certificatul de deces ce consfinţea ieşirea aşa-zisă demnă din suferinţă şi viaţa pământească.

Iubiţi credincioşi,

Faţă de această abordare a suferinţei, Hristos Domnul, în Vinerea cea Mare, face din suferinţă o taină mântuitoare. Apărută în lume ca o consecinţă a renunţării omului dintâi la destinul de a deveni asemenea lui Dumnezeu, Hristos preia suferinţa şi-o ridică la înălţimea Crucii, facând-o cale de ieşire din înstrăinarea de Dumnezeu.Cum pot eu să fug de Cruce, rosteşte rugăciunea Acatistului, văzând pe Dumnezeul meu că este ridicat pe ea? Cum să-mi pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul meu că le iubeşte şi le cere şi le socoteşte Lui de mare cinste?”; “Creştinismul, scria Părintele Nicolae Steinhardt, nu ne oferă un mod miraculos de a evita suferinţa, ci ne pune la îndemână, miraculosul mijloc de a o îndura şi depăşi cu folos”, adică de a o înţelege ca pe o modalitate vie în care Dumnezeu ne vorbeşte nemijlocit despre mântuirea personală.

Iubiţi fraţi şi surori,

Ne-am putea întreba: dacă suferinţa este o taină şi o modalitate prin care Dumnezeu lucrează mântuirea noastră, atunci de ce nu toţi oamenii suferă? Sau de ce, adesea, cei virtuoşi sunt mai greu încercaţi, iar cei cu o viaţă păgână par a fi neatinşi de necazuri şi dureri?

Răspunsul este mai complex decât s-ar putea cuprinde în cuvintele îngăduite de spaţiul acestei scrisori pastorale. Subliniem doar două aspecte. Cel dintâi, faptul ca Dumnezeu n-a creat suferinţa, răul şi moartea şi nici nu le doreşte pentru făpturile Sale, dar le îngăduie din pricina infinitului Său respect pentru libertatea omului. Omul a ales să renunţe la izvorul vieţii depline, adică la Dumnezeu, şi prin aceasta existenţa lui pământească a fost lipsită de fundamentul ce-o susţinea şi făcea fericită şi neatinsă de durere şi moarte, şi a fost cuprinsă şi supusă suferinţei şi stricăciunii. Dar, în nesfârşita Sa iubire de oameni, Dumnezeu nu a părăsit omul ajuns rob al bolilor şi al durerilor ci, prin negrăita Sa înţelepciune, S-a folosit de suferinţa şi de moartea intrate în sânul făpturii tocmai pentru a le birui pe acestea şi pentru a elibera pe om de sub povara lor. Hristos le-a luat asupra lui şi astfel suferinţa si moartea Domnului s-au făcut firii omeneşti prilej de izbăvire. În această noapte a Paştelui lumina şi viaţa simt mai strălucitoare decât razele oricărui soare al universului material. Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi până şi cele dedesubt pentru că Hristos ne-a înviat din suferinţă şi moarte şi iad. Biruinţa lui Hristos, Care cu suferinţa Sa a călcat suferinţa intrată în lume, Care cu moartea Sa a stricat moartea din firea noastră, ne este transferată şi nouă. Şi astfel, până la sfârşitul lumii Dumnezeu va îngădui şi va da suferinţă omului şi va îngădui şi prezenţa morţii, doar ca modalităţi prin care omul să fíe îndemnat a se opri de la păcat, doar ca modalităţi prin care să păşească spre înviere. Apoi, în atotştiinţa Sa, Dumnezeu care cunoaşte desăvârşit pe tot omul, ştie şi felul în care fiecare va reacţiona sub povara suferinţei. Pe unii ştie că nu-i poate trezi decât prin boală, pe alţii decât doar prin sărăcie, pe alţii numai sub apăsarea tragediilor, pe alţii prin bogăţie, pe alţii prin sănătate şi astfel, Dumnezeu lucrează cu măsura şi pe măsura firii şi libertăţii fiecăruia, ca tuturora să le ofere posibilitatea să-şi determine libertatea spre înviere! Suferinţa este măsura lui Dumnezeu peste măsura vieţii noastre, este balsamul veşniciei peste rănile păcatelor noastre!

La fel stau lucrurile şi când este vorba de soarta naţiunilor şi a aşezărilor sociale. Istoria popoarelor nu-i altceva decât ceea ce rezultă din chemarea în judecată a lumii de către Dumnezeu. Vremurile de restrişte ca şi cele binecuvântate, deportările şi migraţiile masive, reconfigurările culturale şi etnice ce rezultă din organizările izolaţioniste ori cele comunitare şi globaliste, sunt tot atâtea prilejuri de intervenţii mântuitoare ale iubirii lui Dumnezeu care voieşte decantarea grâului de neghină. Răscrucile suferinţei în istoria popoarelor sunt porţile împărăţiei veşnice pe care Dumnezeu le deschide naţiunilor. Noi românii avem o istorie şi un trecut demn şi înalt, scria istoricul Nicolae Iorga, „nu prin biruinţele noastre, ci prin suferinţele noastre„. Existenţa istorică zbuciumată a românilor este înaltă şi plină de rost în curgerea vremii doar în măsura în care se identifică cu Răstignirea Vinerii celei Mari. Învierile neamurilor în istorie sunt cu putinţă doar când izvorăsc de pe dealul Golgotei. Altfel popoarele au o existenţă silnică şi silnicesc şi pe alţii.

Iubiţi fii întru Hristos,

Înţelegând cele spuse mai înainte pricepem acum că Dumnezeu îngăduie în viaţă noastră atâta suferinţă cât are nevoie fiecare în parte pentru a-şi lămuri destinul, pentru a-şi asuma şi îndrepta trecutul, pentru a-şi învinge patimile şi pentru a se aşeza pe calea sfinţeniei sau, altfel zis, doar atâta suferinţă cât să lucreze trecerea noastră din moarte la viaţă. Suferinţa îngăduită de Dumnezeu asupra fiecăruia are măsura adâncirii noastre în păcat. În momentul în care suferinţa şi-a împlinit rostul ispăşitor, Crucea noastră se împodobeşte cu razele învierii. Iar atunci când şi cel drept suferă, încercarea lui, spune părintele Rafail Noica, este şcoala prin care Dumnezeu îl pregăteşte pe om pentru a-l face părtaş în lucrarea Sa de ruşinare a diavolului şi a iadului. Cu cât mai grea este încercarea celui drept cu atât mai mult Dumnezeu îşi dezvăluie încrederea pe care pe are în slujitorul Său.

Aşadar niciun suspin, nicio lacrimă, nicio durere din viaţa aceasta nu sunt consecinţe ale unei existenţe oarbe, ori ale unei lumi supuse unui destin întâmplător! În toate Dumnezeu îmbie sensul mântuitor al Crucii. În orişice durere Dumnezeu dăruieşte un prilej al învierii înţeleasă astfel, suferinţa se înscrie în rândul darurilor dumnezeieşti. Totul şi toate cele care alcătuiesc viaţa noastră şi devenirea lumii sunt dragostea lui Dumnezeu pentru înveşnicirea făpturii. Merită amintite în acest sens minunatele versuri ale Magdei Isanos care sesizează faptul ca harurile ce împodobesc făptura sunt expresii ale dragostei necondiţionate a lui Dumnezeu:

“Eu ştiu ca tu nu meriţi dragostea / Şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;

Dar parcă balta merită vreo stea? / Şi totuşi, câte-ntr-însa s-oglindesc…

Nu meriţi, iarăşi, clipele de-acum / Şi gândurile bune câte ţi le-am dat;

Dar parcă merită noroiul de pe drum, / Petalele ce peste el s-au scuturat?

Iubirea însă e ca soarele / Care rămâne pururi curat;

Şi după ce milos i-a sărutat, / Leprosului, pe uliţă, picioarele…”

Iubiţi credincioşi,

Timpul existenţei pământeşti este o neînţeleasă îngemănare a bucuriei şi a lacrimilor, a plinătăţii şi a durerii, a vieţii şi a morţii, a celor ce par a sta şi a celor ce par a nu mai fi. Praznicul învierii reafirmă însă lumii noastre şi în anul acesta adevărul ei fundamental: Hristos a înviat si totul este menit vieţii şi învierii. Lacrimile, durerile, cele trecătoare, ba până şi moartea, sunt golite de conţinutul lor tragic şi umplute de puterea ce izvorăşte din învierea lui Hristos pe care o vesteşte ca nimeni altul Sfântul Ioan Gură de Aur: “nimeni să nu se plângă de sărăcie, pentru că s-a arătat împărăţia cea pentru toţi Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru ca ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe dânsa Cel ţinut de dânsa. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui… A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit; a primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul; a primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit!”

Hristos a înviat!

