Ortodoxia nu este religie (de Ioannis Romanides)

Ortodoxia nu este religie [1]

 Protopresbiter Prof. Univ. Dr.

Ioannis ROMANIDES 

Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre mul­tele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membri­lor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se con­sideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pen­tru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiu­nea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, even­tual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.

Acei creştini ortodocşi care cred că acest lucru este Ortodoxia, au legat Ortodoxia în mod exclusiv de viaţa viitoare. Iar aceia nici nu prea fac multe lucruri în viaţa de aici, ci aşteaptă să moară, ca să se ducă în Rai, pentru că atât cât au trăit, au fost ortodocşi!

O altă partidă a ortodocşilor activează în spaţiul Bi­sericii, fiind interesată nu de viaţa viitoare, ci mai ales de viaţa de aici. Adică de modul în care Ortodoxia îi va aju­ta să trăiască bine în această viaţă. Astfel de creştini orto­docşi se roagă lui Dumnezeu, îi pun pe popi [3] să le facă ru­găciuni, să le facă sfeştanii, paraclise, sfinte masle, etc., ca să le ajute Dumnezeu să le meargă bine în viaţa aceasta, să nu se îmbolnăvească, să li se aranjeze copiii, să le asigure fiicelor lor o zestre cumsecade şi câte-un ginere de treabă, băieţii să-şi găsească fete bune cu zestre bună ca să se căsă­torească, să le meargă treburile bine, comerţul, de care se ocupă, să meargă cum trebuie până şi bursa de valori ori fabrica lor, etc. Astfel, vedem că aceşti creştini nu diferă prea mult de credincioşii altor religii, care fac şi ei aproxi­mativ aceleaşi lucruri [4].

Adică vedem din cele de mai sus că între Ortodo­xie şi celelalte religii există două puncte comune: primul, pregătirea credincioşilor pentru viaţa de după moarte, ca aceştia să meargă în Rai, aşa cum şi-l imaginează fiecare şi, al doilea, să poarte de grijă ca asupra creştinilor să nu se abată în viaţa de aici necazuri, tristeţi, catastrofe, boli, războaie etc., adică Dumnezeu să le facă pe toate după nevo­ile şi poftele lor. Astfel, pentru cei din urmă, religia joacă un foarte mare rol în viaţa de aici şi, mai ales, în viaţa coti­diană însăşi.

În realitate însă, care dintre creştinii de mai sus este interesat dacă există sau nu există Dumnezeu? Care dintre ei Îl caută? Pentru aceştia nu se pune problema dacă exis­tă sau nu Dumnezeu, de vreme ce mai bine ar fi să existe Dumnezeu, pentru ca să-L putem invoca şi cere satisface­rea nevoilor noastre, ca astfel treburile să ne meargă bine şi să avem parte de-o oarecare fericire în viaţa aceasta.

Vedem astfel că în om se manifestă o foarte puter­nică tendinţă de a voi să existe Dumnezeu, de a crede că există Dumnezeu, pentru că este o necesitate pentru om să existe Dumnezeu, ca astfel Acesta să îi asigure cele pe care le-am amintit. Ei, şi întrucât există nevoia omului de a exista Dumnezeu, Dumnezeu există!

Dacă omul nu ar fi avut nevoie de-un Dumnezeu şi dacă ar fi putut să-şi asigure suficienţa celor privitoare la supravieţuirea în această viaţă în vreun alt mod, atunci nu se ştie câţi oameni ar fi crezut în Dumnezeu. Aceasta se petrece, într-o mare măsură, în Grecia.

Astfel, întâlnim mulţi oameni care, deşi înainte erau indiferenţi faţă de religie, către sfârşitul vieţii devin religi­oşi, poate în urma unui oarecare eveniment care i-a speriat. Pentru că deja nu mai pot să trăiască fară să invoce aju­torul unui oarecare Dumnezeu, adică dintr-o prejudeca­tă superstiţioasă. Din aceste motive, chiar firea omului îl ajută pe om să devină religios. Aceasta nu este valabil doar pentru creştinii ortodocşi, este valabil şi pentru credin­cioşii de alte religii. Firea omului este pretutindeni ace­eaşi. Astfel că omul, după căderea sa, întunecat fiind «după fire», ba mai degrabă «împotriva firii», înclină către superstiţie.

Astfel, întrebarea care urmează este aceasta: unde se opreşte superstiţia şi unde începe credinţa adevărată?

Referitor la aceste chestiuni, Părinţii au poziţii şi o învăţătură clare. Un om care urmează sau care mai degrabă socoteşte că urmează învăţătura Iui Hristos şi doar se duce în fiece Duminică la Biserică, care se împărtăşeşte la intervale de timp regulate, care-i foloseşte pe popi ca să-i facă aghiazme, Maslu, etc., [5] fără a se adânci într-aces-tea, rămânând la litera legii şi nu la duhul legii, acesta tra­ge vreun folos oarecare din Ortodoxie? Iar un altul, care se roagă exclusiv pentru viaţa viitoare pentru el insuşi şi pentru ceilalţi, dar care este total indiferent faţă de viaţa aceasta, acesta, de asemenea, trage vreun folos aparte din Ortodoxie? O tendinţă este reprezentată de preotul unei parohii şi de cei care se adună împrejurul lui în spiritul de mai sus, iar cealaltă de un Stareţ în mănăstire, de obicei un oarecare arhimandrit, care se află la pensie şi aşteaptă să moară, cu câţiva monahi în juru-i. [6]

Întrucât aceste tendinţe nu sunt axate pe curăţire şi luminare dintr-o perspectivă patristică, ele sunt eronate în privinţa scopului urmărit. Insă numai în măsura în care ele sunt centrate pe curăţire şi luminare şi aplică discipli­na ascetică patristică ortodoxă pentru a dobândi rugăciu­nea minţii, numai atunci lucrurile sune aşezate pe o teme­lie adevărată. Aceste două tendinţe sunt exagerări duse la extrem. Aceste tendinţe nu au un ax comun. Axul comun care susţine Ortodoxia şi îi întreţine coerenţa, unicul şi singurul ax deasupra tuturor chestiunilor care o preocupă şi care le aşează pe toate celelalte pe un fundament just – atunci când este avut în vedere – este axul: curăţirea – lu­minarea – îndumnezeirea.

Părinţii nu sunt interesaţi exclusiv de ce se va întâm­pla omului după moarte, ci ceea ce îi interesează în special este ce va deveni omul în viaţa aceasta. După moarte nu există vindecarea minţii (νοϋς), astfel că vindecarea trebu­ie să înceapă din viaţa aceasta, pentru că «în iad nu exis­tă pocăinţă». De aceea Teologia Ortodoxă nu este nici supra-cosmică, nici futurologistă, nici eshatologică, ci es­te pur endocosmică. Pentru că interesul Ortodoxiei este pentru omul din lumea de aici, din viaţa aceasta, nu după moarte.

Acum, pentru ce anume sunt necesare curăţirea şi lu­minarea? Pentru ca omul să meargă în Rai şi să fugă de iad? Pentru asta sunt necesare? În ce constă curăţirea şi luminarea şi pentru ce motiv sunt urmărite de ortodocşi? Pentru ca cineva să afle motivul şi să dea un răspuns la această întrebare trebuie să deţină cheia esenţială care es­te aceasta: toţi oamenii de pe pământ au acelaşi sfârşit din punct de vedere teologic ortodox. Fie că este cineva orto­dox, fie că este budist, fie că este hinduist, fie agnostic, fie ateu, orice ar fi, adică fiecare om de pe pământ are meni­rea să vadă slava lui Dumnezeu. Va vedea slava lui Dum­nezeu în urma sfârşitului comun al umanităţii, la cea de-a doua Venire a lui Hristos. Toţi oamenii vor vedea slava lui Dumnezeu, şi, din acest punct de vedere, toţi vor avea acelaşi sfârşit. Toţi vor vedea, desigur, slava lui Dumnezeu însă cu o diferenţă: cei mântuiţi vor vedea slava lui Dumnezeu ca pe o Lumină prea-dulce şi neînserată, iar cei pierduţi vor vedea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu ca pe un foc consumator, ca pe un foc ce-i va arde. Acest fapt, că toţi vor vedea slava lui Dumnezeu, este un eveniment adevărat şi aşteptat. A vedea cineva pe Dumnezeu, adică slava Sa, Lumina Sa, acesta este un fapt care va avea loc fie că vrem fie că nu. Trăirea acestei Lumini va fi diferită la unii faţă de ceilalţi.

Astfel că lucrarea Bisericii şi a preoţilor nu constă în a ne ajuta să vedem această slavă, pentru că aceasta oricum se va întâmpla. Lucrarea Bisericii se focalizează asupra mo­dului în care va vedea fiecare în parte pe Dumnezeu. Adi­că lucrarea Bisericii constă în a propovădui oamenilor că există un Dumnezeu adevărat, că Dumnezeu se descope­ră fie ca Lumină, fie ca foc ce arde, că toţi oamenii, în vremea celei de-a Doua Veniri Îl vor vedea pe Dumnezeu [7], ca să îşi pregătească membrii să-L vadă pe Dumnezeu nu ca Foc, ci ca Lumină. [8]

Această pregătire a membrilor Bisericii, precum şi a tuturor oamenilor care vor să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină, este, în esenţă, o disciplina terapeutică, ce trebuie să înceapă şi să se încheie în viaţa aceasta. Trebuie ca această vindecare să aibă loc şi să se încheie în viaţa aceasta. Pen­tru că după moarte nu există pocăinţă. Această disciplină terapeutică este esenţa şi principalul conţinut al Tradiţiei Ortodoxe, precum şi principala grijă a Bisericii Ortodo­xe. Este formată şi alcătuită din următoarele trei stadii de urcuş spiritual: purificarea de patimi, luminarea de către Harul Sfântului Duh şi îndumnezeirea, de asemenea, tot prin harul Sfântului Duh. Se întâmplă însă următorul lu­cru: dacă cineva nu ajunge la starea de luminare parţială, în viaţa aceasta, nu poate să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină nici în viaţa aceasta, şi nici în viaţa cealaltă [9].

Astfel, este evident că Părinţii Bisericii îşi arată interesul faţă de om aşa cum este el astăzi, în clipa de faţă. Iar cel care are nevoie de vindecare este fiecare om, cel care, de asemenea, este şi responsabil în faţa lui Dumnezeu de începerea acestei lucrări chiar de astăzi, în viaţa aceasta, pentru că numai în viaţa aceasta îi stă în putinţă. Nu după moarte. Şi acest om însuşi este cel care va decide dacă va urma acest drum al vindecării sau nu.

Hristos a spus: «Eu sunt Calea» [10]. Calea către ce? Nu doar către cealaltă viaţă. Hristos este în primul rând calea în această viaţă. Hristos este calea către Tatăl Său şi Tatăl nostru. Hristos Se descoperă în primul rând omului în viaţa aceasta şi îi arată drumul către Tatăl. Acest drum este Hristos Însuşi. Dacă omul nu-L vede pe Hristos în această viaţă cel puţin prin simţirea duhovnicească, nu-L va vedea pe Tatăl, adică Lumina lui Dumnezeu, nici în cealaltă viaţă [11].

---

[1] Fragment extras din cartea Protopresbyter Prof. Univ. Dr. Ioannis Romanides, Teologia Patristică, trad. din lb. neogreacă de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Metafraze, Bucureşti, 2011, pp. 65-71

[2] Adică «drept-slăvitoare, drept-credincioasă» (n.trad.).

[3] Folosirea acestui termen (παπαδες) de către părintele Ioannis nu este înjositoare. Încă din S.U.A., unde trăise de la vârsta de trei luni, a crescut, a studiat şi s-a maturizat, obişnuise să folosească accst ter­men. De asemenea, în Sfântul Munte se foloseşte până la saturaţie cu­vântul popă (παπας), fară niciun înţeles dispreţuitor. Ba, dimpotrivă.

[4] Cuvântul părintelui Ioannis, aşa cum am menţionat deja în prolog, este câte-o dată caustic.

[5] Lucruri pe care le fac şi creştinii adevăraţi, şi nu este rău să vrea cineva să le facă; rău este să rămână la acestea.

[6] Care adică este părintele lor spiritual şi monahii săi nu au ni­mic în comun cu Isihasmul.

[7] Desigur, o experienţă parţială a acestei vederi a lui Dumne­zeu o au toţi oamenii imediat după ieşirea sufletului din trup, adică după moartea biologică.

[8] Nichita Stethatos, Filocalia, 4, ed. Άστερος, 1976, p. 134, #79

[9] Vezi, Sfântul Simeon Noul Teolog, Ευρσκομενα, Cuvântul al 75-lea. Acolo citim: «Cădea-vom de la vederea Aceluia în raport cu ambliopia [slăbirea vederii] fiecăruia în parte încă din viaţa aceasta, în­trucât de bună voie ne-am lipsit de lumina Lui chiar în viaţa aceasta».

[10] In. 14,6.

[11] Vezi Mitrop. Ierotheos Vlahos, Persoana în Tradiţia Ortodoxă, ed. Mânăstirii Naşterii Domnului, Levadeia, 1994, p. 162: «…O dată cu cea de-a Doua Venire a lui Hristos vor învia toţi oamenii şi vor fi judecaţi pentru faptele lor. Păcătoşii care nu au dobândit ochi duhovniceşti nu vor dispărea. Vor rămâne ca persoane ontologice, însă nu vor avea participare la Dumnezeu. Drepţii se vor face părtaşi lui Dumnezeu şi vor fi în comuniune cu Dumnezeu. Aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, păcătoşii vor trăi “existenţa cea pururea cumplită (άει φευ ειναι)”, în timp ce drepţii “existenţa cea pururea bună (άει ευ ειναι)”».

 _________________________

foto>

http://de.academic.ru/pictures/dewiki/71/Goreme_OpenAir_Museum_Dunkle_Kirche_2_11_2004.jpg

http://www.librariasophia.ro/img/pozefmari/romanides_ioannis_pr-teologia_patristica-6669.jpg

 

Mitropolitul Nikolaos Mesogaias – Scurt interviu

Preluare de la

PresaOrtodoxa.wordpress.com / 8 mai 2011

Care este sensul Paştelui?

Cred că este întreit. Primul sens este că, prin Înviere, avem dovada dumnezeirii lui Hristos; al doilea … se desfiinţează moartea, iar al treilea, în cadrul definit de celelalte două, este provocarea la o viaţă nouă.

Mielul fript ne îndepărtează de sensul Paştelui?

Dacă cineva sărbătoreşte Paştele doar cu miel, este un Paști mărginit. Pe de altă parte, omenesc este să prăznuim şi prin mijloace materiale.

Învierea lui Hristos nu este o provocare la adresa capacităţii noastre raţională?

O aruncă în aer. Învierea nu are deloc logică.

Şi atunci, de ce să mai credem?

Credinţa este ceva mai înalt decât capacitatea raţională, decât canonul moral, decât aşteptările emoţionale. Credem ceea ce este dincolo de raţiune.

Poate fi cineva creştin ortodox şi să considere Învierea o simplă „poveste”?

Da, se poate găsi în cultura şi civilizaţia ortodoxă, dar, după cum zice apostolul Pavel, după o predanie seacă. Predanie seacă şi viaţă seacă.

Dumneavoastră credeţi în Înviere?

Cu toate celulele mele. Singurul lucru pe care-l cred este Învierea. Iar credinţa în Înviere îi dă omului capacitatea de a ieşi din sine. Nu mai ai nevoie de minuni şi de dovezi, ci te linişteşti şi pătrunzi în alt univers, care este Biserica.

Dat fiind faptul că mai toate religiile propovăduiesc viaţa de după moarte, este posibil ca astfel, pur şi simplu, să fie potolită o nevoie psihologică a omului?

S-ar putea, pentru că o astfel de nevoie există. Dar, mai întâi se crede, apoi vine certitudinea. Şi este atât de frumos acest lucru.

Dacă v-aţi fi născut mai la est sau mai la vest, nu aţi fi aparţinut altei religii?

Se poate … Să fi fost muftiu … Sau cardinal.

Şi atunci, de ce să credem că Ortodoxia este unicul adevăr?

Pentru că, întâmplându-se să ne naştem aici, s-a dovedit acest lucru înlăuntrul nostru. Nu ştiu ce-ar fi fost dacă m-aş fi născut altundeva.

Câţi dintre creştinii ortodocşi din Grecia sunt creştini cu adevărat?

Cred că numărul acestora este foarte mic. Iar pentru acest lucru suntem vinovaţi ca Biserică, deoarece ne-am complăcut şi laicizat, mai simplu spus, funcţionăm instituţional, nu mistagogic. Adică, să-i luăm altfel pe oameni şi, încetul cu încetul, să-i conducem spre taina lui Dumnezeu.

Vă deranjează faptul că cei mai mulţi ajung la biserică cu jumătate de oră înainte de Înviere şi pleacă după „Hristos a înviat”?

Nu mă deranjează, dar este ca şi cum s-ar duce la o nuntă şi, imediat după ce apare mireasa şi începe nunta, ei pleacă. E păcat. Se nedreptăţesc pe ei înşişi.

Sfânta Lumină se aprinde singură, de-adevăratelea, sau cu chibrituri?

Omul contemporan, în numele ştiinţei, crede că universul a luat fiinţă din nimic. De ce nu ar putea Sfânta Lumină să ia naştere din nimic? Cea mai mare semnificaţie a Sfintei Lumini este că toţi luăm lumină din aceeaşi sursă. Acest lucru este foarte important. De ce să-l pierdem?

Dacă trupul omenesc, mai puţin al lui Hristos, şi-aşa se descompune, de ce se opune Biserica arderii celor morţi?

Deoarece arderea nu permite descompunerea fiziologică. Nu vrem să facem ceva brusc şi, cu respect faţă de îngroparea lui Hristos, prezentăm fiecărui om evenimentul Îngropării şi Învierii.

Aţi refuza să daţi binecuvântarea voastră cuiva care ar vrea să fie ars?

Aş face ceea ce hotărăşte, în cele din urmă, conştiinţa Bisericii.

În Grecia, Biserica nu constituie un sistem care, de multe ori, cultivă fanatismul?

Mă tem că aveţi dreptate. Desigur, sunt şi multe alte ocazii în care Biserica eliberează omul cu adevărat.

De ce aţi înapoiat statului elen salariul dumneavoastră?

Ceea ce e cu adevărat interesant este faptul că statul elen este incapabil până şi să-mi taie salariul. Încă sunt plătit, iar salariul merge la fundaţii. Măcar de mi-ar suspenda calitatea de funcţionar public. Nu doresc să fiu funcţionar al Statului.

Aşadar, sunteţi pentru separarea Bisericii de Stat?

Da. Biserica, cu cât este mai dezlegată de Stat, cu atât este mai Biserică. Devine mai apropiată de mesajul pe care îl propovăduieşte. În acest moment, făcând parte din sistemul politic, se prăbuşeşte împreună cu acesta.

Şi cum vor trăi preoţii, fără salariu?

Mult mai bine. Impozitarea Bisericii este o măsură antipopulară. Lumea dă câte ceva la pangar şi se adună nişte bani. Dacă Biserica Greciei hrăneşte zilnic 50.000 de persoane – după cum a făcut cunoscut, cu câteva zile mai-nainte, Sfântul Sinod -, şi este impozitată cu 20%, cineva va trebui să găsească o sursă de hrană pentru 10.000 de oameni.

Dumneavoastră aveţi alte surse de venit?

Nu am nevoie.

Şi ce mâncaţi?

Nici nu vă puteţi imagina. Îmi aduc de la mânăstiri cele mai bune ouă.

Ştiinţa v-a făcut să vă îndoiţi de existenţa lui Dumnezeu?

Din contră. Pe când eram în America mă înfruptam din cele mai bune părţi ale ştiinţei, şi cu toate acestea, am simţit că ea nu mă poate sătura. Deplinătate mi-a dat nevoia de a transgresa moartea, degradarea, timpul.

Ştiinţa ar putea descoperi vreodată începuturile universului, ceea ce a fost înainte de Big Bang?

Înainte de Big Bang nu exista timp, aşadar, nu există „înainte de”. Ştiinţa este o unealtă extraordinară care ne arată frumuseţea lumii materiale. Dar este mult prea limitată pentru a ne arăta limitele omului.

Crucea dumneavoastră personală?

Cel mai rău este sinele meu. Dificil lucru sinele omului.

Publicat de Romfea, în Duminica Paştilor 2011

sursa>

http://presaortodoxa.wordpress.com/2011/05/08/mitropolitul-nikolaos-mesogaias-scurt-interviu/

 

Simţirea tainei, actul esenţial al Ortodoxiei

Doxologia.ro / 13 aprilie 2011

A fi ortodox este echivalent cu

A AVEA SIMŢUL TAINEI

Nevoia de precizare a înţelesului dogmei, ca expresie a inefabilului Realităţii de dincolo de fiinţă a dus, în vremea conturării spiritualității bizantine, la părăsirea abordării conceptuale şi adoptarea unei căi în care afirmaţiile au ca scop indicarea unei realităţi mai presus de ele. Orice abdicare de la această cale de înţelegere a modalităţii de filosofare în Bizanţ are drept consecinţă eşecul înţelegerii intenţiei care o animă.

O foarte bună expresie a acestei căi de discurs este chiar înţelesul termenului de „taină” în Răsărit. În multe cazuri, interpreţii moderni nu au ştiut cum să încadreze această noţiune fundamentală a ethosului creştin răsăritean, asimilând-o cu ceea ce este secret, misterios. Ori Taina, în forma celor şapte taine ale Bisericii, ori a experierii pe care fiecare trăitor creştin o face în mod personal, are şi un caracter cognoscibil. Dacă nu poate fi vreodată exprimată şi înţeleasă, mereu există o măsură a exprimării a ceva ce îi este propriu, ce o marchează. Acest joc paradoxal al înfăţişării şi ascunderii este o spirală necontenită ce îmbogăţeşte mereu experienţa trăitorului.

Trăitorul creştin afirmă o experiere cât se poate de concretă a tainei, şi aşa cum afirma Dumitru Stăniloae într-un interviu, perceperea, simţirea tainei poate fi considerat a fi actul esenţial al Ortodoxiei. A fi ortodox este echivalent cu a avea simţul tainei. Fiind un act existenţial, însă depăşind omenescul, experierea tainei este mai presus de cuvinte, dar în măsura în care experienţa ei este asimilată de persoană, apare şi nevoia exprimării sale, atât pentru nevoile proprii, dar şi din nevoia de comunicare cu celălalt. Trebuie deci să se exprime ceva în legătură cu taina şi acest lucru este făcut din dubla atitudine a conştiinţei că pe de o parte se poate spune mereu mai mult despre înfăţişările tainei, dar pe de alta că niciodată nu va putea fi epuizat înţelesul acesteia.

Conf. Univ. Dan Chiţoiu

sursa>

http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/simtirea-tainei-actul-esential-al-ortodoxiei

 

Teologul Ioannis Tatsis: Doar episcopii îndumnezeiţi întrunesc un Sinod Ecumenic

Doar episcopii îndumnezeiţi întrunesc un Sinod Ecumenic

Graiul Ortodox/ 1 martie 2011

de Ioannis Tatsis, teolog

[Articolul de fata raspunde la intrebarea fundamentala: care este ce mai mare autoritate in Biserica Ortodoxa? Este o intrebare fireasca, datorata freamatului si forfotei din jurul pregatirii iminentului Sinod Panortodox, care se preconizeaza ca va aborda mai multe teme de actualitate bisericeasca. Este, deci, un text de mare importanta in conditiile prezente, fiind necesar intelegerii corecte a acestui principiu de guvernare soborniceasca in Biserica Ortodoxa – dan.camen.]

În ultimele luni se observă o intensă preocupare, mai ales din partea Fanarului şi a Moscovei, de a se accelera activitatea comisiilor pregătitoare şi de a se ajunge la convocarea Marelui Sinod.

Sunt semnificative cele spuse de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu despre Sinod în august anul trecut: „Ortodoxia va trăi, va convoca Sfântul şi Marele ei Sinod, pe care îl pregăteşte Sinodul Panortodox, iar acum ne aflăm la sfârşitul pregătirii acestuia. La începuturile lui 2011 cel mai probabil vom avea penultima şedinţă pregătitoare în cadrul Centrului nostru Patriarhal de la Geneva şi va avea loc acest mare eveniment. Nu a mai avut loc un asemenea eveniment din 787, din secolul al VIII-lea nu s-a mai organizat un Sinod Ecumenic de asemenea proporţii, de o asemenea anvergură”.[Penultima sedinta pregatitoare se pare ca a avut loc deja la Chambesy anul acesta, la finele lui februarie, unde s-a discutat problema Autocefaliei in Biserica Ortodoxa si modul proclamarii ei, precum si problema dipticelor, vezi detalii AICI – n.m.]

Dincolo de caracterul discutabil al temelor care trebuie să preocupe un asemenea Sinod [Toate Sinoadele Ecumenice s-au intrunit nu neaparat pentru rezolvarea problemelor administrative bisericesti, ci au fost starnite de ereziile ce circulau in spatiul eclesial. Acesta a fost de fapt motivul convocarii lor – n.m.], dar şi dincolo de presupusa decizie „panortodoxă” prin care se promovează principiile ecumenismului, este important să cercetăm premizele duhovniceşti ale persoanelor care ar participa la acest Sinod. [Tocmai din cauza acestui ecumenism fatis al unor inalti ierarhi, gazde si participanti la acest Sinod, exista aceasta retinere privind influenta pe care ar putea-o exercita in mod abuziv in desfasurarea lucrarilor Sinodului si, evident, in elaborarea si redactarea mai apoi a hotararilor – n.m.]

Sunt foarte lămuritoare învăţăturile marelui teolog, ale Părintelui Ioannis Romanidis, asupra acestei teme, publicate de curând în primul volum al Dogmaticii Empirice. La fel de importante sunt şi observaţiile Mitropolitului Nafpaktei şi Sfântului Vlasie, Ierotheos, care a redactat volumul de mai sus. Redau aici doar câteva gânduri ale Părintelui Ioannis Romanidis:

„Avem astăzi învăţătura despre infailibilitatea Sinoadelor Ecumenice. Această învăţătură a infailibilităţii Sinoadelor Ecumenice, aşa cum se descrie ea astăzi, presupune că ar exista o instituţie a Sinodului Ecumenic care să deţină infailibilitatea Bisericii … Nu există la Părinţi o asemenea concepţie despre Sinodul Ecumenic. Desigur, Sinodul Ecumenic este infailibil, dar nu este o instituţie infailibilă … [Termenul de „institutie infailibila” este de filiera catolica, straina insa de invatatura autentic-ortodoxa a Bisericii noastre, deci a Sfintilor Parinti – n.m.]

Părerea că Părinţii unui Sinod Ecumenic sunt inspiraţi de Dumnezeu, deoarece s-au întrunit în Sinod Ecumenic şi, prin urmare, adică, sunt inspiraţi de Dumnezeu, eu, cel puţin, nu am găsit-o nicăieri …

Dacă am avea 150 de episcopi care înainte de a merge la Sinod nu erau inspiraţi de Dumnezeu, aceştia, care nu erau inspiraţi de Dumnezeu înainte de Sinod, vor deveni inspiraţi de Dumnezeu după rugăciunea de deschidere a Sinodului? Şi vor înceta să mai fie inspiraţi de Dumnezeu după încheierea Sinodului? [Acel „Parutu-s-a Duhului Sfant si noua” (F.A. 15, 28) are la parintele Ioannis Romanidis o rezonanta perena. El se aliniaza deci conceptiei Sfintilor Parinti in acest sens, fiindca altfel secularizarea de care se tot vorbeste acum isi va pune cu siguranta amprenta si in „Sfantul si Marele Sinod Ecumenic” – n.m.]

… aflăm de la ortodocşii contemporani că Sinodul Ecumenic este marea autoritate a Bisericii şi pun la îndoială faptul că autoritatea sunt Părinţii Bisericii. Adică au pus Sinodul mai presus de Părinţii Bisericii. [In Ortodoxie totul se centreaza pe persoana si nu in mod impersonal pe o institutie sau o adunare anume. Mai mult decat atat, „autoritatea” Bisericii nu este doar o singura persoana *(ca la catolici infailibilul papa, si ca la protestanti peste veacuri reformistii), sau chiar pleroma intregii Biserici *(cum vedem azi la sectanti, adica neoprotestanti, care isi reamintesc cu fiecare ocazie, in mod obsesiv, versetul „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” – Mt. 18, 20, verset care, zic ei, permite fiecaruia sa nascoceasca tot felul de erezii; dar si in decursul istoriei bisericesti – vezi marturisirea Sf. Maxim Marturisitorul, care a ramas singur in Biserica aparand Ortodoxia, desi toti patriarhii cazusera in erezie; precum si pe cea a Sf. Marcu Evghenicul – care singur intre sinodali s-a impotrivit uniatiei de la Ferrara-Florenta), ci autoritatea Bisericii o au Sfintii Parinti, adica cei ce s-au invrednicit darurilor Harului Duhului Sfant inca in viata vietuind. Problema care se pune este cum ii recunosti pe acestia? Numaidecat prin consonanta invataturii lor cu cea a Sfintilor Parinti adormiti in Domnul. – n.m.]

Şi când cineva citeşte aceleaşi acte ale Sinoadelor observă că Sinodul Ecumenic îi invocă pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii. De aceea spunem «cei 318 Părinţi au spus» … Adică, atunci când ne gândim la un Sinod Ecumenic, pentru noi este un Sinod al Părinţilor Bisericii”.

Comentează Mitropolitul Nafpaktei, Ierotheos:

„Faptul că Sinoadele Ecumenice sunt inspirate de Dumnezeu este legat de prezenţa la acestea a Părinţilor care erau inspiraţi de Dumnezeu. Nu Sinodul este inspirat de Dumnezeu ca instituţie, ci prin participarea la Sinod a celor îndumnezeiţi … Din păcate, există unii astăzi care răstălmăcesc pe Părinţii îndumnezeiţi şi aşează Sinoadele mai presus de Părinţi, câtă vreme este valabil contrariul … Episcopii care au ajuns la vederea lui Dumnezeu, care Îl vedeau pe Dumnezeu şi aveau comuniunea cu El şi prin aceasta deveneau Părinţi ai Bisericii, constituie temeiul Sinoadelor Ecumenice”[1].[La fiecare Sinod Ecumenic s-a evidentiat in mod aparte un participant, nu neaparat ierarh, care a luminat cinstita adunare prin invataturile sale de Dumnezeu insuflate, care mai apoi au devenit temeiul hotararilor luate – n.m.]

Este deci important să răspundem sincer la întrebarea: Câţi dintre Episcopii care vor participa la un posibil Mare Sinod „au ajuns la vederea lui Dumnezeu”? Sunt ei „teologi trăitori” sau „îndumnezeiţi”? Oponenţii desigur vor întreba dacă Duhul Sfânt a încetat să lucreze în Biserică sau dacă s-au epuizat Sfinţii. Nu, desigur. Există şi azi episcopi, clerici, monahi şi laici îndumnezeiţi. Dar în ce măsură sunt ascultate vocile lor pline de discernământ de către ceilalţi episcopi care sunt doar „urmaşi tronurilor”, nu şi „părtaşi obiceiurilor” Sfinţilor Părinţi? Câţi monahi îndumnezeiţi sau văzători de Dumnezeu au fost aleşi în ultimii ani pentru a deveni episcopi? Nu cumva înainte de pregătirea Marelui Sinod suntem datori să mergem pe calea ascetică a curăţirii, ca să dobândim dumnezeiasca luminare şi să participăm (…) la îndumnezeire, asemenea Sfinţilor Părinţi care au întrunit Sinoadele Ecumenice? [Asceza este ceva personal, roadele ei nu pot fi cunoscute de catre ceilalti decat prin invataturile lasate de respectiva persoana, adica prin opera teologica.  Acel „partas obiceiurilor” ii obliga insa pe ierarhi sa ramana bucurosi fideli Predaniei Sfintilor Parinti ai Bisericii noastre, nu doar formal ca „urmasi ai tronurilor”, ci sa se intoarca la radacini si sa se adape de la izvoarele Harului. Chiar daca viitorul Sinod Panortodox nu va trata in dezbateri teme dogmatice, ci doar probleme care tin de pastoratie si misionarism, totusi, sinodalii trebuie sa aiba in vedere ca orice hotarare adoptata acolo va avea impact major ulterior in Biserica si ca trebuie sa fie la fel de inspirata precum cele luate in sinoadele anterioare, care s-au cuprins in colectii de canoane si au fost socotite inca de la inceput a fi insuflate de Dumnezeu – n.m.]

Ὀρθόδοξος Τύπος, 11 februarie 2011, nr. 1866, pp. 1, 6.

Traducere Mihail Ilie

sursa>

http://graiulortodox.wordpress.com/2011/03/01/doar-episcopii-indumnezeiti-intrunesc-un-sinod-ecumenic/

foto>

http://www.doxologia.ro/sites/default/files/imagecache/big/interviu/2010/09/ips_ierotheos.jpg

 

Parintele Dumitru Staniloae: “Ortodoxia noastra romaneasca ne va apara si de slavism si de o organizare suprastatala a Europei, care nu respecta principiul nationalitatilor”

Preluare de la Roncea.ro

Dacă Rusia ar redeveni pravoslavnică în scurtă vreme şi împrejurările ar rămâne actuale, ortodoxia românească ne va fi cea mai sigură pavăză a existenţei etnice: ortodoxia noastră e numai a noastră.

Ea e altceva decât pravoslavia rusească. Ea e împletită şi colorată cu tot ce e propriu sufletului românesc. Ea nu are caracter şi tendinţe internaţionale, ci susţine cu ardoare diferenţierile naţionale. Ortodoxia românească ne va apăra de slavism cum ne-a apărat şi în trecut.

Dar ea ne va apăra şi de o altă primejdie care se desemnează. Se vorbeşte stăruitor de o organizare a Europei în unităţi mai mari, de o depăşire a principiului naţionalităţilor. Ei bine, în aceste forme noi de organizare, ortodoxia ar fi singura forţă prin care ne-am susţine etnicitatea noastră prin caracterul ei naţional, care o deosebeşte de tendinţele internaţionale ale celorlalte ramuri ale creştinismului. Ea ar fi singura forţă spirituală care s-ar asocia cu atitudinea protestatară a neamurilor mici împotriva tendinţelelor internaţionale de orice fel.

Ortodoxia, prin dragostea ei pentru realitatea etnică, ţine tot atât de mult la unităţile etnice mai mici, ca şi la cele mai mari, spre deosebire de alte forme ale creştinismului care, neavând o afinitate specială pentru etnic şi urmărind numai rezultate cantitative, sunt dispuse totdeauna să pactizeze cu unităţile mari şi mai puternice pentru sacrificarea celor mici.

________________________

Fragment din articolul Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, intitulat „Biserica ortodoxă a Transilvaniei”, apărut în revista „Gândirea” XXII, nr. 5, 1943, p. 241-248

sursa>

http://roncea.ro/2011/01/21/calugarasii-de-azi-vs-cuvantul-parintelui-dumitru-staniloae-ortodoxia-noastra-romaneasca-ne-va-apara-si-de-slavism-si-de-o-organizare-suprastatala-a-europei-care-nu-respecta-principiul-nationalita/

 

Christos Yannaras: „Biserica Ortodoxă este aristocraţia Europei”

[Un interviu foarte interesant care are menirea sa faca lumina in multe dintre aspectele concrete ale realitatii cu care ne confruntam. Merita consemnata si conceptia lui Christos Yannaras privind ecumenismul, sau cum ar trebui sa fie acesta infaptuit. Desi  este formulat destul de utopic si poate fi usor perceput ca o forma relativa de sincretism religios, acest „nou” ecumenism este definit de profesorul grec ca un ecumenism al „venirii impreuna”, unde moda dialogului este depasita de marturia comuna a invierii Domnului Hristos si de marturisirea pacatelor istorice ale fiecarei „biserici” crestine in parte – dan.camen.]

Cotidianul/ 17 august 2010

De la 1 ianuarie 2007, Uniunea Europeană are, în componenţa sa, patru ţări ortodoxe (Bulgaria, Cipru, Grecia, România), trimiţând la coşul de gunoi al istoriei celebra teorie a conflictului dintre civilizaţii, lansată de conservatorul american Samuel P. Huntington. Graniţa de răsărit a Europei nu se mai opreşte, aşa cum le-a plăcut unora să fabuleze decenii întregi, la Braşov şi Miercurea Ciuc, ci tocmai la Prut, iar într-un viitor nu prea îndepărtat, chiar mai departe.

Ignorând premoniţiile sumbre ale unor politicieni de dreapta germani, austrieci şi unguri, ascunşi sub mantaua deja zdrenţuită a lui Huntington, responsabilii UE au avut curajul să semneze tratatele de aderare la valorile occidentale a încă aproape 30 de milioane de ortodocşi români şi bulgari, ce se adaugă celor 9 milioane de ortodocşi greci şi ciprioţi.

În acest context, nu putem să nu observăm că Biserica Ortodoxă este pur şi simplu invitată să aibă un cuvânt greu de spus în contextul tot mai secularizat al Vestului european, unde spiritualitatea creştină a devenit doar un „compartiment religios” al societăţii laice, lipsite de viaţă liturgică (mai mult, noua Constituţie a UE ignoră în mod scandalos orice referire la baza creştină a Uniunii). Totodată, Biserica Ortodoxă însăşi este obligată să se înnoiască, evitând transformarea ei într-un ghetou (pericol semnalat de mitropolitul Ioan Zizioulas al Pergamului) şi lăsând deoparte frica dialogului. Valorile teologice care definesc impactul ortodoxiei asupra Occidentului au fost deja analizate de teologii europeni. Unul dintre aceştia, marele gânditor şi teolog grec Christos Yannaras, ne-a vorbit recent exact despre aceste valori în cuprinderea lor europeană, precum şi despre răspunsul ortodox la „provocările lumii şi istoriei”.

Yannaras s-a născut la Atena, în 1935, şi a studiat teologia şi filosofia în Franţa şi Germania. Este profesor de Filosofie la Pantion University din Atena. Dintre operele care l-au consacrat pe plan mondial amintim: „Libertatea moralei”, „Filosofie fără ruptură”, „Credinţa vie a bisericii”, „Foamea şi Setea” etc.

„Bisericile ortodoxe sunt chemate să dea un sens vieţii, existenţei şi coexistenţei noastre în Europa”

– Integrarea a patru ţări ortodoxe în UE pune Biserica Ortodoxă în faţa mondializării. Cât este de compatibilă concepţia ortodoxă a „organismului indivizibil al Tradiţiei”, de care, dacă te atingi, ruinezi întregul, cu principiile materialismului occidental?

– Poate n-ar trebui să vorbim despre poziţia ortodoxiei în raport cu mondializarea, deoarece asta ar presupune să vedem ortodoxia ca pe o ideologie sau ca pe o instituţie de genul Vaticanului, de exemplu, care dirijează conştiinţele fidelilor săi. Bisericile ortodoxe salvează, de fapt ar trebui să salveze, identitatea eclezială în primul rând. Asta înseamnă că bisericile nu ar trebui să acorde prioritate problemelor morale, sociale şi politice, ci în primul rând problemelor vieţii şi morţii. Asta înseamnă că bisericile ortodoxe sunt chemate să dea un sens vieţii, existenţei şi coexistenţei noastre în Europa. În prezent, Apusul trăieşte cu sensul pe care modernitatea îl dă vieţii şi existenţei – materialismul. Filosoful marxist Lucacs a spus că materialismul istoric, înainte de a defini identitatea marxismului, este auto-conştiinţa capitalismului. Foarte adevărat. Ce e capitalismul care a ajuns acum şi în România? Societatea de consum. Prioritatea absolută pentru afirmarea materialismului, viaţa decăzută în scheme şi idei morale ipocrite.

– În acest caz, ce rol va juca ortodoxia în societăţile apusene, unde viaţa a fost „uscată”, după cum spuneaţi undeva, de „idei îmbălsămate”?

– Din perspectiva descrisă mai sus se poate spune că, dacă patru ţări ale UE sunt ortodoxe, nu înseamnă nimic pentru UE. De ce România şi Bulgaria, după Grecia şi Cipru, au dorit să intre în UE? Din raţiuni exclusiv economice. Nimic altceva nu interesează populaţia. Ca urmare, după părerea mea, bisericile ortodoxe – care, în cele patru cazuri, sunt conştiinţă eclezială vie – trebuie să declare că rolul lor nu este acela de a da o justificare ideologică afirmării materialismului. Dimpotrivă, ele trebuie să continue să ofere o speranţă, o lumină, să vorbească oamenilor despre enigma vieţii şi a morţii. Biserica ortodoxă propune Europei unitatea în diversitate, şi nu impune o cultură „orientală” sau „bizantină”, o uniformitate rigidă. Aşa cum spunea teologul parizian de origine rusă, Serghei Bulgakov, „ortodoxia nu doreşte supunerea niciunei persoane şi niciunui grup, ea doreşte ca fiecare să înţeleagă”.

„Învierea nu este un cuvânt politic, este posibilitatea de a învinge moartea”

– Un autor anglican spunea: „Credinţa este mai degrabă ca o pânză de păianjen decât ca un munte de dogme discrete: tăiaţi-i un fir şi întreaga structură îşi va pierde sensul.” Cineva, în occident, se pare că a tăiat acest fir, deoarece credinţa a intrat într-un mare declin. Au venit ortodocşii cu „pânza” lor intactă?

– Societăţile occidentale au probleme tragice la nivelul înţelegerii unui sens al existenţei şi al vieţii. E o confuzie teribilă, iar asupra bisericilor se exercită o „religiozitate” abominabilă, totul devine „religie”, spectacol religios; totul este subordonat nevoii naturale a omului de a avea o metafizică, ceva în care să spere. În ce poate spera omul? Într-o forţă divină, mai presus de om. Ca urmare, vine biserica apuseană şi-l învaţă pe om cum să se roage, când să se boteze, care sunt dogmele pe care nu trebuie să le încalce (între acestea, celibatul obligatoriu al preoţilor!). În Apus întâlneşti la fiecare pas mortificarea religioasă a vieţii. Oamenii par a fi uitat cum să regăsească lumea şi viaţa prin propriile simţuri. Ca şi când religia i-ar fi lipsit secole de-a rândul de viaţa adevărată. Pe când, la ortodocşi, aceste lucruri sunt instinctive, biserica este o realitate bazată pe Evanghelia care ne arată calea Invierii. Ce este Învierea? Nu este un cuvânt politic, este posibilitatea de a învinge moartea. Ca urmare, putem noi, ortodocşii, să purtăm în Europa acest mesaj evanghelic al Învierii? Nu sunt prea sigur. M-am întâlnit recent cu un mitropolit român (ai noştri, grecii, sunt încă şi mai dezamăgitori!), care le vorbise europenilor, în cadrul unui congres, astfel: „Ascultaţi, şi noi, românii, suntem occidentali, bine că ne-aţi luat în Uniunea Europeană, suntem occidentali, occidentali!” Nu este un semn de demnitate. Aşa ceva nu se face când eşti ortodox. Occidentalii trebuie să ştie că Biserica ortodoxă este aristocraţia Europei. Oare putem noi găsi această conştiinţă, a propriei valori, care reprezintă tradiţia culturii noastre şi cu care cultura Apusului este cu adevărat incomparabilă? Dacă o putem găsi, atunci vom avea cu adevărat un rol în Uniunea Europeană. După mine, avem nevoie de un nou ecumenism, un ecumenism care să nu aibă drept scop „dialogul” dintre diversele tradiţii şi confesiuni, ci să se manifeste ca o nouă „venire împreună” a bisericilor creştine. Visez la un ecumenism care să înceapă cu mărturisirea păcatelor fiecărei biserici creştine. Suntem plini de greşeli istorice, plini de slăbiciuni care distorsionează natura noastră umană. Dar Sfântul Pavel spune că din aceste slăbiciuni poate lua naştere o viaţă care va triumfa asupra morţii.

„Întreaga viaţă a Bisericii este o luptă ascetică destinată să ne înveţe cum să mergem pe apă”

– În Europa Unită avem toţi libertate deplină, posibilitatea nelimitată de a alege. Cum reacţionează Biserica Ortodoxă faţă de această realitate?

– De ani de zile sădim în pământul nostru o mulţime de plante degenerate şi bolnave aduse din Apus. Modul în care acest Apus înţelege libertatea nu mă interesează, câtă vreme este înţeleasă ca dreptul individului de a alege dintre diferite idei, dintre diferite convingeri, partide politice, ziare etc. „Icoana” libertăţii moderne este supermarketul. Într-un supermarket fiecare persoană poate să aleagă pentru ea însăşi, în singurătatea deplină a consumatorului. Libertatea care mă interesează pe mine, ca ortodox, este aceea care ne eliberează de constrângerile lumii create şi muritoare. Apostolul Petru, la îndemnul lui Iisus, merge pe apă. În acel moment, el îşi primeşte existenţa nu de la propria sa natură, ci de la relaţia sa cu Dumnezeu. Aceasta este libertatea care ne scoate din moarte şi pe care Biserica Ortodoxă ne cheamă s-o propovăduim în noul context secularist european. Doar atunci suntem capabili să ducem o existenţă eclezială, conformă cu învăţătura Evangheliei, când suntem în stare să mergem pe apă. De fapt, întreaga viaţă a Bisericii este o luptă ascetică destinată să ne înveţe cum să mergem pe apă.

– Învăţătura creştină potrivit căreia, pentru a-ţi cunoaşte şi ajuta aproapele, trebuie să-ţi spui adio ţie însuţi, este în contradicţie cu individualismul modern. Ce propune ortodoxia în acest context?

– În experienţa bisericii noastre găsim două căi de a duce această luptă ascetică: serviciul în slujba oamenilor, activităţile sociale şi ascetismul monastic, călugăria autentică. Călugărul creştin este separat de alţii, pentru a fi unit cu toţi, după cum spune învăţatul Evagrius Ponticus. Din păcate, în societăţile în care trăim, în special în cele din Uniunea Europeană, modul nostru de viaţă este paradoxal: pe de o parte, declarăm că suntem membri ai Bisericii, iar pe de alta, existenţa noastră zilnică presupune absolutizarea individului, acordarea unei priorităţi absolute consumului individual.

„Noi, creştinii ortodocşi, suntem setoşi de viaţă, mâncăm şi bem laolaltă, având fiecare partea lui de pâine şi vin”

– S-a spus că „invazia” ortodoxă a Occidentului este susţinută de „artileria grea” numită Muntele Athos. Cum comentaţi?

– Muntele Athos nu poate avea acest rol, pentru că nu este avangarda unei ideologii. Muntele Athos este încarnarea unei mărturii ecleziale care trebuie descoperită, în special în Apus. În ultimele decenii, Apusul vine acolo, la Munte, cu sentimentul complex că descoperă marea poezie, marea pictură, marea muzică, marea credinţă – calităţi care sunt mai presus de orice ideologie.

– A pierdut credinţa şi spiritualitatea greacă ceva din specificul său, după aderarea la UE?

– Nu. Noi am pierdut totul înainte de intrarea în Uniune. Acum e prea târziu să mai pierdem ceva, fiindcă nu mai este nimic de pierdut. Iar acest lucru ar trebui să stea şi în atenţia românilor. Îmi amintesc că în ţara mea, Biserica a fost întotdeauna o afirmare a lumii şi a realităţii sale vizibile. Actul de comuniune cu Dumnezeu (manifestat, spre exemplu, la strângerea recoltei, la săparea unei fântâni, la zidirea caselor, la semănat, în munca de fiecare zi) nu avea loc prin idei şi prin metafizică, ci printr-o relaţie corectă cu lumea reală. Cu toţii ar trebui să ştim că biserica, în Răsărit, nu este o decoraţiune sentimentală, ca în Creştinătatea apuseană eretică. Biserica nu este o ideologie; este un fapt eclezial: credincioşii împreună cu preotul constituie euharistia (comuniunea) – nimic altceva decât un alt mod de viaţă, o altă modalitate de a trăi începuturile, o altă realitate. Noi, creştinii ortodocşi, suntem setoşi de viaţă, răspundem provocării lumii şi istoriei printr-un act de afirmare, mâncăm şi bem laolaltă, având fiecare partea sa de pâine şi vin.

– Tratatul de la Lisabona nu menţionează baza creştină a UE. Credeţi că ar trebui s-o facă?

– Da şi nu. Spun „nu” pentru că există riscul ca această menţiune să devină o declaraţie ideologică care ne-ar putea satisface sentimental, dar în realitate nu reprezintă nimic. Pe de altă parte, spun „da” pentru că istoria însăşi a Europei are urmele prezenţei bisericii. Trebuie spus că întreaga cultură europeană este formată prin tradiţia eclezială, cu toate că modernitatea a refuzat să recunoască acest lucru. Iată, suntem la Paris; pretutindeni puteţi vedea biserici. De ce să ignorăm această realitate, de dragul cui refuzăm mărturiile istoriei? Aşadar, zic da şi nu deopotrivă. Poate veţi uita ceea ce spun acum. Dar vă invit să ţineţi totuşi minte o frază: Civilizaţia apuseană a organizat politic biserica, a instituit-o social, a făcut ca însăşi credinţa să fie decăzută din rosturile ei prin necesitatea dovezilor logice ale existenţei lui Dumnezeu. A înlocuit existenţa cu psihologia, mai exact cu iluziile psihologice create de om – cum ar fi auto-satisfacţia morală convenţională, convenţia socială, politeţea rece etc. De aceea, trebuie să depăşim idolii acestei lumi (consumismul, globalizarea, laicizarea) şi să lăsăm să intre în viaţa noastră credinţa vie, în toată plenitudinea şi profunzimea ei. Trebuie să îmbrăţişăm Învierea şi să-i ajutăm şi pe alţii s-o îmbrăţişeze. Numai în acest fel vom fi capabili într-o bună zi, în comuniune lărgită europeană, să cântăm împreună că prin moarte Cineva poate călca pre moarte.

Ion Longin Popescu

sursa>

http://cotidianul.ro/122336-_Biserica_Ortodoxa_este_aristocratia_Europei