Miride de post> Sf. Arhid. Stefan, intaiul mucenic

Miride de post

Sf. Arhid. Stefan, intaiul mucenic

Exista o vorba in popor: “Tot raul spre bine!”. Nu de putine ori vedem cum sfintii, prin patimirea lor, isi preschimba duhovniceste soarta. Dumnezeu le da intelepciunea aceasta! Mijloacele raman aceleasi, insa sunt folosite in alt scop! Talharul de pe cruce era sortit pieirii, ca rasplata a faptelor sale, insa acela a dobandit primul Raiul prin marturisirea sa, iertandu-i-se pacatele si castigand o noua viata, vesnica, si lepadandu-o ca pe o haina pe cea veche. Desi a ramas tintuit pe cruce, murind, insa rastignirea lui de-a dreapta Domnului i s-a socotit impreuna-patimire cu Dumnezeu…

La fel si Hristos, prin inomenirea Sa, a preschimbat soarta umanitatii in ceva mai bun decat era inainte, folosindu-Se tocmai de prilejul oferit de caderea lui Adam, cu toate ca nu aceea trebuia sa fie premiza kenozei Sale, ci insasi iubirea Sa de oameni sa ramana factorul care sa produca o asa ridicare a lui Adam, pe care nu o avusese acela pe cand se afla in Rai. Acum, Adam cunoaste binele si raul *(ca si Dumnezeu), si mosteneste viata vesnica in Rai; iar Hristos Si-a impropiat firea umana, pe care a asumat-o in intregime, afara de pacat.

Asadar, vorbim despre o preschimbare a sortii, o innoire, o metamorfozare daca vreti, ca tot se apropie Schimbarea la Fata; care isi are orientarea in sus, pe verticala ontologica, avand menirea sa-l apropie cat mai intim pe om de Dumnezeu, pana la o deplina comuniune – tradusa bisericeste prin termenul impartasire. Omul se impartaseste de Dumnezeu, pe cat se impartaseste Dumnezeu omului: “Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3).

Sf. Arhid. Stefan, prin patimirea sa, a facut la fel: a folosit ca prilej moartea sa pentru a-L marturisi pe Hristos de-a dreapta Tatalui si pentru a castiga pana si sufletele calailor sai, intre care se afla si Saul, mai apoi Pavel, Apostolul Neamurilor. Nimeni nu primeste cununa pentru ca este omorat, ci doar razbunare din partea lui Dumnezeu la Judecata de Apoi, pentru sangele varsat! Ar fi putut cere si el apoi la Dumnezeu rascumpararea sangelui sau si osandirea vesnica a calailor, insa pentru rugaciunea lui de iertare a pacatelor acelora si pentru preschimbarea duhovniceasca a sortii sale Stefan s-a incununat de sus cu cununa muceniciei, facandu-se incepatura martirilor Bisericii.

Intelepciunea aceasta dumnezeiasca de abordare deplina a momentelor decisive din viata se arata in mod explicit la o stihira de la slujba Vecerniei. Pietrele cu care a fost improscat devin pentru mucenic trepte ale virtutii si ale cunoasterii, scari catre Cer, prilej de urcus duhovnicesc spre vederea Treimii, iar cununa pe care a obtinut-o Sf. Stefan de la Dumnezeu a primit numele patimirii sale: “Ca niste trepte si scari la cereasca suire, zvarliturile de pietre s’au facut tie, prin care suindu-te ai vazut pre Domnul stand deadreapta Tatalui, tie dupre nume numita cununa tinzandu-ti, cu dreapta cea de viata purtatoare; inaintea Caruia aproape stai, ca un biruitor si incepatura mucenicilor” . [1]

Pomenirea pe 2 august a Aducerii in chip minunat a moastelor Sf. Arhid. Stefan la Constantinopol nu face decat sa ne reaminteasca faptul ca soarta noastra se poate preschimba duhovniceste daca ceea ce facem are ca finalitate pe Dumnezeu. Totodata, avem de la el model de iertare a vrajmasilor si asupritorilor, fiindca acestia ne sunt binecuvantare si nu blestem, asa cum si Sf. Nicolae Velimirovici, in a sa Rugaciune pentru vrajmasi, spunea, in mod repetat: “Doamne binecuvântează pe vrăjmaşii mei! Şi eu îi binecuvântez şi nu-i blestem!”

dan.camen.

