Pastoralele de Craciun (2008) ale ierarhilor
Bisericii Ortodoxe Romane
In randurile de mai jos aveti o buna parte din pastoralele in format digital ale ierarhilor eparhioti ai Bisericii Ortodoxe Romane la sarbatoarea Nasterii Domnului, anul mantuirii 2008.
~~~+~~~
Iubirea părintească – temelia vieţii umane
Pastorala de Crăciun 2008 a Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
† D A N I E L
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU,
ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI
PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR
HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA HRISTOS DOMNUL,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI
„Şi a născut pe Fiul său Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc, pentru ei, în casa de oaspeţi’. (Luca 2, 7)
Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Felul în care Sfinţii Evanghelişti Matei (1, 18-25; 2, 1-22) şi Luca (2, 1-20) scriu despre Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos în Betleem ne arată cât de mult preţuieşte Dumnezeu familia. Atotputernicul Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul coboară din cer pe pământ întru smerenia unui Prunc născut nu în casa părinţilor săi, ci într-o călătorie, şi nici măcar într-o casă de oaspeţi, ci într-o iesle. Fiul lui Dumnezeu Se face Om, fără casă, străin şi călător, pentru ca să aducă la casa Tatălui ceresc pe oamenii înstrăinaţi de El. Toţi oamenii, prin viaţa lor trecătoare, sunt în lumea aceasta călători, căutători ai odihnei în Dumnezeu, Care i-a făcut spre comuniune de iubire cu El.
Pruncul, pe care Îl naşte Fecioara Maria, nu este decât în faţa oamenilor, fiul lui Iosif din Nazaret, fiindcă trebuia ca Fiul lui Dumnezeu, Care Se naşte veşnic din Tatăl, fără mamă, să Se nască în timp din mamă, fără tată, prin lucrarea Duhului Sfânt: „Îngerul Domnului i s-a arătat (lui Iosif) în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, că ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt’ (Matei 1, 20). Deşi Iosif nu este tatăl după trup al Fiului Fecioarei Maria, totuşi lui i se încredinţează de către Dumnezeu, prin înger, Pruncul Căruia trebuie să-I pună numele voit de Dumnezeu, adică Iisus, şi pe Care trebuie să-L crească şi să-L ocrotească, astfel ca Pruncul să nu fie o fiinţă lipsită de iubirea unuia din părinţi. Deci, Iosif este oarecum tatăl adoptiv al lui Iisus.
Numele de Iisus vine de la Ie şuah, care înseamnă „Dumnezeu mântuieşte’, arătând astfel că, prin Fiul Fecioarei Maria, Dumnezeu voieşte să mântuiască lumea de păcate: „Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui: Iisus, căci El va mântui poporul Său de păcatele lor’ (Matei 1, 21). Mântuirea înseamnă refacerea legăturii de viaţă şi iubire între Dumnezeu şi oameni. Iisus este Fiul veşnic al lui Dumnezeu devenit Om, astfel încât în El, Dumnezeu şi Omul sunt uniţi pentru veşnicie.
De aceea, proorocul Isaia a profeţit că Fiul Care Se va naşte din Fecioară Se va chema Emanuel : „Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu’ (Isaia 7, 14; Matei 1, 23). Cu alte cuvinte, Pruncul Iisus este Dumnezeu-Copilul. Când Dumnezeu a făcut lumea, coroana creaţiei Sale a fost familia: bărbatul şi femeia, care au primit binecuvântarea de a creşte, a se înmulţi şi a stăpâni pământul (Cf. Facerea 1, 27-28). De aceea, în Biserica Ortodoxă, la Cununie, se pun mirilor coroane pe cap. Dar, pentru că la începutul lumii femeia a fost făcută din Adam, fără mamă, acum, la reînnoirea sau mântuirea lumii căzute în păcat, Iisus, Noul Adam, Se naşte din femeie, fără tată. Iisus Se naşte nu din sămânţă şi poftă bărbătească, ci de la Duhul Sfânt, pentru că iniţiativa mântuirii vine de la Dumnezeu, Tatăl din ceruri, nu de la oamenii pământeşti. Naşterea după trup este naştere pentru viaţa pământească, viaţă care sfârşeşte în moarte, dar naşterea din lucrarea Duhului Sfânt este naştere pentru viaţa cerească, veşnică. Astfel, în însăşi naşterea după trup a Domnului nostru Iisus Hristos este dat începutul vieţii veşnice pentru om (cf. Ioan 1, 12-13).
Întrucât bărbatul şi femeia împreună, adică prima familie, Adam şi Eva, au căzut în păcat prin neascultare faţă de Dumnezeu, acum Iisus Mântuitorul, Noul Adam, începe ridicarea neamului omenesc din păcat alegând tocmai familia ca loc de început al lucrării Sale mântuitoare, prin smerită ascultare faţă de Dumnezeu a Fecioarei Maria şi a dreptului Iosif, ocrotitorul Pruncului Iisus. Plin de înţeles este şi faptul că prima minune pe care o va săvârşi Iisus Mântuitorul în activitatea Sa publică se petrece la întemeierea unei noi familii, la nunta din Cana Galileii la care a fost invitat El, Iisus, şi mama Sa, Fecioara Maria (Cf. Ioan 2, 1-11). Acolo, în mod minunat, la rugămintea mamei Sale, care este icoana Bisericii, Mântuitorul Hristos preface apa în vin, arătând că binecuvântarea lui Dumnezeu asupra familiei plineşte ceea ce lipseşte şi aduce bucurie deplină.
Fiul lui Dumnezeu devine Om şi Se naşte pe pământ printe oameni, ca să împace şi să unească pe om cu Dumnezeu şi pe oameni întreolaltă . De aceea, corul îngerilor cereşti, care vestesc, în timpul nopţii, păstorilor de lângă Betleem, Taina Naşterii lui Hristos, cântă: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!’ (Luca 2, 14).
Dumnezeu, Care a făcut spaţiul şi timpul, alege locul şi vremea naşterii Sale ca Om: Betleemul din vremea împăratului Cezar August şi a regelui Irod. Dumnezeu-Cuvântul, Care a spus primei familii: „Stăpâniţi pământul’, alege ca loc al venirii Sale ca Om printre oameni o familie săracă şi neajutorată, fără bogăţii şi fără renume, o familie care nu poate conta pe nimeni şi pe nimic altceva decât pe ajutorul lui Dumnezeu.
O, adânc al iubirii smerite a lui Dumnezeu! Copilul, Care înainte de a Se naşte, nu găseşte nici măcar un colţişor în casa de oaspeţi, îndată după naştere nu mai are loc nici în pământul neamului Său, ci trebuie să ia calea refugiului în Egipt. Vedem cum, de la început, viaţa lui Iisus se întâlneşte cu refuzul şi refugiul, pentru ca mai târziu să sfârşească cu răstignirea, întrucât El a venit să aducă iubire şi viaţă, în lumea în care păcatul aduce ură şi moarte.
Iisus Se naşte într-o iesle, noaptea, pe când dormeau locuitorii Betleemului. La marginea oraşului se află în stare de veghe doar păstorii oilor . Acestor oameni simpli şi veghetori li se arată cete de îngeri întru lumină şi cântare ca să vadă cum Dumnezeu schimbă pe cele smerite în slavă, iar singură tatea lor o preface în bucurie. Oameni din afara oraşului sunt chemaţi să devină cei dintâi prieteni ai familiei sărace şi străine, pe care Dumnezeu o binecuvântează prin naşterea Mântuitorului. Magi de la Răsărit, de la distanţe mari, vin să vestească iudeilor că, tocmai în ţara lor, S-a născut un Prunc-rege de Care depinde mersul astrelor. Darurile împărăteşti oferite Pruncului sărac, născut într-o iesle, daruri aduse de departe, dintr-o ţară străină, arată iubirea lui Dumnezeu pentru Pruncul născut din Mamă saracă, neajutorată, de către oamenii de aproape, de acelaşi neam. De aceea, Sfântul Ioan Evanghelistul spune: „Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit’ (Ioan 1, 11).
Sensibil la contrastul dintre lipsa de ospitalitate pe care Fecioara Maria o trăieşte cu întristare în Betleem şi darurile scumpe primite de la oameni străini, poporul nostru, în frumoasele sale colinde, deplânge pe locuitorii neprimitori ai Betleemului, dar laudă pe păstorii de la marginea lui; deplânge cruzimea lui Irod, dar laudă înţelepciunea şi dărnicia magilor de la Răsărit care îi aduc daruri Pruncului Iisus:
„Aseară pe’ nserate / Fecioara Maria
În Betleem cetate / Călătorind sosea
Şi fiind obosită / Locaşul şi-l cerea
În Betleemul mare / Nimenea n-o primea’.
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Făcându-se Om asemenea nouă, afară de păcat, Dumnezeu a ales calea smerită, tainică, de a veni la noi, pentru că El voieşte ca noi să răspundem iubirii Sale în mod liber, nu forţaţi . El Se smereşte atât de mult, încât poate fi primit sau refuzat de către noi. El Se face străin şi călător, sărac şi neajutorat, ca noi, în mod liber, cu dragoste şi bunătate, să facem dintr-un străin un prieten şi dintr-un călător un oaspete al casei noastre . Ajutând un sărac, ne îmbogăţim inima, sporim iubirea milostivă a sufletului nostru, aducându-l astfel la asemănarea cu iubirea milostivă a lui Dumnezeu, după chipul Căruia a fost făcut omul la început. Iubirea lui Dumnezeu este deodată atotputernică şi smerită: Cel necuprins încape într-o iesle, Cel veşnic devine un copil fraged la vârstă.
De ce un copil? Fiindcă un copil nu poate face nimic pentru el însuşi: nu se poate hrăni singur, nu se poate adăposti singur, nu se poate apăra singur, viaţa lui depinde întru toate de iubirea celor din jur, de iubirea lor dăruitoare. Prin naşterea de prunci, prin îngrijirea şi creşterea lor, oamenii nu mai trăiesc pentru ei înşişi, ci pentru alţii: viaţa lor devine dăruire şi dăinuire în comuniune de iubire. Dreptul Iosif, deşi nu este tată după trup al lui Iisus, devine totuşi tată sau părinte adoptiv prin purtarea de grijă faţă de Copilul nou-născut. Prin iubirea dăruitoare pentru copii, un străin poate deveni părinte al lor, iar din lipsă de iubire dăruitoare, un părinte poate deveni un străin pentru propriii săi copii . Cine nu poate iubi copiii nu poate deveni părinte, iar cine nu poate deveni părinte nu poate deveni om deplin.
Iisus Domnul nu a avut copii după trup, dar a avut ucenici, fii duhovniceşti, cărora le-a spus: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este Împărăţia cerurilor’ (Matei 19, 14). Mai mult, Iisus Mântuitorul a înviat pe fiul văduvei din Nain şi pe fiica lui Iair, aducând bucurie părinţilor îndureraţi . Iubirea faţă de copii este, aşadar, început al înţelegerii iubirii părinteşti a lui Dumnezeu faţă de oameni. Copiii cărora le lipseşte iubirea părinţilor nu pot creşte spiritual deplin, iar adulţii care nu pot manifesta iubire dezinteresată, frăţească şi părintească, faţă de semenii lor nu pot răspunde deplin nici iubirii părinteşti a Tatălui ceresc faţă de ei.
Sfânta Scriptură descrie legătura lui Dumnezeu cu lumea ca pe o relaţie de intimitate, ca pe o cununie şi o familie (Cf. Efeseni 5, 21-33). Biserica este locul unde, prin lucrarea Sfântului Duh asupra sufletului feciorelnic şi curat al omului smerit, se simte iubirea frăţească în Dumnezeu-Fiul devenit Om şi iubirea părintească a lui Dumnezeu-Tatăl, pe care Domnul nostru Iisus Hristos ne-a învăţat să-L chemăm: „Tatăl nostru Care eşti în ceruri’ . Biserica este deci Familia iubirii Sfintei Treimi faţă de oameni, iar familia creştină a fost numită pe drept cuvânt „Biserica de acasă’ (Ecclesia domestica ). Naşterea Domnului nostru Iisus Hristos ca Prunc într-o familie ne cheamă astăzi să acordăm o atenţie deosebită familiei, în general, şi familiei creştine, în special. Am văzut că familia este coroana creaţiei şi locul sau mediul în care omul începe să înţeleagă taina iubirii şi a binecuvântării părinteşti a lui Dumnezeu .
Astăzi, familia creştină se confruntă cu criza economică (sărăcie, şomaj, nesiguranţa zilei de mâine), cu criza morală (avortul, divorţul, abandonarea copiilor, libertinajul ş.a.), cu criza spirituală (sectarismul, fanatismul şi prozelitismul religios).
Cauzele sunt multiple şi complexe: declinul demografic al populaţiei tinere, ca o consecinţă a migraţiei tinerilor datorată sărăciei, mutaţii de ordin cultural, tehnic, ideologico-pragmatice ce accelerează fenomenul de secularizare ca pierdere a dimensiunii sacre a vieţii şi intensifică în mod alarmant mentalitatea individualistă exacerbată, mercantilă, narcisistă şi nihilistă. Absenţa idealului pe termen lung şi a valorilor creează adesea în om sentimentul vidului, al singurătăţii şi al abandonului, determinând mulţi oameni să se refugieze în practica drogului, violenţei, în sectarism şi suicid2. În plus, criza familiei se manifestă şi în abandonul copiilor de către părinţi şi în abandonul părinţilor de către copii, în numărul mare de avorturi şi chiar în creşterea numărului divorţurilor, creşterea violenţ ei în familie şi creşterea delincvenţei juvenile.
Dar Naşterea Domnului, prin care se arată nesfârşita iubire a lui Dumnezeu pentru oameni, ne aduce putere şi speranţă ca să biruim încercările grele ale vieţii. În acest sens, trebuie ca în fiecare parohie să ajutăm familiile creştine sărace sau cu mulţi copii, să arătăm dragoste frăţească şi părintească faţă de copiii orfani şi faţă de părinţii îndureraţi care şi-au pierdut copiii.
Să vizităm, mai ales în aceste zile, casele de copii fără părinţi şi casele de bătrâni pe care i-au uitat copiii lor; să vizităm bolnavii din spitale şi deţinuţii din închisori, pentru a le vesti, prin daruri şi colinde, bucuria Naşterii Domnului Hristos – Darul iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu faţă de lume.
În faţa crizei morale şi spirituale de azi, să lucrăm pentru întărirea şi sporirea iubirii părinţilor faţă de copii şi a copiilor faţă de părinţi; precum şi a iubirii curate a soţilor între ei, păstrând dreapta credinţă şi dreapta vieţuire pe care le-am moştenit de la părinţii şi strămoşii noştri de-a lungul veacurilor, ca popor creştin.
Să creştem copiii şi tinerii noştri în virtute şi sfinţenie, să-i învăţăm să găsească în rugăciune izvorul iubirii curate şi să trăiască viaţa lor pe pământ în lumina binecuvântarii Părintelui ceresc şi a Bisericii Fiului Său, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru ca să putem, din an în an, să cântăm cu îngerii şi cu strămoşii în cor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!’.
Fraţi şi surori în Domnul,
În noul an care vine, 2009, se împlinesc 1630 de ani de la trecerea la cele veşnice a Sfântului Vasile cel Mare (379-2009), unul dintre cei mai cunoscuţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, mare teolog şi înţelept păstor de suflete. Cu acest prilej, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la propunerea Noastră, a declarat anul 2009, An comemorativ-omagial al Sfântului Vasile cel Mare şi al tuturor Sfinţilor Capadocieni.
Sfântul Vasile cel Mare s-a născut în Cezareea Capadociei din Asia Mică în anul 330 şi a trecut la Domnul în anul 379. Părinţii lui se numeau Vasile şi Emilia şi au avut nouă copii, dintre care cinci au devenit sfinţi, împreună cu părinţii lor şi cu bunica lor, Macrina cea Bătrână. De fapt, toţi cei nouă copii: cei patru fraţi şi cele cinci fete, din familia lor, duceau o viaţă de sfinţenie, evlavie, în dumnezeiască iubire, în rugăciune, milostenie şi bună aşezare a sufletului.
Familia Sfântului Vasile cel Mare a fost o familie de sfinţi. Fraţii Sfântului Vasile au fost: Sfântul Grigorie, Episcop de Nyssa, cel mai mare dintre ei; după el a urmat Sfântul Vasile, apoi Sfântul Navgratie, mare pustnic şi făcător de minuni în pustia Sinaiului, şi apoi Sfântul Petru, episcopul Sevastiei.
Deci, trei ierarhi sfinţi şi un pustnic. Dintre fete, Sfânta Macrina a fost mai mare cu vârsta decât toţi. Ea a ajutat pe mama lor, Emilia, la creşterea tuturor copiilor, învăţându-i pe toţi, din pruncie, dreapta credinţă în Hristos-Domnul. Sfântul Vasile cel Mare a fost un om foarte afectiv şi a simţit mereu nevoia comuniunii cu cei dragi, cu familia ori cu prietenii. Persoanele care au avut un rol major în creşterea şi formarea sa erau: mama Emilia, doica Paladia, bunica Macrina, sora Macrina şi unchiul Grigorie, care i-a fost ca un al doilea tată şi protector.
Considerând familia o instituţie de bază a societăţii, întemeiată de Dumnezeu prin crearea omului ca bărbat şi femeie (Facerea 1, 27), Sfântul Vasile cel Mare acorda, în scrierile sale, o importanţă deosebită relaţiilor dintre membrii familiei: soţ şi soţie, părinţi şi copii, fraţi şi surori. De asemenea, Sfântul Vasile cel Mare face dese referiri la preocuparea pe care trebuie sa o aibă familia şi Biserica faţă de creşterea şi educaţia copiilor. În acest sens, este cunoscută lucrarea Sfântului Vasile cel Mare Către tineri, în care sfătuieşte pe tinerii creştini să se pregătească din tot ceea ce mintea omenească şi cultura universală, au alcătuit de-a lungul existenţei umanităţii şi să extragă, asemeni albinelor, numai polenul , lasând la o parte ceea ce este dăunător sănătăţii morale a tinerilor.
Sfântul Vasile cel Mare este un mare dar pentru întreaga lume creştină, dar şi pentru noi, românii, în special. El a desfăşurat o frumoasă activitate misionară „nu numai în patria sa Capadocia, ci s-a ocupat şi de situaţia creştinilor din Scythia Minor sau Dacia Pontica (Dobrogea), precum şi de creştinii din Dacia Carpatica (geto-daco-romanii), ca şi de creştinii goţi, care locuiau în răsăritul Munteniei de azi şi în sudul Moldovei’.
Fiind rudă şi prieten cu Junius Soranus, guvernatorul sau comandantul militar al Scythiei Minor, Sfântul Vasile cel Mare a cerut acestuia să trimită în patrie, adică în Cezareea Capadociei, moaştele Sfântului Sava de la Buzău, mort ca martir pentru credinţa în Hristos, în răsăritul Daciei Carpatice, la 12 aprilie 372, fiind înecat în râul Buzău. În epistolele sale adresate guvernatorului Soranus sau Episcopului de Tomis, Bretanion, Sfântul Vasile cel Mare îşi arată admiraţia pentru tăria credinţei trăite de strămoşii noştri
de la Dunăre şi Mare.
Primele obşti monahale de la noi au fost organizate de ucenici şi urmaşi ai Sfântului Vasile cel Mare, după regulile sale monahale. Dovada legăturilor sale cu pamântul nostru străbun a fost recunoscută mai târziu şi de Patriarhia Constantinopolului. Astfel, Sinodul Patriarhiei de Constantinopol, în timpul Patriarhului Sofronie, a decis la data de 10 octombrie 1776 ca Mitropolitul Ungrovlahiei (cu reşedinţa la Bucureşti) să poarte şi titlul onorific de ‘Locţiitor al Tronului episcopal din Chesareea (Cezareea) Capadociei’ . Din anul 1925, acest titlu este purtat de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.
În ţara noastră, Sfântul Vasile cel Mare se bucură de o deosebită cinstire, numele de Vasile fiind foarte raspândit la români (aproximativ 615.000 de persoane poartă acest nume), iar în folclorul românesc, mai ales în colinde şi pluguşor, Sfântul Vasile cel Mare este aşezat după Moş Crăciun, de-a dreapta Maicii Domnului sau locuind în aceeaşi Casă cu Dumnezeu.
În noaptea de 31 decembrie 2008 spre 1 ianuarie 2009 şi în ziua de Anul Nou, de sărbătoarea Sfântului Vasile cel Mare, să înălţăm rugăciuni de mulţumire lui Dumnezeu (Te-Deum) pentru binefacerile primite de la El în anul 2008 şi să-I cerem ajutorul în toată lucrarea cea bună şi folositoare pe care o vom săvârşi în anul nou 2009.
Cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Anului Nou – 2009 şi Botezului Domnului, vă adresăm tuturor calde şi părinteşti doriri de pace şi sănătate, fericire şi ajutor mult de la Dumnezeu în tot lucrul bun şi folositor, dimpreună cu tradiţionala urare: La mulţi ani!
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu – Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!’ (II Corinteni 13, 13).
Al vostru către Hristos-Domnul rugător,
†DANIEL
ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE – basilica.ro
~~~+~~~
JUDECATA CEA IUBITOARE
A LUI DUMNEZEU PENTRU LUME
Scrisoare pastorală
la Naşterea Domnului
Iaşi – 2008
† TEOFAN
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI
MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI
Iubiţilor preoţi din parohii,
cuvioşilor vieţuitori ai sfintelor mănăstiri
şi dreptcredinciosului popor al lui Dumnezeu
din Arhiepiscopia Iaşilor: har, bucurie, iertare şi ajutor de
la Dumnezeu cel în Treime preaslăvit –
Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt!
„Pentru orice lucru este un timp şi o judecată”
(Ecclesiastul 8, 6)
Iubiţi fraţi preoţi şi dreptslăvitori creştini,
Am ajuns, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, la sfârşitul anului 2008 de la Naşterea lui Hristos. Mulţumim, înainte de toate, pentru tot ajutorul, mila, iertarea şi iubirea revărsate de Dumnezeu asupra noastră şi asupra lumii, în anul care tocmai se încheie.
Pentru noi, popor al lui Dumnezeu din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, 2008 este anul canonizării sfinţilor nemţeni. Rugăciunile Sfinţilor Simeon şi Amfilohie de la Pângăraţi, Chiriac de la Tazlău, Iosif şi Chiriac de la Bisericani, Rafael şi Partenie de la Agapia Veche, Iosif de la Varatic şi Ioan de la Râşca şi Secu ne sunt de acum încolo izvor de har şi binecuvântare de la Dumnezeu. 2008 este şi anul în care un nou mitropolit a fost chemat să slujească Biserica lui Hristos din Moldova. El are nevoie de rugăciunea, încrederea şi sprijinul tuturor celor care iubesc Biserica şi se dăruiesc cu jertfă întru slujirea ei. Împreună fiind, arhierei, preoţi, vieţuitori ai sfintelor mănăstiri şi credincioşi din parohii, nădăjduim că se va continua lucrarea sfântă a celor care de-a lungul vremii au slujit Mitropolia Moldovei „cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste”.
Anul 2008 rămâne în istorie şi ca un an de mare încercare. În Moldova au fost inundaţii care au afectat viaţa a mii de persoane, iar asupra lumii întregi se abate o nemiloasă criză economică ale cărei urmări sunt imprevizibile. Rădăcina acestei crize este, înainte de toate, de ordin moral. Există tendinţa ca omul să fie redus la nivelul unui instrument de producţie şi de consum. Ceea ce contează este câştigul, capitalul şi satisfacerea dorinţei de putere. S-a născut pe nesimţite şi se dezvoltă pe zi ce trece o veritabilă „cultură a păcatului” (Pr. Sofronie Saharov) destinată a înlocui „cultura Duhului” (Pr. Rafael Noica). Iubiţi credincioşi, Cuvântul „criză”, tradus din limba greacă, înseamnă „judecată”. Orice criză este un semn al judecăţii: judecata din partea oamenilor, judecata din partea lui Dumnezeu.
Acum 2008 ani, când „la plinirea vremii”1 a coborât Dumnezeu pe pământ, născându-Se prin puterea Sfântului Duh din Fecioara Maria, omenirea se afla în mare criză. Situaţia era dezastruoasă în domeniul credinţei atât la evrei, cât, mai ales, la păgâni. Nedreptăţile de orice fel impuneau legea pe pământ. Familia era subminată prin desfrâu, păcate contra firii sau divorţ generalizat. Astfel, criza cuprinsese întreaga suflare omenească. Atunci când criza a ajuns la punctul ei cel mai întunecat, a intervenit judecata lui Dumnezeu cea de oameni iubitoare şi de lumină izvorâtoare. „Pentru orice lucru este un timp şi o judecată”2, spunea înţeleptul Vechiului Testament. Timpul judecăţii sosise; „Dumnezeu S-a arătat în trup”3, iar „poporul care stătea în întuneric a aflat lumină mare şi celor care şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”4. Prin venirea Sa în lume, prin propovăduirea Evangheliei Sale, prin Moartea şi Învierea Sa, Hristos Dom nul a adus omului posibilitatea izbăvirii de păcate, a renaşterii sufleteşti şi trupeşti şi a dobândirii Împărăţiei Cerurilor. Mulţi au înţeles şi au cunoscut, prin Biserică, puterea eliberatoare şi mântuitoare a Naşterii, Morţii şi Învierii Domnului Hristos. Înţelegerea rostului Întrupării lui Dumnezeu şi trăirea acestei înţelegeri a oferit multora, cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „o primăvară veselitoare”5, o autentică vieţuire pe pământ. Au fost şi sunt însă mulţi care n-au dorit sau n-au putut şi nu doresc sau nu au forţa necesară să cunoască pe Hristos, singurul Adevăr care naşte oameni „vii”6 şi „liberi”7, adică oameni adevăraţi. „Aceasta este
judecata”, zice Hristos, „că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina.”8 Tot acest refuz de a primi Adevărul, toată neputinţa omului de a se deschide spre Lumină au avut şi au drept rezultat o criză profundă cu urmări grave pentru viaţa umană. Viaţa fără Hristos era numită acum câţiva ani de vrednicul de pomenire Patriarhul Teoctist într-o pastorală de Naşterea Domnului ca „acea noapte continuă a
tristeţii fără leac, a răcelii spirituale lesne omorâtoare şi a fricii lumii vinovate de călcarea poruncilor dumnezeieşti, beznă adâncă”9.
Criza lumii de azi, despre care se vorbeşte mult în ultima vreme, nu este în esenţa ei doar o criză economică. Problemele materiale sunt numai o consecinţă a lipsei de sens a vieţii care defineşte existenţa multora dintre noi, o urmare a „tristeţii”, a „răcelii spirituale”, a „fricii”10, a stării de deznădejde care cuprinde multe suflete.
În faţa unei asemenea situaţii, Biserica Îl mărturiseşte pe Pruncul Iisus Dumnezeu, adică „măreţia şi puterea dumnezeiască luând înfăţişarea unei nesfârşite blândeţi, smerenii, purităţi, sensibilităţi şi jertfelnicii”11. Desigur că, într-o lume în care abuzul de putere, de avere sau de plăcere12 constituie realităţi zilnice în viaţa multor oameni şi popoare, chemarea spre smerenie, simplitate şi iubire curată pare anacronică, naivă, irealistă şi, în tot cazul, ineficace. O analiză onestă şi reală arată că ultimul cuvânt în viaţa popoarelor nu-l au cazărmile militare, ci aşezămintele de credinţă şi cultură, nu-l are numărul armelor, ci numărul mamelor cu mulţi copii. „Smerenia”, spunea inegalabilul Dostoievski, „este cea mai teribilă armă, singura căreia nu-i poţi sta împotrivă.” Există, oare, vreun eveniment din istoria omenirii care să fi influenţat mersul lumii mai adânc şi mai real decât momentul Naşterii Domnului din peştera din Betleem?
Atunci a avut loc cea mai evidentă manifestare a măreţiei, a puterii, a strălucirii, a bogăţiei prin smerenie, candoare, sensibilitate şi iubire. Astăzi se încearcă rezolvarea crizelor de orice fel prin mijloace, în general, economice. Oare golul din inimi, lipsa de sens din viaţa tinerilor, tristeţea şi plictiseala din existenţa multora au drept cauză doar lipsa banilor, a mijloacelor materiale, a strategiilor economice eficiente? De ce, atunci, există atâta derută lăuntrică, uscăciune sufletească şi deznădejde pricinuitoare de sinucidere în familiile multor bogaţi şi înlăuntrul unor popoare prospere economic? Nu fac aici elogiul sărăciei, căci bogăţia în sine nu este rea, ci fac un apel la decenţă, onestitate şi deschidere spre înţelegerea celuilalt. Este o chemare spre Betleem, spre taina ieslei, a păstorilor şi a îngerilor care grăiesc întru slava Pruncului Iisus: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”13.
„Pace” şi „Bunăvoire” între oameni!
Iată mesajul Betleemului! Aşadar, „dumnezeieşte să prăznuim!”14, după cum spune cântarea Bisericii. „Hristos soseşte!”15 El vine „în sufletul celor blânzi”16 pentru a „curăţi lumea”17 şi a-l arăta pe om „locaş al Său, al Tatălui şi al dumnezeiescului Duh”18. Ascultarea acestei chemări aduce odihnă sufletească şi slobozenie lăuntrică în sufletele noastre obosite şi împovărate19. Ea ne ajută să înţelegem că „iadul este durerea de a nu mai putea iubi” şi că „nu trebuie niciodată să ne pierdem încrederea în Dumnezeu sau să ne îndoim de iertarea Lui”20. Cunoscând faptul că, după cum spunea Dostoievski, „iubirea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt pentru Dumnezeu”21, să nu deznădăjduim în faţa niciunei crize. Sărbătoarea Naşterii Domnului este un moment de har prin care înţelegem iubirea şi iertarea lui Dumnezeu faţă de noi. Hrănindu-ne şi adăpându-ne din Pâinea cea vie şi din Izvorul cel de viaţă dătător al Betleemului, să ieşim în întâmpinarea celui flămând şi însetat, celui gol şi părăsit, celui trist şi deznădăjduit. Să oferim bucurie din bucuria lui Hristos celor ce ne iubesc şi celor ce ne urăsc pe noi! Să iertăm şi să înţelegem slăbiciunile celorlalţi pentru ca şi ei, şi, mai presus de toate, Dumnezeu să ne ierte pe noi.
Fie ca Bunul Dumnezeu să rânduiască fiilor şi fiicelor Bisericii lui Hristos din Moldova o sărbătoare a Naşterii Domnului cu bucurie şi mulţumire sufletească şi un Nou An cu gânduri curate, pace în familie, în ţară şi în lume.
Dorind fiecăruia clipe frumoase de sărbătoare, cu multă linişte şi căldură a inimii, vă binecuvintez pe toţi în numele Sfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Naşterea Domnului cu bucurie!
La mulţi şi buni ani!
Al vostru frate şi părinte de tot binele doritor şi către
Dumnezeu rugător,
† Teofan
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
__________________
Note bibliografice
1 Galateni 4, 4.
2 Ecclesiastul 8, 6.
3 I Timotei 3, 16.
4 Matei 4, 16.
5 „Cuvânt la Naşterea Domnului”, în Sfinţii Părinţi despre
Naşterea şi Întruparea Cuvântului, Editura Sofia, Bucureşti, p. 107.
6 Coloseni 2, 13.
7 Ioan 8, 32.
8 Ioan 3, 19.
9 Preafericitul Părinte Patriarh Teoctist, Pastorală la Săr –
bătoarea Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, Bucureşti, 2005,
p. 4.
10 Ibidem.
11 Ibidem, p. 5.
12 Sfântul Maxim Mărturisitorul, „Despre dragoste”, XI, 20, în
Filocalia, II, Editura Harisma, Bucureşti, 1993, p. 105.
13 Luca 2, 14.
14 Cântarea IV, Canonul Înainteprăznuirii, Pavecerniţă, 24 de –
cembrie, p. 386.
15 Cântarea II, Laude, Utrenie, 23 decembrie, p. 380.
16 Cântarea VI, Canonul Înainteprăznuirii, Utrenie, 24 de –
cembrie, p. 396.
17 Cântarea IV, Canonul Înainteprăznuirii, Pavecerniţă, 22 de –
cembrie, p. 346.
18 Cântarea VIII, Al doilea canon al Înainteprăznuirii,
Utrenie, 23 decembrie, p. 377.
19 Matei 11, 28.
20 Dostoievski, vezi Mihai Grobnicu, „Iadul este durerea de a
nu mai putea iubi”, în Ziarul Lumina, nr. 264, 12 noiembrie 2008,
p. 16.
21 Pr. Teofil Părăian, „Explicaţii la cele douăzeci de apograme
ale Părintelui Arsenie Boca”, în Viaţa Creştină, vol. 38, nr. 1-3
(ianuarie-martie 1995), p. 7.
sursa> basilica.ro
~~~+~~~
Darurile Nasterii Domnului
Pastorala de Craciun a Inaltpreasfintiei Sale Dr. Laurentiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului si Mitropolitul Ardealului
† LAURENŢIU,
DIN MILA LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPUL SIBIULUI ŞI
MITROPOLITUL ARDEALULUI
Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi arhiereşti binecuvântări!
„Naşterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat să se închine Ţie, Soarelui dreptăţii şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie” (Troparul Naşterii Domnului).
Iubiţii mei fii duhovniceşti,
Cu harul lui Dumnezeu Cel în Treime, iată-ne din nou în faţa marelui praznic plin de lumină al Naşterii Domnului Nostru Iisus Hristos. Bucuriei noastre îi dăm glas cu toţii în aceste slăvite zile atât în graiurile minunate ale colindelor noastre strămoşeşti, cât şi în cuvintele de laudă ale imnelor şi cântărilor bisericeşti, intonate cu emoţia minunii şi cu fiorul tainei vechii noastre credinţe creştineşti:
„Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru – spunem -, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei!”
Praznicul care începe astăzi şi durează până la praznicul Arătării Domnului Nostru Iisus Hristos la Iordan, este praznicul luminii şi al darului făcut lumii prin trimiterea în ea a Pruncului Iisus, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Fecioarei Maria. Aşa cum văzuse profetul Isaia cu opt sute de ani înainte: „Domnul ne-a dat un semn: Iată o Fecioară va lua în pântece şi va naşte fiu”, a cărui venire pe lume înseamnă că: „Dumnezeu e cu noi” (Isaia 7, 14); „Un Prunc s-a născut nouă; un Fiu s-a dat nouă” (Isaia 9, 5). Şi tot el mai spune că prin venirea Pruncului născut din Fecioară, a lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, „poporul care şedea în întuneric a văzut lumină mare, şi celor ce şedeau în laturea şi umbra morţii lumină le-a răsărit” (Isaia 9, 1; cf. Matei 4, 16; Luca 1, 79).
Creştinismul, aşa cum îl înţelege şi îl trăieşte Biserica Ortodoxă, este religia luminii: „Dumnezeu este lumină” (1 Ioan 1, 5) şi „Dumnezeu este iubire” (1 Ioan 5, 8), adică dăruire nesfârşită. Este lumină pentru că este iubire şi pentru că este iubire luminează. Dumnezeu L-a descoperit ca iubire şi ca lumină pe Hristos, Care a şi spus despre Sine Însuşi: „Eu sunt Lumina lumii. Cel ce Îmi urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12). De două mii de ani Lumina lui Hristos luminează tuturor. A luminat lumii întregi şi a luminat şi poporului român. „Lumina – ne spune evanghelistul – luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o” (Ioan 1, 5), – nici nu o va cuprinde vreodată.
Iubiţi credincioşi,
V-am amintit toate acestea fiindcă dorim să ne folosim de acest fericit prilej ca să vă punem la suflet două lucruri de mare însemnătate şi două iniţiative ale smereniei noastre şi ale Mitropoliei Ardealului. Cel dintâi este acesta:
V-am chemat, cum ştiţi, la începutul binecuvântatului Post al praznicului în care ne aflăm ca să petrecem acest mare eveniment al creştinătăţii într-un chip mai adevărat şi mai apropiat de cel în care prăznuiau vechii creştini taina lui minunată. V-am chemat pe toţi, preoţi şi credincioşi, ca începând din anul acesta să săvârşim dumnezeiasca Liturghie de cu noapte, mai aproape de timpul în care s-a petrecut minunea dumnezeiască a venirii pe lume a Domnului, însoţită de privegherea de noapte a păstorilor şi a îngerilor.
Am considerat important acest lucru nu doar de dragul unei vechi şi venerabile tradiţii liturgice creştine. Nu uitându-mă la trecut, ci gândindu-mă la prezent şi mai ales la caracterul ceresc şi nepământesc al credinţei noastre, v-am chemat să restaurăm cu ocazia praznicelor mari această practică a vechilor creştini.
Mântuitorul însuşi înaintea momentelor celor mai importante ale vieţii Sale a petrecut întreaga noapte în rugăciune, sădind în firea noastră deprinderea privegherii şi dându-ne astfel aceste unice momente de vorbire cu Dumnezeu şi prilejuri fericite de creştere în comuniunea cu El.
Primii creştini, imitând pilda Mântuitorului, obişnuiau să anticipeze şi să aştepte fiecare sărbătoare şi fiecare duminică prin priveghere de toată noaptea, care era împlinită prin săvârşirea dumnezeieştii Liturghii. În felul acesta, ei dădeau expresie vie credinţei lor – care nu poate să nu fie şi a noastră – că toată viaţa creştinului este o jertfă, o imitare a vieţii Mântuitorului, un drum, o neîncetată trecere dinspre noapte spre zi, dinspre întuneric spre lumină, de la păcat spre sfinţenie, de la întristare la bucurie, de la foame şi post, la ospăţ şi îndestulare duhovnicească, de la lume la Împărăţie, de la vremelnicie la veşnicie. În timp ce păgânii şi necredincioşii îşi petreceau – atunci ca şi acum – zilele şi nopţile în excese, desfrâu şi veselii fără de cuviinţă, creştinii au privegheat şi priveghează în post şi rugăciune nopţile sfinte care preced întâlnirea la sfintele Liturghii cu Hristos Domnul, prin Cuvântul, Trupul şi Sângele Său dumnezeiesc.
În acest fel, noi creştinii priveghind dăm mărturie că nu trăim doar viaţa lumii, ci avem în noi de la Sfântul Botez viaţa lui Dumnezeu, care nu e ca viaţa lumii. Aşa cum nici pacea, bucuria, iubirea şi fericirea lui Dumnezeu dăruite nouă în Hristos şi în Biserica Lui nu sunt ca pacea, bucuriile, iubirile sau fericirile trecătoare, mărginite şi egoiste ale acestei lumi.
Iar acest lucru nu trebuie să-l uităm mai ales în lumea noastră tot mai secularizată, în care sensul şi trăirea creştinească a sărbătorilor se uită parcă tot mai mult în favoarea sărbătorilor mincinoase ale consumului, distracţiilor şi plăcerilor egoiste. La acestea suntem îndemnaţi zi de zi prin mass-media şi reclame de tot felul, care ne ţin legaţi în sclavia simţurilor, iar în preajma marilor praznice ale creştinătăţii ele ne propun o intensificare nebunească a dezmăţului şi desfrâului.
Să ne aducem aminte că Dumnezeu S-a născut în noaptea istoriei, într-o peşteră şi în loc de leagăn a fost aşezat într-o iesle sărăcăcioasă. Uitat de cei bogaţi şi puternici ai poporului lui Israel, Pruncul Iisus este însă recunoscut de păstorii umili de lângă Betleem şi de regii magi veniţi după stea. Aceştia au găsit Lumina fiindcă au privegheat nopţile, aşteptând sau călătorind la lumina stelelor spre Lumina lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu le-a răsplătit osteneala privegherii şi le-a arătat lor celor dintâi Darul Său cel mai de preţ pe care ni l-a făcut şi ni-l face mereu în Fiul Său născut Prunc din Fecioară în staulul de lângă Betleemul Iudeii.
Să nu uităm deci că viaţa lui Hristos este viaţa noastră, că El ne umple de toate bucuriile umanităţii Sale îndumnezeite, dacă şi noi păşim pe calea sfintelor Sale porunci şi dacă ne străduim să trecem sacramental, dar şi ascetic, prin toate câte a trecut El în timpul vieţii Sale pământeşti.
Cel de-al doilea lucru pe care dorim să vi-l punem la inimă astăzi priveşte tot o bucurie.
Este bucuria prăznuirii jubileului împlinirii a două sute de ani de la naşterea marelui nostru înaintaş, Mitropolitul Andrei Şaguna (1808-1873), părintele nostru, al tuturor ardelenilor ortodocşi. Acest jubileu a fost aniversat cum se cuvine în zilele care au precedat nemijlocit praznicul sfântului Apostol Andrei. Mai întâi printr-o sesiune solemnă a Academiei Române şi apoi printr-un simpozion ţinut la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu, ale cărui lucrări au fost binecuvântate de prezenţa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, căruia i s-a decernat cu acest prilej titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Sibiu. Pentru ca această bucurie să fie deplină, dorim să o împărtăşim cu toţi fiii noştri sufleteşti.
Meritele excepţionale ale marelui Andrei Şaguna în istoria Bisericii Ortodoxe a românilor din Ardeal sunt bine cunoscute. Ele pot fi uşor rezumate într-un singur cuvânt: ÎNVIEREA bisericească şi naţională a românilor ortodocşi după secole lungi de oprimare şi marginalizare. Sub lunga sa arhipăstorire de 27 de ani, Ortodoxia şi românii din Transilvania au ieşit din întuneric la lumină, din sclavie la libertate, din moarte la viaţă. Aşa cum ştiau deja contemporanii săi, marele Şaguna a fost un „bărbat providenţial, trimis de Dumnezeu pentru fericirea poporului său” (Nicolae Popea). Şi într-adevăr, el a fost un adevărat „Moise al românilor”, un nou apostol al transilvănenilor. Marele scriitor Ioan Slavici scria încă în 1880 despre Şaguna că „le-a venit ardelenilor ca un om trimis de Dumnezeu”, iar ardelenii de atunci – strămoşii noştri – „au cunoscut că s-a ivit un Mesia în mijlocul lor”. De aceea „astăzi chiar – scria tot Slavici – la doar câţiva ani de la mutarea la Domnul a mitropolitului Andrei – creştinii ortodocşi din Ardeal îl socotesc între sfinţi”.
Este o bucurie nespusă pentru noi – o bucurie unică într-o viaţă de păstor – să vă dăm vestea cea bună că Sinodul ierarhilor ortodocşi din Transilvania socoteşte că de acum putem vorbi despre Şaguna nu numai ca despre mitropolitul „Andrei cel Mare” al Ardealului, ci şi ca despre „Andrei cel Sfânt” al ortodocşilor de pretutindeni. Pregătirile pentru trecerea Mitropolitului Andrei Şaguna în rândul sfinţilor Ortodoxiei sunt în plină desfăşurare. Să ne bucurăm cu toţii!
Dar fiindcă sărbătorim 200 de ani de la naşterea marelui Mitropolit, nu putem să o uităm nici pe minunata lui mamă. Acum două sute de ani, cu cinci zile înainte de Naşterea Domnului, pe 20 decembrie 1808, Anastasia Şaguna (1785 – 1833) aducea pe lume într-o familie de aromâni din oraşul Mişcolţ (în nordul Ungariei de azi), un băiat căruia la botez i s-a dat numele Anastasiu. După 25 de ani, prin intrarea în monahism a tânărului Anastasiu Şaguna, acest nume i s-a schimbat în Andrei, numele Apostolului românilor. Acestei mame dârze şi apărătoare eroică prin educaţia ortodoxă a copiilor ei – care i-au fost luaţi la moartea soţului pentru a fi crescuţi la şcoli ungureşti şi catolice – i-l datorăm românii ortodocşi pe viitorul Mitropolit al Ardealului. Fără veghea ei neadormită, de înger păzitor, copilul Şaguna putea fi pierdut pentru totdeauna pentru ortodoxie şi pentru românism. Şi fără Şaguna unde am fi fost astăzi noi, ortodocşii români din Transilvania? De aceea, aşa cum bine s-a spus, „amintirea Anastasiei Şaguna trebuie păstrată şi cinstită cu sfinţenie” (Ioan Lupaş). Fiindcă ea l-a născut de două ori – atât după trup, cât şi după duh pentru credinţa ortodoxă – pe cel ce avea să aducă învierea noastră în veacul acesta.
Iată, iubiţii mei, v-am pus acum la inimă minunatele daruri pe care ni le aduce acum taina Naşterii lui Dumnezeu ca Prunc în noaptea istoriei şi în sărăcia peşterii şi a ieslei!
Pe de-o parte, privegherea în noaptea sfântă pentru a trăi cu adevărat cu emoţie şi schimbare a vieţii bucuria întâlnirii cu Domnul întrupat. El se naşte la fiecare dumnezeiască Liturghie în peştera de taină care e altarul sfintelor noastre biserici şi vrea să fie primit în ieslea inimilor noastre curăţite şi sfinţite prin post şi priveghere.
Pe de altă parte, Mitropolitul Andrei cel Mare şi Sfânt, întocmai cu Apostolii, şi vrednica sa mamă, Anastasia cea sfântă – luptători pentru ortodoxie! Ce minunate pilde de creştinism autentic şi pentru noi românii secolului XXI! Cu nimic mai prejos decât sfinţii Împăraţi Constantin cel Mare şi Mama sa Elena, sau decât sfinţii fraţi din Capadocia şi Părinţi ai Bisericii, Vasile cel Mare şi Grigorie al Nyssei şi sora lor mai mare Macrina!
Iată cuvintele pline de dragoste cu care se adresa marele şi sfântul Mitropolit Andrei Şaguna ortodocşilor români din Ardeal, strămoşii noştri, la Naşterea Domnului din anul 1852:
„Cântarea îngerilor din cer la Naşterea Unuia Născut Fiul Său este temeiul bucuriei celei mari pe care o simte astăzi tot sufletul creştinesc.
O simţire de mare bucurie se deşteaptă astăzi în sufletul meu, căci simt şi cunosc mărimea şi sfinţenia Crăciunului. Tot ea mă îndeamnă la întocmirea acestei epistolii. Ca făcând aceasta să fiu astăzi duhovniceşte între voi şi plin de bucurie sufletească să prăznuiesc cu voi ziua cea mare şi minunată a Naşterii Domnului Nostru Iisus Hristos. Şi ca să vă trimit şi hrană sufletească, care să îndulcească zilele voastre pe pământ şi să vă pregătească cale sigură către Împărăţia lui Dumnezeu.”
Drept-măritori creştini,
Noi astăzi ne împărtăşim de darurile cereşti ale bucuriei veşnicei Împărăţii aduse în lume prin întruparea, jertfa şi învierea Fiului lui Dumnezeu. Bucuria noastră a Crăciunului este darul lui Dumnezeu, dar este în acelaşi timp şi darul sfinţilor neamului nostru. Nu putem uita însă că bucuria noastră a fost preţuită cu sânge, cu scumpul sânge al Mântuitorului, dar şi al mucenicilor Lui. Nu trebuie să uităm pentru ce şi-au dat viaţa atâţia şi atâţia oameni aleşi ai poporului nostru. Oare putem rămâne indiferenţi la scăderea demografică dramatică a populaţiei româneşti? Oare putem ignora distrugerea şi pustiirea satelor noastre, decăderea morală a societăţii? Oare putem trece cu vederea criza morală profundă prin care trecem, delăsarea şi laxismul şi indiferenţa noastră? Pentru că toţi suntem copleşiţi de atâtea greutăţi materiale şi spirituale şi toţi căutăm soluţia care să ne scoată din starea în care ne aflăm, iată, în aceste zile de sărbătoare, prin pilda vieţii marelui mitropolit Andrei Şaguna, Biserica vrea să ne îndemne să ne aducem aminte că noi, românii, întotdeauna am avut necazuri mari în decursul zbuciumatei noastre istorii, dar le-am biruit pe toate pentru că am avut resorturile, pârghiile unei vieţi interioare bogate, câştigate prin apropierea de Dumnezeu, prin împărtăşirea de Sfintele Taine, prin viaţă de asceză, prin paza sfintelor Sale porunci. Străbunii noştri au trecut peste toate fiindcă au ştiut să trăiască simplu, smerit şi curat ca şi înaintaşii lor în comunităţi, uniţi jurul preotului şi al ierarhului, participând la Sfânta Liturghie, păzind poruncile lui Dumnezeu şi ascultând sfaturile duhovnicilor. Dar noi ne-am depărtat de simplitatea şi curăţia originară a poporului nostru. Cultura mass-media la care toţi suntem conectaţi ne învaţă cum să trăim, cum să ne îmbrăcăm, cum să mâncăm, cum să ne vaccinăm, ca să nu ne mai îmbolnăvim, cum să ne împrumutăm, ca să dobândim şi să dorim mereu bunuri materiale, făcând din noi nişte oameni însinguraţi, nişte consumatori, nişte robi ai propriilor noastre plăceri, dar şi ai unor interese atât de străine de neamul nostru românesc. Aceasta este principala cauză a suferinţei noastre: depărtarea de Dumnezeu.
Să ne trezim aşadar cu toţii din această amorţire, să alergăm cu tot sufletul la Biserică, să urmăm sfinţilor neamului românesc, să ne arătăm toţi copii ai lui Dumnezeu, fraţi ai lui Hristos, prin gustarea din viaţa Lui prin Sfintele Taine. Să ne întoarcem la frumuseţea şi curăţia vieţuirii strămoşilor noştri, să renunţăm la patimile egoiste, omorându-ne „mădularele… cele pământeşti adică: desfrânarea, necurăţia, patima, pofta cea rea şi lăcomia, care este închinare la idoli …” (Col. 3, 5-8), lepădând mânia, defăimarea, cuvintele de ruşine, judecarea aproapelui, pizma şi invidia pentru ca astfel dumnezeiescul Prunc din ieslea Betleemului să se nască pururi şi să crească în inimile noastre.
Sărbători fericite!
An Nou binecuvântat!
Întru mulţi şi fericiţi ani!
Al Vostru Arhipăstor şi rugător fierbinte către Dumnezeu,
† Dr. Laurenţiu Streza,
Arhiepiscopul Sibiului şi
Mitropolitul Ardealului
sursa>mitropoliaardealului.ro
~~~+~~~
† B A R T O L O M E U
din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
iubitului meu cler şi popor, har şi pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
iar din parte-mi, arhiereşti binecuvântări.
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Omeneşte vorbind, naşterea Domnului nu a avut în ea nimic extraordinar. Sfinţii Evanghelişti Matei şi Luca ne relatează faptele:[2] La un moment dat, cezarul de la Roma a poruncit să se facă un recensământ al tuturor cetăţenilor din imperiu, o operaţie de rutină, periodică, al cărei principal scop era stabilirea şi evidenţa impozitelor. Recensământul însă se făcea în localitatea de baştină a fiecărui cetăţean, adică acolo unde îşi avea rădăcinile. Maria din Nazaret, ca şi Iosif, ocrotitorul ei, se trăgeau din neamul regelui David, care se născuse în mica localitate Betleem. Aşadar, era normal ca, în calitate de cetăţeni ai imperiului, cei doi să se supună. Ca urmare, au avut de străbătut un drum lung, din provincia Galileea până spre marginea Iudeii, traversând Samaria, îndurând arşiţa zilei, asprimea nopţii şi îmbulzeala gloatelor care mergeau în aceeaşi direcţie. Maria însă purta și povara stării binecuvântate, adică a sarcinii care se apropia de sfârşit.
Odată ajunşi la destinaţie, Maria a simţit că i-a venit vremea să nască. Cei doi aveau neapărată nevoie de un adăpost. Ni se spune că au încercat la han (de unde se vede că era singurul „hotel” din localitate), acolo nu mai era nici un loc liber, ceea ce nu e de mirare, dată fiind mulţimea celor ce soseau în fiecare clipă. Nu ştim dacă au bătut la poarta cuiva şi că aceasta nu li s’a deschis. În unul din colindele noastre întâlnim reproşul:
Viflaime, Viflaime,
De ce n’ai primit în tine
Pe Fecioara Maria
Să nască pe Mesia.
Mustrarea pică bine sensibilităţii noastre de astăzi, a celor ce ştim cine era Maria şi pe Cine purta ea în pântece, dar e lesne de înţeles că nici unui locuitor al Betleemului de atunci nu i-ar fi trecut prin minte aşa ceva; îngerul Domnului îl înştiinţase pe Iosif, dar pe nimeni altcineva.
Aşa se face că, în cele din urmă, cei doi au poposit într’un staul de vite, unde Maica Domnului L-a născut pe Iisus. Nici faptul în sine nu poartă în el ceva extraordinar. Nu ştim dacă mai era cineva de faţă; iconografia ne arată câteva femei scăldând Pruncul, dar altă mărturie nu avem. Nu ştim nici dacă Mama a trecut sau nu prin durerile naşterii. Unii Sfinţi Părinţi presupun că dacă Maria nu a cunoscut plăcerea, era firesc să nu cunoască nici durerea, dar aceasta e o simplă presupunere, nu o certitudine. Chiar dacă a trecut prin chinurile naşterii, acestea intră în firescul fenomenului.
Singurele scene minunate relatate de Evanghelist sunt corul îngerilor şi închinarea păstorilor, dar ele sunt adiacente, fără o legătură directă cu fenomenul în sine al naşterii.
Şi totuşi, dragii mei, minunea se petrecuse, şi anume cu nouă luni în urmă. Orice naştere este precedată de zămislire, iar aceasta s’a săvârşit în ziua pe care noi o prăznuim calendaristic la 25 martie, sub denumirea de Buna Vestire. Fecioara Maria se afla singură în locuinţa ei din Nazaret când îngerul Domnului i-a adus vestea că Dumnezeu a ales-o să devină mama Fiului Său. Neînţelegând cum poate fi mamă fără să fi cunoscut vreodată un bărbat, tânăra copilă aude o explicaţie pe care nu o înţelege nicicum: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Nu înţelege, dar se supune.
Dragii mei, o minune nu se cere explicată, ci crezută. Nici eu nu voi încerca să v’o explic, ci doar să vă introduc în unul din înţelesurile ei ascunse. Prima parte din spusa îngerului e mai la îndemâna priceperii: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine…”. ştim că S’a mai pogorât pe creştetul lui Iisus în clipa botezului din Iordan[3], ştim că S’a pogorât peste Sfinţii Apostoli în ziua Cincizecimii[4].
Mai greu de priceput este partea a doua: „puterea Celui Preaînalt te va umbri”. Cheia înţelesului se află în cuvântul a umbri. În tot cuprinsul Sfintei Scripturi, verbul acesta are o conotaţie cu totul specială, prin el înţelegându-se acţiunea prin care Dumnezeu îşi exercită puterea sau îşi revarsă harul asupra uneia sau mai multor persoane, sau chiar asupra unui simbol. În Vechiul Testament, şi anume în cartea Ieşirii, ni se descrie obiectul de cult care se chema chivotul mărturiei, pe al cărui capac erau înfăţişaţi doi heruvimi îngenuncheaţi faţă’n faţă, cu aripile umbrind acoperământul. Din această umbră, adică din spaţiul cuprins între aripile heruvimilor şi faţa capacului, Dumnezeu îi va vorbi lui Moise.
Pe muntele Tabor, în timpul schimbării la faţă a Domnului Iisus, un nor luminos i-a umbrit pe cei trei apostoli, iar din el s’a auzit vocea lui Dumnezeu rostind mărturie pentru identitatea Fiului Său[5]. Să reţinem că norul dumnezeiesc poate fi şi „luminos”, a cărui umbră nu poate fi decât lumină, lumina cunoaşterii.
În Faptele Apostolilor, „umbrirea” are puteri tămăduitoare. Când Petru mergea la templu, bolnavii erau scoşi pe tărgi şi înşiraţi pe marginea drumului, pentru ca „măcar umbra lui să umbrească pe vreunul din ei” şi să se vindece[6].
În cazul Sfintei Fecioare, în momentul când, concomitent cu pogorârea Duhului Sfânt, puterea lui Dumnezeu i-a umbrit trupul, atunci, în clipa aceea, Fiul Său cel născut din Tatăl „mai înainte de toţi vecii”, atunci S’a întrupat în pântecele ei şi a devenit om. Acum putem înţelege mai bine stihurile colindului:
„Astăzi s’a născut
Cel făr’ de’nceput”,
adică minunea din pântecele Fecioarei, prin care eternitatea intră în istorie.
Aici, dragii mei, sunt dator să mai fac o lămurire, şi anume asupra unui cuvânt care poate duce chiar la erezie. Sfântul Evanghelist Matei afirmă că naşterea Domnului este plinirea unei previziuni a profetului Isaia, pe care îl citează textual: „Iată, fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu…”. Expresia „va avea în pântece” (sau, mai grav, „va lua în pântece”[7]) este incorect tradusă din greceşte în toate ediţiile româneşti ale Bibliei de până în 2001. Ea poate sugera ideea (copios preluată de sectanţi) că zămislirea lui Iisus a fost efectul unei legături trupeşti între o fecioară şi un bărbat, ceea ce, după socotinţa noastră, e o blasfemie. Or, verbul original nu este „a avea” sau „a lua”, ci „a purta[8]” (aşa cum se poartă un măr în palmă, un şal pe umeri, o haină pe corp, o sabie la şold). Uneori se traduce şi cu „a avea”, dar tot în sensul de „a purta”, precum porumbelul trimis de Noe să cerceteze scăderea apelor; acesta s’a întors la corabie, având (adică purtând) în cioc o ramură verde de măslin”. Aşadar, versiunea corectă (şi ortodoxă) a citatului din Isaia este: „Iată, fecioara va purta în pântece şi va naşte Fiu”, ceea ce e în deplină concordanţă şi cu relatarea lui Matei că, la un moment dat, Sfânta Fecioară „s’a aflat pe sine (adică s’a pomenit) având în pântece de la Duhul Sfânt”. Or, despre natura zămislirii ştia de la înger, dar despre ea şi-a dat seama doar când au apărut primele semne ale sarcinii.
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Minunea zămislirii a durat o clipă, istoria vieţii lui Iisus va curge în ritmurile normale ale timpului: sarcina celor nouă luni, naşterea propriu-zisă, alăptarea, fuga în Egipt, copilăria şi tinereţea din Nazaret, întâlnirea cu Ioan Botezătorul, activitatea de trei ani şi jumătate, patimile, răstignirea şi moartea. Toate acestea, aşa cum sunt consemnate în Sfintele Evanghelii, atestă o perfectă autenticitate umană, confirmând faptul că Fiul lui Dumnezeu, devenit om prin întrupare, şi-a asumat toate ale omului, în afară de păcat: a flămânzit, a însetat, a obosit, a fugit din faţa primejdiilor timpurii, Sa întristat, a plâns, S’a bucurat, a mâncat şi a băut, a postit, S’a mâniat, a osândit, a binecuvântat, S’a rugat, a şovăit în faţa morţii, a disperat pe cruce, a urlat de durere – totul, absolut totul – fiind profund omenesc. A săvârşit nenumărate minuni asupra altora, dar niciodată asupra Sa. Conştient că la nevoie poate folosi supranaturalul, a preferat să se menţină în limitele naturii umane. Arestat în grădina Ghetsimani, legat la mâini şi înconjurat de soldaţi, şi-a rostit convingerea că Tatăl îi poate trimite legiuni de îngeri care să-l scape, dar El preferă să plinească până la capăt rostirea profeţilor care-i prevestiseră patimile şi moartea. Ca un om a şovăit în faţa morţii, ca un om şi-a înfrânt slăbiciunea şi ca un om şi-a acordat voinţa cu aceea a Tatălui. Chinurile de pe cruce au fost reale, moartea şi îngroparea au fost acelea ale unui om, dar ale unui om născut prin înomenirea lui Dumnezeu, al cărui sânge era menit să ne răscumpere nouă păcatele. Răstignit pe cruce, a refuzat să guste dintr’o substanţă anestezică oferită într’un burete din vârful unei suliţe; durerea răscumpărătoare trebuia îndurată întreagă, fără compromisuri. – „Dacă eşti fiul lui Dumnezeu, Îl batjocoreau fariseii, coboară-te de pe cruce!” Nu S’a pogorât de pe cruce. Unde era Fiul lui Dumnezeu, făcătorul de minuni?
Dragii mei, Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu avea să se arate, dar de abia începând cu a treia zi de la îngropare, printr’o minune care îi va ului mai întâi pe ucenici şi apoi, de-a lungul veacurilor, pe toţi cei care se vor îndoi de ea, asemenea lui Toma: minunea învierii. Aceasta a fost minunea, singura minune asupra Luişi, din toată durata vieţii Sale pământeşti, încununată cu aceea a înălţării le cer.
Iată, v’am pus în faşă, alăturate, cele două ipostaze din viaţa Mântuitorului nostru: naşterea omenească, precedată de zămislirea supraomenească, şi moartea omenească, urmată de învierea supraomenească. Această alăturare arată limpede că viaţa de pe pământ a Domnului s’a petrecut omeneşte, dar între două minuni: minunat a fost începutul, minunat a fost sfârşitul, minunată va fi veşnicia noastră întru acelaşi Iisus Hristos. Vi le-am spus pentru ca voi să vă întăriţi în credinţă, să credeţi fără şovăire în pururea-fecioria Maicii Domnului şi în dumnezeirea Fiului său, să credeţi şi să-i faceţi ţi pe alţii să creadă, în această vreme când se fac din ce în ce mai simţite bântuielile lui Veliar. Sărbătoriţi Crăciunul în lumina Paştilor, aşa cum veţi sărbători Paştile în lumina Crăciunului!
Hristos este Unul şi Acelaşi, acum şi în veac. Amin!
[1] Notele infrapaginale sunt pentru Cucernicii Preoţi.
[2] Luca 1,1-20; Matei 1,18-25.
[3] Matei 3,13-17.
[4] Fapte 2,1-4.
[5] Matei 17,5; Marcu 9,7.
[6] Fapte 5,15.
[7] Ediția din 1988, reeditată în 2008.
[8] ého (cu flexiunea éxei la persoana a treia singular feminin).
sursa>arhiepiscopia-ort-cluj.org
~~~+~~~
Mesajul IPS Părinte Mitropolit dr. Irineu Popa, de praznicul naşterii Mântuitorului Iisus Hristos.
video> http://www.m-ol.ro/
(sectiunea de clipuri video)
~~~+~~~
† N I C O L A E
DIN MILA LUI DUMNEZEU MITROPOLIT AL BANATULUI
Iubitului cler, cinului monahal, dreptcredincioşilor creştini şi creştine, binecuvântare şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos.
Cinstiţi credincioşi şi credincioase,
Din nou a sosit Crăciunul, sărbătoarea trimiterii de către Dumnezeu a Fiului Său unul născut pentru ca să ne ridice din păcatul în care am căzut şi să ne mântuiască. Cu lumina învăţăturii Sale, cu puterea harului Său, cu dragostea şi exemplul vieţii Sale a cucerit inimile şi a revărsat în sufletul oamenilor nădejdea îndreptării şi a izbăvirii.
„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul Născut Fiul Său L a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă de veci” (Ioan 3, 16).
Toată bogăţia învăţăturii Sale şi a harurilor sfinţitoare de om şi toată lucrarea mântuirii noastre în desfăşurarea vremii, Iisus Hristos a lăsat o în Biserica Sa sfântă pe care a întemeiat o cu scump Sângele Său şi „s-a dat pe Sine pentru ea ca s-o sfinţească, cum
spune Apostolul, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt şi ca s o înfăţişeze Sieşi Biserică mărită, neavând pată sau întinăciune ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără prihană” (Efeseni 5, 25-27).
Dreptmăritori creştini şi creştine,
De ziua Naşterii Domnului se cuvine să facem o scurtă recapitulare a învăţăturii Celui ce s a născut în Vifleem şi a sfintei Biserici pe care El a întemeiat o spre mântuirea noastră.
Noi facem parte din Biserica dreptmăritoare care propovăduieşte învăţătura şi tezaurul moştenite de la Mântuitorul. Biserica este icoana cea mai fidelă a vieţii dumnezeiescului ei Întemeietor.
Biserica este cu adevărat „aşezământul sfânt, întemeiat de Cuvântul cel întrupat al lui Dumnezeu, spre sfinţirea şi mântuirea credincioşilor”. De peste două mii de ani ea n a avut alt scop decât mântuirea sufletească a fiilor ei. În sanctuarul ei se află depozitat
elementul divin întreg şi tot tezaurul spiritual moştenit de la Mântuitorul. „Ea este o viaţă nouă cu Hristos şi în Hristos, condusă de Duhul Sfânt”. Ea este „una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”, după cum mărturisim în simbolul credinţei.
Cea dintâi însuşire a Bisericii este aceea de a păstra adevărul credinţei şi învăţăturii Domnului Hristos nemodificat, adevărul propovăduit de Sfinţii Apostoli şi dezvoltat şi întărit de Sfinţii Părinţi şi sinoadele ecumenice. Ea n a adăugat, nici n a lăsat nimic din ceea ce a moştenit de la Întemeietorul ei. Încât cu drept cuvânt ea se poate numi ceea ce zice Apostolul, „stâlpul şi întărirea adevărului” (I Timotei 3, 15).
După învăţătura şi concepţia Bisericii noastre, modelul vieţii în Dumnezeu este Iisus Hristos. Suntem atâta de creştini cât duh am luat din duhul lui Iisus Hristos. Viaţa noastră trebuie să o conformăm după chipul şi asemănarea Lui. „Să creştem în toate privinţele – după cum spune Apostolul – la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Efeseni 4, 13-14). Mântuirea noastră vremelnică şi veşnică nu o putem obţine decât prin năzuinţa noastră permanentă de a ne face asemenea Lui.
Iisus Hristos ne a adus harul sfinţitor pe care ni l împărtăşeşte Biserica prin cele şapte Taine ale ei. Harul e o bogăţie de lumină şi o putere dumnezeiască ce pătrunde în adâncimile sufletului şi l înalţă la viaţă, purificându l, încălzindu l şi luminându l. Sfântul Vasile cel Mare spune că Duhul Sfânt „revarsă peste toţi harul întreg, de care se bucură toţi şi se împărtăşesc după măsura şi capacităţile lor, căci pentru posibilităţile Duhului nu e măsură”. Biserica nu poate concepe viaţa fără har. La mântuirea sufletească lucrează întâi harul lui Dumnezeu şi apoi credinţa şi faptele bune ale credinciosului.
Biserica este depozitara şi păstrătoarea harului. Prin Biserică, păstrăm legătura cu Dumnezeu şi ne câştigăm mântuirea sufletului. Duhul Sfânt lucrează prin Biserică, precum sufletul lucrează prin trupul omului. „Ceea ce este sufletul pentru trupul omului, scria Fer. Augustin, acesta este Duhul Sfânt pentru Trupul lui Hristos, care este Biserica. Sfântul Duh lucrează în toată Biserica, ceea ce lucrează sufletul în toate mădularele unui singur trup”. După concepţia noastră, Biserica este un imens univers creştin, care îi cuprinde şi pe cei ce trăiesc în prezent şi pe cei ce au trăit şi au plecat din lumea aceasta, şi pe îngeri şi pe sfinţi. Ea este un „cer nou şi pământ nou”, după cum spune proorocul Isaia (Isaia 65, 17). Ea este condusă prin ierarhiile cereşti şi pământeşti, în frunte cu Iisus Hristos, care este capul ei (Efeseni 1, 22).
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
Împărtăşindu vă aceste gânduri, să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute să umblăm în lumina păcii şi a dragostei lui Hristos, să respectăm legile, să cinstim pe toţi semenii, să ne sprijinim şi să ne ajutăm ca fraţi adevăraţi.
„Îmbrăcaţi vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o prefaceţi în pofte” (Romani 13, 14) spune Sfântul Apostol Pavel. „Nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine” (Romani 14, 71).
„Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să ne dea să gândim la fel unii pentru alţii în Hristos Iisus” (Romani 15, 5). „Dumnezeul nădejdii să ne umple de toată bucuria şi pacea” (Romani 15, 13).
Praznicul Naşterii Domnului şi Anul Nou în care intrăm peste câteva zile, să ne aducă tuturor gânduri senine, mulţumire, sănătate, dragoste de muncă, bună voire şi propăşire întru toate.
Tuturor să ne dea Domnul pace, înfrăţire, bună înţelegere şi înflorire spre toate cele bune.
Să avem parte de un praznic fericit şi îndestulat, precum şi de un an nou plin de toate bunătăţile trupeşti şi sufleteşti.
Al vostru rugător către Dumnezeu,
† Nicolae
Arhiepiscop şi Mitropolit
sursa> mitropoliabanatului.ro
~~~+~~~
Darurile Crăciunului şi misiunea creştină
† Serafim
Mitropolitul Mitropoliei Ortodoxe Romane a Germaniei,
Europei Centrale si de Nord
„Poporul ce stătea în întuneric a văzut lumină şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit” (Matei 4, 16)
Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,
Iată-ne ajunşi din nou la marea sărbătoare a Naşterii Domnului cu inimile pline de bucurie şi de încredere în mila şi bunătatea lui Dumnezeu Care a trimis în lume pe Fiul Său pentru ca lumea „să aibă viaţă şi din belşug să aibă” (Ioan 10, 10). Fiecare dintre noi a trăit anul pe care-l încheiem peste câteva zile cu bucurii şi împliniri, dar şi cu încercări şi dezamăgiri, căci viaţa omului pe pământ este o permanentă împletire de bucurii şi de necazuri. Dumnezeu fiind însă cu noi „în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20) ne ajută să depăşim orice necaz şi să gustăm bucuria chiar şi în durere. Sfinţii vorbesc mereu de bucuria care se naşte din durere, dacă ne încredinţăm voii sfinte a lui Dumnezeu.
Anul acesta Dumnezeu ne-a încercat, pentru păcatele noastre, cu inundaţii mari şi cu secetă în România şi în alte părţi ale lumii, iar în Europa şi America de Nord cu o criză bancară şi industrială de mari proporţii care poate avea consecinţe deosebit de grave. În toate acestea trebuie să vedem fragilitatea şi vulnerabilitatea vieţii omeneşti, ca şi a societăţii în care trăim. Nici o societate nu poate avea şanse de reuşită şi de supravieţuire dacă se fondează numai pe valori materiale: bani, câştig, profit, plăceri trupeşti… O societate sănătoasă, armonioasă şi prosperă, ca şi viaţa fiecăruia dintre noi, se construieşte în primul rând pe valori spirituale, izvorâte din credinţa în Dumnezeu. Europa este creştină dintru început şi nu va putea supravieţui decât conştientizând propria-i identitate spirituală şi promovând valorile evanghelice: credinţa în Iisus Hristos ca Mântuitor al lumii, dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni din care se naşte respectul faţă de identitatea fiecărei persoane şi ajutorul reciproc, curăţia vieţii, smerenia, blândeţea…
Istoria ne stă mărturie că toate societăţile omeneşti şi imperiile lumii au sfârşit odată cu decăderea lor morală. Astăzi când vedem în jurul nostru atâta imoralitate şi corupţie, încurajate (cel puţin imoralitatea) de însăşi legile civile, ne dăm seama că ne aflăm pe malul unei prăpăstii în care putem cădea oricând, fiecare în parte ca şi societatea întreagă.
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, eveniment istoric petrecut acum două mii de ani, reprezintă cea mai mare răscruce în istoria omenirii. Astăzi aproape toate popoarele lumii numără anii de la Hristos. Iar „Părintele erei creştine”, adică cel care a calculat pentru prima oară anii de la Naşterea Domnului, a fost un străromân din Dobrogea, anume Dionisie Exiguul (cel Mic sau Smerit, 460-545), declarat anul acesta ca sfânt de către Biserica noastră cu data de prăznuire la 1 septembrie.
Evenimentul Naşterii Domnului este important şi unic prin ceea ce el reprezintă pentru întreaga omenire: venirea lui Dumnezeu în lume, Întruparea Sa din Fecioara Maria, unirea omului cu Dumnezeu în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, descoperirea lui Dumnezeu ca iubire sau comuniune de Persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; a lui Dumnezeu care din iubire a creat lumea şi pe om, care din iubire S-a întrupat, a pătimit şi a înviat, liberând pe oameni din robia diavolului, a păcatului şi a morţii. Toate acestea sunt darurile Crăciunului, ale Naşterii Domnului de care ne bucurăm astăzi. Desigur orice dar este gratuit, căci altfel el n-ar mai fi dar. Totuşi iubirea este reciprocă. La iubire se răspunde cu iubire. Atunci când facem cuiva un dar ne bucurăm mai întâi că darul nostru este primit şi că el aduce bucurie celui ce-l primeşte. Ne bucurăm şi mai mult când vedem că darul nostru este folosit de cel care-l primeşte, că acesta este recunoscător pentru darul primit şi că înmulţeşte darul făcând, la rândul său, bine altora.
Tot astfel şi Dumnezeu se bucură dacă primim darurile Sale, dacă primim şi ne bucurăm de Naşterea Domnului, de învăţătura pe care El ne-a dat-o, de ajutorul şi de mântuirea pe care El ni le oferă în Sfintele Taine ale Bisericii. Dumnezeu se bucură de recunoştinţa noastră, de mulţumirea pe care o aducem în rugăciunile noastre de zi cu zi, mai cu seamă participând cu evlavie la Sfânta Liturghie, care este marea rugăciune de mulţumire adusă lui Dumnezeu prin Fiul Său, Mântuitorul Iisus Hristos. Dumnezeu se bucură când vede că ne străduim să ducem o viaţă curată şi sfântă, că facem bine semenilor noştri, că ne iubim unii pe alţii, că transmitem lumina credinţei semenilor noştri care nu-L cunosc sau Îl cunosc prea puţin pe Dumnezeu…
Iubiţii mei fii sufleteşti,
La începutul acestei Pastorale de Crăciun am amintit textul biblic: „Poporul ce stătea în întuneric a văzut lumină şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii, lumină le-a răsărit „. Troparul Naşterii Domnului pe care-l cântăm mereu în aceste zile spune şi el: „Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeule, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei…” Într-adevăr, Naşterea Domnului a adus lumii lumina cea adevărată care este Pruncul dumnezeiesc născut în ieslea Betleemului, Iisus Hristos, care ne-a lăsat învăţătura cea mai desăvârşită, pecetluită cu Sângele Său. „Eu sunt lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8, 12), zice Mântuitorul despre Sine.
Din păcate, o mare parte din lumea creştină de astăzi nu-L mai cunoaşte pe Domnul Iisus Hristos, nici învăţătura Sa, care singură liberează şi mântuieşte. Societatea în care trăim ne oferă tot felul de idoli pentru ca să ne satisfacă „pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii” (I Ioan, 2, 16). Slujind acestor idoli, adică alergând numai după bani, după plăceri şi distracţii, ne înstrăinăm de Dumnezeu şi ne închidem într-o lume fără orizont, care încetul cu încetul ne omoară mai întâi sufletul, iar apoi şi trupul. La îndepărtarea oamenilor de Dumnezeu, contribuie şi o bună parte din legile promovate de Uniunea Europeană, mai cu seamă pe linie morală, cum sunt liberalizarea avortului sau legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, care sunt nu numai anti-creştine ci şi anti-umane prin consecinţele lor nefaste asupra sănătăţii oamenilor şi a societăţii.
Cei care-L cunosc pe Mântuitorul Iisus Hristos şi învăţătura Sa sunt ocrotiţi de toate aceste rătăciri, trăiesc în lumina Lui care le luminează toate căile vieţii. „Făclie picioarelor mele este Legea Ta Doamne şi lumină cărărilor mele”, zice Psalmistul (Psalmul 118, 105).
Dar pentru ca oamenii să-L cunoască pe Dumnezeu şi poruncile Lui, pentru a crede în El şi a se întoarce de la calea lor cea rea, este nevoie de multă misiune din partea Bisericii. Desigur, misiunea se face în primul rând în Biserică prin săvârşirea Sfintelor Taine şi prin predică. Sfintele Slujbe săvârşite cu evlavie sunt prin ele însele didactice, catehetice. Din ele putem învăţa mai mult decât din toate cărţile, mai cu seamă dacă preotul ne ajută să descoperim semnificaţia lor profundă, mistică. Dar cei care vin la Biserică sunt extrem de puţini în comparaţie cu cei care vin foarte rar sau nu vin deloc. Aici se impune cu stringenţă o pastoraţie individuală, personală. Preotul trebuie să ţină legătura personal cu toţi credincioşii de pe raza parohiei, prin vizite la casele credincioşilor, prin scrisori, prin convorbiri telefonice, prin publicaţii parohiale… Ca şi Păstorul cel bun din Sfânta Evanghelie, preotul trebuie să-şi pună sufletul pentru toţi păstoriţii săi, mai cu seamă pentru cei rătăciţi, care au uitat de Dumnezeu şi de Biserică. Căci Păstorul cel bun lasă cele nouăzeci şi nouă de oi în munţi şi se duce după oaia cea rătăcită (Luca 15, 4) .
În vremurile noastre, când mass-media a luat o amploare uimitoare, Biserica trebuie să folosească şi mijloacele moderne de comunicare pentru a transmite oamenilor mesajul său. Mai cu seamă când ştim că tocmai prin mass-media se răspândesc atâtea rătăciri şi ispite care-i ţin pe oameni departe de Dumnezeu şi îi îndeamnă la tot felul de păcate.
Ne bucurăm din toată inima că Biserica noastră, de când îl are în frunte pe Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pune un accent deosebit pe misiunea creştină prin mass-media. Astfel, la iniţiativa Preafericirii Sale, a fost înfiinţat încă din 1998 postul de radio „Trinitas”, astăzi cu emisie în toată Ţara şi postul de televiziune „Trinitas”, la care putem avea acces şi noi cei din Diaspora. De asemenea, Patriarhia Română editează primul cotidian creştin din Ţară cu titlul „Lumina”. Desigur, această misiune se face cu multă trudă şi cu multă cheltuială. De aceea, îndemnăm pe toţi credincioşii noştri şi toate parohiile să se facă părtaşi la această lucrare misionară sprijinind eforturile Bisericii pentru propovăduirea credinţei (donaţii: Patriarhia Română, IBAN: RO42RNCB0075004895030113, Cod BIC (SWIFT) RNCBROBU, Adresa: B-dul Unirii 63, Bl. F4, Sector 3, Bucureşti).
Misiune facem, de asemenea, când ajutăm în numele lui Hristos pe fraţii noştri aflaţi în lipsuri sau suferinţe. Ne bucurăm că Biserica Ortodoxă Română şi-a sporit mereu opera caritativ-filantropică, venind în ajutorul foarte multor oameni aflaţi în nevoi. Şi în parohiile noastre se fac eforturi în această direcţie. De aceea, vă îndemnăm ca în perioada sărbătorilor să ne împreunăm eforturile şi să ajutăm la procurarea grâului necesar pentru anul 2009 celor 258 de copii de la Valea Plopului (jud. Prahova) de care se îngrijeşte P.C.Pr. Nicolae Tănase (Asociaţia Provita pentru Născuţi si Nenăscuţi, IBAN: RO70 RZBR 0000 0600 0722 9028, Cod Cod BIC (SWIFT): RZBR ROBU, Adresa: Raiffeisen Bank – Agenţia Victoria Bucureşti, Calea Victoriei nr. 21, corp B, sector 3, cod 030023).
Cu nădejdea că veţi pune la inimă aceste cuvinte de învăţătură şi că vă veţi strădui să vă apropiaţi tot mai mult de Dumnezeu, înmulţind binele în lume, vă îmbrăţişez pe toţi cu îmbrăţişare sfântă în Hristos Domnul, Cel născut în Peştera Betleemului, vă binecuvintez în numele Lui şi vă fac cele mai calde urări de sănătate şi de tot binele.
Sărbători fericite şi La mulţi ani!
Al vostru de tot binele doritor şi rugător către Domnul,
† Serafim
Arhiepiscop şi Mitropolit
sursa>mitropolia-ro.de
~~~+~~~
† NICOLAE
din mila lui Dumnezeu
Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe Române
din cele două Americi
Iubitului cler şi dreptmăritorilor creştini,
pace şi bucurie de la Hristos Domnul,
iar de la noi arhierească binecuvântare.
De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi
se va alipi de femeia sa, şi vor fi amândoi un trup.
Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. (Efeseni 5, 31-32)
Prea Cucernici Părinţi,
Iubiţi Credincioşi,
În tradiţiile multor popoare şi mai ales în tradiţia occidentală, sărbătoarea Naşterii Domnului este cu deosebire o sărbătoare a familiei. De Crăciun, familia se adună la casa părintească pentru a petrece împreună cu cei dragi, cu părinţii, fraţii, rudele. Se fac cadouri în amintirea darurilor magilor aduse pruncului Iisus. Se cântă colinde vestindu-se bucuria Întrupării Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea omului. Iar această vestire încheie şi împlineşte perioada de colindat dinaintea Crăciunului când ne vestim unii altora Naşterea Mântuitorului. Ultimii colindaţi sunt părinţii şi fraţii în casa părintească. Cuvântul meu de vestire la acest praznic al Naşterii Domnului se referă tocmai la importanţa familiei în Biserică şi în societate.
Familia este cea mai veche şi mai sfântă instituţie pe care o cunoaşte omenirea. În Cartea Facerii descoperim modul personal al zidirii omului, personal însemnând după chipul personal al lui Dumnezeu, după chipul comuniunii veşnice dintre cele trei Persoane ale Sf. Treimi: „Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul! Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l supuneţi.” (Facere 1, 26-28). Se precizează şi se întăreşte prin repetare că „a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie”. Putem spune că acest mod al creaţiei omului după chipul lui Dumnezeu este evident în crearea spre comuniune a bărbatului cu femeia. Dintru început bărbatul şi femeia au fost creaţi spre comuniune de viaţă şi dragoste.
Dar bărbatul şi femeia au căzut întorcându-şi faţa de la Creator şi refuzând să-şi recunoască păcatul: „Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat. Şi a zis Domnul Dumnezeu către femeie: Pentru ce ai făcut aceasta? Iar femeia a zis: Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat” (Facere 3, 12-13). Urmare a păcatului, bărbatul şi femeia au pierdut comuniunea cu Dumnezeu şi unul cu altul. Au pierdut veşnicia şi s-au aplecat spre pământ: „În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce din pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 19).
Dar Dumnezeu Creatorul le-a făgăduit celor dintâi oameni şi răscumpărarea prin sămânţa femeii, printr-un urmaş al femeii: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei; acesta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3, 15). Urmaşul femeii este, după tâlcuirea părinţilor Bisericii, Mântuitorul Iisus Hristos. Acesta a zdrobit capul ispititorului din Eden, al Satanei. Prin femeie a venit ispita şi căderea, prin urmaşul femeii va veni mântuirea.
Hristos a venit să-l împace pe om cu Dumnezeu, să restaureze chipul cel căzut al omului, să-i redea frumuseţea cea dintâi. Cum chipul lui Dumnezeu în om se referă la comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenul, Întruparea Cuvântului a adus restaurarea comuniunii bărbatului cu femeia la chipul cel din Eden. Prin prezenţa la nunta din Cana Galileei şi prin săvărşirea primei sale minuni, Hristos a descoperit transformarea legăturii matrimoniale pământeşti într-una a Împărăţiei cerurilor, căci unirea bărbatului cu femeia la căsătorie se face „în Hristos şi în Biserică”. Harul lui Hristos îl reaşează pe om în poziţia de fiu al lui Dumnezeu. Tot harul lui Hristos îi arată pe cei doi, bărbat şi femeie, „uniţi în trup şi în duh”, ca şi familie în Biserică. Drumul personal al desăvârşirii început de fiecare la botez se continuă după cununie împreună, ca soţ şi soţie, ca familie creştină.
Sf. Apostol Pavel prezintă această taină a unirii bărbatului cu femeia după modelul unirii lui Hristos cu Biserica: „Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului, pentru că bărbatul este cap femeii, precum şi Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este… Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea ca s-o sfinţească” (Efeseni 5, 22-26). Legătura dintre Hristos şi Biserică este jertfa. Legătura bărbatului cu femeia este tot jertfa, cea a lui Hristos care ne-a redobândit harul, dar şi jertfa, dăruirea personală a dragostei unuia faţă de celălalt. În Biserică aducem jertfa cea nesângeroasă urmare a jertfei pe Cruce a lui Hristos. În familie aducem jertfa dragostei, a dăruirii bărbatului către femeie şi reciproc prin harul lui Hristos primit la cununie pentru a duce o viaţă de comuniune familială. Aceasta este semnificaţia cuvintelor Sf. Pavel: „taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică.”
Iubiţi credincioşi,
Descoperind aceste înţelesuri ale căsătoriei creştine, putem vedea pericolele la care familia este expusă în societatea modernă. Cartea Facerii spune lămurit şi întăreşte că Dumnezeu a făcut bărbat şi femeie, nu doi bărbaţi sau două femei. Iar împlinirea creaţiei bărbatului şi a femeii a fost binecuvântarea de a creşte şi a se înmulţi. Copilul este rodul dragostei dintre bărbat şi femeie şi numai această dragoste aduce viaţa. Orice alt înţeles al dragostei nu poate fi decât împotriva modului creaţiei lui Dumnezeu şi nu poate aduce viaţa. Acum când ne vestim unii altora pogorârea Fiului lui Dumnezeu pe pământ se cuvine să primim şi această înţelegere creştină a familiei. La colindul nostru să adăugăm mărturisirea adevărului despre răscumpărarea adusă de Hristos şi despre restaurarea familiei în harul lui Dumnezeu.
Fie ca Pruncul Iisus născut în peştera Betleemului să se nască astăzi duhovniceşte în sufletul fiecărui credincios şi în sânul fiecărei familii. Căci El este pacea şi mângâierea noastră şi prin El ne vine de la Dumnezeu Tatăl „toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacob 1, 17).
Vă îmbrăţişez frăţeşte în Hristos Domnul şi vă urez să petreceţi sfintele sărbători ale Crăciunului, Anului Nou şi Bobotezei cu sănătate, pace şi bucurii duhovniceşti.
La Mulţi Ani!
Al vostru frate întru rugăciune către Dumnezeu,
† NICOLAE
Chicago, Praznicul Naşterii Domnului, 2008
sursa>romarch.org/ro/
~~~+~~~
† Calinic
Episcop al Argeşului şi Muscelului
„Dar Dumnezeu pururea voieşte să-Şi descopere şi să ne arate iubirea Sa faţă de noi, ca şi noi, înţelegând şi respectând marea Sa bunătate, să voim
să-L iubim pe El.” (Sfântul Simeon Nou Teolog, Filocalia, vol. VI, Cuv. 10, pag. 142)
Dreptmăritori creştini şi creştine,
Din marea iubire a lui Iisus Hristos Domnul, noi, vieţuitorii acestei lumi văzute, în fiecare secundă, respirăm din bunătatea lui Dumnezeu. Inima noastră, neadormită, mereu îşi face lucrarea sa, de noi neştiută, dar simţită în fiecare clipă. Dacă inima noastră ar sta din lucrarea ei tainică, viaţa noastră ar fi în mare pericol.
De câte ori ne aducem aminte, oare, că am fost zidiţi de Dumnezeu întru atâta ştiinţă? Cine simte mai bine pe lume, ca mama, când îşi apropie de inimă pruncul pe care
l-a născut, cum inima, din inima ei, răzbate prin timp şi spaţiu? Când noi trebăluim mereu şi veghem în lucrările multe care stau şi ne aşteaptă, inima îşi face lucrarea ei spornică, ţinându-ne vie, întreaga fiinţă. Cine dintre noi nu adoarme cu nădejdea că va trece peste noapte şi se va trezi la viaţă a doua zi, dis-dedimineaţă? Înţeleptul Solomon, în Cântarea Cântărilor, inspirat a scris: „Eu dorm, dar inima mea veghează.” (Cântarea Cântărilor, cap. 5, 2)
Înţelegem prin aceasta că noi ne odihnim, dar inima noastră veghează cu îngerul nostru păzitor, la trecerea fiecărei clipe, peste timpul pe care ni l-a lăsat Dumnezeu să-l brodăm cu firul de aur al devenirii. Cu inima noastră, care veghează, această minune a lui Dumnezeu, aşezată în trupul nostru, acolo unde se întretaie făptura noastră în semnul Sfintei Cruci (Atunci când ne întindem mâinile orizontal, făptura noastră ia semnul Sfintei Cruci, iar inima este exact în centru), tindem mereu să ajungem cât de aproape de inima cea mare şi iubitoare a lui Dumnezeu.
Când sărbătorim Naşterea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, gândul şi inima se ridică „la cele de sus” (Coloseni 3, 2), unde ne îndeamnă marele Apostol Pavel, şi sufletul saltă de veselie pentru iubirea care ne-o arată Dumnezeu: „Dar cine va putea să se minuneze cât se cuvine de faptul că sufletul e şi iubit de El într-atâta, că e făcut să respire împreună cu El şi să fie părtaş de bunătăţile mai presus de ceruri şi i se încredinţează aşa de mari taine!” (Calist Patriarhul, Filocalia rom., vol. VIII, pag. 337)
În fiecare dintre noi, care alcătuim această obşte pământească, în adâncul fiinţei noastre este ascunsă scânteia dumnezeiască, aşezată de Dumnezeu pentru descifrarea tainelor din adâncurile lui Dumnezeu.
Cum vom tălmăci marile descoperiri din decursul istoriei omenirii până azi? Toate acestea vin să desluşească bogăţia tainelor lui Dumnezeu. Spre exemplu, dacă am interpreta corect şi cu deplină cuviinţă cele scrise de Sfântul Apostol Pavel: „Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, întru suflet viu; Adam cel de pe urmă – Iisus Hristos – cu duh făcător de viaţă. Dar nu cel dintâi este duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi – Adam – este din pământ, pământesc, Omul cel de al doilea – Iisus Hristos – este ceresc. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, vom purta şi chipul Celui ceresc” (I Corinteni 15, 45-48.)
Astăzi ştim că ovulul femeii conţine o jumătate din cei 46 de cromozomi care există tot în a doua celulă a corpului omenesc. Celula de la bărbat adaugă ceilalţi 23 de cromozomi şi imediat cele două celule, acum una singură, încep să se despartă şi formează un om întreg. Dacă, fără să fim lipsiţi de reverenţă, ne întrebăm cum s-a putut, ca acest suprem mister al Întrupării să intre în legătură cu partea fizică, se pare că, pentru ca a doua Persoană a Trinităţii să devină om, Duhul Sfânt a creat genele necesare şi cromozomii necesari, care puteau fi vehicolul persoanei lui Hristos, unindu-le cu cele din trupul Fecioarei.
Putem începe să vedem felul în care definiţiile creştine, Îl descriu ca fiind o singură persoană, căci a fost zămislit prin unirea celulelor care produc o singură persoană, şi ca având două naturi, căci celula care s-a unit cu ovulul de natură umană, a fost de origine divină, nu umană” (Dicţionar Biblic, Editura „Cartea Creştină”, Oradea, 1995, pag. 888-889)., vom ajunge să înţelegem că atât Adam, cât şi Hristos – Fiul lui Dumnezeu – sunt lucrarea de taină a lui Dumnezeu, care uimeşte lumea de-a pururi. Naşterea lui Iisus Hristos, în acest spaţiu de smarald, nu va fi înţeleasă decât atunci când vom cere înţelepciune şi „pricepere întru desluşirea tainelor” (Coloseni, 1, 26) din veac ascunse şi de îngeri neştiute.
Când ne gândim că Iisus Hristos a luat firea noastră cu toate cumplitele amaruri, ne întrebăm şi noi: „Cine a văzut, apoi, a auzit, sau a înfăptuit vreo astfel de iubire ca aceea minunată pe care, în bunătatea Ta, ne-ai arătat-o nouă, luând firea noastră cu toate cumplitele pătimiri îndurate pentru noi, mai presus de toate nădejdile?” (Calist Catafigiotul, Filocalia rom., vol. VIII, pag. 449).
Inima cea atotmiloasă a lui Dumnezeu s-a coborât asupra firii noastre, pentru întărire: „Cei ce contemplă acest fapt al Întrupării lui Iisus Hristos, atât cât se poate contemplat prin har, intră în noianul larg deschis al dragostei şi al minunatei purtări de grijă şi ajungând cu totul în afară de ei înşişi – în extaz – sunt cuprinşi la rândul lor de o dragoste covârşitoare faţă de Tine, Dumnezeule! Căci cele ce ţin de Întruparea Ta covârşesc cu prisosinţă şi mintea şi auzul şi înţelegerea, Dumnezeule, Preabune. Eşti şi Te numeşti Părinte al tuturor? Dar întreci în părinţie, în chip negrăit, orice minte, după cauză, stăpânire şi purtare de grijă, sfătuire, îndelungă răbdare, îngăduinţă” ( Idem, pag. 450).
Iubiţi credincioşi,
În zăduful zilei şi greutăţile pe care le îndurăm în viaţa ce ni s-a dat de sus, atunci când ne aruncăm grijile în spinarea lui Dumnezeu, Cel Atotputernic, Sfântul Efrem Sirul, inspirat de Duhul Sfânt, scrie: „O, voi cei cu dreaptă socotinţă! Veniţi şi vă minunaţi! Cine are cugetare înţeleaptă şi minunată ca să se minuneze după vrednicie de harul Făcătorului nostru? El este răsplata păcătoşilor, căci în loc de răsplătirea cea dreaptă, El îi răsplăteşte cu învierea; şi trupurile lor care au călcat legea Lui, le îmbracă întru slava nestricăciunii. Acest har care ne-a înviat după ce am păcătuit, este mai mare decât acela prin care, când nu eram, ne-a adus la fiinţă. Slavă Ţie, Doamne, pentru harul Tău nemăsurat! Cu ce gând ne vom mărturisi Ţie, Împărate preabun, Cel ce iubeşti viaţa noastră?” (Sfântul Isac Sirul, Filocalia rom., vol. X, pag. 315-316).
Pentru iubirea cea veşnică, întru care ne poartă Dumnezeu zi de zi, noi suntem chemaţi să pricepem lucrarea Lui în viaţa noastră. Astfel nu ne vom mai simţi singuri pe acest pământ. În iubirea străluminată a lui Dumnezeu, noi trebuie să creştem, făcându-ne pe Iisus, Fiul Său din veşnicie, alesul inimii noastre de fiecare clipă. Dumnezeu ne-a dat darul cel mai de preţ din Cer şi de pe pământ, pe Iisus Hristos: „Şi dacă ar fi avut ceva mai de preţ decât pe Fiul Său, şi aceasta ne-ar fi dat-o, ca să se afle în El neamul nostru!” (idem, pag. 395).
Iubiţi credincioşi,
Toate acestea au fost făcute de Dumnezeu pentru a ne arăta dragostea Sa pentru creatura care a ieşit din făgaşul paradisiac. Niciodată Dumnezeu n-a silit libertatea noastră, deşi putea s-o facă nestingherit. Mereu rămânem uimiţi de modul absolut părintesc de a fi tratată fiinţa umană. Nimeni, niciodată, nu va da o mai mare libertate omului precum a dat-o Dumnezeu, care l-a zidit şi-l zideşte fără încetare. Din mâna şi suflarea Lui dumnezeiască nu putea să răsară robia, ci duhul de libertate de a îmbrăţişa cărarea care duce la Părintele Luminilor. Aşa vom înţelege mai uşor meditaţia Sfântului Isac Sirul: „Şi pentru dragostea Lui cea mare n-a voit să silească libertatea noastră, deşi putea să o facă, ci ne apropie de Sine, prin dragostea cugetului nostru” (idem, pag. 396).
Iubiţi credincioşi,
Cu bucurie să reflectăm, doar câteva clipe, în fiecare zi, la dragostea cu care ne ocroteşte Dumnezeu: „Dacă ai cunoaşte cum trebuie darul lui Dumnezeu, chiar dacă toţi perii capului tău ţi-ar fi tot atâtea guri, n-ai putea să-L preamăreşti pe El, sau să-i mulţumeşti după vrednicie. Dar cred că tu îţi dai seama de aceasta” (Sfântul Varsanufie, Filocalia rom. vol. XI, pag. 150)! Aşadar, Naşterea lui Iisus sau Crăciunul este renaşterea noastră de zi cu zi. Ceea ce ne ţine în depărtare de Dumnezeu sunt păcatele noastre pe care le săvârşim cu trupul şi sufletul nostru: „Păcatele noastre sunt acelea care nu lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi, ci ne bagă cu demonii ce ne chinuiesc, făcându-ne robi” (Sfântul Antonie cel Mare, Filocalia rom. vol. I, pag. 43).
Lupta îndârjită împotriva voirilor noastre păcătoase se impune permanent: „Că avem trebuinţă de multă pază, osteneli trupeşti şi curăţie a sufletului ca să sălăşluim pe Dumnezeu în inimile noastre, pentru ca de aici înainte să împlinim fără rătăcire poruncile Lui” (Avva Filimon, Filocalia rom., vol. IV, pag. 167). Predominant în viaţa noastră, petrecută între stihiile lumii, este să ne împărtăşim de iubirea lui Dumnezeu şi să vorbim cu Dumnezeu ca şi cu un prieten şi să stăm cu îndrăznire în faţa „Celui ce locuieşte în lumina cea neapropiată” (I Timotei, 6, 16).
Pomenirea numelui, Domnului Iisus Hristos, cu mintea şi cu inima, în fiecare moment al vieţii, înseamnă renaşterea şi rămânerea noastră în inima lui Dumnezeu: „Este lucru foarte minunat că Acela, pe care-L poartă cu uimire Serafimii şi toate Puterile Cerurilor, este purtat de inima credinciosului. Dar faptul de a nu-L purta numai, ci de a se şi uni cu El – prin rugăciune, meditaţie şi Euharistie – şi de a se întipări de El – ca o pecete – este mai presus de orice minune” (Calist Patriarhul, Filocalia rom., vol. VIII, pag. 336). Aşa vom avea pe Iisus, Cel născut în Peştera Betleemului, zi şi noapte în inima noastră, luminându-ne şi întărindu-ne!
Iubiţi credincioşi,
Am dori şi la Naşterea Domnului Iisus Hristos, din anul acesta, să stăm la sfat de taină şi să aducem pe Iisus Hristos în casa noastră, în viaţa şi nădejdea noastră, în credinţă puternică şi mereu proaspătă, în lucrările mari şi mici, obşteşti şi personale, deopotrivă, ajutându-ne, cu toată dragostea, unii pe alţii, în toate momentele mai grele din viaţă. Să nu uităm, nicicând, că Dumnezeu pururea voieşte să-Şi descopere şi să ne arate iubirea Sa faţă de noi, ca şi noi, înţelegând şi respectând marea Sa bunătate, să voim să-L iubim pe El – Iisus, Domnul Dumnezeu (Sfântul Simeon Noul Teolog, Filocalia rom., vol. VI, cuv. 19, pag. 142)!
Să cântăm cu bucurie şi cu inima veselă, de Crăciun: Hristos Se naşte, măriţi-L! Hristos, din Ceruri, întâmpinaţi-L! Hristos, pe pământ, Înălţaţi-vă! Cântaţi Domnului tot pământul!
Cu bucurie sfântă, Vă întâmpină, cu doriri de pace trainică şi iubire frăţească,
† Calinic
Episcop al Argeşului şi Muscelului
sursa>eparhiaargesului.ro
~~~+~~~
NAŞTEREA DOMNULUI
‑ Vestea minunată
a copilăriei fericite
† Casian,
Din darul lui Dumnezeu,
Episcop al Dunării de Jos,
Preacuvioşilor şi preacucernicilor slujitori ai sfintelor altare şi tuturor drept-măritorilor creştini din eparhia noastră – har, pace, sănătate şi bunăvoire, cu prilejul Sfintelor Sărbători ale Naşterii Domnului, Bobotezei şi Anului Nou, iar de la noi, părinteşti şi frăţeşti doriri de tot binele.
„Betleeme, găteşte‑te; iesle, bine te împodobeşte;
peşteră, primeşte; că Adevărul a venit”1.
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
„Astăzi S‑a născut Hristos,
Mesia, chip luminos,
Lăudaţi şi cântaţi
Şi vă bucuraţi!”2
Astăzi, „Hristos Se naşte, slăviţi‑L!
Hristos din ceruri, întâmpinaţi‑L!
Hristos pe pământ, înălţaţi‑vă!
Cântaţi Domnului tot pământul
Şi cu veselie popoare lăudaţi‑L,
Că S‑a preamărit”3.
Cu aceste doxologii de pe pământ alcătuite de trăitorii evenimentului Naşterii Mântuitorului de acum două milenii, la timpul prezent, pentru toţi bine-credincioşii „din toată vremea şi din tot locul”, ne unim şi noi slujitorii şi creştinii dreptmăritori cu îngerii ce‑au preamărit la Betleem pe dumnezeiescul Prunc, învăţându‑ne să mărturisim din adâncul inimilor: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire” 4 . Astfel pregătiţi duhovniceşte, prezenţi la sfintele biserici în toată eparhia, asemenea creştinilor din toată lumea, întâmpinăm pe „Cel fără de început”, Care S‑a făcut Om adevărat „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”, rămânând „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”5.
El „Chipul cel neschimbat al Tatălui, pecetea veşniciei Lui primeşte înfăţişare de rob, ieşind din Maică ce nu ştie de nuntă, nesuferind schimbare, că a rămas ce era, Dumnezeu adevărat fiind; şi a luat ceea ce nu era, om făcându‑Se, din iubire de oameni”6 .
În acelaşi timp, ne simţim purtaţi prin credinţă spre peştera sărăcăcioasă, care, aşa cum cântă colindătorii, „a fost a Domnului casă!”
Astăzi Îl descoperim prin acest sacru pelerinaj pe „Soarele” cel adevărat, Care ne luminează şi mintea şi inima, făcându‑ne spiritual „candele” strălucitoare aidoma stelei care L‑a însoţit pe dumnezeiescul Prunc în peşteră. Înţelegem mai bine de ce astăzi, la Naşterea Domnului, „Cerul şi pământul s‑au împreunat”, pentru că „astăzi, Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la ceruri s‑a suit” 7 .
Aşa cum a tălmăcit Sfântul Atanasie cel Mare, şi noi astăzi mărturisim în comun la biserici, în casele noastre şi în lume marele adevăr al Întrupării Fiului lui Dumnezeu, ca pe noi să ne îndumnezeiască şi să primească de la om umanitatea fără de păcat, dăruindu‑ne şi puterea Sa dumnezeiască. Dumnezeu adevărat şi Om adevărat este Mântuitorul Iisus Hristos, „Calea, Adevărul şi Viaţa”8 pentru noi, oamenii, şi pentru mântuirea noastră.
Drept-măritori creştini,
Prin îndătinatul cuvânt duhovnicesc la marile praznice creştineşti, arătăm, mai întâi, unitatea noastră în aceeaşi credinţă mărturisită, aşa cum ne‑o oferă Biserica „una, sfântă, sobornicească şi apostolească”9 . Istorisim, cum ne învaţă Sfântul Atanasie cel Mare în veacul al IV‑lea, „potrivit dreptei noastre credinţe, cele despre întruparea Cuvântului şi înfăţişăm dumnezeiasca arătare a Lui către noi… Facem aceasta pentru ca din o astfel de micşorare a Cuvântului să câştigăm şi mai mare şi mai dreaptă credinţă în El. Pentru ca cele pe care nu le cuprind oamenii, socotind că sunt cu neputinţă, pe acestea El le dovedeşte a fi cu putinţă10 .
Aşadar, am început cuvântul nostru cu o invitaţie a Bisericii adresată nouă, tuturor, de a pregăti, prin evocarea evenimentului de acum 2.000 de ani de la Betleem, propriul nostru Betleem spiritual, iar prin amintirea peşterii, a ieslei, a păstorilor şi a magilor, spre a face din sufletele şi din trupurile noastre „case” deschise şi primitoare pentru întâmpinarea Pruncului dumnezeiesc.
Cum sunt cu putinţă acestea? Cât de disponibili ne facem pentru un astfel de efort, de trecere de la cele lumeşti, materiale şi pământeşti, la cele dumnezeieşti şi mai presus de lume?
În ce chip şi cu ce stare se cuvine să participăm aievea, spiritual, liber şi responsabil la o astfel de cerească poftire?
Iată doar câteva întrebări ale noastre, ale tuturor celor ce dorim a trece „pragul” sufletesc dinspre lume spre Betleem, localizat atât de aproape de fiecare dintre noi, cum arată rostirea profundă a celor mici atunci când colindă casele noastre mai înainte de praznic: „La Betleem, colo, jos!” Deci, foarte aproape de casa şi de uliţa noastră, poate chiar de uşa apartamentului nostru, sau în ecoul prelungit şi rămas în aşteptarea răspunsului de dincolo de unele dintre uşile închise „colindului sfânt şi bun”!
Iubiţilor,
Întâlnirea cu dumnezeiescul Prunc născut în peştera sărăcăcioasă ne este mijlocită de o categorie aparte dintre noi şi anume de copii, de la leagăn şi până la adolescenţă. Ne amintim cu toţii de dragostea Mântuitorului pentru copii: „Lăsaţi copiii să vină la Mine, şi nu‑i opriţi”. Ne arată şi motivul acestei poftiri şi chemări adresate de fapt nouă, prin El: „Căci a unora ca aceştia este Împărăţia lui Dumnezeu” 11 .
Iată legătura adâncă dintre copii şi Hristos-Prunc, dincolo de orice emoţie, de orice tradiţie şi de fascinaţia obiceiurilor creştineşti ori ale manifestărilor tradiţionale prilejuite de Naşterea Domnului.
Împreună cu ecourile spirituale ale cântărilor şi ale gingăşiei copiilor se iveşte o tainică şi sfântă legătură dintre copii şi dumnezeiescul Prunc de la Betleem vegheat de Sfânta Sa Maică, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Ea este singură cu Fiul dumnezeiesc, în absenţa oricăror altor persoane omeneşti şi în lipsa cadrului familial pentru astfel de momente. De aceea, în chip mântuitor şi proniator, prin Naşterea Domnului, renaşte la Betleem Omul lui Dumnezeu, de la Dumnezeu pentru noi cei ce ne manifestăm uneori faţă de prunci, ca şi când am fi fără de Dumnezeu! Pruncii noştri, fără grija noastră izvorâtă din credinţa noastră şi în absenţa dragostei pornite din prezenţa lui Dumnezeu din ei, vor fi mereu singuri, trişti şi nefericiţi.
Pentru a preveni o astfel de stare, Domnul ia un copil în braţe, cum arată Sfânta Evanghelie, spre a ne arăta calea spre Betleem, cu pruncii în braţele Mântuitorului Hristos şi de la El apoi în ale noastre. Aşa începe Împărăţia lui Dumnezeu, ca promisiune încă din lumea noastră. „Cine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea”12 .
Şi noi suntem invitaţi, mai ales la sărbătoarea Naşterii Domnului, să respectăm, să cinstim şi să ajutăm copiii de astăzi, toţi copiii, începând cu cei din propria familie şi continuând cu cei care din diferite pricini nu pot să se bucure de cei apropiaţi ori de propriii părinţi. Niciodată nu pot fi înlocuiţi părinţii, iar atunci când astfel de accidente se produc, ele lasă urme grele şi suferinţă apăsătoare pentru sufletele celor mici şi nevinovaţi.
Privind acum şi astăzi, mai ales în lumea noastră, vom constata câtă suferinţă există în copilăria multor prunci, deşi ne aflăm într‑o ţară creştină şi cu multe posibilităţi de a‑i iubi, de a‑i creşte şi de a‑i preţui. Cu toate acestea, realităţile ne arată cât de mult avem de lucrat împreună toţi creştinii, pentru descoperirea „razei” de la Betleem pe chipul fiecărui copil! Astfel ne luminăm şi noi şi putem să deschidem braţele spre a‑i primi, cum o face Domnul.
Nenumăratele exemple bune ale creştinilor milostivi care înfiază copii abandonaţi, jertfelnicia entuziaştilor misionari de pe lângă parohiile noastre, exemplele de la aşezămintele creştineşti de la noi din eparhie şi nu numai sunt tot atâtea „steluţe” luminoase, fapte reale desprinse din exemplul de la Betleem.
Iată de ce Sfântul nostru Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât ca în fiecare parohie, sfinţiţii slujitori, părinţi duhovniceşti ai copiilor, ajutaţi de dascălii de la ora de religie, de comitetele parohiale şi de oricare alţi oameni buni, să organizeze întâlniri ritmice pentru a transmite celor mici mesajul şi exemplul Domnului în creşterea şi în ocrotirea lor. Creşterea cu înţelepciune şi cu vârsta a copiilor are nevoie de credinţa strămoşească şi de educaţia creştinească, prin care devin mărturisitorii tradiţiei spirituale şi culturale a poporului nostru recunoscut în lume pentru păstrarea valorilor creştine, rădăcinile adevărate ale civilizaţiei europene. Când anunţăm această iniţiativă sinodală, arătăm totodată exemplele bune din eparhie, vrednice de toată preţuirea. Mulţi vă regăsiţi în astfel de dumnezeieşti lucrări, preoţi şi credincioşi, pe care vă rugăm să primiţi felicitările şi mulţumirile noastre în zi de mare praznic!
În curând, fraţi creştini, intrăm în Noul An. Aşa precum aţi şi fost vestiţi, anul 2009 este închinat în Biserica Ortodoxă Română Sfântului Ierarh Vasile cel Mare şi tuturor Sfinţilor capadocieni. Aceasta arată mai întâi legătura noastră, încă din veacul al IV‑lea, cu Sfântul Vasile al Liturghiei, al promovării dreptei-credinţe şi al organizării pe temelii creştineşti a filantropiei. După datină, noi actualizăm, an de an, lucrarea sfântă a Marelui Vasile, începând cu participarea la Privegherea de la miezul nopţii de 1 ianuarie în toate parohiile.
Vom mai descoperi împreună multe învăţături şi exemple bune de urmat din catehezele, din predicile şi din activităţile misionare ale vrednicilor noştri preoţi de la Dunărea de Jos, ajutaţi cu generozitate şi de frăţiile voastre. Familia creştină, „casă a Betleemului”, în care copiii sunt crescuţi creştineşte şi ajutaţi să devină fii demni ai societăţii de mâine, este principala noastră preocupare în toate comunităţile parohiale şi, în general, în lucrarea pastoral‑misionară la Dunărea de Jos, în anul Domnului 2009.
Să păşim, aşadar, încrezători spre lucrarea noastră, preaiubiţilor, împreună cu Sfântul Vasile, primind neîncetat ajutorul şi harul Domnului, de Anul Nou. Să‑L rugăm pe Mântuitorul, Dătătorul a tot binele, să binecuvânteze „cununa anului bunătăţii Sale”, cu pace, cu sănătate şi cu mai multă frăţietate şi ajutorare, ca fii ai aceleiaşi Biserici, Maica neamului românesc şi acoperământul nostru spiritual de toate încercările.
Să ne ajute dumnezeiescul Prunc născut în sărăcăcioasa iesle, să redescoperim toată bogăţia şi generozitatea sufletului românesc: bun, ospitalier şi darnic.
Să aveţi parte numai de bucurii, împreună cu toţi cei dragi de aproape şi de departe şi să nu‑i uitaţi pe niciunul dintre cei în lipsă şi în suferinţă! Să fiţi sănătoşi!
„Şi acum te las,
Fii sănătos şi vesel de Crăciun,
Dar nu uita când eşti voios,
Române, să fii bun!”
La mulţi ani!
Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul rugător,
† Casian,
Episcopul Dunării de Jos
1. Alcătuirea Sfântului Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, la slujba Ceasurilor de la Naşterea Domnului.
2. Colind.
3. Sfântul Grigorie Teologul, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului, irmos, cântarea I, la Canoanele Naşterii, alcătuirea lui Cosma Melodul.
4. Luca 2, 14..
5. Simbolul credinţei.
6. Stihiră la slujba Naşterii Domnului, alcătuirea lui Ghermano.
7. Stihiră la Litia praznicului.
8. Ioan 14, 6.
9. Simbolul credinţei.
10. Sfântul Atanasie cel Mare, Despre Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, în Sfinţii Părinţi, despre Naştere şi Întruparea Cuvântului, Sofia, 2007, p. 535.
11. Marcu 10, 14.
12. Marcu 10, 15.
sursa> basilica.ro
~~~+~~~
† LUCIAN,
din mila lui Dumnezeu Episcop al Caransebeşului.
Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos.
Cinstiţi credincioşi şi credincioase,
Suntem la Praznicul Naşterii Domnului şi avem certitudinea că „Dumnezeu este cu noi”, avem credinţa că „Tatăl nostru care este în ceruri” nu ne-a părăsit şi putem iarăşi mărturisi tuturor neamurilor că „Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (Ioan 1, 17). Bucuria şi lumina cunoştinţei, pacea pe pământ şi bunăvoirea între oameni au fost aduse de Fiul lui Dumnezeu, „Soarele dreptăţii” şi „Răsăritul cel de Sus”, care la „plinirea vremii” s-a născut din Fecioara Maria, El care este „mai înainte de veci” şi în care s-au plinit toate profeţiile Vechiului Testament. Evanghelistul vechi testamentar – Isaia profetul şi Sfântul Apostol Matei – binevestitorul din Legea Harului, mărturisesc următoarele: „Iată, Fecioara va avea în pântece şi va naşte Fiu şi vor chema numele Lui Emanuel care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu” (Matei 1, 23; Ioan 7, 14. ). Această profeţie împlinită la Praznicul Crăciunului, alături de toate celelalte proorocii, ne ajută să înţelegem iarăşi că „ieri, astăzi şi în veci – Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh” nu ne-au părăsit ci sunt şi vor fi cu noi, în mijlocul nostru, în lăuntrul nostru, în viaţa şi familia noastră, în comunitatea în care ne rugăm şi ne lucrăm mântuirea sufletelor noastre.
Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,
După izgonirea lui Adam din Rai, Dumnezeu Tatăl – Creatorul Cerului şi al pământului, a purtat de grijă neamului omenesc, făgăduindu-ne de la început că va trimite un Răscumpărător. Astfel cartea Facerii conţine şi prima veste bună – Protoevanghelia – care a dat speranţă de izbăvire protopărinţilor noştri. Aceştia prin păcatul neascultării au pierdut Paradisul, însă au trăit şi au murit cu nădejdea venirii unui Mântuitor, speranţă pe care au avut-o toate neamurile de la Adam până la Avraam, la David şi ceilalţi profeţi sau drepţi ai Legii celei Vechi.
Purtarea de grijă a lui Dumnezeu sau Pronia Divină s-a văzut şi simţit dintru început. Dumnezeu a fost şi cu protopărinţii noştri chiar dacă ei au căzut în păcat: „Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, întru sămânţa ta şi sămânţa ei; aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul” (Facere 3, 15). Cu alte cuvinte, Cel ce se va naşte din femeie, din Eva cea Nouă, Pururea Fecioară Maria, adică Iisus Hristos – Dumnezeu-Omul – ACESTA va zdrobi pentru totdeauna capul şarpelui, vrăjmaşul neamului omenesc. De la început, s-a văzut aşa cum citim în Sfintele Scripturi, că Dumnezeu a fost, este şi va fi cu noi, nu ne-a părăsit şi nu ne va părăsi niciodată, ne poartă de grijă, ne călăuzeşte, ne luminează şi ne cercetează cu iubire, milă şi multă îndurare.
Luminânda praznicului de astăzi confirmă că Dumnezeu doreşte să fie şi să rămână cu noi zicând următoarele: „Cercetatu-ne-a pe noi de sus Mântuitorul nostru, Răsăritul răsăriturilor, şi cei din întuneric şi din umbră am aflat adevătul: că din Fecioară S-a născut Domnul” (Luminânda Praznicului, Mineiul pe Decembrie, p. 412-413).. Iar Condacul praznicului ne aminteşte că: „Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte…”, adică la plinirea vremii s-a născut Mesia din Fecioara Maria dar şi ASTĂZI „Hristos se naşte”, nu în „Betleemul care a deschis Edenul” oarecând, ci se naşte în Betleemul inimilor noastre, deschizând încă o dată Poarta Cerului, prin care sufletul nostru va intra şi ieşi şi va afla păşune, luând pace şi izbăvire pentru că astăzi „mântuire a trimis Domnul poporului Său” (Chinonicul Praznicului, Mineiul pe Decembrie, p. 415.).
Profetul grăia în psalmii profetici 2 şi 88, Apostolul Neamurilor spunea evreilor în epistola sa la capitolul întâi, iar noi toţi în biserică stând şi la slujbă participând, strigăm împreună cu David şi Pavel la Prochimenul acestui slăvit praznic, cântând şi grăind următoarele: „Domnul a zis către mine: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am Născut” (Psalmul 2, 7 şi Evrei 1, 5.). Şi iarăşi: „Eu Îi voi fi Lui Tată şi El Îmi va fi Mie Fiu” (Paslmul 88, 26-27 şi Evrei 1, 5.)
Înţelegem din cele spuse până acum că Dumnezeu vorbeşte cu omul la timpul prezent continuu, că Domnul „ieri, astăzi şi în veci este acelaşi”, că la Dumnezeu „o mie de ani este ca ziua de ieri”, că „Dumnezeu astăzi şi în veci este cu noi”. De aceea scrierile drepţilor Vechiului Testament, ale sfinţilor apostoli şi binevestitorilor din Legea cea Nouă, dar şi alcătuirile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, mărturisesc cu tărie că ASTĂZI „Fecioara naşte…”, „Hristos se naşte…”, şi Fiul iubit al Tatălui tot ASTĂZI se pregăteşte încă din Peştera sărăcăcioasă a Betleemului, să ne mântuiască şi să rămână cu noi până la sfârşitul veacurilor: „… iată Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului „( Matei 28, 20.)
Iubit popor creştin,
Praznicele în Legea harului nu pot fi „aduceri aminte”, „comemorări” sau „aniversări”. Sărbătorile Bisericii creştine sunt praznice ale sufletului, suflet care este şi va rămâne neliniştit „până ce se va odihni în Dumnezeu” (Fericitul Augustin, „Confessiones”, P.S.B. vol. 64, Bucureşti, 1985, p. 63.)
Aceste praznice trebuie trăite ASTĂZI nu în trecut, înţelegând că Domnul nu a cercetat pe poporul Său numai în vremea aceea, ci îl cercetează şi în vremea aceasta, trimitându-L la noi pe Unicul Său Fiu „ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16. ).
Cu aceste mărturisiri biblice şi patristice să ne bucurăm cu toţii astăzi la Praznicul Crăciunului, deoarece „pentru noi S-a născut Prunc tânăr Dumnezeu cel mai înainte de veci” (Condacul Praznicului, Mineiul pe Decembrie, p. 408.), pe care Îl rugăm să fie şi să rămână cu noi împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, astăzi şi în vecii nesfârşiţi. Amin!
Hristos s-a născut!
Al vostru, de tot binele doritor,
† Lucian
Episcopul Caransebeşului
sursa> episcopiacaransebesului.ro
~~~+~~~
DE LA DARURILE MAGILOR LA MOŞ CRĂCIUN
sau
DESPRE SECULARIZAREA JERTFEI
Pastorală la Naşterea Domnului, Anul Mântuirii 2008
† SEBASTIAN,
cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei,
Iubitului nostru cler şi popor har şi pace de la Dumnezeu,
Tatăl nostru, iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!
Preacucernici Părinţi,
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Încă de la începuturi, darurile aduse de oameni lui Dumnezeu au fost înţelese ca jertfe izvorâte din dragostea pe care ei o nutreau faţă de El. Aşa se face că Abel şi Cain, fiii protopărinţilor noştri Adam şi Eva, I-au adus lui Dumnezeu ca dar jertfă din mieii turmelor şi din roadele pământului, iar jertfa lor a fost primită, respectiv respinsă, funcţie de dragostea ce le-a insuflat darurile (Facere 4, 3-5). După modelul acelora, şi urmaşii lor – nu doar din rândurile poporului ales, ci din toate neamurile – au înţeles să-şi exprime dragostea faţă de Dumnezeu aducându-I dar de jertfă potrivit credinţei şi concepţiilor lor despre Divinitate. Iată aşadar cât de profundă a fost dintotdeauna legătura dintre daruri, jertfă şi cea mai mare poruncă din Lege – dragostea (Marcu 12, 31).
În icoana Naşterii Domnului Iisus Hristos, alături de Prunc şi de Maica Sa, alături de păstori şi de turmele lor, de îngeri şi de doxologiile lor, de stea şi de lumina ei, de animale şi de căldura suflării lor, apar şi Magii veniţi din răsărit cu darurile lor. Aceştia au străbătut mări şi ţări, din ţinuturile îndepărtate ale Orientului, spre a aduce Noului Născut – lui Mesia Celui întrupat în istorie acum mai bine de 2000 de ani – daruri împărăteşti de „aur, tămâie şi smirnă” (Matei 2, 11). Erau darurile, jertfa şi expresia dragostei lor! Şi, probabil după modelul acestora au înţeles şi creştinii să aducă totdeauna de Crăciun ca jertfă daruri, expresie a dragostei faţă de Cel ce ne-a adus în dar mântuirea şi faţă de cei spre care se îndrepta generozitatea lor. A fost un exerciţiu personal şi general de dărnicie sfântă, totodată de jertfă curată şi, mai ales, de dragoste sinceră.
În secolul al XIX-lea însă, a apărut nevoia „singularizării” şi „mitologizării” celui ce aduce daruri, în persoana lui „Moş Nicolae”, „Moş Crăciun”, „Sfântul Vasile” sau – subversiv – „Moş Gerilă”, darul, jertfa şi dragostea fiind monopolizate cu timpul de personajul din ce în ce mai străin de „valorile” caracteristice iniţiale. Aşa se face că, de la sfântul bun şi plin de dragoste, s-a ajuns astăzi la „moşul” – dacă mai este moş – de-a dreptul caraghios, dizgraţios, insinuant sau chiar vulgar. Este expresia secularizării noastre, adică a decreştinării şi a noţiunii de dar, şi a ideii de jertfă, dar şi a conceptului de dragoste. Dacă la început darurile constituiau jertfă şi erau expresia dragostei noastre, în cele din urmă acest „personaj”, din ce în ce mai necreştin, ne-a furat sentimentele, ne-a instituţionalizat dragostea şi ne-a artificializat comuniunea. Este motivul pentru care, de cele mai multe ori, de la daruri s-a ajuns la cadouri sau „plocoane”, de la jertfă – ca profunzime a gestului de a dărui – s-a ajuns la obicei mecanic, obligaţie „de serviciu” sau, şi mai rău, interes, iar de la dragoste sinceră s-a ajuns la complezenţă şi felicitări formale. Este neputinţa noastră de a mai iubi, într-o lume care se decreştinează şi se desacralizează pe zi ce trece, locul adevăratelor valori fiind luat tot mai mult de sentimente simulate, gesturi şi fapte mai mult sau mai puţin improvizate, ori relaţii din ce în ce mai instituţionalizate.
Iubiţi fii sufleteşti,
Ce ne mai aduce astăzi Moş Crăciun, dacă nu ceea ce suntem sau ceea ce am ajuns să fim?! El ne oferă acum „cadouri” în loc de daruri, pentru că suntem din ce în ce mai puţin capabili de „a dărui” celuilalt din inimă „darurile” dragostei noastre sincere şi curate; în loc de jertfă ne aduce aniversare comemorativă, petreceri degradante, „cultură de supermarket” ori divertisment, pentru că acestea reprezintă tot mai mult modul în care înţelegem noi astăzi „jertfa creştină”; în loc de dragoste pentru Hristos Domnul – în cinstea Căruia sărbătorim Crăciunul şi Care, pentru aceasta ar trebui să se situeze în centrul dragostei noastre – ne aduce bucurii fără de Hristos, Crăciun fără „Cristos”, pentru că aşa au ajuns unii dintre noi să petreacă astăzi Naşterea Lui.
Vă întreb: Ce altceva reprezintă Crăciunul pentru creştinul care nu a ţinut postul pregătitor, care nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit cu Sfintele Taine şi care nu a participat cu fior sfânt la slujba de Crăciun, dacă nu aniversare de rutină, scurt concediu de odihnă, vizită la prieteni, divertisment sau simplu folclor? Nimic comun cu adevărata „dăruire”, jertfă sau dragoste, în primul rând pentru Cel care Se naşte de Crăciun şi pentru însemnătatea acestui măreţ praznic! Vedeţi unde ne-a dus secularizarea?! Vedeţi ce ne-a făcut „Moş Crăciun”?! Nu acela bun, al copilăriei noastre curate, ci acesta al culturii comerciale „vestice”, al consumismului!… Unde mai este prezentă în viaţa noastră jertfa şi comuniunea cu „Cel sărbătorit”, câtă vreme noi petrecem Crăciunul fără Hristos şi ziua onomastică fără comuniune liturgică cu sfântul căruia îi purtăm (cu cinste?!) numele?
De aceea, la o zi sfântă ca aceasta, vă îndemn să încercăm să ne întoarcem pentru o clipă în noi înşine şi să ne întrebăm: unde sunt darurile de altădată, făcute cu jertfă sfântă şi cu dragoste caldă? Unde este dulceaţa purităţii şi a credinţei noastre nealterate şi necomercializate? De ce am uitat pe Hristos, rămânând doar cu Crăciunul acesta cu care în curând, probabil, nu o să ştim ce să mai facem?… Când Crăciunul nostru va uita cu totul de Hristos şi vom rămâne doar cu „spectacolul”, cu „concediul” şi cu „supermarketul”, ce se va mai alege, oare, de jertfa şi dragostea noastră? Haideţi, aşadar, să ne venim în fire şi să redescoperim Crăciunul cel adevărat şi pe Hristos care acum S-a întrupat! Să încercăm să retrăim în fiecare an tot ce ni s-a întâmplat mai sfânt vreodată de Crăciun! Să presărăm Crăciunul cu daruri izvorâte din inimă, cu jertfă curată şi sinceră şi cu dragoste nealterată şi neinstituţionalizată! Să ne pregătim totdeauna pentru întâlnirea cu Hristos de Crăciun mai mult decât pentru oricare altă întâlnire şi, mai ales, creştineşte: postind, rugându-ne, spovedindu-ne şi împărtăşindu-ne cu Sfintele Lui Taine, dacă vrem să trăim cu adevărat la această sărbătoare „taina dragostei Lui” neţărmurite faţă de noi.
Să încercăm să ne întoarcem la Creştinismul acela autentic, care zace undeva prăfuit în lăuntrul nostru, creştinism demolat mai întâi de buldozerele comunismului, minimalizat apoi de politicile relativismului, iar în vremurile de astăzi deturnat şi bagatelizat de frenezia consumismului. Să ne întoarcem privirile acum, de Crăciun, şi spre cei dragi ai noştri de la ţară, unde s-a născut credinţa noastră, şi să încercăm să retrăim clipele de neuitat ale Crăciunului de altădată, ca premisă a renaşterii noastre. Să ne bucurăm de postul, de privegherea şi de pregătirea noastră deplină pentru sărbătoare; să savurăm colindul sfânt al micilor vestitori ai Naşterii Domnului, întâmpinându-i cu daruri şi cu jertfa dragostei noastre; să încercăm să fim creştini adevăraţi din nou, primenind fiinţa noastră de balastul timpului petrecut departe de cele sfinte şi să învăţăm să redescoperim taina darurilor celor adevărate, a jertfei şi a dragostei sincere şi neîntinate.
Să petrecem Sărbătorile cu Hristos, bucurându-ne creştineşte de daruri, de jertfa dragostei şi de dragostea de jertfă curată şi nesecularizată!
Al vostru către Domnul rugător,
† SEBASTIAN
EPISCOPUL SLATINEI
sursa> episcopiaslatinei.ro
~~~+~~~
«Betleemul a deschis Edenul»
Stockholm-2008
†MACARIE,
Din harul lui Dumnezeu Episcop al românilor ortodocşi din Europa de Nord, Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi iubiţilor credincioşi, sfântă îmbrăţişare de Crăciun şi urarea ca ,,Hristos să Se nască în inimile tuturor!”
Iubiţi fraţi întru Hristos,
Cel născut în ieslea Betleemului,
Cu multă bucurie şi cu inima deschisă vin astăzi prin cuvânt la voi toţi, ca arhipăstor, ca să sărbătorim împreună pentru prima oară Crăciunul, aşa cum se cuvine, cu sfântă rugă şi cu străbune datini. Aşa am învăţat de la Sfinţii Părinţi ai Bisericii prin care am moştenit credinţa sfântă, aşa am învăţat de la moşii şi strămoşii noştri de la care am primit în desaga cu care am plecat de-acasă bunăcuviinţa obiceiurilor de sărbători. Să ne primenim sufletul şi casa, să-L aşteptăm pe Dumnezeu şi să-L omenim întru noi! Oriunde-am fi să nu ne lipsească nici Liturghia, nici colinda şi nici omenia! Mă simt în faţa voastră ca un colindător plecat de-acasă, dintr-un colţ de rai transilvan, trimis de Domnul Sfânt să vă aducă vestea cea bună a Naşterii la fereastra sufletului:
„Sus în slava ceriului,
La cea dalbă mănăstire
Colindă-mi, Doamne, colind (refren)
Frumoasă slujbă se ţine ;
Slujba-i sfântă
Cin mi-o cântă?
Şi mi-o cântă Tatăl Sfânt.
Slujba Sfântă
Cin mi-o ascultă ?
Mi-o ascultă
Maica Sfântă.
Cu-n Fiuţ micuţ în braţă,
Cu cosiţa-i despletită
Peste Fiul mic slobozită.
Maica din grăiuţ grăiară,
Pe toţi sfinţii mi-i treziară
Şi-ncă Maica mai grăiară :
Să se scoale preotul,
Pân-o cânta cocoşul
Şi să-mi tragă clopotul
Să-mi trezească poporul,
Ca să vadă şi să creadă
Că S-a născut Fiul Sfânt,
Fiul Sfânt pe acest pământ,
Colo-n ieslea boilor
În mirosul florilor…”
Aşa sărbătoreau cei de odinioară, trezindu-se de cu zori să întâmpine sărbătoarea, poftiţi de Maica Domnului, chemaţi de preotul lui Hristos prin zvon de clopot să vină la biserică, Betleemul şi Ierusalimul duhovnicesc al credincioşilor, ca să participe ei înşişi în chip tainic la minunea minunilor: înomenirea lui Dumnezeu şi îndumnezeirea oamenilor, pogorârea lui Dumnezeu pe pământ şi urcarea oamenilor în cer, deschiderea raiului şi înfruptarea oamenilor din pomul vieţii, omorârea morţii şi triumful vieţii.
Cu simţire sfântă trag acest clopot al Liturghiei de Crăciun pentru toţi credincioşii noştri din Europa de Nord, îndemnat de Maica Domnului să vă poftesc la ospăţul Vieţii în Betleemul bisericii. Chiar dacă nu avem catedrale cu clopote măreţe, inima mea, a preoţilor noştri şi a dumneavoastră trebuie să bată astăzi, la unison, ca un clopot care vă cheamă la bucuria revărsată din cer pe pământ, aşa cum păstorii de odinioară, care privegheau în câmpul Betleemului, au fost chemaţi de către îngeri: ,, Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta vă va fi semnul : Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut împreună cu îngerul mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând : Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Lc. 2, 10-14). Păstorii de-atunci au fost uimiţi de vedenia cerească şi s-au îndemnat unii pe alţii să meargă să vadă cu ochii lor adevărul celor vestite de către înger: ,,Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut” (Lc 2, 15). Ei sunt primii pelerini ai Betleemului şi primii mărturisitori ai minunii Naşterii, făcându-i bucurie Maicii Domnului, memoria vie a tuturor celor petrecute atunci: ,,Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa” (Lc 2, 16-19).
De atunci, din primele veacuri ale creştinismului, credincioşii din Ţara Sfântă au sărbătorit Naşterea printr-o procesiune de la Ierusalim la Betleem şi înapoi, cu Liturghie în peştera sfântă chiar în noaptea de Crăciun. Pentru cei de departe, fiecare biserică a însemnat un adevărat Betleem, strămutat în inima fiecărui credincios prin Sfânta Cuminecare. Fericitul Ieronim descria odată, ucenicei sale Paula, trăirile sale, atunci când a văzut pentru prima dată peştera sfântă: ,,O ascultam jurându-mi cum contempla cu ochii credinţei pruncul înfăşurat în scutece şi scâncind în ieslea lui, magii adorându-l pe Dumnezeu, steaua care strălucea deasupra, Fecioara Maria, tatăl înfietor purtându-se prevenitor, păstorii dând fuga de cu noapte pentru a vedea ce se întâmplase (…), pruncii măcelăriţi, Irod şi furia lui. Pe Iosif şi Maria fugind în Egipt. Amestecându-şi lacrimile cu bucurie, striga: ,,Bun găsit, casă a pâinii, unde s-a născut Pâinea cea coborâtă din cer!…”.
Tot acest Părinte latin al Bisericii, care a trăit mulţi ani ca şi călugăr la Betleem, în imediata apropiere a peşterii sfinte, îşi exprima mâhnirea, la începutul secolului al V-lea, în predica sa de Crăciun, pentru faptul că ieslea de lut de la început a fost înlocuită sau acoperită cu o alta de argint. Acest contrast între ieslea originară din lut şi cea ulterioară din argint îi oferea prilejul să-şi ducă mai departe exerciţiul său omiletic de admiraţie a sărăciei Domnului care străluceşte smerit în gunoiul lumii: ,,Ah, cât aş dori să mi se dea să văd această iesle în care Domnul S-a odihnit! Noi am crezut că-L cinstim pe Hristos luând ieslea de lut şi punând una de argint, însă mi-era tare dragă aceea, care a fost luată (dată la o parte): păgânătatea pretinde argint şi aur. Pentru credinţa creştină era mai valoroasă ieslea de lut. Cel Care S-a născut în această iesle condamnă aurul şi argintul. Nu-i condamn pe cei care au crezut că-L cinstesc pe Hristos cu aceste bogăţii, cum nu-i mai condamn pe oamenii care au sculptat vase de aur în templu, însă eu Îl admir pe Stăpânul Care, Creatorul lumii fiind, nu se naşte în preajma aurului şi argintului, ci în gunoi”.
Imaginea venirii lui Dumnezeu în gunoiul păcatelor omenirii se regăseşte la mai mulţi Părinţi ai Bisericii, dar a rămas proverbială la Fericitul Ieronim. Se spune că acesta pe când trăia in Palestina şi se nevoia lângă peştera din Betleem, unde S-a născut Mântuitorul nostru, a avut de Crăciun o vedenie minunată. I s-a arătat Domnul Iisus Hristos ca un Prunc şi l-a întrebat: „Ieronime, acum când toţi Imi dăruiesc câte ceva, tu ce-Mi vei dărui?” „Virtutea şi rugăciunile mele”, i-a răspuns Fericitul Ieronim. „E foarte bine, dar altceva Îmi mai dăruieşti?” „Inima mea, sufletul meu şi chiar pe mine însumi!” „Şi aceasta o primesc, dar Eu doresc şi altceva de la tine!” „Ce altceva aş putea să-Ţi dau, Doamne?”, a întrebat nedumerit, iubitorul de Hristos. „Dăruieşte-Mi păcatele tale!”. Fericitul Ieronim, cu inima înfrântă, a început să plângă. El a întrebat printre lacrimi: „Şi la ce-Ţi trebuie, Doamne, păcatele mele?” „Vreau să le iau asupra Mea!”
V-am pomenit toate acestea ca să vă încurajez în credinţă : să nu fie nimeni stingherit în biserică, crezând că nu are ce să ofere Domnului, căci în toată vremea Postului Crăciunului, El ne-a aşteptat să-I dăruim păcatele noastre şi astfel să ne libereze şi să ne lase să-L primim pe El în noi.
Am venit mulţi dintre noi în părţile acestea de lume ale Soarelui-apune pentru o viaţă mai bună, mai demnă şi mai îmbelşugată, pentru un viitor mai luminos pentru copiii noştri. Din toate aflăm, însă, că dacă nu e Dumnezeu cu noi, suntem goi şi pustii, iar bogăţia nu are nicio valoare. Eu am venit să vă aduc vestea cea bună că vi s-a născut Mântuitor, făcându-mă ecoul cuvintelor unui credincios binecunoscut al acestor plaiuri, pe nume Sören Kirkegaard: ,,Astăzi S-a născut vouă un Mântuitor. Astăzi înseamnă un indiciu veşnic de timp, aşa precum atunci când Dumnezeu spune astăzi şi ca atunci când pe cărţile apărute stă scris «tipărit în acest an». Asta se repetă de la om la om pentru fiecare persoană dintre aceste milioane, şi, de fiecare dată când unul dintre aceştia devine cu adevărat creştin, nu înseamnă nimic altceva decât : astăzi ţi S-a născut ţie un Mântuitor” Altfel spus: ,, De-o mie de ori de s-ar întrupa Hristos în Betleem, dacă nu se va naşte şi în sufletul tău, totul este în zadar”(Angelus Silesius).
Regăsim aceste gânduri atât în colinda străbună, cât şi în imnele sărbătorii. În primul rând să primim cu bucurie invitaţia sfântă de a intra în raiul redeschis prin venirea Domnului: ,,Betleemul a deschis Edenul, veniţi să vedem! Aflat-am desfătare tainică înlăuntrul peşterii. Veniţi să privim cele din rai! Acolo S-a arătat rădăcina cea neudată, odrăslind iertare; acolo s-a aflat fântâna nesăpată din care David mai înaninte a dorit să bea, acolo, Fecioara născând Pruncul, a potolit setea lui Adam şi a lui David”.
Iubiţi credincioşi,
Vă mai pun la suflet o străveche colindă culeasă din satul meu năsăudean, de la poalele Ţibleşului, care este prin melodie ca un cântec de leagăn şi totodată un soi de punere în gardă a celor care sărbătoresc venirea cea smerită a Domnlui în ieslea Betleemului:
„La vremea de judecată,
Viţă verde de lemn verde (refren)
Când nouă ne va fi dată,
Trâmbiţa-vor îngerii
În patru cornuri de lume,
La tot omul pe-a lui nume.
Să iasă la judecată
Viii cu morţii deodată
Judecata-i mare frice,
Craiii şi-mpăraţii-or plânge,
Şi-or vărsa lacrimi de sânge
Şi la moarte s-or ruga :
-Ce să-ţi dăm noi, moarte, ţie?
Da-ţi-om aur şi argint,
Să ne mai laşi pe pământ.
-Nu-mi trebe aur şi-argint,
Numa suflet drept şi sfânt;
Nu-mi trebe aur curat,
Numa suflet de-mpărat;
Nu-mi trebe aurul tău,
Că m-o trimis Dumnezău”
Să ne dăruiască Domnul suflet drept şi sfânt, să nu ne lăsăm copleşiţi de psihoza colectivă creată de către criza financiară, nimic altceva decâr aurul şi argintul lumii, şi să ne întemeiem viaţa pe credinţă şi pe cele care cresc din credinţă. Criza poate să însemne şi un lucru bun, o judecată a lui Dumnezeu care ne cheamă la încredere şi solidaritate umană, ambele crescute şi hrănite din Biserică, Trupul Său Cel tainic şi universal. Cu nădejdea că vom face împreună lucruri bune şi bineplăcute Domnului, vă urez să petereceţi în bucurie şi pace Crăciunul, Anul Nou şi Boboteaza!
Cu îmbrăţişare sfântă, al vostru rugător către Domnul şi de tot binele voitor,
†Macarie,
Episcopul românilor din Europa de Nord
sursa> basilica.ro
~~~+~~~
foto>
http://picasaweb.google.com/SilverLakeJim/TurkeyGreecePilgrimage200711Athens#5143995594523857138
Theologhia 