† GURIE,

Episcop al Devei şi Hunedoarei

foto>

http://calindragan.files.wordpress.com/2010/01/89162.jpeg

https://picasaweb.google.com/EpiscopiaDeveisiHunedoarei/AlmasulSec#5560467951684061218

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

La praznicul Intampinarii Domnului

Fărâmituri duhohvniceşti

La praznicul Întâmpinării Domnului

[Lc. 2, 25-32]

Cu braţele răstignite de povara anilor îmbrăţişa Simeon pre Domnul la Întâmpinare în chip profetic, arătând de mai’nainte îmbrăţişarea sfântă pe care Hristos o a dat lumii prin Răstignire.

Şi-L vedea faţă către faţă ca o lumină, slavă şi mântuire; şi-I aducea aminte cuvântul de slobozire, deşi era atunci cu El în cea mai deplină unire…

Dar nu cerea despărţire, ci grabnică vestire celor din negura de jos şi împlinirea numaidecât a mântuirii poporului ales.

dan.camen.


foto>

http://www.goarch.org/special/listen_learn_share/presentation/index_html

 
2 comentarii

Scris de pe Februarie 2, 2011 în articole, ecclesia, spiritualitate, teologie

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Pastorala la Nasterea Domnului a PS Petroniu, Episcopul Salajului

[O Pastorala perfect dogmatica. Sublinierile si boldirile imi apartin. – dan.camen.]

 

PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI
Zalău, 2010

† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiţi credincioşi,

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu sărbătorim din nou măreţul praznic al Crăciunului sau naşterea Pruncului Iisus din pântecele preacurat al Maicii Sale. Când vorbim despre zămislirea lui Dumnezeu Cuvântul în pântecele Sfintei Fecioare Maria şi despre naşterea Sa din Maica Sfântă noi spunem că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat. Acest termen însă nu acoperă în întregime sensul coborârii Fiului lui Dumnezeu în lume, pentru că El nu şi-a asumat numai trup omenesc, ci şi suflet, de aceea corect este să spunem că Fiul lui Dumnezeu s-a înomenit, de vreme ce El Şi-a asumat în persoana Sa cea dumnezeiască omul întreg, nu doar o parte a acestuia.

Care este însă motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om?

În primul verset din Sfânta Scriptură citim că „la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facere 1,1). Sfinţii Părinţi ai Bisericii înţeleg prin „cer” universul spiritual, adică lumea îngerilor, iar prin „pământ” universul material. Spre deosebire de spirit, care este simplu, materia, creată la început netocmită, a fost organizată de Dumnezeu în cele şase zile ale creaţiei în diverse forme de existenţă şi moduri de manifestare, iar în cea de-a şasea zi, „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facere 2,7). Întrucât trupul omului a fost plămădit din pământ, iar sufletul i-a venit prin suflare de la Dumnezeu, dintre toate creaturile universului numai omul este compus din materie şi spirit, fapt care îl face să aparţină ambelor lumi (materială şi spirituală), el fiind prin aceasta inelul de legătură dintre ele sau sinteza lor. Dacă nu avea suflet, omul era animal, dacă nu avea trup, era înger.

Omul a fost creat compus pentru că Dumnezeu voia să se unească cu el, iar prin intermediul lui cu întreaga creatură. De aceea l-a creat Dumnezeu pe om ca inel de legătură al lumii spirituale şi materiale, ca recapitulare şi epilog al tuturor creaturilor, cu scopul ca unindu-Se cu el, să se unească cu toate creaturile şi să recapituleze în Hristos cele cereşti şi cele pământeşti. Înainte de a hotărî creaţia, fie a îngerilor, fie a oamenilor, fie a oricărei altei creaturi, Dumnezeu a prehotărât în sfatul Lui cel veşnic înomenirea Fiului Său.

Există oare şi vreun alt scop al venirii Fiului lui Dumnezeu în lume?

Prin mâncarea din roadele pomului oprit, în grădina cea din Eden, omul căzuse în păcat şi pentru că singur nu se putea elibera sau mântui din robia păcatului şi a diavolului, Dumnezeu Însuşi îl mântuieşte, pentru că „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18,27). Astfel, cel de-al doilea scop al înomenirii Fiului lui Dumnezeu este mântuirea omului din robia diavolului, a păcatului şi a morţii, căci aşa cum a afirmat Sfântul Evanghelist Ioan, „pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu în lume: ca să strice lucrurile diavolului” (I Ioan 3,8).

Ce este de fapt mântuirea sau restaurarea? Mântuirea înseamnă revenirea omului, căzut prin păcat, la starea dinaintea căderii, de unde procesul desăvârşirii se continuă, aşa cum îl continua Adam dacă nu ar fi căzut în păcat.

Omul singur nu se putea mântui, nu se putea elibera de păcat, de aceea a fost necesară intervenţia lui Dumnezeu în acest sens. Prin păcat însă, omul se pervertise în sine, deci pentru a fi mântuit, el trebuia schimbat lăuntric, trebuia restaurat din interior, încât doar o intervenţie exterioară, străină omului, care nu îl transforma lăuntric, nu era eficientă. Tocmai din acest motiv Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru a-l mântui pe om din interior.

Foarte multă lume este tentată să creadă că Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit numai din cauza căderii omului. Dacă venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ar fi fost determinată de căderea în păcat, atunci Satana, răul, ar fi condiţionat-o. Realitatea însă nu este aceasta. Hristos nu este o întâmplare, un accident în istorie. Înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul nu constituie o simplă consecinţă a biruinţei diavolului asupra omului. Hristos nu este efectul unei lucrări a Satanei. Unirea naturii divine şi umane s-a făcut pentru că Dumnezeu a hotărât aceasta din veci. Indiferent dacă omul cădea în păcat sau nu, datorită iubirii Sale faţă de om, Dumnezeu se înomenea, pentru a se uni în acest mod cu creatura. Cu sau fără cădere, Dumnezeu a creat lumea pentru ca aici El să devină om şi pentru ca omul să devină dumnezeu prin har, participând la condiţiile de existenţă dumnezeiască.

Mai mult decât în înomenire nu se poate coborî Dumnezeu la om. Mai mult nu poate fi ridicată umanitatea la Dumnezeu.

Dacă singurul motiv al venirii Fiului lui Dumnezeu în lume ar fi fost eliberarea omului din robia păcatului, atunci Dumnezeu Cuvântul trebuia să se facă şi înger, pentru a mântui şi pe îngerii căzuţi. Dar aşa cum a afirmat Apostolul neamurilor, Fiul lui Dumnezeu „nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat” (Evrei 2,16).

Mântuirea omului nu a fost un act de dreptate din partea lui Dumnezeu, în sensul că omul a meritat prin faptele lui acest lucru, ci unul de iubire, pentru că „Dumnezeu şi-a arătat dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi, căci Dumnezeu ne-a mântuit, nu după faptele noastre, ci după a Sa hotărâre şi după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor” (Romani 5,8 şi II Timotei 1,9).

De ce s-a născut Fiul lui Dumnezeu dintr-o Fecioară?

Când l-a aşezat în grădina raiului, Dumnezeu i-a zis lui Adam, primul om: „Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facere 2,16-17). Mâncând din rodul pomului oprit Adam a călcat porunca lui Dumnezeu şi a săvârşit păcatul strămoşesc, care a fost transmis tuturor urmaşilor săi, căci „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, tot aşa moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5,12). Despărţirea sufletului de trup înseamnă moartea trupului, iar despărţirea sufletului de Dumnezeu, prin păcat, înseamnă moartea acestuia, deci Adam, în urma călcării poruncii dumnezeieşti, a căzut întâi în moarte sufletească şi abia după o viaţă întreagă trăită în afara grădinii raiului a murit şi cu trupul.

Dacă Fiul lui Dumnezeu S-ar fi născut la plinirea vremii dintr-o femeie obişnuită, ca orice om, ar fi moştenit şi El păcatul strămoşesc, iar de vreme ce „plata păcatului este moartea” (Romani 6,23), şi El ar fi trebuit să moară ca orice om, fără să poată învia din morţi şi fără să poată învia oamenii a căror fire a asumat-o. În această situaţie crucea Lui n-ar fi fost mântuitoare, pentru că El nu ar fi acceptat moartea de bunăvoie pentru ceilalţi oameni, ca să o poată birui, ci ar fi suportat-o fără voie, pentru vina Lui, ca o lege căreia i-ar fi fost şi El supus.