_________________________

[1] – Stihiră la slujba Vecerniei de pe 2 august, glas. IV în Mineiul Lunei August, ediţia a III-a, Tipografia Cartilor Bisericesti, Bucuresti, 1929, pp. 26- 27

_________________________

foto>

http://3.bp.blogspot.com/_yTn1YAd30PI/TRc2hLgEP1I/AAAAAAAABdc/hRC_n5vtj0Q/s1600/St_Stephen_Martyrdom.jpg

http://orthodoxwiki.org/Apostle_Stephen_the_Protomartyr

 

ÎPS Teofan: „Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul” (Isaia 24, 19)

„Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți,

se clatină pământul” (Isaia 24, 19)

Doxologia.ro / 11 martie 2011

de ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei

Pământul s-a tulburat din nou în măruntaiele sale în Țara soarelui răsare și se manifestă violent, spre disperarea oamenilor. Milioanele de victime ale cutremurelor cu revărsări de ape din Asia, ale uraganelor din America, ale îmbolnăvirilor de SIDA din Africa, ale inundațiilor de la noi și din toată Europa din anii trecuți și acum ale necruțătorului cutremur din Japonia ne obligă la o reflecție asupra cauzelor dezastrului. Ce s-a întâmplat, oare, în adâncul pământului, pe pământ, în ape și în văzduh? Cine este responsabil de toate acestea?

Credem și mărturisim că omul, așezat de Dumnezeu ca „preot“ și slujitor al creației, este responsabil, prin faptele sale, de tot ceea ce se întâmplă în natură.

Natura este prietenul omului, nu dușmanul său. Urmărind însă numai propriile sale interese, omul deranjează lumea înconjurătoare în echilibrele sale așezate în ea de Creator. Consecința acestei atitudini lipsite de comunicare pașnică și respectuoasă cu natura este transformarea ei, din prieten și aliat, în dușman. „La noi în Balcani – spunea Sfântul Nicolae Velimirovici – se păstrează încă ceva din respectul vechi față de natură. Trăiește încă obiceiul ca săteanul să-și facă cruce zicând: Doamne, iartă, când vrea să taie copacul, să cosească iarba sau să junghie animalul. Popoarele care au declarat război naturii (…) au atras asupra lor nenumărate rele. Cel care rupe legăturile prietenești cu natura le rupe în același timp și cu Dumnezeu“.

Exploatarea naturii de către societatea tehnologică modernă este, în general, recunoscută ca responsabilă pentru unele dezastre naturale.

Ceea ce însă nu se mărturisește îndeajuns este adevărul că tot ce se petrece în natură este o extindere a ceea ce se află în inima omului. O analiză atentă și responsabilă a istoriei omenirii arată faptul că sfințenia sau păcatul din om antrenează întreaga creație, influențând-o în bine sau în rău. Viața curată a omului aduce bucurie și se revarsă ca un har de binecuvântare asupra universului. Atunci când omul își umple viața de Dumnezeu, zidirea, în totalitatea ei, primește lumină și slujește omului fără rezerve. Se explică astfel de ce ramurile copacilor se înclină la trecerea unui sfânt, de ce otrăvurile devin nevătămătoare pentru un om cu viață sfântă (Luca 10, 19) și de ce animalele încetează de a mai fi sălbatice în apropierea unui om pacificat lăuntric. Acest adevăr, transpus la nivelul unui popor întreg sau al societății umane în general, are drept consecință manifestarea naturii în mod pașnic, fără convulsii.

Dimpotrivă, generalizarea păcatului prelungește răul în interiorul creației și aceasta se manifestă, în consecință, la adresa omului prin cutremure, inundații, boli, secetă etc. După cum natura este receptivă la bunătatea, modestia, credința și frumusețea sufletească a omului, în același fel, ea nu este indiferentă față de răutatea, trufia, pretenția luciferică la superioritate manifestate de oameni. Nici furtunile, nici trăsnetele ucigătoare, nici norii de lăcuste, nici revărsarea nemiloasă a apelor nu vin la întâmplare. Ele prelungesc furtunile, agitația, seceta sufletească, necredința și cutremurele ce au loc în sufletele oamenilor și între oameni. „Pământul va fi pustiit – avertizează profetul Isaia poporul plin de păcate – pământul este în chin și sleit (…) Pământul este pângărit sub locuitorii lui, căci ei au călcat legea, au înfrânt orânduirea și legământul stricatu-l-au în veci! Pentru aceasta, blestemul mistuie pământul și locuitorii îndură pedeapsa lor“ (Isaia 23, 3-6). „Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul (…) Păcatele apasă asupra lui“ (Isaia 24, 19-20). Trăind în duhul acestei concepții biblice, țăranii satului românesc de altădată încercau să afle ce păcat mare fusese săvârșit în obștea lor pentru faptul că o năpastă sau alta se revărsa asupra ogoarelor, asupra animalelor, asupra lor înșiși.

Dezastrele care au zdruncinat atât de puternic viața umanității nu sunt, oare, o reflectare, o răsfrângere în natură a răului devastator din noi? Ca reacție la tot ce s-a întâmplat în urma inundațiilor, s-a hotărât construirea de ziduri și baraje mai înalte și mai puternice pentru a opri, pe viitor, furia apelor. Este o acțiune binevenită, absolut necesară. Este, însă, și suficientă? Nu aplicăm, oare, aceeași logică pe care au avut-o oamenii după potopul lui Noe? Ei au hotărât să construiască turnul Babel. În zilele noastre, ca și atunci, nu se vorbește despre necesitatea ridicării unor ziduri interioare care să potolească furia urii, a dezbinării, a tendințelor de dezintegrare a familiei și, implicit, a neamului. Nu se vorbește decât firav, parcă ne-ar fi rușine, despre înălțarea unor ziduri educaționale și legislative care să ne apere de furia ucigătoare de suflet și trup a păcatelor contra firii, a avorturilor, a pornografiei.

Cutremurul din Japonia și alte dezastre ale stihiilor naturii sunt și un avertisment adresat omenirii pentru a se întoarce cu fața către Dumnezeu.

Prin Biserică se oferă lumii posibilitatea primenirii ei pe dinlăuntru prin credința în Întruparea, Moartea și Învierea lui Hristos. Pământul, apa, văzduhul „așteaptă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, cu nerăbdare să se izbăvească de robia stricăciunii“ (Romani 8, 19) și a păcatelor noastre.

Este necesar să primim în sufletul nostru pe Hristos Dumnezeu, pentru ca El să ia chip în noi și să ne mântuiască. Altfel, nu se știe ce dezastre vom plânge în viitor.

Orice zâmbet plin de tandrețe adresat nefericiților acestei lumi, orice atitudine de iertare pentru cel ce ne-a greșit, orice mângâiere pentru bătrânul răvășit, orice copil nou născut, orice rugăciune pentru cei ce „ne iubesc și pentru cei ce ne urăsc pe noi“, orice experiență a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră se transformă în binecuvântare pentru noi, pentru ceilalți și pentru întreaga creație.

sursa>

http://www.doxologia.ro/articol/20110311/pamantul-se-sfarama-pamantul-sare-bucati-se-clatina-pamantul-isaia-24-19

foto>

http://fc-d.ro/wp-content/uploads/2011/03/japan-earthquake-fire-tsunami-2-0311-495×333.jpg

 

Vindecarea orbului din Ierihon

Vindecarea orbului din Ierihon

Luca 18, 35-43

Sf. Ev. Luca (18, 35) ne spune că Mântuitorul a vindecat pe orb când se apropia de (intra în) Ierihon, Sf. Ev. Marcu (10, 46) menţionează şi el o vindecare a unui orb cu numele Bartimeu (care se traduce “fiul lui Timeu”), însă la ieşirea din Ierihon, iar Sf. Ev. Matei (20, 29) pomeneşte doi orbi, şi că acţiunea se petrece la ieşirea din Ierihon. Sf. Nicolae Velimirovici explică aceste “inadvertenţe”: “Nu este nicio nepotrivire ci, la fel ca şi cu cei doi îndrăciţi din Gadara, un evanghelist pomeneşte doi orbi, iar altul doar pe unul din cei doi orbi, şi anume pe cel mai cunoscut în împrejurimi. Se poate că aceşti doi orbi nici să nu fi fost împreună, ci unul să se fi aflat într-o parte a oraşului, iar celălalt în altă parte. Pentru că Domnul a săvârşit adesea mai multe minuni într-un loc, a vindecat mai mulţi bolnavi într-o zi. Aici se vorbeşte de unul din cei doi orbi, cel mai cunoscut în partea locului, Bartimeu”[1].

Momentul central al acestei vindecări îl reprezintă recunoaşterea de către orb a mesianităţii Domnului Iisus Hristos, căci i se spune de către mulţime că “trece Iisus Nazarineanul”, dar el strigă cât poate de tare şi de des: “Iisuse, Fiul lui David…”. De unde, deci, a avut el această cunoaştere dumnezeiască?… căci nu-L văzuse vreodată pe Iisus Hristos! Mulţimea deşi Îl vedea şi-L urma, nu-L cunoştea pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu! Dacă credinţa lui în El l-a mântuit, cum a spus Mântuitorul, înseamnă că l-a şi înţelepţit, cum zice Psalmistul: “Domnul îndreaptă pe cei gârboviţi, Domnul înţelepţeşte orbii, Domnul iubeşte pe cei drepţi” (Ps. 145, 8).

Întrebarea Mântuitorului “Ce voieşti să-ţi fac?” a fost pusă tocmai pentru ca să arate mulţimii că acest cerşetor orb nu doreşte de la El bani, ci că are credinţă că poate să-l vindece, fiindcă Îi răspunde ca unui Dumnezeu: “Doamne, să văd!”. Dacă era vorba de bani, Mântuitorul putea să-l întrebe în mod obişnuit: “Ce voieşti să-ţi dau?”, dar orbul acesta îşi cerşea vederea.

Interesant de observat este şi faptul că se foloseşte de două ori verbul “S-a apropiat/ apropiindu-Se”, atunci când se face referire la Domnul Iisus Hristos, ca să arate că prin aceasta faptul că credinţa apropie pe om de Dumnezeu şi că Hristos iese mereu în întâmpinarea celui ce crede. De asemenea, curgerea istorisirii este animată în mod expres prin verbele de mişcare “a trece”şi “a merge”; atenuată prin “a se apropia”, “a cerşi”, “a auzi” şi “a întreba”; împănată prin “a striga”, “a certa”, “a porunci” şi “a vedea”, şi oprită brusc prin verbele statice “a şedea” şi “a se opri”. Prin asta, se vădeşte din nou, ca şi în alte dăţi, bogăţia oratorică a Sf. Ev. Luca şi inspiraţia Sfântului Duh, pentru că toate aceste verbe nu fac decât să arate cât de viu şi plin de înţeles e cuvântul dumnezeiesc.

dan.camen.

__________________ 

---

[1] Sf. Nicolae Velimirovici, Predici, traducere Anca Sârbulescu, Ediţia a II-a, Editura Ileana, Bucureşti, 2006, p. 599

__________________

foto>

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/bc/CodexEgberti-Fol031-HealingOfTheBlindManOfJericho.jpg

 

Cain-ul José Saramago: un ateu autoexilat si in-Nobel-at

Citeam cu stupoare cum scriitorul portughez ateu, acest Cain contemporan, care a compus în 1991, imediat dupa caderea comunismului la nivel european, asa-zisa „Evanghelie dupa Iisus Hristos”, incercand prin aceasta parca sa „reinvie”… ateismul, si care a castigat ulterior, în 1998, premiul Nobel pentru Literatura, s-a autoexilat pe o insula pustie din Canare in semn de protest ca i-a fost interzisa, culmea (!), intr-o tara natala majoritar catolica, participarea cartii sale ofensatoare la competitia European Literary Prize. Prin acest exil el dorea probabil sa ajunga, in mod absurd, un martir… ateu. Pentru el blasfemia a devenit literatura si fost premiat pentru aceasta? Lui i s-ar fi potrivit, mai degraba, cel mai bine cuvintele Sfantului Episcop Nicolae Velimirovici, noul Hrisostom, care spunea urmatoarele> “[…] Omul poate trai fara orice si fara oricine – numai nu fara Dumnezeu. Aceasta este marturia pustinicilor, pe care au lasat-o Bisericii ca pe un capital. Insa nu se stie sa fi trait vreun ateu cincizeci de ani in deplina singuratate, in pustie. Un asemenea fapt n-a fost inregistrat in istoria neamului omenesc. Ateul nu-i in stare de asa ceva. El simte plictis si in tovarasia oamenilor, plictis care devine cumplit de chinuitor – chiar de nesuferit – in lipsa lor. El cauta oameni pentru a-i intepa cu acul veninos al ateismului sau si a se hrani cu durerea lor. Iar in pustie pe cine sa intepe afara de sine insusi? Si cu a cui durere sa se hraneasca, afara de durerea sa?[…]”[1] Iata si motivatia celor care i-au dat premiul Nobel acestui Cain anticrestin: “care cu parabole susţinute de imaginatie, compasiune şi ironie permanent ne permite, inca o data, să întelegem o realitate iluzorie” – dan.camen.

~~~+~~~

Saramago: comunist, ateu şi pesimist

România liberă/21 iunie 2010

Anticatolic şi antiisraelian

„[…] S-a bucurat de o glorie târzie, primind recunoaşterea ca scriitor de-abia pe la 50 de ani, când a publicat „Baltasar şi Blimunda”, roman cu care a câştigat PEN Club Award. Cea mai controversată operă a sa rămâne însă „Evanghelia după Iisus Hristos”, care a inflamat puternica comunitate catolică din Portugalia în special pentru că îl prezenta pe Iisus Hristos ca fiind un om simplu, căruia nimic din ce e omenesc nu-i era străin, inclusiv sexul. (Scenele fierbinţi dintre Iisus şi Maria Magdalena i-au oripilat pe credincioşi.) Guvernul conservator a interzis chiar participarea cărţii în competiţia pentru European Literary Prize pe motiv că este ofensator pentru populaţia catolică. În semn de protest, Saramago a părăsit Portugalia, mutându-se în insula spaniolă Lanzarote, loc unde a trăit până la sfârşitul vieţii. Când a aflat în 1998 că a luat Premiul Nobel pentru Literatură, Saramago a declarat modest: „Nu am fost născut pentru o asemenea glorie”, adăugând apoi că acest premiu l-a făcut alt om. Consecvent cu convingerile din tinereţe, la lansarea ultimei sale cărţi, „Çain”, în 2009, Saramago declara că Biblia este „un manual de rele moravuri”.

Condamnat şi postmortem

Mai vechiul său inamic, Biserica Catolică, nu l-a iertat pentru ofensele aduse nici după moarte. Astfel, L’Osservatore Romano, oficiosul Vaticanului,  îl cataloghează pe scriitorul portughez drept „un ideolog antireligios, un om şi un intelectual care nu admite nici un fel de metafizică, închis complet în încrederea sa adâncă în mate-rialismul istoric, adică în marxism. Spunea că nu poate să doarmă numai la gândul cruciadelor şi a Inchiziţiei, uitând de gulaguri, epurări, genocide şi samizdaturi  culturale şi religioase”, mai scrie cotidianul de la Vatican, care nu se sfieşte să-l numească pe Saramago „un populist extremist, care se lua cu o mare comoditate de un Dumnezeu în care el n-a crezut niciodată, în virtutea omnipotenţei şi omniscienţei sale”.[…]”

Jose Saramago> […] „José de Sousa ar fi fost şi numele meu dacă funcţionarul stării civile nu ar fi fost plin de zel şi nu ar fi adăugat pe certificatul meu de naştere şi porecla cu care tatăl meu era cunoscut în sat, «Sa­ramago». Trebuie să explic că Saramago este numele unei buruieni cu care pe vremea aceea se hrăneau oamenii foarte să­raci.

Gabriela Lupu

Articolul complet AICI

~~~+~~~

Jose Saramago, analizat critic de Vatican

Agerpres/ 21 iunie 2010

„Ziarul L’Osservatore Romano a analizat dispariţia lui Jose Saramago, un ”contestat laureat al Premiului Nobel” pentru literatură, decedat vineri, 18 iunie, în Insulele Canare, într-o notă critică, reparcurgând cu răceală viaţa şi opera scriitorului, relevă agenţia de presă Il Velino.

”Saramago a fost un om şi un intelectual care nu a recunoscut nicio metafizică, până în ultima clipă, înrădăcinat în credinţa sa încăpăţânată în materialismul istoric, alias marxism. În mod lucid autoplasându-se de partea zâzaniei în terenul evanghelic, se declara treaz numai la gândul cruciadelor, sau Inchiziţiei, uitând de amintirea gulagului, a epurărilor, genocidelor şi samizdatelor culturale şi religioase”, scrie cotidianul Sfântului Scaun.[…]

În ceea ce priveşte religia, având în vedere că mintea sa s-a agăţat întotdeauna de o trivializare destabilizatoare a sacrului şi un materialism libertar ce s-a radicalizat pe măsura avansării în vârstă, Saramago nu a ratat niciodată sprijinirea unui simplism teologic descurajant: dacă Dumnezeu se află la originea a tot, el este cauza fiecărui efect şi efectul fiecărei cauze.

”Un populist extremist” ca Saramago, mai notează L’Osservatore, şi care şi-a asumat motivul răului în lume, ar fi trebui în primul rând să identifice această problemă cu toate structurile greşite umane, de la cele istorico-politice la cele socio-economice, în loc să facă prea uşor saltul la planul metafizic, de altfel detestat şi învinovăţit, al unui Dumnezeu în care nu a crezut niciodată, din cauza atotputerniciei, omniscienţei, caracterului atotvăzător ale sale.

Din 1991 datează contestata operă ”Evanghelia după Isus Hristos”, o provocare la memoria creştinismului, care nu ştie pe cine să salveze dacă, printre altele, Hristos este fiul unui Tată care îl trimite netulburat la sacrificiu; care pare să se înţeleagă mai bine cu Satana decât cu oamenii; care supraveghează universul cu puterea se fără milă; Hristos nu ştie nimic despre sine ci doar când ajunge la un pas de cruce; Maria i-a fost mamă ocazională; iar Lazăr este lăsat în mormânt pentru a nu-l destina unei morţi suplimentare.

”Lăsând lipsa de respect la o parte, sterilitatea logică, înaintea celei teologice, a unor astfel de ipoteze, nu produce deconstrucţia ontologică urmărită, ci se transformă într-o dialectică sectară atât de evidentă încât îi neagă orice credibilitate”, conchide ziarul Sfântului Scaun.”

Articolul complet AICI

~~~+~~~

_________________________

[1] Scrisoarea a 236-a în Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi (scrisori misionare), vol. II, ed. a II-a, trad. din limba sârbă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, pp. 188-189

foto>

http://www.cotidianul.ro/resizer.php/images/stiri/0610/1276875170saramago.jpg?width=470&image=/images/stiri/0610/1276875170saramago.jpg

http://luisfale.files.wordpress.com/2009/11/caim.jpg

http://simania.co.il/bookimages/covers9/90641.jpg

http://www.ultimahora.com/adjuntos/imagenes/000/201/0000201079.jpg

 

Rugaciunea a LXXXVII-a de pe Malul Lacului … sau despre ‚comoara’ crestinilor

Rugaciunea a LXXXVII-a de pe Malul Lacului*

…sau despre ‚comoara‘ crestinilor

de Sfantul Nicolae Velimirovici

Voi, purtatorilor de Dumnezeu sunteti sarea pamantului si lumina lumii [1]. Daca voi va pierdeti mireasma si va intunecati, lumea sa va goli de viata, va fi doar o piele de sarpe naparlita pe care acesta o pierde printre spini.[2]

Voi aveti flacara cereasca in mijlocul cenusii.[3] Daca voi va ingaduiti sa pieriti, lumea va fi o gramada de cenusa dincolo de portile vietii.

Purtatorii de moarte flecaresc despre viata voastra, fiindca ei nu au o viata a lor.

Sperjurii se jura pe Dumnezeul vostru, fiindca ei nu au un Dumnezeu al lor.

Un mincinos se indreptateste pe sine cu adevarul tau, fiindca acesta nu-l are pe al sau.

Inteleptii lumii cauta intelepciunea pe cai intortochiate si revin la intelepciunea voastra, fiindca alta nu exista.

Famenii va persecuta fiindca se tem de puterea voastra, pe care nu o pot lua de la voi.

Lasii va invidiaza curajul, fiindca ei nu au nimic care sa-i incurajeze.

Iata, bogatii cersesc cu totii la voi, totusi nimeni nu va poate oferi nimic. Voi sunteti bogati, fiindca Il aveti pe Dumnezeu. Voi sunteti avuti, fiindca sunteti purtatori de Dumnezeu.

Sufletul vostru este salasul Dumnezeului Celui Viu. Inima voastra este tronul Sau. Mintea voastra este Muntele Sinai acolo unde numai El singur da tablele legii si graieste. [4]

Calatoriti liber cu Dumnezeu in voi; nu va veti rataci si nu veti ramane fara adapost. Intrati cu el liber prin portile zilei, iar ziua va fi a voastra. Intrati cu El nestingheriti prin portile noptii si noaptea va va arata minunile ei.

Nu va vindeti comoara, caci lumea nu o poate plati. [5]

Nu negutatoriti cu universul, caci acesta nu va poate oferi nimic decat pe sine. El insusi nu este decat o biata hartie in comparatie cu aurul. Intr-o buna zi va arde si va fi redus la o mana de cenusa.[6] Va muri cu adevarat? El este deja mort si nu are nimic fara comoara voastra duhovniceasca.

Spatiul, de la un capat la altul nu va poate cuprinde avutia.

Timpul, de la un cap la altul nu va poate calcula avutia.

Lumea va uraste, fiindca voi aveti pace si ea nu are.

Lumea va invidiaza, caci voi aveti bogatie, iar ea este impovarata de lipsuri.

Lumea se teme de voi, fiindca aveti putere, iar ea nu are.

Lumea va uraste, fiindca voi sunteti binecuvantati [7], iar ea este nenororcita.[8]

Nu contrariati lumea si nu puneti gaz pe foc, fiindca intreaga lume luceste de flacarile rautatii. Ati fost izolati, spuneti voi? Simt oare mormintele cu adevarat o tovarasie? O persoana vie intr-un cimitir e mai putin singura decat toate mormintele celor morti.

Sunteti putini la numar, ziceti? Dar sunteti bine inarmati. Vrajmasii vostri sunt morminte varuite.

Lumea e lipsita de viata fara voi. Voi sunteti vasele prin care viata se scurge in lume.

Lumea n-are bucurie fara voi. Prin voi rasetele intra in temnita.

Nu va ingrasati trupurile, fiindca ingrasarea este ingreunare duhovniceasca. Nu acumulati noroi in vasele voastre, fiindca acestea se vor lenevi, iar sufletele vi se vor subtia.

Cu ravna pastrati-L pe Mirele ceresc in voi si aveti grija sa nu-L indepartati de la voi.[9] Cu adevarat, El este tot atat de sensibil ca o pasare si nu Se va impune cu sila. La un singur gand necugetat El zboara de la minte. Din pricina unei singure dorinte necurate El fuge din inima.

Amintiti-va: daca El va paraseste, lumea va deveni desarta pentru voi, piele de sarpe naparlit printre spini.

[1] Matei 5, 13-14

[2] Matei 5, 15-16 si 6, 22-23

[3] Marcu 9, 49-50; Luca 3, 16 si 12, 49

[4] Iesire 19, 20

[5] Matei 13, 44-46

[6] 2 Petru 3, 10-12

[7] Matei 5, 10-12 si Ioan 15, 20

[8] Matei 10, 22 si Ioan 15, 18-25

[9] Mirele ceresc = Iisus Hristos *(vezi la Matei 9, 15 si 25, 1-3; Ioan 3, 29)

*Editura Anestis, 2006

 

Rugaciunea a XLVII-a de pe Malul Lacului … sau despre “Mireasa” Duhului

Rugaciunea a XLVII-a de pe Malul Lacului*

…sau despre “Mireasa” Duhului

de Sfantul Nicolae Velimirovici

Vino mai aproape de mine, si mai aproape. O, maret Duh al Adevarului. Apropie-Te si intra intru mine, mai adanc decat intra in mine lumina si aerul. Cu adevarat, eu pot petrece o noapte intreaga fara de lumina, dar fara Tine eu nu pot nici macar sa ma asez pe patul meu. Pot face zece pasi fara de aer, dar fara Tine nu pot face nici macar unul.

Fa-Ti salas in sufletul meu mai adanc decat poate patrunde cugetul. Intregul univers este insufficient spre a-mi incuraja sufletul de a persevera in feciorie, daca Tu nu-l incurajezi.

Lumea cere neincetat mana sufletului meu spre a se cununa cu el. Lumea ii ofera sufletului meu toate comorile sale numai ca acesta sa inceteze de a Te mai astepta. Lumea isi spoieste toate mormintele sale doar pentru a-mi ademeni sufletul. Lumea isi etaleaza la soare toata cenusa sa si revarsa lingusiri si fast peste ea, doar spre a-mi ademeni sufletul.

Arata-Ti intreaga Ta splendoare, o, Sfinte Duhule, astfel incat sa poata recunoaste a Carui mireasa este el.

Apropie-Te de mine, din ce in ce mai mult, o, Putere a Sfintei Treimi. Intra in constiinta mea mai adanc decat pot face cugetele si simbolurile lumii. In acelasi chip in care o mama inteleapta concepe, pregateste si impodobeste leagan pentru copilul ei, tot astfel pregateste si-mi impodobeste mintea pentru ceea ce se va naste din Tine, o, Frumsete si Curatie.

Multe cugete rele misuna precum serpii in jurul leaganului Fiului tau. Si multe dorinte viclene se ivesc din inima mea si cauta leaganul Pruncului Tau spre a-L otravi cu sagetile lor.

Apara leaganul mintii mele si invata-mi sufletul cum sa dea nascare si sa ingrijeasca de un pruncusor.

Invaluie intr-un adanc intuneric calatoria tututor oaspetilor rauvoitori care vin sa vada pe fiul meu cel nou-nascut. Si inalta sus o prea-stralucitoare stea deasupra caii Inteleptilor de la Rasarit, oameni care sunt cu adevarat intelepti, fiindca ei vin sa-mi viziteze nepretuitul meu prunc cu trei daruri – credinta, nadejdea si dragostea.

Apropie-Te de mine si mai mult, O, maret Fiu al lui Dumnezeu. Pogoara mai adanc in inima mea decat orice emotie, dorinta ori patima a lumii ce ar putea pogori intr-insa. Apara-mi inima de nenumaratii negustori, de numerosii vanzatori si cumparatori care pururea misuna in legiuni nenumarate dimprejurul tinerei si neexperimentatei mele inimi. Si invata-mi inima sa nu fie nebuna dupa pestritele iluzii ale oamenilor si lucrurilor.

Fa-Ti salas in adancul inimii mele, asa precum stapanul casei o face in propria sa casa, iubitul meu Fiu, si fii pentru mine un judecator nemilos si un sfetnic priceput.

Odata ce curatia sufletului si priceperea mintii vor ocupa inima, cu adevarat in desert vor incerca duhurile cele rele sa paseasca intr-insa.

Iar inima mea se va umplea de o negraita, cereasca pace si-L va slavi pe Dumnezeu dimpreuna cu heruvimii si cu serafimii. Si imbogatita fiind ea ii va reda sufletului si mintii ceea ce a imprumutat, caci fiind egala lor, ea le va recompensa in masura egala.

Iar inima mea se va umple cu o dulce iubire fata de Domnul sau, si cu impreuna-patimire si bunavointa fata de sufletele suferinde din lume si din iad.

Apropie-Te de mine si mai mult, maretul meu Domn.

*Editura Anestis, 2006

foto> http://www.hessink.nl/Webalbum/sekhmet/ikonen/ALBUM5.HTML