RSS

Arhive pe etichete: Maria

Aberatiile lui Simcha Jacobovic: de la „Mormantul pierdut al lui Iisus” la „Cuiele Crucii”

Simcha Jacobovic, realizatorul unui recent documentar intitulat „The Nails of the Cross” (Cuiele Crucii), sustine ca a gasit doua dintre cuiele folosite la Rastignirea Mantuitorului, cuie care dateaza din sec. I d.Hr.

Notă: Postarea de mai jos cuprinde traducerea unor fragmente din articolele aparute pe net cu privire la aceasta chestiune, dar si adaosuri proprii, care au menirea sa faca lumina acolo unde este nevoie. – dan.camen.

Despre cuie si descoperirea lor

Acestea ar fi fost gasite acum 20 de ani in Ierusalim, intr-un mormant descoperit odata cu efectuarea unor lucrari de constructie pe un deal la cativa km sud de orasul vechi, mormant care se presupune ca ar fi al lui Caiafa, marele preot al Templului din Ierusalim cel care, alaturi de ginerele sau, arhiereul Ana, si ceilalti arhierei evrei ai Sinedriului l-au judecat si batjocorit pe Hristos.

Dr. Zvi Greenhut, azi cel mai cunoscut cercetator al Autoritatii israeliene pentru Antichitati, si Dr. Ronny Reich, azi seful Consiliului pentru Arheologie – cel mai puternic organism din Israel in acest domeniu, au gasit atunci in mormant 12 osuare care semanau cu niste cufere din piatra, in care se pastrau diferite oase. Pe doua dintre osuare era inscriptioant numele „Caifa”, respectiv „Iosif, fiul lui Caiafa”, iar cercetatorii tind sa creada acum ca mormantul apartine familiei personajului biblic novo-testamentar.

Numele Caiafa este destul de rar intalnit in perioada celui de-al doilea templu din Ierusalim, iar descoperirile arheologice care s-au desfasurat nu au revelat pana acum acest nume, decat cu aceasta ocazie. De la descoperirea sa, mormantul lui Caiafa nu a fost deschis publicului, fiind sigilat.

Pe langa cele 12 osuare, in mormant s-au mai gasit si alte „comori”: cateva monede, o sticla de parfum, o lampa de ulei intr-o oala de lut si doua cuie ruginite de 8 cm, cu varfurile indoite. Raportul de atunci al Autoritatii Israeliene pentru Antichitati arata ca unul dintre cuie a fost descoperit pe podea, iar celalalt intr-unul din acele osuare, avand deasupra lui si reziduri de calcar. Cam in acelasi timp Universitatea din Tel Aviv a primit un pachet ce continea doua cuie care se potriveau descrierii facute celor doua cuie gasite in presupusul mormant al lui Caiafa. Profesorul Israel Hershkowitz le-a pus intr-un loc sigur spre pastrare.

In documentarul lui Jacobovic, Hershkowitz afirma: „Potrivit marimii, formei si starii cuielor, este posibil ca acestea sa fi fost folosite la Rastignirea lui Hristos”. Jacobovic spune ca a petrecut doi din viata sa cautand aceste cuie. De-a lungul timpului s-au descoperit zeci de artefacte, inclusiv cuie, care ar fi avut legatura cu Rastignirea lui Iisus. Unele au fost desfiintate imediat, in timp ce altele au fost considerate sfinte.

Insa de atunci si pana acum nu s-a mai stiut nimic despre aceste cuie, ele aparand dintr-o data tocmai in laboratorul din Tel Aviv. Cum explica Jacobovic gasirea acestor cuie dintr-o data, dupa doua zeci de ani de uitare, in laboratorul Universitatii din Tel Avivi? Simplu: „Au fost doua cuie descoperite in mormantului lui Caiafa, care apoi au disparut, si apoi doua cuie care au aparut la Universitatea din Tel Aviv care se potrivesc descrierii si perioadei de timp [in care au fost pierdute – n.m.]”. „Nu pot spune 100% ca aceste cuie sunt cele folosite la Rastignirea lui Hristos, dar am facut conexiunea prin prisma detaliilor, si este cu siguranta posibil”.

Descoperirea de cuie in mormintele evreiesti este foarte rara, atat de rara incat doar intr-un singur loc se pare ca au mai fost descoperite: „Imi vine in minte doar un singur sit arheologic, la Ierihon, unde cuie de fier au fost gasite intr-un mormant evreiesc” – a declarat arheologul israelian Gaby Barkay de la Universitatea Evreiasca, „…si am cercetat peste 1100 de pesteri”.

Cum s-au pierdut insa cuiele nu se stie nici pana acum. In documentar, Gideon Avni de la Autoritatea Israeliana pentru Antichitati, spune ca acest for conduce peste 300 de excavari pe an, cercetari in care se fac zeci de mii de descoperiri si ca astfel este usor de imaginat ca aceste cuie puteau fi foarte repede ratacite. De asemenea, contrar afirmatiilor arheologului Gaby Barkay, Autoritatea Israeliana pentru Antichitati, care a supravegheat excavarea mormantului lui Caiafa, afirma ca niciodata nu s-a certificat ca acel mormant ar fi de fapt al lui Caiafa si ca in mormintele evreiesti se gasesc in mod frecvent cuie. In acest fel, institutia are propriile indoieli cu privire la aceste cuie: „Fara indoiala ca talentatul director Simcha Jacobovic a realizat un film interesant, avand in centru o descoperire arheologica autentica, dar interpretarea prezentata de el in film nu are nicio sustinere”.

Ce spun expertii in domeniu?

Contactati de corespondentii Reuters, cei mai multi dintre expertii si cercetatorii in domeniu au respins interpretarile lui Jacobovic, catalogandu-le ca fiind exagerate, unii dintre ei zicand ca acesta este in goana dupa publicitate si ca e de fapt un „sarlatan”.

Cat priveste osuarul elaborat in design, arheologii isi mentin parerea ca stilul acestuia nu seamana deloc cu mormintele folosite pentru arhiereii Sinedriului.

Cine este Simcha Jacobovic?

Jacobovic s-a nascut in Israel, dar si-a petrecut cea mai mare parte a vietii in Canada. Parintii sai, Iosif si Ida, sunt evrei romani, care s-au mutat in Israel dupa ce au supravietuit Holocaustului, iar din 1962 au plecat in Montreal, Canada. Se zvoneste ca Simcha ar vorbi chiar si limba romana…

Simcha este un personaj controversat, pentru ca acum cativa ani de zile a colaborat cu regizorul de film James Cameron la un film intitulat „Mormantul pierdut al lui Iisus”, film in care afirma ca mormantul descoperit intr-un cartier al Ierusalimului ar fi fost adevaratul mormant al lui Iisus si al familiei sale [!!! – n.m.].

Blasfemia legata de Mormantul pierdut al lui Iisus

In acest film, care a avut premiera la Discovery Channel in data de 4 martie 2007, Jacobovic prezinta teoria conform careia mormantul Talpiot, descoperit in data de 28 martie 1980, intr-un cartier aflat la 5 km sud de Ierusalim, ar fi locul unde s-ar gasi osemintele „familiei” lui Iisus. In mormant s-au gasit atunci 10 osuare, 6 din ele avand inscriptionate epigrafe. Cel mai cunoscut dintre ele este cel pe care se afla inscriptia: „Iisus, fiul lui Iosif” (Yeshua bar Yehosef – aramaica). Alte nume care apar sunt: Maria, Iosif, Iuda (Yehuda – aramaica) fiul lui Iisus, Maramene e Mara (s-ar traduce, dupa Jacobovic, Maria Magdalena), si Matei.

Testul ADN efectuat pe osemintele aflate in osuarul cu numele Iisus si in cel cu presupusul nume al Mariei Magdalena, a aratat ca cele doua persoane nu erau in relatii de sange dupa mama. Astfel, Jacobovic a concluzionat ca acestia doi trebuie sa fi fost casatoriti, fiindca altfel nu se justifica prezenta celor doua persoane in acelasi mormant. Cu toate acestea, testul ADN nu a mai fost efectuat si pe celelalte oseminte gasite in mormant, pentru a se vedea daca exista legaturi de sange intre ele si nici testul cu radiocarbon, pentru a se verifica vechimea osemintelor. In acest caz, expertii au concluzionat ca cele doua persoane cercetate puteau fi tata-fata, veri etc.

De ce este totusi, pentru crestini, acest film o blasfemie? Pentru ca in el Jacobovic contesta:

– Invierea Mantuitorului a treia zi din mormant (presupunand in cel mai bun caz ca a fost o inviere spirituala, si nu corporala),

– locatia actuala a Mormantului Domnului (Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim) si a Golgotei (locul unde a fost rastignit)

– inaltarea dupa moarte a Maicii Domnului cu trupul la Cer (vezi Adormirea Maicii Domnului, conform Sfintei Traditii)

– fecioria Domnului Iisus, spunand ca ar fi avut o sotie, pe Maria Magdalena, si cu ea copii.

– fecioria Maicii Domnului, spunand ca Iisus ar fi avut frati dupa mama, si nu frati vitregi dupa tata, dintr-o casatorie anterioara a aceluia (Iosif), inainte de logodirea cu Fecioara Maria

Mai mult decat atat, Jacobovic se contrazice grozav, fiindca daca in acest film el spune ca Mantuitorul a fost casatorit cu Maria Magdalena si a avut copii cu aceasta, atunci contesta faptul ca Hristos a fost crucificat pentru vina de a Se fi facut pe Sine Dumnezeu si, prin asta, faptul ca a gasit, culmea, tocmai el cuiele Rastignirii! La fel si invers, daca Iisus a fost rastignit, si asa este, atunci de ce minte ca un evreu ce este ca Iisus Hristos fost casatorit si a avut copii?


De ce nu pot fi acestea cuiele Rastignirii lui Iisus?

Am sa redau in cele de mai jos, cuvintele episcopului Teodoret al Cirului care, in a sa Istorie bisericeasca, face referire la descoperirea celor trei cruci de catre Imparateasa Elena, precum si a cuielor cu care Mantuitorul a fost pironit pe Cruce, aratand si cum au fost ele folosite dupa aceea:

„Despre Elena, mama împăratului Constantin cel Mare şi despre râvna ei pentru zidirea dumnezeiescului templu [1]

1. Nimeni altul nu a fost purtătorul acestei scrisori, ci însăşi mama împăratului, aceea care a avut un fiu strălucit şi care este slăvită de toţi credincioşii. Ea a născut această mare torţă de lumină şi l-a hrănit cu dreapta credinţă. Ea a suportat oboseala drumului şi nu s-a gândit la suferinţele bătrâneţii, căci a făcut această călătorie îndepărtată, cu puţin timp înainte de sfârşitul vieţii, care s-a întâmplat la vârsta de 80 de ani.

2. După ce a văzut locul acela unde s-au întâmplat Patimile (Domnului) pentru mântuirea noastră a tuturor, ea a dat poruncă să se dărâme deîndată acel spurcat templu păgânesc şi să se ducă de acolo dărâmăturile. După ce a ieşit la iveală mormântul, care fusese ascuns până acum, au apărut trei cruci, acoperite de pământ, lângă mormântul Domnului.

3. Toţi erau pe deplin convinşi că una dintre aceste cruci a fost cea a Domnului nostru Iisus Hristos, iar celelalte două ale tâlharilor celor ţintuiţi odată cu Acesta. Nu ştiau totuşi care era crucea care s-a atins de trupul Domnului şi pe care s-au prelins picăturile sfântului Său Sânge.

4. Atunci, cel prea înţelept şi cu adevărat dumnezeiesc, întâistătătorul (episcopul) oraşului Ierusalim, Macarie, a înlăturat îndoiala în felul acesta: S-a atins fiecare dintre aceste cruci, cu rugăciune fierbinte, de o femeie de neam bun, care era bolnavă de multă vreme şi s-a cunoscut puterea Crucii mântuitoare, căci aceasta, îndată ce s-a atins de trupul femeii, a înlăturat acea boală grea şi a arătat-o sănătoasă.

5. Astfel, mama împăratului, după ce a aflat ceea ce dorise, a pus la coiful împărătesc o parte dintre cuie, având grijă de capul fiului său ca să alunge săgeţile duşmanului, iar pe altele le-a legat de frâul calului, îngrijindu-se de siguranţa împăratului (în luptă). Cu aceasta s-a împlinit, în fine şi vechea profeţie, căci Zaharia Profetul a strigat mai înainte «Şi va fi pe frâul calului ceva sfânt Domnului Atotputernic» (Zaharia 14, 20).

6. Apoi a împărţit o parte din crucea mântuitoare Reşedinţei imperiale, iar pentru cealaltă parte a făcut o cutie din material de argint şi a dat-o episcopului oraşului, poruncindu-i ca să păstreze pentru generaţiile viitoare cele ce amintesc despre mântuire.[…]”

[1] – Teodoret al Cirului, Istoria bisericească (Cartea Întâi), în PSB 44, traducere de Pr. Prof. Vasile Sibiescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, pp. 62-63

Asadar, luand ca exemplu gasirea in chip minunat a Crucii Golgotei de catre Imparateasa Elena, oare aceste cuie fac si ele minuni precum a facut atunci Crucea Domnului la aflarea ei, minune prin care a si fost autentificata fara drept de apel?

Referinte scripturistice legate de arhiereul Caiafa

Iata mai jos cateva dintre versetele Noului Testament, care fac referire la Caiafa. In toate acestea este evidentiat, fara niciun fel de dubiu, rolul pe care l-a avut in punerea la cale a Rastignirii Mantuitorului Hristos:

Sf. Ev. Matei cap. 26, vs. 3-4 si 57/59

– Atunci arhiereii şi bătrânii poporului s-au adunat în curtea arhiereului, care se numea Caiafa. Şi împreună s-au sfătuit ca să prindă pe Iisus, cu vicleşug, şi să-L ucidă

– Iar cei care au prins pe Iisus L-au dus la Caiafa arhiereul, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii.[…] Iar arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare.

Sf. Ev. Luca cap. 3, vs. 2

În zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie.

Sf. Ev. Ioan cap. 11, 49-50; 18, 13-14; 18, 24/ 28

– Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu le-a zis: Voi nu ştiţi nimic, Nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul.

– Şi L-au dus întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era arhiereu al anului aceluia. Şi Caiafa era cel ce sfătuise pe iudei că este de folos să moară un om pentru popor.

– Deci Anna L-a trimis legat la Caiafa arhiereul.[…] Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; şi era dimineaţă. Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile.

Faptele Apostolilor cap. 4, 5-7

– Şi a doua zi s-au adunat căpeteniile lor şi bătrânii şi cărturarii din Ierusalim, Şi Anna arhiereul şi Caiafa şi Ioan şi Alexandru şi câţi erau din neamul arhieresc, Şi punându-i în mijloc, îi întrebau [pe apostoli]: Cu ce putere sau în al cui nume aţi făcut voi aceasta?

Cateva observatii privind reabilitarea lui Caiafa

Ultima „descoperire” a lui Jacobovic nu este deloc intamplatoare, ziarul israelian Haaretz scotand la lumina afirmatiile acestuia, potrivit carora Caiafa trebuie reabilitat. Astfel, Jacobovic lanseaza teoria ca marele preot si-ar fi schimbat ulterior parerea despre Iisus, mai ales dupa rastignirea Lui pe Golgota, devenind chiar membru al comunitatii de iudei-crestini (care il venerau pe Hristos doar ca Mesia, pamantesc, si nu ca Dumnezeu), iar urmasii sai au considerat ca trebuie sa-i puna in mormant, alaturi de alte bunuri, si cuiele lui Hristos. El isi sustine teoria aceasta spunand ca s-au gasit inscriptionate pe osuarul lui Caiafa mai multe simboluri misterioase.

Cu toate acestea, aberatiile lui Jacobovic pot fi demontate foarte usor:

– Din Faptele Apostolilor (vezi versetul mai sus) se vede clar ca atitudinea lui Caiafa nu s-a schimbat nici dupa Rastignirea Mantuitorului, ci a continuat sa-i persecute pe apostoli cat a putut.

– Imparateasa Elena a descoperit cuiele Rastignirii cu mult timp dupa moartea lui Caiafa, atunci cand, la 80 de ani fiind, a mers la Ierusalim sa construiasca pe Golgota Biserica Sfantului Mormant. Deci acest lucru dovedeste faptul ca arhiereul Caiafa nu putea sa fie inmormantat cu aceste cuie si, mai mult decat atat, luat in sens invers, daca adevaratele piroane ale Rastignirii au ramas pe Golgota sute de ani pana la descoperirea lor, atunci aceste cuie obisnuite care au fost gasite in presupusul mormant al lui Caiafa, arata ca acest mormant nu este cel al marelui preot, stricand astfel teoria lui Jacobovic, fiindca nu-si permiteau arhiereii Sinedriului sa puna in mormantul ucigasului de Dumnezeu Caiafa tocmai simbolul Rastignirii Domnului, piroanele, ca sa-l invinuiasca peste generatii posteritatea.

– „descoperirea” aceasta a lui Jacobovic este pusa in lumina la doar cateva saptamani de la recentele afirmatii ale papei Benedict al XVI-lea care, in cea de-a doua parte a cartii sale „Isus din Nazaret”, ii exonereza pe evrei de „vina” uciderii lui Dumnezeu prin răstignire, mergand in principal pe linia trasata de celebrul document Nostra etate al Conciliului Vatican II. El uita, aşadar, de cuvintele evreilor: „Tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt. 27, 25). Pentru cei care vreti insa sa aflati adevarul, cititi slujba Prohodului Domnului, versiunea necenzurata…

– este adevarat ca, alaturi de Iuda Iscarioteanul, Caiafa reprezinta simbolul tradarii iudaice, al negarii adevarului divin si poate al anti-semitismului, insa tot el este si autorul uneia dintre cele mai celebre „profetii” ale Noului Testament deoarece, fiind in anul acela mare preot la Templul din Ierusalim, a sfatuit pe ceilalti arhierei ai Sinedriului ca: „este mai de folos să moară un om pentru popor [Hristos – n.m.], decât să piară tot neamul [omenesc – n.m.]” (In. 11, 49-50), .

dan.camen.

Această prezentare necesită JavaScript.

surse>

http://www.aolnews.com/2011/04/12/did-journalist-simcha-jacobovici-find-the-nails-used-to-crucif/

http://www.jpost.com/NationalNews/Article.aspx?id=216238

http://news.yahoo.com/s/nm/20110412/film_nm/us_archaeology_jesus_nails

http://www.ziare.com/magazin/descoperire/s-au-gasit-cuiele-cu-care-a-fost-crucificat-iisus-1087966

http://www.dailymail.co.uk/news/article-1376107/Investigator-claims-2-000-year-old-nails-used-crucify-Jesus.html

http://www.haaretz.com/news/national/are-these-the-nails-used-to-crucify-jesus-1.355509

http://www.msnbc.msn.com/id/42554173/ns/technology_and_science-science/

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Parintele Arsenie Papacioc se simte mai bine

Reporterntv.ro/ 15 ferbruarie 2011

Veşti bune despre starea de sănătate a părintelui Arsenie Papacioc. Duhovnicul Mănăstirii „Sfânta Maria“ din Techirghiol se simte mai bine, la 24 de ore după internare. Medicii spun că problema urologică a fost rezolvată, însă bătrânul părinte are încă nevoie de tratament şi a fost transferat astăzi, în Clinica de Cardiologie. Complicaţii nu au apărut, dar specialiştii vor să-l supravegheze în permanenţă mai ales că are o vârstă venerabilă: 96 de ani şi se simte slăbit.

La 24 de ore de la internarea în Clinica de Urologie a Spitalului de Urgenţă din Constanţa, duhovnicul Mănăstirii “Sfânta Maria” din Techirghiol, părintele Arsenie Papacioc, se simte mai bine.

Pentru zilele viitoare, medicii au decis să-l transfere pe părinte în secţia de Cardiologie, acolo unde va fi monitorizat permanent de un specialist.

Prezenţa la Spital a părintelui Arsenie Papacioc, considerat unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai ortodoxiei sau chiar un sfânt în viaţă, a fost simţită astăzi de toţi cei care au avut nevoie de îngrijiri medicale. Pe holurile unităţii sanitare mirosea pregnant a busuioc, fapt ce a uimit pe toata lumea. Duhovnicul Mănăstirii din Techirghiol, în vârstă de 96 de ani, este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai ortodoxiei. Părintele a mai avut probleme medicale în urmă cu 12 ani, atunci când a fost operat de prostată. În 2006, a trecut cu succes peste o intervenţie chirurgicală de hernie de disc. Arhimandritul Arsenie Papacioc a fost duhovnicul Înalt Preasfinţitului Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului. S-a născut pe 15 august 1914, în judeţul Ialomiţa şi face parte din “generaţia de aur” a teologilor români. A trecut prin puşcăriile comuniste unde a pătimit alături de Părintele Iustin Pârvu, Valeriu Gafencu, Nichifor Crainic şi Mircea Vulcănescu. La Mănăstirea din Techirghiol a venit în anul 1976, iar din anul 1980 este îngrijt de măicuţa Maria. Anual, primeşte sute de scrisori din toată Europa şi zeci de oameni vin la Techirghiol să se roage alături de părintele Arsenie Papacioc, considerat un sfânt în viaţă.

Madalina Pavel

sursa>

http://www.reporterntv.ro/stire/duhovnicul-manastirii-sfanta-maria-din-techirghiol-arsenie-papacioc-se-simte-mai-bine-update-19-30

foto>

http://i82.photobucket.com/albums/j265/dotyk34/prarseniepapacioc2.jpg

 
Scrie un comentariu

Scris de pe februarie 16, 2011 în articole, citadela, diverse, duhovnici, Vesti

 

Etichete: , , , , , , ,

„HRISTOS A ÎNVIAT, BUCURIA MEA”…

oo

„HRISTOS A ÎNVIAT, BUCURIA MEA”…

Gandul.ro| Lelia MUNTEANU | 18 aprilie 2009

„Iisuse, Fiul meu iubit, Duminică unde vei fi… ?” Bunică-mea, Maria, cânta în Sâmbăta Mare priceasna asta. Frământa cozonacii, scotea apă din fântână, hrănea găinile, îşi făcea de lucru prin grădină şi cânta. Între Vinerea Mare şi Duminica Învierii, trăiam un timp suspendat, orele lingeau altfel cadranul ceasului cu clopoţel pe care scria CFR, de parcă în restul timpului ne-am fi potrivit viaţa după mersul trenurilor din Gara Mică a Sighetului. Trăiam într-o veselă fundătură a lumii, acolo unde se agaţă harta-n cui; într-o râpă a istoriei. În Sâmbăta Mare agăţam şi timpul în cui, ne mişcam după calendarul bizantin, ca al Sfântului Munte, unde miezul nopţii e atunci când se întunecă. Plutea un fel de îngândurare, o aşteptare în care doar noi, copiii, strecuram teama că s-ar putea să nu se mai întâmple. Doar noi nu eram niciodată siguri că va învia Hristos. Ne temeam că S-ar putea să Se răzgândească, să ne abandoneze într-o Sâmbătă continuă, să rămânem pe veci prizonierii acestei zile cu miros de lumânare stinsă, să nu mai îmbrăcăm niciodată hainele noi, şosetele trei sferturi albe, ţinute cu elastic ca să n-alunece, pantofii de lac. Vecinii vorbeau peste gard, era o febră a mărturisirii – „Să mă ierţi, dacă ţi-am greşit”. N-ar fi intrat în Sfintele Paşti certaţi. Sărbătoarea începea când îşi punea bunică-mea năframa nouă, o potrivea ca pe odăjdii şi ieşeam cu toţii pe poartă, în strada întunecată, plină cu alte umbre care alunecau spre biserică. Îmi închipui că Dumnezeu de sus ne număra, ca să se încredinţeze că suntem toţi, că suntem bine. Gesturile bunică-mii înnodându-şi năframa mi se derulează în minte, amintirea lor mă hrăneşte ca o prescură…

…Cum altfel să ridic în dreptul ochilor voştri Evanghelia, Vestea cea Bună a Învierii, decât purtându-vă spre vremea în care eram foarte tineri şi foarte curaţi? Când eram asemenea sfinţilor zugrăviţi în icoane, trăind lumea cu o seninătate mereu mirată, umblând de-a buşilea printre minuni, iubind necondiţionat. Învierea va rămâne o taină de nepătruns, dacă nu ne vom reaminti că suntem silabe ale aceluiaşi Cuvânt, care aşteaptă ca dragostea noastră să-L rostească. Aşteaptă să ne răspundem ca stranele la condac, în Liturghie. Să renaştem cum am fost – nişte melozi ai propriilor vieţii, să ne iubim ca să ne îngăduim, să ne fericim fiecare de prezenţa celuilalt şi, luând lumină unii de la alţii, să ne putem spune creştineşte: „Hristos a Înviat, bucuria mea…”

lelia-editorial

sursa>

http://www.gandul.info/puterea-gandului/hristos-a-inviat-bucuria-mea.html?4237;4224335

foto>
http://aurelgherghel.ecosapiens.ro/eduecocivica-18-hristos-a-inviat/

http://www.gandul.info/gandul-meu/scrie-pe-prima-pagina-cu-lelia-munteanu.html?6447%3B3251016


 
Scrie un comentariu

Scris de pe aprilie 20, 2009 în articole, citadela, diverse, ecclesia, oameni

 

Etichete: , , , , , , , , , , , ,

Cuvânt al Mitropolitului Bartolomeu la Buna Vestire: Fie!

buna-vestire

Cuvânt al Mitropolitului Bartolomeu la Buna Vestire

FIE!

† Bartolomeu ANANIA

~~~+~~~

[O predica exceptionala, pentru care cuvintele noastre, cred, sunt de prisos. Multumim Inaltpreasfintia Voastra!   –  dan.camen.]

~~~+~~~

Există în viaţa Maicii Domnului un moment de mare răscruce, atât pentru propria ei rânduială, cât şi pentru istoria mântuirii noastre. Acest moment se întrupează într’un singur cuvânt. Fără el, ceea ce Dumnezeu intenţiona în Buna-Vestire ar fi fost un eşec divin; prin el, conlucrarea dintre Dumnezeu şi om se dovedeşte biruitoare, iar consecinţele ei răzbat până la sfârşitul veacurilor.

Aşadar, tânăra Fecioară se află în rugăciune, iar îngerul Domnului i se arată la un moment dat, o salută: bucură-te! şi-i vesteşte că va naşte fiu. Maria îi răspunde prin uimire; ea este numai logodită, nu ştie de bărbat, nu pricepe cum, în condiţia ei de absolută puritate, i s’ar putea întâmpla aceasta, îngerul face un pas mai departe: zămislirea va fi de la Duhul Sfânt, Pruncul ce se va naşte se va chema Fiul lui Dumnezeu. Uluirea Mariei e totală, puterea oricărei înţelegeri e copleşită de mister. Mai mult, asemenea momente sunt pândite, în mod obişnuit, de îndoială şi de necredinţă. în faţa veştilor năprasnice, colosale, spiritul reacţionează întâi negativ. El s’a obişnuit cu întâmplările comune şi acceptă cu foarte mare greutate faptul extraordinar. Vestea, de pildă, că ţi-a murit cineva drag e întâmpinată, mai întotdeauna, cu exclamaţia: nu se poate, aşa ceva nu pot să cred! Aşa va exclama o mamă care află că i-a murit fiul pe front, deşi de mult s’a obişnuit cu războiul şi cu posibilitatea unei asemenea pierderi. Dar tot aşa va exclama şi peste câţiva ani, aflând că, de fapt, prima veste exprimase o eroare, că fiul ei a fost doar prizonier şi că s’a întors acum acasă. Imposibil! E îndoiala, vecină cu necredinţa, cu care ucenicii Domnului au întâmpinat vestea învierii Lui; de aceea nu le venea să creadă, ne spune Evanghelia, de bucurie mare. E prea frumos ca să fie şi adevărat!

Îndoiala însă e imponderabilul din care te poţi înclina fie într’o parte, fie în alta, e punctul neutru al cumpenei, e acea muchie de cuţit care te poate salva sau te poate prăbuşi. Pe o asemenea lamă subţire se află, iată, acum, sufletul Fecioarei. Cât va fi ştiut ea din Sfintele Scripturi? Cât va fi cunoscut ea din proorocia Isaiei? în ce măsură aştepta şi ea, ca întregul Israel, venirea lui Mesia? Iar dacă Mesia, ca Fiu al lui Dumnezeu, urma să Se nască dintr’o fecioară, de ce tocmai ea trebuie să fie aceea? E prea frumos ca să fie şi adevărat! Dar, dincolo şi mai presus de aceasta, cum poate fi o zămislire de la Duhul Sfânt, în ce chip poate Dumnezeu să umbrească o femeie pământeană spre a-I naşte Lui un Fiu? Înţelegerea în sine şovăie şi se poticneşte. Maria stă în cumpănă, dar îngerul nu-i dă răgaz şi-i oferă un exemplu de putere a lui Dumnezeu: bătrâna Elisabeta, de o viaţă cunoscută ca stearpă, se află în cea de a şasea lună a unei sarcini binecuvântate. Asemenea întâmplări, aşadar, nu trebuie judecate la măsura omului, ci la aceea a lui Dumnezeu, nemăsurată.

Exemplul Elisabetei poate fi convingător, dar, pe de altă parte, e de o concreteţe brutală. O femeie însărcinată în luna a şasea poartă toate semnele apropiatei maternităţi, cu toate implicaţiile ei intime, familiale şi sociale. Or, ceea ce îngerul îi vesteşte tinerei Fecioare este tocmai o viitoare maternitate. Imaginea Elisabetei se proiectează, năprasnică şi nemiloasă, asupra nevinovatei adolescente. Elisabeta însă e o femeie căsătorită, cu legământ legiuit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, iar faptul că va naşte la bătrâneţe e de natură să stârnească, cel mult, uimire. Dar ea, Maria?… Dacă va trebui să poarte semnele sarcinii, cine o va scuti de bănuiala logodnicului, de osânda rudelor, de batjocura satului, de tot ceea ce se poate chema oprobiu public? Cine o va apăra de condamnarea legii, care o poate târî la poarta cetăţii şi ucide cu pietre? Dacă e vorba de un mister, cine va fi în stare să-l propună înţelegerii şi, mai ales, cine va fi în stare să-l accepte, când el vine din gura unei tinere care nu vădeşte într’însa nimic extraordinar? Iar dacă ea va avea destulă putere să îndure toate umilinţele şi va ajunge mamă, cine-L va scuti pe Fiul ei de stigmatul unui copil de pripas, al unui bastard căruia societatea îi refuză un statut normal? …

Cuvântul îngerului nu este o poruncă. Poruncile se dau în vis, aşa cum le va primi, ceva mai târziu, logodnicul Iosif. Cuvântul îngerului nu este nici vestirea unui fapt împlinit, aşa cum o avusese preotul Zaharia lângă altarul tămâierii. Buna-Vestire anunţă, deocamdată, doar faptul că Dumnezeu o alesese pe ea, Maria, să devină mama Fiului Său. îngerul poartă un mesaj, dar şi o invitaţie. E un apel la libertatea Fecioarei de a decide, de a se pronunţa între două alternative, între un da sau un nu. Pentru ca libertatea ei să nu fie întru nimic viciată, i se pun în faţă cele două perspective: pe de-o parte, harul de a deveni Născătoare de Dumnezeu, pe de alta, jertfa de a purta o sarcină aparent reprobabilă. Spre a-i înlesni hotărârea, îngerul ar fi putut s’o asigure că Iosif, prin revelaţie, va lua totul asupra lui şi că, în faţa societăţii şi a legii, el va trece drept tatăl Celui ce Se va naşte dintr’însa. Dar Mariei nu i se face o astfel de făgăduială, e lăsată să cumpănească singură, în deplină libertate a cugetului. Un nu ar însemna o amânare a planului dumnezeiesc, un da, împlinirea lui imediată. îngerul aşteaptă din gura Mariei un singur cuvânt. îl aşteaptă Dumnezeu, dar în acelaşi timp îl aşteaptă toată suflarea, căci, întrebând-o pe ea, Dumnezeu ne întreabă pe noi, iar prin răspunsul ei urmează să se rostească întreaga omenire. Iată, Eu stau la uşă şi bat! E clipa când Fecioara însumează într’însa setea universală de libertate.

– Fie! Să-mi fie mie după cuvântul tău!

În acea clipă s’a petrecut întruparea.

Din acest moment îngerul nu mai are nimic de spus şi se face nevăzut.

bartolomeu_anania_mr-761425

Buna-Vestire nu e o idilă divină, nici capitolul romanţat al unei biografii, ci actul dramatic prin care Dumnezeu consultă libertatea omului şi o invită la participare. Dacă, prin Adam şi Eva, omul se pronunţase împotriva lui însuşi, prin Fecioara Maria el se reaşează la unison cu Creatorul şi-şi restaurează propria-i libertate, redându-i, în acelaşi timp, direcţia pentru care îi fusese, întru început, dăruită. Printr’un singur cuvânt, Maria e purtătoarea de cuvânt a tuturor risipiţilor ce aspiră la un destin comun, obştea mântuiţilor Domnului.

Prin acelaşi cuvânt, însă, Maria îşi asumă, în mod conştient şi deliberat, o rânduială personală cu totul aparte, care va face din ea un unicat al neamului omenesc. Totul decurge din faptul că, între toate fecioarele lumii, ea este singura hrănitoare de prunc. Dar faptul acesta nu se petrece undeva, într’un spaţiu indefinit şi atemporal, ci aici, pe pământ, într’un anume context social şi într’un anume timp istoric, ceea ce îi conferă un caracter de profundă autenticitate umană şi, totodată, o notă de dureroasă dramă personală. în această privinţă, realismul aproape brutal al relatării din Evanghelia după Matei este de-a dreptul zguduitor. Maria nu e scutită de bănuieli, iar primul care se îndoieşte de ea este însuşi Iosif, ocrotitorul şi garantul ei în faţa societăţii. E de crezut că el va fi fost cel dintâi căruia ea i-a mărturisit despre dumnezeiasca vestire şi suprafireasca întrupare, despre uluitoarea zămislire din pântecele ei sau, mai simplu şi mai omeneşte, despre faptul că era însărcinată. Dar Iosif nu are nici pe departe capacitatea unei asemenea înţelegeri, aşa după cum nici însăşi Maria nu o avusese după cele dintâi cuvinte ale îngerului. Cine va întâmpina un asemenea adevăr fără să încerce mai întâi să se scuture de el? Dreptul bărbat se crede victima unei mistificări, iar întâia sa reacţie este aceea de a repudia impostura şi, mai mult, poate chiar de a o denunţa. Spusele Mariei încearcă, desigur, să învăluiască o greşeală, dar în cazul acesta vina ei este îndoită: mai întâi, greşeala în sine, în al doilea rând, refuzul de a o mărturisi, tendinţa de a o ascunde tocmai faţă de el, care îi acordase logodnicei o încredere totală. Este aici un „vifor de gânduri necredincioase”, care face din sufletul lui Iosif un adevărat iad şi e de presupus, tot omeneşte, că acest vifor va fi dezlănţuit nu numai în cuget, ci şi în lungi şi dureroase aruncări de cuvinte. Totuşi, este posibil ca, până la urmă, el să fi acceptat adevărul Mariei, chiar dacă nu era în stare să înţeleagă nimic, şi să fi făcut din el şi adevărul lui. Dar acest adevăr, al lui, putea oare să devină şi adevărul societăţii? Cine va fi dispus să creadă măcar o fărâmă din povestea cu îngerul? Două alternative îi stau în faţă: să se creadă că el este făptaşul şi să fie osândit ca unul care a încălcat puritatea logodnei, sau să se creadă că făptaşul este altcineva, un necunoscut, iar el să fie arătat cu degetul ca un credul naiv, luat în râs de semeni şi puşi în rândul netrebnicilor. Şi într’un caz, şi în altul, integritatea lui morală e compromisă, nu există nici o soluţie de a o salva în faţa opiniei publice, atâta vreme cât el va continua să rămână logodnicul Mariei. în cele din urmă, Iosif alege soluţia disperării: s’o părăsească pe Maria pe ascuns, fără nici o explicaţie, să-­şi piardă urma, să rămână fiecare cu destinul său. E un act de laşitate, într’adevăr, dar singurul care îl poate salva. îl poate salva, desigur, pe el. Dar cu Maria ce se va întâmpla? Ea va rămâne complet descoperită în faţa societăţii, căci nimeni nu va crede că logodnicul a părăsit-o fără pricini foarte evidente. Fecioara e pândită de o singurătate fără margini.

E adevărat că, în final, Iosif primeşte în vis revelaţia adevărului, se hotărăşte să devină soţul legal al Mariei şi să ia asupră-şi în faţa oamenilor şi a legii, Pruncul ce Se va naşte, ceea ce face ca Acesta să fie numit, îndeobşte, fiul lui Iosif şi al Mariei. La nivelul comun, faptul extraordinar nu poate gesta decât îmbrăcând veşmântul vieţii comune. Fiul lui Dumnezeu îşi asumă condiţia umană încă înainte de a Se naşte din Fecioară. Dar, până la acest final, câtă dramă! O dramă ce se născuse dintr’un singur cuvânt: Fie!

Nu avea să fie singura. Rânduiala Fecioarei Maria este aceea a unei maici îndurerate. Naşterea umilă din Betleem, spaima de Irod, pribegia în Egipt, singurătatea de după ieşirea lui Iisus la propovăduire, drumul Crucii, răstignirea Fiului sub propria ei privire, -jalea îngropării, toate acestea sunt tot atâtea ascuţişuri de sabie care trec prin inima ei. Toate, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Maica Domnului pare tot atât de singulară şi în ipostaza ei cerească. Nu e greu de înţeles de ce ea este mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii: aceştia, neavând trupuri, nu sunt supuşi ispitei şi căderilor trupeşti, dar Sfânta Fecioară, purtătoare de trup, i-a păzit curăţia neîntinată şi l-a păstrat ca pe un potir de aur lămurit în focul dumnezeiesc. Dar ea sălăşluieşte, totuşi, undeva mai presus de îngeri, în spaţiul unei eternităţi care este numai al ei. în cerul nostru creştin, totul e obştesc, sfinţii sunt în cete, îngerii sunt în soboare, până şi Dumnezeu e în Treime, numai Fecioara Maria este singură, ca un luceafăr de dimineaţă plutind între soare şi stele, aşa cum luminează şi părticica ei de pâine de pe discul proscomidierii. Totul, dintr’un singur cuvânt: Fie!

Este Fecioara Maria o conştiinţă tragică? În ordinea omenescului, da. Dar ea este şi purtătoarea unei ordini suprafireşti, iar aceasta se face cu luciditate, cu o anume conştiinţă de sine. Cât timp trăieşte pe pământ, misterul Mariei nu poate fi înţeles şi acceptat de nimeni, dar ea „îl poartă în inima ei”, ca pe o dulce povară. Nu este exclus ca episodul dramatic dintre ea şi Iosif, povestit de Evanghelistul Matei, ca şi teama de o nelămurită curiozitate publică,  să fi determinat vizita ei, de trei luni, la Elisabeta. Dar extraordinarul episod istorisit de Evanghelistul Luca ne dă măsura conştiinţei de sine a Sfintei Fecioare, poate că de abia acum dobândită pe deplin. Emoţionanta întâlnire dintre cele două femei are dimensiunile unui poem ceresc. Elisabeta este cea care se simte deodată năvălită de Duhul Sfânt şi are revelaţia Celui pe care Maria îl poartă în pântece. Salutarea ei este, în acelaşi timp, şi mărturisirea acestei revelaţii, ceea ce face ca răspunsul Mariei să capete o rezonanţă de harpă cosmică. El este nu numai un rezumat al mesajului evanghelic, ci şi prefigurarea unei apoteoze tragice, a faptului că ea, Fecioara, va fi fericită de toate neamurile ca rezultat al jertfei sale de a se smeri. Salutarea îngerului: „bucură-te!”, de neînţeles în suita suferinţelor Mariei, îşi dobândeşte acum înţelesul plenar. Lacrimile Mamei, vărsate din belşug de-a lungul a treizeci şi trei de ani, sunt răscumpărate de bucuria lăuntrică a Fecioarei, căreia Puternicul i-a hărăzit mărire în veci. Urmare a unui singur cuvânt: Fie!

Oare este Maica Domnului chiar atât de singură?… Iată, ea tămâiază mormântul împreună cu femeile mironosiţe, se bucură împreună cu ucenicii de Învierea lui Iisus, tot împreună cu ei îi urmăreşte Înălţarea la cer şi, mai târziu, va trăi extazul Cincizecimii. Adormirea i-o cântă apostolii, trupul îi este ridicat la cer de către însuşi Fiul ei. Toate acestea însă sunt evenimente. Deasupra tuturor este un fapt, şi anume că Fecioara Maria, deşi mai presus de îngeri, rămâne solidară cu noi, oamenii, şi cu a noastră mântuire.  Potrivit uneia din cântările Crăciunului, Naşterea Domnului a fost întâmpinată de fiecare cu câte ceva, ca o mărturie a participării la vrerea lui Dumnezeu; îngerii au trâmbiţat cântări, cerul a pogorât steaua, magii au adus daruri, păstorii au venit cu închinarea, pământul a oferit peştera, iar noi, oamenii, am dat-o pe Fecioara Maria. Omenirea   devine   astfel   născătoarea Născătoarei de Dumnezeu, genealogiile capătă sens şi adâncime, ele mărturisind, pe de o parte, implicarea dramatică a lui Iosif în smerenia Mariei, iar, pe de alta, implicarea apoteotică a neamului omenesc în actul întrupării. Maica Domnului pluteşte singulară undeva, în spaţiul cerului creştin, dar în acelaşi timp ea este şi rămâne împreună cu noi, căci prin ea ne-am rostit opţiunea pentru mântuirea prin Iisus Hristos şi tot prin ea nădăjduim întru neputinţele noastre. Poate că de aceea Maica Domnului ne şi este atât de dragă. În vreme ce pentru Domnul Hristos avem un dublu sentiment, de iubire pentru Mântuitor, dar şi de teamă pentru Judecător, pentru ea nu avem decât unul, cel de iubire, pentru aceea care niciodată nu va judeca, ci pururea se roagă pentru noi. în numele nostru, Fecioara Maria s’a rostit cândva în faţa lui Dumnezeu: Fie! în numele ei, la rându-ne, vom aştepta, prin rugăciune, o supremă rostire a lui Dumnezeu: Fie!


~~~+~~~

sursa>

http://mitropolia-clujului.ro/stiri/2009/03/25/cuvant-al-mitropolitului-bartolomeu-la-buna-vestire/

foto>

http://www.rostonline.org/blog/claudiu/uploaded_images/Bartolomeu_Anania_MR-761425.JPG

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , ,