Senatul votează pe 14 iunie reluarea adopţiilor internaţionale, deghizate în „adopţii interne”

Jurnalul National / 13 iunie 2011

Ce-ar mai fi de vândut în România? Pădurile le-am rezolvat, munţii îi întâlnim prin declaraţiile de avere ale unora, terenurile agricole sunt cumpărate de străinii ce-şi descoperă la noi „pasiunea” pentru agricultură, fabricile şi uzinele sunt mormane de fier vechi înghesuite în containerele din port, aurul e pe ducă, combinatele sunt date. Ce-a mai rămas de vândut în România? O marfă după care străinii tânjesc de ani de zile. Comercializată en-detail, i-a îmbogăţit în anii ’90 pe negustorii pricepuţi. ONG-uri şi case de avocatură. Din ce s-ar mai putea face azi bani în România? Din copiii abandonaţi. Guri de hrănit, salarii de plătit asistenţilor sociali şi maternali, pagubă-n buget. Suflete-n plus pe harta României care e pregătită să-şi exporte iar copiii.

„În sistemul de protecţie socială din România sunt, în momentul de faţă, circa 67 000 – 70 000 de copii. Dintre aceştia, circa 23 000 de copii sunt în centre de plasament, circa 21 000 de copii sunt în asistenţă maternală, restul copiilor sunt în alte forme de plasament. (…) În momentul de faţă şi, de fapt, în ultimii cinci ani, numărul de familii de români care vor să adopte copii excede numărului de copii adoptabili. Dacă numărul de copii adoptabili este, undeva, la o medie de 1 100 – 1 200 de copii, numărul de familii care doresc să adopte copii, familii de români, este de circa 1 600 – 1 700 şi, de foarte multe ori, aceste familii renunţă din cauza birocraţiei sau din cauza altor motive, dar interesul în România pentru adopţia naţională este un interes major, care ne deosebeşte faţă de alte state din Europa”. Aşa îşi promova în plenul Senatului proiectul legislativ de modificare a Legii 273/2004 Bogdan Panait, secretar de stat la Oficiul Român pentru Adopţii (ORA). În realitate, e o campanie de marketing, bine coordonată, cu reportaje lacrimogene la televizor şi imagini cu stadioane pline de copii ai nimănui. Scopul proiectului legislativ e unul singur: reluarea adopţiilor internaţionale! Cetăţănii români sunt discriminaţi de lege, iar prevederile Constituţiei sunt nesocotite, lucru care, într-adevăr, „ne deosebeşte faţă de alte state din Europa”…

Protectul legislativ 250/2011 operează 70 de modificări în legea privind regimul juridic al adopţiilor. Una singură a fost scoasă la înaintare, în public: reducerea perioadei în care un copil poate fi declarat adoptabil (30 de zile de la eliberarea certificatului de naştere în situaţia copilului cu părinţi necunoscuţi – abandonaţii din maternităţi -, sau 1 an de la luarea măsurii de protecţie în cazul copiilor care au părinţi, dar aceştia sunt dezinteresaţi de ei). Familiile de români care vor să înfieze s-ar putea declara fericite. Greşit! De acum înainte, conform legii, vor concura pentru un copil adoptabil cot la cot cu cetăţenii străni, la aceeaşi categorie: „adopţie internă”. Şi asta în vreme ce conaţionalii noştri aflaţi la muncă în străinătate vor aplica, dacă vor să înfieze copii din România, la categoria „adopţii internaţionale”.

Ce nu s-a spus până acum despre PL 250/2011 este că el modifică noţiunea de „adopţie internă”. Legea veche, încă în vigoare, prevede că adopţia internă e cea în care atât adoptatorul cât şi adoptatul au domiciliul stabil în România. Legea nouă, care va fi votată mâine [14 iunie – n.m.] de Senat, spune că „adopţia internă” este cea „în care atât adoptatorul sau familia adoptatoare, cât şi adoptatul au reşedinţă obişnuită în România”. Ce înseamnă „reşedinţă obişnuită”? PL 250/2011 introduce în lege un nou articol – art.3, ind (1) – cu următorul cuprins: „în sensul prezentei legi, prin reşedinţă obişnuită în România a adoptatorului/ familiei adoptatoare se înţelege situaţia: a) cetăţenilor români cu domiciliu în România (…)” dar şi, atenţie! „b) cetăţenilor statelor membre UE/SEE sau străinilor care au drept de rezidenţă permanentă sau după caz, drept de şedere permanentă pe teritoriul României”.

„Reşedinţă obişnuită” – două cuvinte, 18 litere ce redeschid poarta străinilor spre copiii din România. ORA motivează înlocuirea termenului „domiciliu” cu „reşedinţă obişnuită” invocând „necesitatea utilizării terminologiei care se regăseşte în Convenţia asupra protecţiei copilului şi cooperării în materia adopţiei internaţionale încheiată la Haga, în 29 mai 1994 şi ratificată de România prin legea nr.84/1994”. Argumentaţia e subţire, susţine chiar Guvernul României, prin Consiliul Legislativ care precizează, în avizul trimis Senatului, că „deşi în actul internaţional amintit, în varianta în limba română, se foloseşte această expresie, iar în variantele în alte limbi întâlnim expresii cu sens similar, terminologia a fost aleasă astfel încât să reflecte aceeaşi noţiune în dreptul naţional al fiecărui stat parte la Convenţie. Astfel, prin reşedinţă obişnuită, în orice stat parte la Convenţie se înţelege locul unde persoana fizică are locuinţa în mod obişnuit, în mod normal, nu ocazional, şi potrivit declaraţiei oficiale pe care o face la autorităţile compertente, iar în dreptul român are drept corespondent termenul de «domiciliu»”.

Găselniţa cu „reşedinţa obişnuită” serveşte doar intereselor străinilor care vor să adopte din România şi, pe termen lung, dacă PL 250/2011 va fi adoptat, crează confuzie în sistemul legislativ românesc. Pe aceste considerente, Comisia pentru politică externă din Senat a dat aviz negativ proiectului, subliniind că el „confirmă posibilitatea efectuării adopţiilor în România de către cetăţenii străini sub o aşa-zisă formulă a «ideii de adopţie internă», precum şi faptul că legislaţia română urmează să înregistreze două definiţii diferite ale aceleaşi noţiuni, cea de «reşedinţă obişnuită», una în noul Cod Civil, cea de-a doua în proiectul legislativ în discuţie, situaţie inacceptabilă din punct de vedere al tehnicii legislative. În avizul negativ se mai precizează: „Comisia pentru politică externă a exprimat, cu largă majoritate, preferinţa pentru o nouă iniţiativă legislativă, care să elimine barierele birocratice şi să permită accelerarea procedurilor de adopţie internă efectuate de cetăţenii români, şi nu confirmarea posibilităţii efectuării unor adopţii internaţionale mascate, justificate, printre altele, de volumul investiţiilor efectuate în România de investitorul străin”.

Care sunt principalii benefiari ai noii legi privind regimul juridic al adopţiilor? Teoretic, ea îi avantajează pe toţi străinii, din orice colţ al lumii ar fi ei, care poftesc să înfieze copii din România. PL 250/2011 spune că adoptatorii ar trebui să aibă „drept de rezidenţă permanentă sau după caz, drept de şedere permanentă pe teritoriul României”. Cetăţenii statelor membre UE/SEE (spaţiul economic european – Islanda, Liechtenstein şi Norvegia), dar şi cei din state non-UE pot obţine drept de rezidenţă permanentă dacă o au şedere continuă şi legală pe teritoriul României pentru o perioadă mai mare de 5 ani. La stabilirea continuităţii nu sunt considerate întreruperi absenţele temporare din România care nu depăşesc 6 luni. Primul pas pentru a obţine rezidenţa permantă este obţinerea dreptului de şedere permanentă, situaţie prevăzută, de altfel, în generosul proiect legislativ.

Legea a trecut prin Senat cu o viteză uluitoare. Pe 21 martie a.c., proiectul a fost prezentat Biroului Permanent, iar mâine, 14 iunie, va fi votat în plenul Senatului. În paralel şi „aparent” fără nici o legătură, legii i-a fost dedicată la tv o campanie de lobby, cu ştiri zilnice şi de impact, în prime-time, cu spoturi de promovare şi site pe care se strâng online semnături de susţinere. Cine sunt propulsorii reluării adopţiile internaţionale? „La Comisie (n.r. – Europeană) am trimis un proiect (…). Sincer, cei de acolo ar dori o largheţe mai mare a prevederilor noastre, lucru pe care, în momentul de faţă, nu-l putem realiza, dar, cel puţin din punctul lor de vedere, ar dori o deschidere mai mare pentru adopţie în România. În rest, cu Parlamentul Europei, sincer, nu am avut asemenea discuţii, este adevărat, însă semnale sunt trase de la nivelul celor care deţin convenţiile internaţionale la care noi suntem parte, cum este Convenţia ONU şi, într-adevăr, ei ne-au cerut în 2009 o deschidere mai mare în privinţa adopţiilor”, mărturisea Bogdan Panait în plenul Senatului.

Se redeschide prăvălia unei ţări second-hand. Avem „marfă nouă”. Confiscată de prin maternităţi şi nerevendicată. Copii „proaspeţi”, pe care nu putem să-i creştem în propria lor ţară, pentru că nu ne pasă. Nici de ei, nici de ţară. Doar „interesul superior”...

Reşedinţa nu e la adresa de domiciliu

Potrivit prevederilor art.13 din Decretul 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, „domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică şi principală”. În plus, noţiunea de „reşedinţă obişnuită” nu a fost definită până acum de nicio lege românească în vigoare. OUG 97/2005 prevede că „domiciliul persoanei fizice este adresa la care aceasta declară că are locuinţa principală”, în vreme ce reşedinţa este „adresa la care persoana fizică declară că are locuinţa secundară, alta decât cea de domiciliu”. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile Legii 287/2009 privind Codul Civil (Noul Cod Civil), domiciliul fiind „locul unde persoana fizică are principala sa aşezare” (art.87), iar reşedinţa „locul unde persoana are locuinţa secundară” (art.88).

Un stadion de copii livraţi străinilor

Una dintre primele legi apărute în România după Revoluţie a fost Legea 11/1990 privind încuviinţarea înfierii. În această lege s-au stipulat şi proceduri privind adopţia internaţională, până atunci inexistente în legislaţia românească (există însă voci care susţin că, în perioada 1980 – 1989, Ceauşescu a trimis „la export” circa 600 de copii, prin adopţii internaţionale).

Înainte de 1996, adopţiile se făceau direct din familia biologică şi au devenit imediat o afacere înfloritoare. Pentru intermediari, pentru magistraţi şi pentru părinţii naturali ai copiilor înfiaţi. Nu există statistici oficiale cu numărul adopţiilor internaţionale din această perioadă. Răspunzând unei solicitări făcute de „Jurnalul Naţional” în 1998, Comitetul Român pentru Adopţii ne informa că „în perioada 1991 – 1998 au fost înregistrate 6896 de adopţii internaţionale”. Greu de crezut, atâta vreme cât numai în 1998, conform datelor pe care le deţinem astăzi, au fost înrregistrate 2720 de adopţii (37 dintre copiii înfiaţi au ajuns în Cipru, 512 în Italia şi 726 în SUA). În anul imediat următor, au luat calea străinătăţii alţi 2117 copii (6 dintre ei au ajuns în Andora, 20 în Australia, 6 în Finlanda şi 9 în Luxemburg). Potrivit datelor furnizate la acea vreme de Agenţia Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie, în perioada 1997 – 2000 au fost aprobate 9595 de adopţii internaţionale (şi doar 3600 de adopţii naţionale). 3500 au fost realizate doar în anul 2000, iar o treime dintre copii au plecat în SUA. Americanii editau îndrumare de adopţie, iar unul dintre ele „How to adopt in Colorado”, dădea chiar şi preţurile la copii: organizaţia „Hand in Hand International Adoption” percepea o taxă de 16.245 de dolari pentru un copil român cu vârsta între 6 şi 14 ani. Dublu faţă de un copil filipinez care era cotat la 8.550 de dolari.

La sfârşitul anului 2000 existau 105 fundaţii acreditate să presteze servicii în procesul de adopţie. Din statisticile existente, aceste fundaţii au contribuit la finanţarea sistemului de protecţie a copiilor instituţionalizaţi cu circa 10 milioane de euro, în mai puţin de doi ani de activitate (1999 – august 2000). Afacerea devenise extrem de profitabilă, iar câştigurile erau împărţite între ONG-uri, case de avocatură şi angajaţi din sistemul de protecţie a copilului. În 2001, numai în patru luni (ianuarie – aprilie), au fost încuviinţate, definitiv şi irevocabil, 920 de adopţii internaţionale.

În urma solicitărilor Parlamentului European, în octombrie 2001 România a introdus un moratoriu care suspenda adopţiile internaţionale. Cu toate acestea, în perioada 2001 – 2003, în plin moratoriu, Guvernul României a trimis către instanţele judecătoreşti, prin memorandumuri, 1115 cereri de adopţie internaţională. 1003 au fost aprobate şi, dintre copiii înfiaţi, 8 au plecat în Andora, 6 în Malta, unul în Slovacia, 4 în Venezuela, 230 în Italia şi 384 în SUA.

În mai 2004, baroneasa Emma Nicholson declara, într-un interviu acordat BBC, că „în 10 ani, peste 30.000 de copii au fost transferaţi în străinătate, cu un profit de un miliard de dolari pentru oficialităţi şi intermediarii care au înlesnit adopţile”. Doi ani mai târziu, Oficiul Român pentru Adopţii anunţa că nu mai ştie nimic de soarta a 1150 de copii adoptaţi în străinătate după 1997. Cei mai mulţi dintre aceşti copii fuseseră înfiaţi în SUA, ţară care nu a adoptat Convenţia de la Haga referitoare la procedurile de informare post-adopţie. Vă amintiţi? Aceeaşi Convenţie de la Haga e invocată azi, pentru justificarea expresiei „reşedinţă obişnuită” în legea ce permite reluarea adopţiilor internaţionale…

Cu 30.000 de copii poţi umple un stadion. Dacă aţi văzut spotul tv ce face lobby pentru exportul de copii, folosind manipularea emoţională, să ştiţi că acolo, în tribunele acelea, sunt copiii plecaţi din România, fără voia Ei, în SUA, Italia, Malta, Venezuela, Honolulu…

Românii sunt discriminaţi

Legea care, aparent, propovăduieşte adopţia internă îi nedreptăţeşte pe cetăţenii români. Şi pe cei rămaşi în România, şi pe cei plecaţi la muncă, în străinătate. Primii sunt încadraţi, alături de străini, la categoria „adopţie internă”, însă au o condiţie suplimentară de îndeplinit: trebuie să fi „efectiv şi continuu pe teritoriul României în ultimele 12 luni anterioare depunerii cererii de atestare. La stabilirea continuităţii nu sunt considerate întreruperi absenţele temporare care nu depăşesc 3 luni şi nici cele impuse de şederea pe teritoriul altui stat în scop diplomatic”. Prin comparaţie, străinii nu-şi pierd dreptul de şedere permanentă şi, deci, nici pe cel de-a adopta, dacă lipsesc din România o perioadă de maxim 6 luni.

Constituţia, la art. 16, prevede egalitatea în drepturi a cetăţenilor României. Indiferent de domiciliul şi de locul de muncă pe care îl au sau de ţara în care se află. „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi au autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Vorbe! PL 250/2011 îi încadrează pe cetăţenii români aflaţi în străinătate la „adopţie internaţională”. În noua lege, art. 45, alin. (1), lit. b) prevede că: „adopţia internaţională a copilului cu reşedinţa obişnuită în România de către o persoană/familie cu reşedinţa obişnuită în străinătate poate fi încuviinţată numai pentru copiii care se află în evidenţa oficiului (n.r. – ORA) şi numai dacă adoptatorul sau unul dintre soţii familiei adoptatoare este şi cetăţean român”. În plus, „adopţia poate fi încuviinţată numai după o perioadă de 2 ani, termen în care se realizează procedura de adopţie internă”. Dintotdeauna, legea privind regimul juridic al adopţiilor a încălcat prevederile art. 16 din Constituţie, iar „Jurnalul Naţional” a atras atenţia public asupra acestui fapt încă de pe vremea când Legea 273/2004 era în faza de proiect.

Din respect pentru legea fundamentală a ţării, sesizăm încă o dată Curtea Constituţională a României şi instituţia Avocatului Poporului, cerându-le să repună în drepturi milioanele de cetăţeni români, nedreptăţiţi de-o lege făcută la noi pentru beneficiul cetăţenilor din Andorra, Venezuela, Malta, Italia şi, mai ales, din SUA.

„Mulţumesc celor două comisii care au adus un amendament referitor la posibilitatea românilor din străinătate să adopte pe care internaţională copii din România” – Bogdan Panait, secretar de stat ORA

„Ştiu şi semnalele internaţionale, nu cele de la Comisie, din alte părţi. Ştiu care sunt aşteptările, dar mi-aş dori foarte mult ca legislaţia care, eventual, ar pune în discuţie o flexibilizare a cadrului general în ceea ce priveşte adopţiile să fie însoţită de o legislaţie draconică pentru cei care comit infracţiuni şi organizează ringuri infracţionale în legătură cu această procedură de adopţie” – Senator Cristian Diaconescu

ADRIANA OPREA-POPESCU

sursa>

http://www.jurnalul.ro/special/special/senatul-voteaza-maine-reluarea-adoptiilor-internationale-deghizate-in-adoptii-interne-581483.html

 

Patriarhia Romana despre Legea privind parteneriatul social dintre Stat şi Culte: 2 aspecte pozitive si 7 discutabile

UN DEMERS POZITIV, DAR INCOMPLET

Basilica.ro / 6 aprilie 2011

În legătură cu Legea privind parteneriatul dintre stat şi culte în domeniul serviciilor sociale, recent adoptată în Parlamentul României, Patriarhia Română face următoarele observaţii:

I. Această lege nu a fost elaborată la solicitarea Patriarhiei Române, ci este iniţiativa legislativă a unui grup de parlamentari.

II. Aspecte pozitive:

1. Legea recunoaşte cultelor calitatea de parteneri sociali şi cea de furnizori de servicii sociale, încurajând astfel coresponsabilitatea şi cooperarea Stat – Biserică în domeniul asistenţei sociale.

2. Legea trimisă la promulgare face o distincţie clară între activităţile sociale ale Cultelor fundamentate pe o convingere şi experienţă spirituală puternică devenită tradiţie şi activităţile sociale ale ONG-urilor, care nu au aceeaşi durabilitate în timp, aderenţă mare la mase şi nici motivaţie spirituală ca un Cult religios.

III. Aspecte discutabile:

1. Asimilarea tuturor cultelor sub denumirea de Biserică este forţată şi incorectă, mai ales pentru cultul mozaic şi cultul musulman.

2. Legea limitează drastic domeniile în care statul sprijină activităţile sociale ale cultelor, fiind vizate doar activităţile cu tinerii, bătrânii şi victimele calamităţilor naturale. Or, Biserica desfăşoară activităţi de asistenţă socială în favoarea persoanelor cu dizabilităţi, şomeri, migranţi, dependenţi etc.

3. Legea pune în concurenţă directă Biserica Ortodoxă Română cu minorităţile religioase care sunt masiv sprijinite financiar din străinătate, fără referire expresă în text la criteriul proporţionalităţii, enunţat clar în Legea cultelor, criteriu care corespunde contribuţiei la bugetul de Stat a credincioşilor diferitelor culte. În actuala formulare a legii, există riscul pentru credincioşii ortodocşi de a fi supuşi prozelitismului altor Culte doar pentru că acestea obţin importante fonduri din străinătate şi au structuri de asistenţă socială mai performante, organizate cu sprijin extern.

4. Legea vorbeşte despre libera concurenţă, adică despre o mentalitate de piaţă transpusă în relaţiile dintre culte, atitudine care descurajează cooperarea între diferitele Culte în vederea realizării de proiecte comune şi încurajează confruntarea dintre acestea.

5. În actuala formulare a legii nu este prevăzută clar asigurarea continuităţii sprijinului în cazul unor activităţi sociale de durată ale Cultelor, nici dreptul cultelor de a participa la evaluarea proiectelor, ci se foloseşte sintagma „după caz” (art. 9 alin. 2).

6. Sprijinul de 80% de la buget este mai incert decât sprijinul de 98% din Fondul Social European (fonduri europene), contribuţia proprie a Cultelor fiind doar 2%.

7. Legea acordă prerogative prea largi autorităţilor locale (care elaborează raport de oportunitate asupra proiectelor) şi celor centrale (cu drept de apel la proiecte), fără a se preciza care este iniţiativa Cultelor. Acestea sunt reduse la rolul de simpli executanţi ai demersurilor şi intereselor autorităţilor de stat, iar nu de parteneri, aşa cum se enunţă în titlul Legii.

Patriarhia Română consideră că se impune ca toate aceste aspecte negative să fie avute în vedere cu ocazia reexaminării Legii privind parteneriatul dintre stat şi culte în domeniul serviciilor sociale în Parlamentul României.

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/bun_demers_pozitiv_dar_incompletb_4640.html

 

Societatea civilă vs. Biserică

DW-World.de / 10 martie 2011

Autor: Horaţiu Pepine, Redactor: Laurenţiu Diaconu-Colintineanu

Parlamentul a adoptat o lege privind parteneriatul dintre stat şi culte în domeniul serviciilor sociale, generând, surprinzător, o controversă aprinsă.

ONG-urile implicate în proiecte sociale au cerut preşedintelui Traian Băsescu să nu promulge legea. Presa de stânga, afiliată curentului laicist, a denunţat influenţa crescândă a Bisericii Ortodoxe Române. Mai mulţi politicieni din opoziţie au acuzat complicitatea cu scop electoral între prelaţii ortodocşi şi partidul de guvernământ.

O parte din cler a părut la rândul său îngrijorat de sarcinile prea mari care ar reveni de aici înainte Bisericii. În general s-a creat o stare negativă, deşi e vorba mai curând de o serie de neînţelegeri.

Ceea ce nu se ştie, de pildă, este că, în dezbaterile din comisii, proiectul s-a bucurat de susţinerea salutară a opoziţiei. Proiectul privind “parteneriatul dintre stat şi culte în domeniul serviciilor sociale” a fost iniţiat de 90 de deputaţi şi senatori PDL, dar, în comisii, reprezentanţii PSD au întrevăzut rapid care sunt avantajele lui pe plan local. În fapt, proiectul, odată pornit, ajunge la dispoziţia “autorităţii contractante” sau, cu alte cuvinte, a majorităţilor locale, aşa cum sunt ele constituite prin alegeri.

Dacă ar fi să distingem chiar nuanţele cele mai fine, UDMR a fost uşor distant, deşi nu s-a opus, PNL a fost mai curând favorabil, iar PSD-iştii s-au scindat în partizani hotărâţi şi în adversari radicali. Uneori dezbaterea părea că se poartă în sânul PSD-ului.

Lucrurile acestea nu sunt deloc uimitoare, dacă luăm în seamă relaţiile concrete din lumea rurală românească, acolo unde reprezentanţii PSD au avut mereu legături mai strânse cu clerul ortodox. Aşadar, în ciuda ambianţei nefavorabile din presă, proiectul parteneriarului stat-biserică s-a bucurat în Parlament de o largă susţinere.

Mai problematic este faptul că Guvernul a dat proiectului aviz negativ. Legea parteneriatului dintre stat şi biserică a fost adoptată la fel ca legea reducerii TVA şi ca altele asemănătoare ignorând complet opinia Finanţelor. PDL a dorit foarte mult să promoveze această lege, în ciuda miniştrilor săi, sperând probabil să atenueze şocul moral provocat de reducerea cheltuielilor sociale.

Miza politică a fost evidentă şi din numărul neobişnuit de mare al semnatarilor (90), dar proiectul conţine totuşi o miză şi mai importantă care priveşte reformarea mecanismelor însele de alocare bugetară. Este vorba de înlocuirea – fie şi parţială- a alocaţiilor bugetare “de sus” prin finanţarea unor proiecte concepute “de jos”; e vorba, în cele din urmă, de prima aplicare mai hotărâtă a principiului subsidiarităţii.

Pe scurt, legea descrie modul în care un proiect social conceput de un cult religios poate primi bani de la bugetul public. În prealabil, Ministerul de resort constituie un buget global pentru asemenea proiecte, din care se acordă bani numai proiectelor eligibile, ce trec prin filtrul consiliilor locale.

Biserica are obligaţia de a participa la proiect cu cel puţin 20% din valoarea lui totală. E posibil aşadar ca nu toţi banii să fie cheltuiţi – aşa cum se întâmplă din nefericire cu fondurile europene pentru România -, după cum este posibil să rămână multe proiecte nefinanţate. În consecinţă, Guvernul nici nu ar avea motive să se teamă că va fi supus le cheltuieli nemăsurate, de vreme ce stă în puterea lui să decidă câţi bani acordă acestor programe.

Este însă de notat că Guvernul a respins proiectul pe vremea când el avea o formă destul de diferită. Iniţial, într-adevăr, se crea un mecanism prin care o parohie putea să oblige Guvernul să-i finanţeze toate proiectele, dacă întrunea şi acordul consilierilor locali. „Parteneriatul stat-biserică” era foarte puternic şi era descris pe larg în lege, dar ulterior el a rămas numai în titlu.

Legea, în forma adoptată, descrie mai puţin un parteneriat instituţional, cât modul în care iniţiativele filantropice ale unor comunităţi religioase (oricare ar fi ele) pot primi susţinere publică. O parohie care vrea să înfiinţeze un azil de bătrâni, de exemplu, sau o casă de copii poate primi finanţare de la buget dacă contribuie cu o cincime.

ONG-urile interesate au obiectat însă că ele au fost ignorate şi au anunţat că doresc să participe şi ele la concursurile de proiecte. Este de fapt cea mai importantă obiecţie, deşi aceste organizaţii nu sunt cu totul excluse.

Există şi astăzi posibilitatea ca ONG-urile de utilitate publică să primească bani de la bugetul de stat, dar ele doresc să profite de acest moment favorabil pentru a conferi sistemului de finanţare a proiectelor sociale o neutralitate deplină.

Intenţia iniţială a PDL ar fi însă mult diluată. Democrat-liberalii au dorit să dea un exemplu sonor de politică creştin-democrată. Or, a aşeza bisericile la rând cu oricare altă organizaţie ar părea o trădare a scopului. La prima vedere aşa ar fi.

Totuşi majorităţile locale care sunt înclinate să confere mai multă încredere bisericilor, care preferă modul lor de a selecta priorităţile şi stilul lor de angajament spiritual ar putea să prefere proiectele acestora în dauna altora şi, în acest fel, cât se poate de democratic, perspectiva creştin-democrată şi-ar găsi o realizare deplină. Aşadar mai este loc de reflecţie.

sursa>

http://www.dw-world.de/dw/article/0,,6465604,00.html

foto>

http://www.romania-actualitati.ro/parteneriatul_stat_biserica_criticat_de_mai_multe_ong-26566