Sfânta Fecioară Maria nu a avut păcate personale, iar la bunavestire, odată cu zămislirea Fiului lui Dumnezeu, a fost curăţită de păcatul strămoşesc, astfel încât Fiul lui Dumnezeu Şi-a asumat firea omenească curată, neîntinată de păcat. Arhanghelul Gavriil i-a spus spus Fecioarei Maria în Nazaret: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1,35). Astfel Duhul Sfânt pe care Fiul lui Dumnezeu l-a comunicat umanităţii Sale în momentul zămislirii Sfintei Fecioare, a făcut ca această umanitate să fie fără de păcat, aşa cum a fost şi Adam la crearea lui, şi acelaşi Duh Sfânt i-a fost comunicat şi Fecioarei, pe care a curăţat-o de păcatul strămoşesc, încât să poată da din trupul şi din sângele ei trupul omenesc al Fiului ei dumnezeiesc lipsit de păcatul strămoşesc, cât şi să-L poată naşte ca Fecioară. Întrucât Domnul Hristos S-a născut dintr-o Fecioară, fără sămânţă bărbătească, deci fără poftă, nu a avut păcat strămoşesc, şi fiind lipsit şi de păcate personale, după răstignire nu a putut fi reţinut de moarte, care este o consecinţă a păcatului. Astfel între naşterea Fiului lui Dumnezeu din pântecele Sfintei Fecioare Maria şi biruirea morţii pentru mântuirea oamenilor este o strânsă legătură.

Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, a luat trup şi suflet omenesc, nu înseamnă că El s-a transformat din Dumnezeu în om, ci El a rămas Dumnezeu, dar şi-a asumat în ipostasul Său cel unul, alături de firea dumnezeiască, şi firea omenească, fiind Dumnezeu deplin şi om deplin, într-o singură persoană, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: „Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2,9).

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, a fost om deplin, asemenea nouă, dar fără de păcat. El Însuşi a spus despre Sine: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?” (Ioan 8,46), iar sfântul Petru a afirmat despre Domnul Hristos că „nu a săvârşit nici un păcat” (I Petru 2,22). Mântuitorul nu putea să păcătuiască, pentru că păcatul este o faptă împotriva lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate lucra împotriva Sa, „căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine Însuşi” (II Timotei 2,13).

Dacă Domnul Hristos nu a păcătuit, este El om adevărat?

Pe bună dreptate Domnul nostru Iisus Hristos este om deplin, pentru că păcatul nu ţine de firea omului. Păcatul nu a fost creat de Dumnezeu, ci a apărut în lumea îngerilor prin pervertirea lăuntrică a unora dintre ei, care prin aceasta s-au transformat în diavoli, îndepărtându-se prin voia lor de Dumnezeu şi de ceilalţi îngeri. În rai, până la ispitirea de către diavol şi căderea în păcat, Adam şi Eva erau neîntinaţi de păcat. Păcatul a intrat în lumea noastră prin reaua întrebuinţare de către protopărinţi a libertăţii cu care i-a înzestrat Dumnezeu. Păcatul nu este propriu firii omeneşti, ci el este asemenea unui cariu care roade, strică şi denaturează firea omenească creată de Dumnezeu bună. Datorită păcatului au intrat în lume bolile, suferinţa şi moartea, iar „cel ce săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că diavolul de la început păcătuieşte” (I Ioan 3,8). Neavând păcate, Mântuitorul este în mod mai deplin om decât cei care păcătuiesc, iar prin aceasta îşi alterează firea creată de Dumnezeu bună.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Din cele prezentate până acum am înţeles rolul important pe care i l-a hărăzit Dumnezeu omului în lume, motiv pentru care regele şi psalmistul David I se adresează admirativ lui Dumnezeu: „Ce este omul, că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale, pe toate le-ai supus sub picioarele lui, oile şi boii, da, totul, chiar şi fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările mărilor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul” (Psalmul 8,4-9 ).

De vreme ce Dumnezeu a făcut atât de multe pentru noi, oamenii, iar Fiul Lui a venit în lume, făcându-Se om, datori suntem şi noi să conlucrăm cu Dumnezeu, împlinindu-I poruncile, prin săvârşirea de fapte bune şi ferirea de păcat, pentru că doar în acest mod ne lucrăm propria mântuire şi ne gătim loc în împărăţia cerurilor.

Cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei vă dorim tuturor sănătate deplină, viaţă îndelungată, realizări spirituale şi materiale spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea oamenilor. „La mulţi ani buni!”.

Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător

†Petroniu
Episcopul Sălajului

sursa>

http://www.episcopiasalajului.ro/index.php?idmenu=1&sub=412

foto>

http://www.episcopiasalajului.ro/upload/articol/1098/2010%20-%20schitul%20marca%2016.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , , ,