Parintele Ilie Moldovan a trecut la Domnul

Joi, 9 februarie 2012, a trecut la Domnul, ilustrul teolog si parinte al neamului romanesc, Preotul Prof. Dr. Ilie Moldovan, conducător de doctorat la Secţia Teologie Morală de la Universitatea din Sibiu și Doctor Honoris Causa al Universităților din Alba Iulia și Baia Mare.

Este unul dintre parintii care a vorbit cu putere despre neam ca „realitate a vietii vesnice” si despre pacatul avortului, definindu-l ca „rana de moarte a iubirii„. Totodata, de-a lungul vietii, cu timp si fara timp, acesta s-a implicat si in proiectele Provita, sustinand mereu conferinte in tara pe teme legate de combaterea avortului.

Dumnezeu sa-l odihneasca cu dreptii!

Vesnica lui pomenire!

Iata cum il descrie Pr. Ic. Dr. Mircea Cristian Pricop, ultimul sau doctorand, intr-un editorial din „Dreapta credinta” *(nr. 1 / 2011), intitulat> „Regenerarea neamului romanesc se poate face decat euharistic„: 

„[…] Intenţionat lent în exprimare, simplu în gesturi, dar de o inconfundabilă prospeţime a ideilor, acest om „din vecinătatea” lui Blaga, dar mai ales „din familia” unui Stăniloae, cu care a fost prieten, sau a unui Arsenie Boca, al cărui fiu duhovnicesc a fost, Părintele Profesor dă duh din duhul său ucenicilor din întreaga ţară, ascunzând în spatele zâmbetului o cercetare atentă a interlocutorului, o privire neîncovoiată, copiată poate de la vulturii de deasupra Făgăraşilor. Nu credeam ca un astfel de om să existe decât în imaginaţie, ba încă într-una uşor exaltată. Blândeţea generică a acestui nobil creştin mă transpune în lumea pe care eu nu am de unde să o ştiu, dar care există real în el. Când vorbeşte doctoranzilor despre credință, neam, patrie, se încălzeşte ceva în auditori, acel ceva care depăşeşte orice filetism, orice patriotism ieftin, sau exaltare denaturată.

Din cuvantul Pr. Ilie Moldovan:

[…] Trăirea creştină autentică, gravitează în jurul Miracolului Euharistic. Îndumnezeirea omului prin Euharistie (Împărtăşanie) este arma supremă în lupta pentru regenerarea neamului. Am fost întrebat: Ce este mai corect, să ne împărtăşim des sau rar? Eu am răspuns: Nici des, nici rar, ci continuu! Bineînţeles, dacă omul este pregătit prin Spovedanie şi canon de primirea continuă a Sfintei Euharistii. Noi suntem chemaţi să ne împărtăşim, adică să ne îndumnezeim MEREU, dar CU PREGĂTIRE. Voi, ca preoţi şi viitori preoţi, la asta trebuie să-i aduceţi, cu timpul, pe credincioşi: La Euharistia continuă. Numai aşa vă veţi împlini datoria. Altfel nu se poate, domnilor! V-am spus-o, ca să nu vă înşelaţi singuri. ŞTIŢI UNDE E DUMNEZEU? (Părintele zâmbea. La această întrebare, ne uitam miraţi, neştiind dacă să încercăm vreo definiţie din şcoală sau să tăcem. Am ales varianta a doua.) DUMNEZEU E ÎN CER….ȘI CERUL E ÎN NOI„.

Intreg editorialul AICI.

Cititi si:

Mesajul ÎPS Dr. Laurentiu Streza la trecerea la cele vesnice a Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

 

Episcopii Ortodocsi Canonici din America de Nord si Centrala despre internet: „Tehnologia nu este pacatoasa; dar abuzul de tehnologie este pacat si crima”

Basilica.ro / 27 mai 2011

În perioada 25 – 27 mai 2011, la Chicago, a avut loc a doua ședință a Adunării Episcopilor Ortodocși Canonici din America de Nord și Centrală. Iată câteva fragmente din Mesajul Adunării Episcopilor Ortodocși Canonici din America de Nord și Centrală, postat pe site-ul Arhiepiscopiei Ortodoxe Române din cele două Americi, romarch.org:

„[…] Nu putem să tăcem în fața atrocităților și persecuțiilor săvârșite împotriva minorităților creștine de fundamentaliști și extremiști, în Palestina și Egipt, mai ales împotriva creștinilor prinși în mișcările de revoluție arabă care au descătușat animozități sectare mult timp reprimate. În particular, comunitățile creștine din Palestina și Orientul Mijlociu au fost drastic reduse și obligate să se refugieze. Cerem liderilor politici din lumea întreagă să nu mai ignore manifestările de intoleranță, discriminare și persecuție fățișă împotriva tuturor comunităților religioase – evrei, creștini sau musulmani – care trăiesc în zone de război și țări ale lumii, mai ales în Africa de Nord și Orientul Mijlociu.

Considerând faptul că luna iunie a fost desemnată “luna securității internetului”, îi îndemnăm pe preoți și credincioși să devină conștienți și să asigure protecție pentru copiii și comunitățile noastre față de multele și diversele pericole, cum ar fi pornografia, riscurile de atac prin internet, etc. și mai ales dezbinarea ce poate fi produsă în Biserică. Tehnologia nu este păcătoasă; dar abuzul de tehnologie este păcat și crimă. În îndemnăm pe credincioși să distribuie literatură despre securitatea internetului, să organizeze lecții despre acest subiect, să se folosească de posibilitățile de control și să ia măsuri serioase pentru a determina companiile și distributorii să folosească opțiuni de protecție a copiiilor. […]”

Intreg comunicatul AICI

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/adunarea_episcopilor_ortodoci_canonici_din_america_de_nord_i_centrala_6095.html

 

Prin Suferinţă la Înviere – Pastorala de Paşti (2011) a PS Părinte Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† GURIE,

prin harul lui Dumnezeu, Episcop al Devei şi Hunedoarei,

Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Dreptmăritorilor creştini:

Sfântă binecuvântare arhierească din străvechea Cetate a Devei!

Hristos a înviat!

Iubiţi credincioşi,

Mi-am intitulat cuvântul pastoral pe care vi-l adresez prin glasul preoţilor în această noapte (zi) a Învierii: Prin suferinţă la Înviere.

De la început afirmăm că răstignirea Domnului pe Cruce a transformat suferinţa dintr-o realitate absurdă şi tragică, dintr-o problemă care pune sub semnul întrebării însăşi viaţa, într-o realitate prin care s-a omorât moartea şi viaţă a devenit veşnică. În lumea noastră, în care perspectiva existenţei este adesea redusă la zările şi limitele vieţii pământeşti, suferinţa este percepută doar ca o povară, doar ca o realitate în care lipsa de sens îşi are de spus cuvântul suprem. Faptul că Hristos Domnul a ales suferinţa Crucii ca modalitate de biruinţă asupra durerii şi a morţii, aşează suferinţa în rândul valorilor mântuitoare. Până la Hristos, şi de atunci încoace înafara lui Hristos, suferinţa n-a depăşit aspectul de durere şi de viaţă intrată în degradare şi lipsă de sens. În lumina Crucii, suferinţa dobândeşte un rost fundamental: cale spre omorârea morţii şi izvor de viaţă veşnică. De aceea Vinerea Mare, ca zi în care durerea şi moartea par a birui, transformă suferinţa în premisă a omorârii morţii şi a iadului, în izvor de viaţă deplină. Căci Hristos, primind suferinţa şi moartea care sunt consecinţele ultime ale înstrăinării omului de Dumnezeu prin păcat le transformă în Cruce şi, prin aceasta, le umple de un alt conţinut decât cel de viaţă intrată în impas şi de simplă pedeapsă pentru neascultarea originară a lui Adam şi Eva. În Hristos suferinţei şi morţii li se transferă înţelesurile şi conţinuturile Crucii, adică de loc al împăcării omului cu Dumnezeu şi de modalitate prin care se pironeşte păcatul. Pe Cruce Hristos a pironit prin suferinţa Sa însăşi suferinţa noastră, iar prin moartea Sa a omorât moartea intrată în firea zidită.

Iubiţi credincioşi,

Mentalitatea umanistă ca şi civilizaţia modernă rămân de regulă străine faţă de acest înţeles al suferinţei. Omul descentrat din Dumnezeu, lipsit de un orizont care să depăşească zările lumii imediate, neagă suferinţei orice valenţă mântuitoare rezumându-se la aspectul ei de tragedie şi durere. De aceea, acest om, atât în planul social al existenţei, cât şi în cel personal, promovează o cultură a confortului, a bunăstării materiale cu orice preţ, a fugii de suferinţă şi a refuzului de a vedea în ea un posibil dialog al lui Dumnezeu cu lumea. Civilizaţia modernă reduce adesea suferinţa, în chip simplist şi superficial, la suprafaţa vieţii, o abordează, adică, doar ca pe o problemă de epidermă ce trebuie rezolvată strict medical. Nu la întâmplare cultura umanistă occidentală naufragiază când se întâlneşte cu suferinţa. Îi neagă mai întâi orice rost, fuge apoi de ea şi o evită cu preţul oricărui efort, iar atunci când n-o poate ocoli şi învinge, încearcă s-o evite prin euthanasie nesocotind, ori poate neştiind, că în acest fel intră în impasul şi sub puterea fară de capăt a iadului. Raportul omului modern cu suferinţa este deosebit de plastic reprezentat de mult mediatizatul caz de euthanasiere a lui Eduard Schaubli-Mayer. Acesta era lider al unei comunităţi protestante elveţiene. Descoperind că suferă de cumplita boală Alzheimer a decis să-şi înfrunte destinul prin euthanasie. Legea de stat elveţiană admite euthanasierea persoanelor umane doar dacă decizia înspre aceasta este luată în aşa-zisa deplinătate a facultăţilor mintale. Văzând în boala sa doar o problemă ce se consumă în interiorul relaţiei trup-psihic-lume, şi nicidecum o posibilă Vinere Mare a Răstignirii prin care viaţa sa ar fi fost provocată la raţiunile adânci şi dumnezeieşti ale Crucii, Eduard Mayer, şi-a fixat, împreună cu consilierul medical, ziua de 26 octombrie 2005, ca zi a euthanasierii sale. Cu două săptămâni înainte de ziua în care tragedia avea să se consume, el a fost cuprins de regretul după posibilele plăceri şi bucurii de care avea să se lipsească. Încercând să amâne ziua propusă, a auzit însă sentinţa caustică a soţiei: dacă ai hotărât odată, apoi să rămână hotărâre! La data stabilită a venit “asistentul terminal” cu certificatul de deces în alb şi i-a turnat în pahar poţiunea morţii frumoase. În mai puţin de 3 minute şi-a încheiat socotelile cu problema suferinţei pământeşti în vreme ce asistentul medical completa detaşat certificatul de deces ce consfinţea ieşirea aşa-zisă demnă din suferinţă şi viaţa pământească.

Iubiţi credincioşi,

Faţă de această abordare a suferinţei, Hristos Domnul, în Vinerea cea Mare, face din suferinţă o taină mântuitoare. Apărută în lume ca o consecinţă a renunţării omului dintâi la destinul de a deveni asemenea lui Dumnezeu, Hristos preia suferinţa şi-o ridică la înălţimea Crucii, facând-o cale de ieşire din înstrăinarea de Dumnezeu. “Cum pot eu să fug de Cruce, rosteşte rugăciunea Acatistului, văzând pe Dumnezeul meu că este ridicat pe ea? Cum să-mi pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul meu că le iubeşte şi le cere şi le socoteşte Lui de mare cinste?”; “Creştinismul, scria Părintele Nicolae Steinhardt, nu ne oferă un mod miraculos de a evita suferinţa, ci ne pune la îndemână, miraculosul mijloc de a o îndura şi depăşi cu folos”, adică de a o înţelege ca pe o modalitate vie în care Dumnezeu ne vorbeşte nemijlocit despre mântuirea personală.

Iubiţi fraţi şi surori,

Ne-am putea întreba: dacă suferinţa este o taină şi o modalitate prin care Dumnezeu lucrează mântuirea noastră, atunci de ce nu toţi oamenii suferă? Sau de ce, adesea, cei virtuoşi sunt mai greu încercaţi, iar cei cu o viaţă păgână par a fi neatinşi de necazuri şi dureri?

Răspunsul este mai complex decât s-ar putea cuprinde în cuvintele îngăduite de spaţiul acestei scrisori pastorale. Subliniem doar două aspecte. Cel dintâi, faptul ca Dumnezeu n-a creat suferinţa, răul şi moartea şi nici nu le doreşte pentru făpturile Sale, dar le îngăduie din pricina infinitului Său respect pentru libertatea omului. Omul a ales să renunţe la izvorul vieţii depline, adică la Dumnezeu, şi prin aceasta existenţa lui pământească a fost lipsită de fundamentul ce-o susţinea şi făcea fericită şi neatinsă de durere şi moarte, şi a fost cuprinsă şi supusă suferinţei şi stricăciunii. Dar, în nesfârşita Sa iubire de oameni, Dumnezeu nu a părăsit omul ajuns rob al bolilor şi al durerilor ci, prin negrăita Sa înţelepciune, S-a folosit de suferinţa şi de moartea intrate în sânul făpturii tocmai pentru a le birui pe acestea şi pentru a elibera pe om de sub povara lor. Hristos le-a luat asupra lui şi astfel suferinţa si moartea Domnului s-au făcut firii omeneşti prilej de izbăvire. În această noapte a Paştelui lumina şi viaţa simt mai strălucitoare decât razele oricărui soare al universului material. Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi până şi cele dedesubt pentru că Hristos ne-a înviat din suferinţă şi moarte şi iad. Biruinţa lui Hristos, Care cu suferinţa Sa a călcat suferinţa intrată în lume, Care cu moartea Sa a stricat moartea din firea noastră, ne este transferată şi nouă. Şi astfel, până la sfârşitul lumii Dumnezeu va îngădui şi va da suferinţă omului şi va îngădui şi prezenţa morţii, doar ca modalităţi prin care omul să fíe îndemnat a se opri de la păcat, doar ca modalităţi prin care să păşească spre înviere. Apoi, în atotştiinţa Sa, Dumnezeu care cunoaşte desăvârşit pe tot omul, ştie şi felul în care fiecare va reacţiona sub povara suferinţei. Pe unii ştie că nu-i poate trezi decât prin boală, pe alţii decât doar prin sărăcie, pe alţii numai sub apăsarea tragediilor, pe alţii prin bogăţie, pe alţii prin sănătate şi astfel, Dumnezeu lucrează cu măsura şi pe măsura firii şi libertăţii fiecăruia, ca tuturora să le ofere posibilitatea să-şi determine libertatea spre înviere! Suferinţa este măsura lui Dumnezeu peste măsura vieţii noastre, este balsamul veşniciei peste rănile păcatelor noastre!

La fel stau lucrurile şi când este vorba de soarta naţiunilor şi a aşezărilor sociale. Istoria popoarelor nu-i altceva decât ceea ce rezultă din chemarea în judecată a lumii de către Dumnezeu. Vremurile de restrişte ca şi cele binecuvântate, deportările şi migraţiile masive, reconfigurările culturale şi etnice ce rezultă din organizările izolaţioniste ori cele comunitare şi globaliste, sunt tot atâtea prilejuri de intervenţii mântuitoare ale iubirii lui Dumnezeu care voieşte decantarea grâului de neghină. Răscrucile suferinţei în istoria popoarelor sunt porţile împărăţiei veşnice pe care Dumnezeu le deschide naţiunilor. Noi românii avem o istorie şi un trecut demn şi înalt, scria istoricul Nicolae Iorga, „nu prin biruinţele noastre, ci prin suferinţele noastre„. Existenţa istorică zbuciumată a românilor este înaltă şi plină de rost în curgerea vremii doar în măsura în care se identifică cu Răstignirea Vinerii celei Mari. Învierile neamurilor în istorie sunt cu putinţă doar când izvorăsc de pe dealul Golgotei. Altfel popoarele au o existenţă silnică şi silnicesc şi pe alţii.

Iubiţi fii întru Hristos,

Înţelegând cele spuse mai înainte pricepem acum că Dumnezeu îngăduie în viaţă noastră atâta suferinţă cât are nevoie fiecare în parte pentru a-şi lămuri destinul, pentru a-şi asuma şi îndrepta trecutul, pentru a-şi învinge patimile şi pentru a se aşeza pe calea sfinţeniei sau, altfel zis, doar atâta suferinţă cât să lucreze trecerea noastră din moarte la viaţă. Suferinţa îngăduită de Dumnezeu asupra fiecăruia are măsura adâncirii noastre în păcat. În momentul în care suferinţa şi-a împlinit rostul ispăşitor, Crucea noastră se împodobeşte cu razele învierii. Iar atunci când şi cel drept suferă, încercarea lui, spune părintele Rafail Noica, este şcoala prin care Dumnezeu îl pregăteşte pe om pentru a-l face părtaş în lucrarea Sa de ruşinare a diavolului şi a iadului. Cu cât mai grea este încercarea celui drept cu atât mai mult Dumnezeu îşi dezvăluie încrederea pe care pe are în slujitorul Său.

Aşadar niciun suspin, nicio lacrimă, nicio durere din viaţa aceasta nu sunt consecinţe ale unei existenţe oarbe, ori ale unei lumi supuse unui destin întâmplător! În toate Dumnezeu îmbie sensul mântuitor al Crucii. În orişice durere Dumnezeu dăruieşte un prilej al învierii înţeleasă astfel, suferinţa se înscrie în rândul darurilor dumnezeieşti. Totul şi toate cele care alcătuiesc viaţa noastră şi devenirea lumii sunt dragostea lui Dumnezeu pentru înveşnicirea făpturii. Merită amintite în acest sens minunatele versuri ale Magdei Isanos care sesizează faptul ca harurile ce împodobesc făptura sunt expresii ale dragostei necondiţionate a lui Dumnezeu:

“Eu ştiu ca tu nu meriţi dragostea / Şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;

Dar parcă balta merită vreo stea? / Şi totuşi, câte-ntr-însa s-oglindesc…

Nu meriţi, iarăşi, clipele de-acum / Şi gândurile bune câte ţi le-am dat;

Dar parcă merită noroiul de pe drum, / Petalele ce peste el s-au scuturat?

Iubirea însă e ca soarele / Care rămâne pururi curat;

Şi după ce milos i-a sărutat, / Leprosului, pe uliţă, picioarele…”

Iubiţi credincioşi,

Timpul existenţei pământeşti este o neînţeleasă îngemănare a bucuriei şi a lacrimilor, a plinătăţii şi a durerii, a vieţii şi a morţii, a celor ce par a sta şi a celor ce par a nu mai fi. Praznicul învierii reafirmă însă lumii noastre şi în anul acesta adevărul ei fundamental: Hristos a înviat si totul este menit vieţii şi învierii. Lacrimile, durerile, cele trecătoare, ba până şi moartea, sunt golite de conţinutul lor tragic şi umplute de puterea ce izvorăşte din învierea lui Hristos pe care o vesteşte ca nimeni altul Sfântul Ioan Gură de Aur: “nimeni să nu se plângă de sărăcie, pentru că s-a arătat împărăţia cea pentru toţi Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru ca ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe dânsa Cel ţinut de dânsa. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui… A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit; a primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul; a primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit!”

Hristos a înviat!

† GURIE,

Episcop al Devei şi Hunedoarei

foto>

http://calindragan.files.wordpress.com/2010/01/89162.jpeg

https://picasaweb.google.com/EpiscopiaDeveisiHunedoarei/AlmasulSec#5560467951684061218

 

Pastorala Sfântului Sinod la Duminica Ortodoxiei (2011) despre „crima avortului”: viata incepe in momentul conceperii, al aparitiei embrionului viu

Pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române

la Duminica Ortodoxiei din anul Domnului 2011

Preaiubitului cler, cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, milă şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Iisus Hristos, Domnul nostru,

iar de la noi arhiereşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi, iubiţi credincioşi şi credincioase,

Dăm slavă bunului Dumnezeu că ne-a învrednicit să începem urcuşul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paşti, în care ne străduim, fiecare după putere, să-L însoţim pe Mântuitorul Hristos pe drumul Crucii pentru a muri şi a învia împreună cu El, adică pentru a muri faţă de păcat şi a învia pentru sfinţenie şi fapte bune. Toată viaţa noastră creştină este, de fapt, o moarte şi o înviere împreună cu Hristos Domnul, un efort continuu de a împlini făgăduinţa făcută la Botezul nostru, şi anume că ne lepădăm de Satana şi de toate lucrările lui şi ne unim cu Hristos spre a-I sluji Lui, ca unui Domn şi Împărat, pentru a deveni asemenea Lui în smerenie şi milostivire. Posturile de peste an şi, cu deosebire, Postul cel Mare, al Sfintelor Paşti, sunt prilejuri deosebite în care ne întărim în credinţă şi sporim în iubire milostivă, pe de o parte prin lupta cu patimile egoiste, prin înfrânare de la mâncare şi băutură, de la plăcerile trupeşti şi de la toată fapta cea rea, iar pe de altă parte, prin rugăciune mai multă şi mai curată, prin împăcarea cu semenii noştri, prin înmulţirea binelui faţă de toţi oamenii şi prin împărtăşirea mai deasă cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Duminica de astăzi, numită Duminica Ortodoxiei, are pentru noi, creştinii ortodocşi, o semnificaţie aparte şi o istorie care urcă până în secolul al IX-lea, când Biserica a biruit erezia iconoclastă, care lupta împotriva Sfintelor Icoane.

După mai bine de o sută de ani de controverse şi de lupte împotriva Sfintelor Icoane, provocate de unii împăraţi bizantini, începând cu anul 726, cultul Sfintelor Icoane, al Sfintei Cruci şi al Sfintelor Moaşte a fost restabilit, cu autoritate, de Sinodul VII Ecumenic de la Niceea, din anul 787, iar apoi, cu solemnitate, de Sinodul de la Constantinopol din anul 843, care a hotărât ca, în prima duminică din Postul Mare, să se sărbătorească biruinţa Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor sau abaterilor de la dreapta credinţă. Tot atunci, s-a stabilit ca această duminică să se numească Duminica Ortodoxiei, adică Duminica dreptei credinţe în singurul Dumnezeu adevărat Care ne-a fost descoperit nouă în Iisus Hristos (cf. Ioan 17, 3). Prin urmare, Adevărul este de la Dumnezeu şi Dumnezeu este Adevărul. În acest sens, Însuşi Mântuitorul a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Deci Adevărul nu este un concept abstract, o teorie sau un produs al raţiunii, ci o Persoană veşnic vie, Iisus Hristos, Care S-a făcut Om pentru a descoperi oamenilor adevărul mântuirii şi a le dărui viaţa veşnică, prin credinţa în Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.

Sfinţii Părinţi de la Sinoadele ecumenice, inspiraţi de Duhul Sfânt, au apărat şi au definit adevărul credinţei mântuitoare privind unitatea de fiinţă sau deofiinţimea, egalitatea, distincţia şi conlucrarea Persoanelor Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt; precum şi adevărul credinţei privind Taina Bisericii, a Sfântului Botez, a învierii morţilor şi a vieţii veşnice – aşa cum sunt mărturisite în Crezul ortodox, formulat de primele două Sinoade ecumenice de la Niceea (325) şi Constantinopol (381). În lupta lor cu ereziile, care sunt abateri de la dreapta credinţă, Sfinţii Părinţi, adunaţi în Sinoade ecumenice, au definit şi adevărul credinţei privind dumnezeirea şi omenitatea Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos, calitatea de Născătoare de Dumnezeu a Maicii Domnului, a pururea Fecioarei Maria, dar şi adevărul privind cinstirea Sfinţilor, a Sfintelor Icoane şi a Sfintelor Moaşte, deoarece adevărul credinţei este baza adevăratei comuniuni de viaţă cu Dumnezeu. De aceea, adevărul dogmelor de credinţă este mărturisit în viaţa liturgică a Bisericii, ca mister sau taină a mântuirii, adică a unirii omului cu Dumnezeu prin har, pentru a dobândi viaţa veşnică.

Astfel, Ortodoxia este prin excelenţă mistică. Pentru noi, ortodocşii, taina credinţei nu este simplu obiect de speculaţie intelectuală, ci ea se trăieşte în stare de rugăciune, de închinare lui Dumnezeu şi de cinstire a Sfinţilor Lui în Sfânta Biserică. Întrucât credem în Dumnezeu-Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, ne închinăm Preasfintei Treimi, mărturisim pe Mântuitorul Iisus Hristos ca fiind Dumnezeu adevărat şi Om adevărat; preacinstim pe Maica Domnului ca fiind, în acelaşi timp, Mamă şi Fecioară; cinstim (venerăm) pe Sfinţii lui Dumnezeu şi Sfintele lor Icoane, precum cinstim Sfânta Cruce şi Sfânta Evanghelie, care nu sunt simplă materie, ci materie sfinţită sau purtătoare de har, aflându-se în legătură spirituală cu Hristos şi cu Sfinţii Lui. Cinstim şi Sfintele Moaşte ale Sfinţilor, întrucât acestea sunt arvuna învierii trupului şi a transfigurării sau înnoirii universului actual în cer nou şi pământ nou, la venirea întru slavă a lui Hristos (cf. Apocalipsa 21).

Însă Ortodoxia nu este numai dreapta credinţă, ci şi dreapta trăire în Hristos. După cum ştim, în limba greacă „orthodox” înseamnă atât „dreptcredincios”, cât şi „dreptmăritor”. Ortodox este deci cel care-L preamăreşte cu adevărat pe Dumnezeu prin mărturisirea dreptei credinţe, dar şi prin participarea la sfintele slujbe ale Bisericii şi prin trăirea dreaptă şi faptele bune săvârşite după poruncile Lui.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Aşa cum am spus, în Duminica Ortodoxiei prăznuim biruinţa dreptei credinţe asupra ereziilor care au pus la încercare viaţa credincioşilor din primul mileniu al Bisericii creştine. În acele vremuri, mulţi ierarhi, monahi şi preoţi, ca şi foarte mulţi credincioşi au suferit nenumărate persecuţii, bătăi, închisori, exiluri şi chiar moartea pentru curajul de a cinsti şi apăra Sfintele Icoane.

Slujbele Vecerniei şi Utreniei din Duminica Ortodoxiei sunt alcătuite din cântări referitoare la icoana Mântuitorului Iisus Hristos, Care, aşa cum au arătat Sfinţii Părinţi de la Sinodul VII Ecumenic, este prototipul şi justificarea tuturor Sfintelor Icoane. Prin urmare, Sfintele Icoane sunt parte integrantă din Tradiţia vie a Bisericii, întrucât prin ele se mărturiseşte adevărul că Fiul lui Dumnezeu Cel nevăzut S-a făcut văzut, adică Om, pentru a uni pe oameni cu Dumnezeu. De aceea, nu ne putem imagina o biserică ortodoxă fără icoane; nu putem sluji Sfânta Liturghie sau orice altă slujbă fără să avem în faţa noastră cel puţin icoana Mântuitorului şi icoana Maicii Domnului. Frumuseţea şi atmosfera de taină sau mistică ale unei biserici ortodoxe se datorează mai ales Sfintelor Icoane şi frescelor care o împodobesc. Aceasta se explică prin faptul că Sfânta Icoană nu este un simplu tablou de inspiraţie religioasă, ci o artă sacră sau sfântă şi o prezenţă harică a Mântuitorului, a Maicii Domnului şi a Sfinţilor, prezenţă pe care o simt credincioşii când se roagă Sfinţilor reprezentaţi pe Sfintele Icoane.

În Ortodoxie însă, nu numai locaşul bisericii este împodobit cu Sfinte Icoane, ci şi casa familiei creştine, numită simbolic biserica de acasă, unde ar trebui să se adune zilnic la rugăciune toată familia: părinţii, împreună cu toţi copiii şi cu bunicii. Rugăciunea în faţa Sfintelor Icoane este mai intimă şi mai profundă. Făcută cu smerenie şi concentrare deplină, rugăciunea în faţa Sfintelor Icoane ne aprinde inima de dragoste şi evlavie faţă de Dumnezeu, de Maica Domnului şi de Sfinţi, care ne ajută să iubim pe toţi oamenii, întrucât toţi sunt creaţi după chipul lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Său, suflând în faţa lui suflare de viaţă. Aşa a devenit omul „fiinţă vie“ (Facerea 1, 26; 2, 7). Apoi primii oameni, Adam şi Eva, au primit porunca: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi” (Facerea 1, 28). Prin urmare, tot omul care vine în lume poartă în el pecetea chipului lui Dumnezeu, care face din el o persoană unică şi irepetabilă, plină de mister, o fiinţă ireductibilă la lumea materială şi având un destin veşnic. Viaţa persoanei umane este cel mai mare dar al lui Dumnezeu, iar această viaţă începe în momentul conceperii, al apariţiei embrionului viu. Din acel moment, omul este „suflet viu”, adică persoană care poartă în sine chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu şi este chemată la viaţa veşnică. De la concepere până la naştere şi apoi până la sfârşitul vieţii pământeşti, omul creşte, se maturizează şi se împlineşte în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii săi, iar după moartea trupului, sufletul omului rămâne viu, având conştiinţă şi memorie spirituală, întrucât este chemat la viaţa veşnică.

Prin urmare, dacă suntem creştini, trebuie să afirmăm mereu că viaţa omului, ca dar sfânt al lui Dumnezeu, îşi are începutul în momentul conceperii sau al apariţiei embrionului viu. Ca atare, dreptul la viaţă începe cu dreptul embrionului de a se dezvolta în pântecele mamei sale şi dreptul fătului de a se naşte. Cine ucide viaţa embrionului sau a fătului săvârşeşte păcatul omuciderii. Din nefericire, crima avortului, fie că este provocat prin medicamente, fie prin operaţie chirurgicală, este astăzi foarte răspândită în lume, iar România se află, din păcate, pe lista primelor ţări din lume în ceea ce priveşte rata avorturilor. Păcatul acesta înfricoşător nu rămâne fără urmări asupra sănătăţii celor ce-l săvârşesc, asupra familiei şi asupra societăţii umane. Fericirea întemeiată pe crimă nu poate fi binecuvântată de Dumnezeu, deoarece prin crimă asupra omului este ucisă iubirea de oameni.

Cele mai multe suferinţe în lumea de astăzi vin tocmai din lipsa iubirii milostive şi mărinimoase dintre oameni şi din lipsa de întrajutorare. Mulţi oameni se simt singuri, părăsiţi, descurajaţi, neînţeleşi; îşi caută scăpare în alcool, în desfrâu, în droguri sau în patimi egoiste, care îi distrug treptat sufleteşte şi trupeşte. De aceea, ei au nevoie de ajutorul Bisericii, pe care Sfinţii Părinţi o numesc „spital duhovnicesc”. În Biserică, în starea de comuniune cu Dumnezeu, cu Sfinţii Lui şi cu ceilalţi credincioşi, oamenii trăiesc intens viaţa ca dar al lui Dumnezeu, care trebuie apărat, cultivat şi sfinţit. Desigur, astăzi multe suferinţe vin şi din starea de sărăcie materială, care se adânceşte mereu în ţara noastră şi în lume, pentru că a crescut lăcomia celor ce vor să se îmbogăţească rapid şi cu orice preţ. Din acest motiv, Biserica încearcă să organizeze o asistenţă social-caritabilă cât mai extinsă, îndemnând pe cei ce au mai multe bunuri materiale să ofere celor care au mai puţin sau nu au nimic. Astfel, prin contribuţia credincioşilor săi, în primul rând, dar şi prin alte contribuţii, Biserica noastră a dezvoltat până acum numeroase programe de asistenţă socială, filantropică sau caritabilă, ca de pildă: cantine pentru săraci, cămine pentru copii, case pentru bătrâni, unităţi medicale pentru bolnavi ş.a.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Tocmai pentru a continua aceste programe şi pentru iniţierea altora noi a devenit deja o tradiţie ca, în Duminica Ortodoxiei, să se realizeze în toate bisericile din ţară, iar începând cu anul acesta, 2011, şi în parohiile ortodoxe din Diaspora românească, o colectă pentru Fondul Central Misionar al Bisericii Ortodoxe Române. De aceea, vă îndemnăm să oferiţi, cu inimă bună, ajutorul frăţiilor voastre, arătând astfel solidaritatea cu cei mai lipsiţi semeni ai noştri. Să nu uităm niciodată că în chipul omului flămând, al celui gol, al celui bolnav, al celui din închisoare, al celui trist şi suferind vine tainic, spre noi, Hristos Însuşi. Prin urmare, tot binele, spiritual sau material, pe care-l facem semenilor noştri, îl facem lui Hristos Însuşi, Care ne va binecuvânta cu darurile Sale aici, pe pământ, şi la Judecata de Apoi (cf. Matei 25). Întrucât Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne asigură că „mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20, 35), nimeni nu va sărăci pentru că a ajutat pe cei aflaţi în nevoi, ci orice om sărăceşte cu adevărat numai când devine suflet mic şi rece, deoarece împiedică lucrarea iubirii milostive a lui Dumnezeu în lume şi uită porunca Mântuitorului: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36).

Cu nădejdea că îndemnul nostru pastoral va fi o întărire în credinţă şi o chemare la fapta cea bună, ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvinteze cu darurile Sale cele bogate, să petreceţi vremea Postului Mare cu mult folos duhovnicesc şi să ajungeţi cu pace, sănătate şi bucurie la Slăvitul Praznic al Învierii Domnului!

Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi! (2 Corinteni 13, 13).

Preşedintele Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române,

† D a n i e l

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române

şi

Locţiitor de Mitropolit al Clujului,

Albei, Crişanei şi Maramureşului

† Teofan

Arhiepiscopul Iaşilor şi

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

† Laurenţiu

Arhiepiscopul Sibiului şi

Mitropolitul Ardealului

† Irineu

Arhiepiscopul Craiovei şi

Mitropolitul Olteniei

† Nicolae

Arhiepiscopul Timişoarei şi

Mitropolitul Banatului

† Petru

Arhiepiscopul Chişinăului,

Mitropolitul Basarabiei şi Exarh al Plaiurilor

† Serafim

Arhiepiscopul Ortodox Român al

Germaniei, Austriei şi Luxemburgului

Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei, Europei Centrale şi de Nord

† Iosif

Arhiepiscopul Ortodox Român al Europei

Occidentale şi Mitropolitul Ortodox Român

al Europei Occidentale şi Meridionale

† Nifon

Mitropolit onorific,

Arhiepiscop al Târgoviştei şi Exarh Patriarhal

† Teodosie

Arhiepiscopul Tomisului

† Pimen

Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

† Andrei

Arhiepiscopul Alba Iuliei

† Gherasim

Arhiepiscopul Râmnicului

† Epifanie

Arhiepiscopul Buzăului şi Vrancei

† Eftimie

Arhiepiscopul Romanului şi Bacăului

† Calinic

Arhiepiscopul Argeşului şi Muscelului

† Casian

Arhiepiscopul Dunării de Jos

† Timotei

Arhiepiscopul Aradului

† Nicolae

Arhiepiscopul Ortodox Român al

celor două Americi

† Justinian

Arhiepiscop onorific,

Episcopul Ortodox Român al

Maramureşului şi Sătmarului

† Ioan

Arhiepiscop onorific,

Episcopul Covasnei şi Harghitei

† Corneliu

Episcopul Huşilor

† Lucian

Episcopul Caransebeşului

† Sofronie

Episcopul Ortodox Român al Oradiei

† Nicodim

Episcopul Severinului şi Strehaiei

† Vincenţiu

Episcopul Sloboziei şi Călăraşilor

† Galaction

Episcopul Alexandriei şi Teleormanului

† Ambrozie

Episcopul Giurgiului

† Sebastian

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

† Visarion

Episcopul Tulcii

† Petroniu

Episcopul Sălajului

† Gurie

Episcopul Devei şi Hunedoarei

† Daniil

Episcop-locţiitor (administrator) al

Episcopiei Daciei Felix

† Siluan

Episcopul Ortodox Român al Ungariei

† Siluan

Episcopul Ortodox Român al Italiei

† Timotei

Episcopul Ortodox Român al

Spaniei şi Portugaliei

† Macarie

Episcopul Ortodox Român

al Europei de Nord

† Mihail

Episcopul Ortodox Român

al Australiei şi Noii Zeelande

† Ciprian Câmpineanul

Episcop-vicar patriarhal

† Varlaam Ploieşteanul

Episcop-vicar patriarhal

† Varsanufie Prahoveanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor

† Calinic Botoşăneanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iaşilor

† Andrei Făgărăşeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Sibiului

† Irineu Bistriţeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului,

Feleacului şi Clujului

† Vasile Someşeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Vadului,

Feleacului şi Clujului

† Paisie Lugojeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Timişoarei

† Marc Nemţeanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe

Române a Europei Occidentale

† Sofian Braşoveanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe

Române a Germaniei, Austriei şi

Luxemburgului

† Emilian Lovişteanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Râmnicului

† Ioachim Băcăuanul

Episcop-vicar al Arhiepiscopiei

Romanului şi Bacăului

† Ioan Casian de Vicina

Episcop-vicar Arhiepiscopiei Ortodoxe

Române a celor două Americi

† Iustin Sigheteanul

Arhiereu-vicar al Episcopiei Ortodoxe

Române a Maramureşului şi Sătmarului

___________________

Nota: Sublinierile si boldirile imi apartin. – dan.camen.

Termenul „embrion” provine din limba greacă [ἔμβρυον] şi înseamnă miel nou născut sau fructul corpului înainte de naştere.

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/bpastorala_sfantului_sinod_la_duminica_ortodoxieib_7162.html

 

Legionarism şi ortodoxie: cîteva observaţii legate de reacţiile produse de intonarea unor imnuri legionare într-o mănăstire ortodoxă din România

[Un articol foarte interesant, care cu siguranta o sa provoace multora convulsii nebanuite. Merita, deci, analizat si luat in considerare -dan.camen.]

Cumpana/ 27 februarie 2011

de Gheorghe Fedorovici

Recenta întîmplare de la Petru Vodă, cînd nişte maici i-au cîntat părintelui Iustin Pârvu imnuri legionare cu ocazia aniversării zilei sale de naştere, [1] îmi apare mai degrabă providenţială decît un accident (regretabil, pentru unii, memorabil, pentru alţii).

Este providenţială orice întîmplare care că îmi dezvăluie, mie mai întîi, păcatul. Nu că nu l-aş cunoaşte, dar o astfel de întîmplare mă obligă să mi-l confrunt şi să dau socoteală pentru el. Cînd păcatul este al unei comunităţi, dezvăluirea nu poate fi decît publică. Păcatul obştii de la Petru Vodă este acela de a crede că legionarismul şi creştinismul sînt compatibile. Păcatul ierarhiei B. O. R., al Sfîntului Sinod mai precis, este acela de a considera că întîmplarea de la mănăstirea nemţeană poate fi expediată ca o simplă chestiune de jurisdicţie, ca o neregulă locală. [2] Păcatul ortodoxiei româneşti este acela de a se preface că nu vede că „adevarata problema […] nu este problema « societatii civile » ci problema Bisericii Ortodoxe Romane si a imaginii cu care aceasta se infatiseaza in fata societatii romanesti si a lumii.” [3]

„Dacă mi-aş fi dorit companie, m-aş fi făcut francmason”, spune personajul interpretat de Val Kilmer în filmul Spartan. Dacă ar fi fost român, personajul ar fi adăugat poate: „…sau legionar”. Din aceste două forme necreştine, sau para-creştine, de organizare socială una, francmasoneria, a fost condamnată de Biserică în 1937. Prin urmare, o Biserică care a condamnat francmasoneria datorită ostilităţii ei faţă de creştinism şi faţă de adevărul omului nu poate să pretindă că nu este deopotrivă responsabilă în legătură cu o mişcare care se foloseşte de creştinism în ostilitatea ei faţă de alte religii (mozaică, în cazul legionarismului) şi faţă de adevărul omului. Şi dacă Biserica a putut să condamne o grupare complet străină de creştinism, cu atît mai mult ar trebui să se exprime în legătură cu o grupare care se declară creştin-ortodoxă. Sinodul ar trebui să ştie şi să ne poată spune cine este pînă la urmă inspiratorul Legiunii: Sfîntul Arhanghel Mihail sau Lucifer?

Întîmplarea providenţială nu este neapărat una norocoasă, aşa cum se crede îndeobşte, ci în primul rînd o judecată „nemitarnică”. Ea poate fi de bun augur doar în măsura în care ştim să ne folosim de ea. Felul în care ne-am raportat la această întîmplare îmi spune că am ratat o bună ocazie de confruntare a neputinţelor noastre, şi astfel de vindecare a istoriei noastre, fapt care, după cum subliniază Alexandru Racu, le va împovăra cu atît mai mult pe generaţiile viitoare. [4] Chilia părintelui Iustin Pârvu apare în situaţia de faţă precum Camera din Călăuza lui Tarkovski, în care nimeni nu vrea să intre cu adevărat de teamă că ar putea muri. În schimb, participanţii la picnicul de la intrare dezbat cu aprindere o singură întrebare: cum să stea uşa, deschisă ori închisă?

În legătură cu cei care doresc să închidă uşa, cred că mai întîi este important de ştiut că aceştia nu sînt decît nişte agenţi sau dezvoltatori imobiliari, care se folosesc de acest prilej pentru a remodela profilul arhitectural, axiologic şi antropologic al României. Pentru ei, România nu este decît un produs care trebuie pregătit pentru a fi lansat cît mai profitabil pe piaţa globală.

Cred că aceşti indivizi ar trebui să fie ignoraţi liniştit, cu atît mai liniştit cu cît ne provoacă mai tare. Ei au un comision separat şi pentru fiecare enervare pe care ne-o provoacă. Şi ne provoacă tocmai pentru că nu pot demonstra nimic, pentru că legionarismul este mort şi îngropat. De altfel, după cum o dovedeşte modul în care a fost abordată povestea de la Petru Vodă de susţinătorii părintelui Iustin şi ai legionarismului, se vede limpede că niciodată nu au fost românii mai departe de seriozitatea şi „elanul de jertfă” (în formularea părintelui Iustin) caracteristice Mişcării Legionare decît sînt ei acum. Dar chiar aşa, zăpăciţi şi superficiali cum au fost făcuţi românii să devină, ei continuă să prezinte rezistenţă la îndoctrinare. Aşa-zisul legionarism de care sînt acuzaţi nu este decît o tulpină ideologică care trebuie să le fie introdusă pentru a justifica apoi terapia globalizării. Nu cu legionarismul au treabă comis-voiajorii globali, ci cu neamul român. Problema cu România, ca să parafrazez o afirmaţie a regelui Angliei din filmul Braveheart, e că e plină de români. Iar cînd un neam „greu de glorie” (Ţuţea) cultivă o religie a slavei, precum creştinismul ortodox, atunci sarcina acestor agenţi nu poate fi realizată decît în măsură în care pot scăpa de amîndouă în acelaşi timp. [5]

Sigur, cu agentul de vînzări nu discuţi: atunci cînd oferta lui nu te interesează, i-o spui şi gata, iar, dacă devine insistent, îl dai afară. Doar în trecere, precizez că mai periculoşi decît aceştia îmi par cei interesaţi de solul nostru arabil, precum grupul condus (la prima vedere) de Călin Georgescu. [6] Nu a fost destul că acestui neam i-au fost smulse roadele, a trebuit să-i fie retezate şi rădăcinile. Dar se pare că nici asta nu ne-a distrus, de vreme ce din acest pămînt continuă să răsară lăstare pe măsura celor de demult. Clonarea ideologică a românilor s-a dovedit însă incertă, prea lentă, rezultatele sînt mai degrabă dezamăgitoare (în douăzeci de ani nu au produs decît ici cîte un Neamţu, colo cîte un Aligică). Că seminţele noastre organice or fi incompatibile cu cele ale elitei de silicon, că elita o fi impotentă de-a dreptul, nu ştiu, cert e că experimentul a eşuat, ceea ce explică faza următoare a proiectului: deposedarea noastră efectivă de sol, astfel încît nici o sămînţă să nu mai aibă posibilitatea de a răsări şi creşte.

Dar aşa cum pentru acuzatorii părintelui Iustin Pârvu nu este cu adevărat importantă întîmplarea în sine, ci ce se poate face cu ea, nici pentru „apărătorii” părintelui întîmplarea nu le pare relevantă. Îi las deoparte pe filolegionarii învederaţi, din simplul motiv că dialogul cu ei nu este posibil, chiar dacă din alte motive decît în cazul precupeţilor ideologici. Se pare că, înainte să le crească aripile de oţel, aceştia au dobîndit deja căpăţîni de oţel. Fixismul, respingerea prealabilă a oricărui argument este pentru ei o dovadă de conştiinţă puternică. Aşa încît atunci cînd vine vorba despre Mişcarea Legionară, „camarazii” îţi aplică imperturbabil Schema-În-Patru-Puncte: Le prezinţi unele obiecţii de bun simţ? Îţi vor spune că nu eşti la curent cu bibliografia. Le arăţi că ai mai citit cîte ceva? Îţi vor spune că nu ai citit totul. Se întîmplă să fii totuşi la curent cu sursele reprezentative? Ţi-o taie cu ars longa, vita brevis, şi că degeaba cunoşti documentele dacă nu i-ai întîlnit pe legionarii autentici. Se întîmplă, în mod cu totul excepţional, să fii întîlnit pe unii dintre ei? Degeaba, trebuia să-i cunoşti atunci, în contextul respectiv, etc. Pe filolegionari nu-i interesează că tocmai ei sînt aliaţii indispensabili ai agenţilor imobiliari, şi nici că-i ajută să îngrămădească în Cameră neamul cu Biserică cu tot. Ce dacă aşa va exploda totul cu o singură încărcătură? Lor le este „dragă moartea pentru Căpitan”.

Importantă mi se pare însă poziţia exprimată de filolegionarii dilematici. Aceştia încearcă să liniştească lucrurile, sugerînd că uşa, pentru a rămîne în cadrul comparaţiei propuse mai sus, ar trebui să rămînă cumva întredeschisă. Sînt multe lucruri greşite în istoria legionarismului, dar şi multe lucruri care merită să fie recuperate, sună argumentul lor, un argument surprinzător de asemănător cu cel prin care comunismul obişnuieşte să fie justificat. Ce mi se pare discutabil în cazul acestor filolegionari concesivi este că, fără să aprobe făţiş cele întîmplate la Petru Vodă, ei încearcă să scuze situaţia prin argumente care lasă păcatul neatins. Unul din aceste argumente susţine că este normal ca maicile de la Petru Vodă să-i cînte „Sfîntă tinereţe legionară” părintelui Iustin, întrucît este vorba despre un „bătrîn nostalgic, care nu poate şi nu vrea să fie altceva decît a fost şi este”. [7]

Consecvenţa cu sine este importantă, şi poate dovedi tărie de caracter; dar pentru creştin, importantă este consecvenţa cu Hristos. Dincolo de faptul că nostalgia faţă de tinereţe este tot atît de creştină ca şi nostalgia pentru vîrsta de aur a omenirii, problema e că bătrînul ce privim nu este „om de rînd”, ci unul din stîlpii recunoscuţi ai ortodoxiei româneşti contemporane. Este aşadar foarte important să ştim ce este un om ale cărui sfaturi au o importanţă vitală pentru atît de mulţi credincioşi. Aşa cum Patriarhia e redus întîmplarea la un incident local, tot astfel legionarismul părintelui Iustin este expediat de aceşti susţinători ai părintelui Iustin ca o chestiune izolată, o slăbiciune sentimentală datorată vîrstei, cînd, de fapt, mesajul legionar pare să constituie pentru părintele Iustin program de viaţă. Nu ştiu dacă eroismul este suficient pentru a justifica plasarea fenomenului legionar în continuitatea tradiţiei de „osteneală şi jertfă” (în formularea părintelui Iustin) a domnitorilor români. Pentru că aceştia erau creştini, şi au luptat avînd binecuvîntarea Bisericii împotriva unui adversar străin care el a scos primul sabia. În schimb, legionarii s-au implicat mai degrabă în confruntări interne, de la răzvrătirea împotriva aparatului represiv al dictaturii carliste la terorizarea unor bieţi negustori evrei; şi chiar dacă Legiunea a cuprins şi clerici ortodocşi, Biserica nici nu le-a cerut legionarilor să lupte şi nici nu a binecuvîntat lupta lor. Şi nici ei nu au resimţit nevoia acestei binecuvîntări – o aveau pe cea a Căpitanului. Din acest motiv, responsabilitatea Mişcării Legionare nu poate fi diminuată prin compararea imnului „Sfîntă tinereţe legionară” cu imnul naţional. [8]

Din punct de vedere creştin, Mişcarea Legionară nu poate fi declarată un subiect încheiat doar pentru că aparţine trecutului, pentru că este un „capitol de istorie”. Pentru un creştin trecutul nu poate fi încheiat decît prin iertarea păcatului acelui trecut. A crede că legionarii au primit această iertare doar pentru că au suferit, cei mai buni dintre ei, în temniţele comuniste înseamnă a rata înţelegerea creştină a suferinţei şi a iertării, înseamnă a le refuza, practic, iertarea. După cum nu orice sacrificiu este echivalent cu jertfa creştină. Suferinţa înţeleasă ca expiere a păcatelor personale nu este decît o prelungire a mitologiei omului superior. Nici măcar patimile lui Hristos nu pot fi reduse, din punct de vedere ortodox, la o înţelegere juridică de acest tip. Suferinţa, în sine, nu izbăveşte pe nimeni. Ci doar acea suferinţă, acea viaţă în care străluceşte deja Învierea Domnului. Iar o astfel de viaţă suferă oricum din cauză că lumea respinge Învierea, iubind mai mult întunericul.

Prin urmare, legionarii nu au nevoie nici de admiraţia, nici de iertarea noastră. Au nevoie, împreună cu noi toţi, de iertarea dăruită de Domnul în Biserică. Biserica trebuie să spună ce este al ei şi ce nu este al ei, mai ales atunci cînd lucruri care provoacă tulburare îşi revendică apartenenţa la ea. Desigur, această cercetare nu trebuie să fie făcută la presiunea aşa-numitei „societăţi civile” româneşti. Dar este actuala ierarhie a BOR liberă de aceste presiuni? Puţin probabil. Nu văd o diferenţă pozitivă între ierarhia de astăzi şi cea de la începutul anilor ’90. Atunci, într-un rar acord cu elita, ierarhia a torpilat fenomenul „Serile Darvari”, o mişcare ortodoxă cu caracter popular care începuse extrem de promiţător şi care ar fi reuşit, dacă ar fi fost lăsată în pace, să ducă la formarea unei alte Românii. Faptul trebuia împiedicat, căci asta ar fi însemnat implicit o altă ierarhie şi o altă elită. [9]

Ca orice păcat, episodul legionar nu poate fi încheiat decît de şi în Biserică. El nu este încheiat pentru că zace încă în păcat. Şi nici nu poate fi încheiat de o ierarhie care doar îl administrează, nu îl şi trăieşte, pe Hristos. Hristos s-a făcut asemenea nouă în toate afară de păcat pentru a ne scoate din păcat cu toate ale noastre. De aceea, dacă pot exista, şi chiar există numeroşi legionari creştinaţi, nu pot exista creştini legionari decît în măsura în care există o confuzie extremă în legătură cu semnificaţia celor doi termeni. Spre deosebire de cei care cred că a refuza legionarismului caracterul creştin înseamnă a lovi în Biserică [10] sînt de părere că dimpotrivă, tocmai această alăturare, dacă nu suprapunere a zvasticii peste Cruce răneşte Biserica la fel de mult cum ar răni-o o icoană a lui Hristos reprezentat cu bandulieră. O astfel de icoană, dacă ar exista, ar fi o icoană mincinoasă. Aşa cum o icoană mincinoasă nu poate fi restaurată, tot astfel nu e nimic de recuperat din Mişcarea Legionară. Dar e totul de iertat, de tămăduit. Acest lucru poate fi făcut în măsura în care vom încerca să discernem în difuzarea publică a festivităţii particulare din chilia părintelui Iustin nu doar o acţiune provocatoare, ci mai ales un îndemn ceresc la trezvie şi la pocăinţă. O cameră locuită de astfel de creştini poate avea uşa deschisă, închisă ori întredeschisă, fiindcă oricum nu pe-acolo intră Domnul într-însa (Ioan 20, 19).

_______NOTE________________

[1] http://www.hotnews.ro/stiri-esential-8318642-video-maicute-manastirea-petru-voda-canta-parintelui-justin-parvu-sfinta-tinerete-legionara-protest-oficial-centrului-pentru-monitorizarea-combaterea-antisemitismului.htm

[2] Vezi comunicatul Patriarhiei la adresa http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/bpatriarhia_romana_nu_este_institutie_de_statb_7379.html Este de apreciat că Arhiepiscopia Iaşiului şi declarat dezacordul faţă de cele petrecute la Radu Vodă, însă dezaprobarea se referă la „mesaje sau simboluri menite a promova ideologii politice – indiferent de natura acestora – în cadrul unităţilor bisericeşti” şi nu la caracterul legionar al cîntecelor. Vezi comunicatul Arhiepiscopiei aici: http://c-tarziu.blogspot.com/2011/02/raspunsul-duhovnicesc-al-ips-teofan-in.html

[3] http://alexandruracu.wordpress.com/2011/02/21/maicile-de-la-petru-voda-presa-si-brigada-antifascista/ Menţionez că, deşi datorez intervenţiilor dlui Al. Racu o mai bună înţelegere a relaţiei dintre legionarism şi ortodoxie, nu pot fi de acord cu d-sa atunci cînd afirmă că ne-am cîştigat dreptul la libertatea de a cînta ce vrem, inclusiv cîntece legionare (iată citatul exact:

„Miza aici este alta: pretioasa noastra libertate, recastigata cu pret de sange, impotriva careia s-au luptat in trecut atat comunistii cat si legionarii si impotriva careia se lupta acum falanga corectitudinii politice. Din acest punct de vedere, nu putem fi decat alaturi de parintele Justin si de maicile de la Petru Voda, in apararea dreptului nostru de a canta ce vrem pe la aniversarile private si de a ne exprima (in limite rezonabile, evident, dar mult mai largi decat cele pe care vor sa le impuna diversele comitete si comitii antifasciste – a se vedea si cazul lui Ion Cristoiu) liber opiniile in spatiul public, caci, asa cum afirma John Stuart Mill, din confruntarea libera a opiniilor nu are de castigat decat adevarul.”)

În ce mă priveşte, libertatea de a cînta cîntece care îndeamnă la dobîndirea libertăţii cu preţul libertăţii altora nu este libertate, ci samavolnicie.

[4] „Paradoxul consta in faptul ca pe masura ce Miscarea Legionara devine tot mai anodina ca fenomen politic, troparizata, iconizata si isonizata ea reprezinta o forma foarte subtila de secularizare a Bisericii din interior, cu un posibil impact catastrofal asupra misiunii Bisericii in societatea romaneasca, impact ale carui roade s-ar putea sa le culegem peste vreo douazeci, treizeci de ani.” Alexandru Racu, „Maicile de la Petru Vodă, presa şi brigada antifascistă”, http://alexandruracu.wordpress.com/2011/02/21/maicile-de-la-petru-voda-presa-si-brigada-antifascista/

[5] „Soluţie” despre care am mai scris cu alt prilej:

http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2010/12/cartoful-ca-proiect-politic.html

[6] http://www.ntvonline.ro/emisiuni/contraziceri/galerie-video/18 şi http://www.ntvonline.ro/emisiuni/contraziceri/galerie-video/19

[7] http://www.blogger.com/comment.g?blogID=6146195831520840078&postID=2726830188622266441 20/2/11 3:03 PM. Vezi un comentariu asemănător aici: http://c-tarziu.blogspot.com/2011/02/un-raspuns-la-scandalul-fascistii-de-la.html#comment-5184414575985695861 Este curios că, deşi a observat că şi Andrei Pleşu a acuzat Biserica de “ideologizare”, C. Târziu nu-l numeşte totuşi “duşman al Bisericii”, ci deschizător de minţi (http://c-tarziu.blogspot.com/2011/01/andrei-plesu-despre-parabolele.html#comment-8117403846803902563).

[8] http://c-tarziu.blogspot.com/2011/02/un-raspuns-la-scandalul-fascistii-de-la.html#comment-3864695755440846708

[9] Referindu-se la “Serile Darvari”, Sorin Dumitrescu spunea: “Ele nu au convenit nu ştiu cui” (interviu cu Sorin Dumitrescu despre Fundaţia Anastasia şi „Serile Darvari”: http://www.trilulilu.ro/andreasbenea/b4e2497e15d9e8 ). Dar poate că întrebarea e de ce nu au convenit: pentru că evenimentele nu putea fi manipulate ideologic, pentru că erau prea populare, pentru că riscau să provoace o trezire creştină autentic ortodoxă fără precedent.

[10] Vezi procesele de intenţie făcute lui Alexandru Racu pe blogurile d-lor R. Codrescu şi C. Târziu, unde încercarea acestuia de a discerne acest aspect a fost condamnată ca atitudine politic corectă. Or, este limpede că deşi corectitudinea politică (CP) detestă patriotismul ca formă de ataşament natural (în măsura în care admitem definiţia aristotelică a omului ca fiinţă politică), ultimul lucru pe care CP îl doreşte este critica formelor extreme de patriotism de pe poziţii creştine. Creştinismul este pentru CP „duşmanul cel din urmă”. De altfel, obiecţiile îndreptăţite ridicate sistematic de Al. Racu par să se regăsească surprinzător tocmai într-o intervenţie a dlui Codrescu care pînă mai ieri găsea corespondenţe între zvastică şi Cruce. Vezi aici: http://c-tarziu.blogspot.com/2011/02/un-raspuns-la-scandalul-fascistii-de-la.html?showComment=1298327346938#comment-4413564625118168525

_________________________

sursa>

http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/02/legionarism-si-ortodoxie-citeva.html

 

 

Legalizarea prostituției, respinsă de senatorii juriști

Evz.ro/ 22 februarie 2011

Comisia juridică a Senatului a respins astăzi, cu unanimiate de voturi, proiectul de lege privind legalizarea prostituției, promovat de PDL-istul Silviu Prigoană.

Prigoană a încercat să-i sensibilizeze pe senatori, susținând că beneficiarul cel mai important al aplicării unei astfel de legi nu ar fi bugetul de stat, care ar câştiga prin impozitarea activităţii de prostituție, ci persoanele care o practică, pentru că ar beneficia de protecţie socială, asigurări de sănătate, indemnizaţii de şomaj şi chiar pensie.

Fără un cadru legal, majoritatea acestor persoane sunt, practic, ”nişte sclavi”, a spus el.

De altă părerea a fost însă reprezentantul MAI, chestorul Vasile Viorel, care a arătat că prin legalizare s-ar amplifica inclusiv fenomenul traficului cu femei ”’frumoase şi încă sănătoase” din România, care vor presta astfel de activităţi la preţuri încă foarte mici în alte ţări europene.

Reprezentantul Patriarhiei la dezbateria a apreciat și el că ”nu o lege este în discuţie, ci păcatul în sine”, iar legiferarea prostituţiei ar însemna o ruptură între lege şi morală, până acum ambele având acelaşi obiect al sancţiunii.

În același ton, președintele comisiei juridice, PSD-istul Toni Greblă, a afirmat că, după părerea sa, România, o ţară ”cu adânci rădăcini ortodoxe”, nu este pregătită pentru o asemenea lege care, ”în loc să oprească abuzul, l-ar legaliza”.

Senatorul PDL Iulian Urban a reclamat, la rândul său, nevoia unei dezbateri serioase pe această temă, în societatea românească, să se vadă ”dacă este pregătită sau nu pentru o asemenea lege”.

sursa>

http://www.evz.ro/detalii/stiri/legalizarea-prostitutiei-respinsa-de-senatorii-juristi-922042.html

~~~+~~~

Iata ce prevedea proiectul de lege al lui Prigoana:

Prigoană a depus la Parlament proiectul privind

legalizarea prostituţiei

Evz.ro/ 6 septembrie 2010

Silviu Prigoană a depus la Parlament proiectul de lege care prevede legalizarea prostituţiei, dar şi un control strict al celei mai vechi meserii, al celor care o practică şi al bordelurilor, anunţă realitatea.net

• Potrivit acestui proiect, prostituatele trebuie să aibă minim 20 de ani, iar clienţii, minim 16. Bordelurile se adresează doar heterosexualilor.

„Prostituţia există. Problemă a societăţii, cu valenţe complexe prin dificultatea abordării faţă de sensibilitatea comunităţii, prostituţia reprezintă un subiect puţin atrăgător şi controversat din punct de vedere politic. Socotită, rând pe rând, cea mai veche profesie, decădere morală, racilă socială sau sursă de profit, prostituţia rămâne una dintre realităţile societăţii contemporane. România nu face excepţie, cu atât mai mult cu cât traversăm o perioadă de neajunsuri economice, neîmpliniri sociale sau frustrări personale”, se arată în expunerea de motive ce însoţeşte proiectul de lege.

Astfel, prostituatele trebuie să fie autorizate şi să aibă minim 20 de ani, dar şi să facă, lunar, controale medicale.

De serviciile lor pot beneficia persoanele care au minim 16 ani. În expunerea de motive, deputatul precizează că iniţiativa sa aduce protecţie atât celor care practică meseria, cât şi celor care apelează la serviciile prostituatelor. De asemenea, potrivit documentului, noul proiect ar reduce agresiunile sexuale.

Prostituţia, reglementată doar pentru heterosexuali

• Proiectul de lege însă interzice relaţiile cu homosexuali, şi le permite doar pe cele heterosexuale, „cu asigurarea respectării regulilor de igienă şi discreţie”.
• Mai mult, prostituţia se poate defăşura atât la bordel, cât şi acasă, iar fetele vor avea un carnet de sănătate special.
• Controlul medical ar urma să se facă lunar, iar practicantele ar urma să aibă un carnet de sănătate special. În plus, evidenţa persoanelor autorizate să practice prostituţia ar urma să fie ţinută de Ministerul de Interne . Numărul de autorizaţii ce poate fi emis se stabileşte, pentru fiecare localitate, de către Consiliul Local, la propunerea primarului.

Obligaţiile caselor de toleranţă

• să nu desfăşoare în cadrul casei alte activităţi decât cele pentru care societatea a fost autorizată
• să nu permită accesul în local a persoanelor în vârstă de până la 16 ani
• să afişeze în interiorul localului, la loc vizibil, tarifele pentru activităţile cu caracter sexual
• să asigure respectarea drepturilor şi securităţii persoanelor care îşi desfăşoară activitatea în cadrul casei
• să păstreze confidenţialitatea cu privire la identitatea clienţilor şi să asigure securitatea acestora, precum şi a bunurilor ce le aparţin.

Noul proiect prevede şi pedepse, care merg de la închisoare pe 3 luni, pentru cei care nu au autorizaţie, până la 12 ani pentru obligarea minorilor să desfăşoare relaţii sexuale.

Oana Dan

sursa>

http://www.evz.ro/detalii/stiri/prigoana-a-depus-la-parlament-proiectul-privind-legalizarea-prostitutiei-905200.html

 

Duminica Fiului risipitor

Lc. 15, 11-32

“În ţară fără de păcat şi plină de viaţă m-am încrezut şi, semănând păcatul, cu secera am secerat spicele lenevirii şi, în loc de snopi, am grămădit stogurile faptelor mele, pe care nu le-am şi aşternut în aria pocăinţei. Dar Te rog pe Tine, Cel dinainte de veci, lucrătorul nostru Dumnezeu, vântură pleava lucrărilor mele în vântul milostivirii Tale, şi adună grâu: iertarea sufletului meu; închizându-mă în jitniţa Ta cea cerească, şi mă mântuieşte”[1]

~~~+~~~

“Să cunoaştem, fraţilor, puterea tainei, că preabunul părinte, întâmpinând pe fiul cel desfrânat, care s-a întors de la păcat la casa părintească, îl îmbrăţişează şi iarăşi îi dăruieşte cunoaşterile slavei sale; şi veselie de taină face celor de sus, înjunghiind viţelul cel îngrăşat; ca noi să vieţuim cu vrednicie Celui ce a junghiat, Celui iubitor de oameni Părintelui şi Celui slăvit, ce S-a junghiat, Mântuitorului sufletelor noastre”[2]

____________________

[1] Stihiră de la slujba Vecerniei Duminicii Fiului risipitor, glas I, în Triodul, EIBMBOR, Bucuresti, 2000, p. 16

[2] Ibidem, pp. 16-17

____________________

foto>

http://cruciality.files.wordpress.com/2010/12/rembrandt_harmensz-_van_rijn_-_the_return_of_the_prodigal_son_-_detail_son.jpg