Să bem „băutură” nouă, nu din piatră stearpă, făcută cu minuni…

Miercuri – Întâia săptămână a Sfântului şi Marelui Post

La umbra Crucii sa înflorim cu floarea înfrânării şi peste-a vremii curgere să trecem, dorind pământul fericirii…

„Lemnul Crucii înfrânare lumii a înflorit; pe care, cu dragoste îmbrăţişând-o, să culegem toată rodirea dumnezeieştilor porunci ale lui Hristos” [1]

„Treci peste firea cea curgătoare a vremii, ca mai înainte corabia, şi te fă moştenitorul pământului aceluia al făgăduinţei, suflete: Dumnezeu porunceşte!” [2]

~~~+~~~

 Coasta Domnului – potir şi cristelniţă

„Când a lovit Moise, sluga Ta, piatra cu toiagul, cu închipuire a însemnat mai înainte coasta Ta cea de viaţă făcătoare; din care toţi scoatem băutura vieţii, Mântuitorule” [3]

„Să-mi fie mie cristelniţă Sângele cel din coasta Ta, totodată şi băutură şi apa iertării ce a izvorât. Ca să mă curăţesc cu amândouă, ungându-mă şi bând ca o ungere şi băutură, Cuvinte, cuvintele Tale cele de viaţă” [4]

„Biserica a câştigat coasta Ta, cea purtătoare de viaţă, pahar, din care a izvorât nouă îndoit izvorul iertării şi al cunoştinţei, spre închipuirea amândorur Legilor, şi a celei vechi şi a celei noi, Mântuitorul Meu” [5]

___________________________

[1] – Stihira la Tricantare (cantarea a 3-a, glas II) in Triodul, EIBMBOR, Bucuresti, 2000, p. 152

[2] – Stihira (cantarea a 6-a, glas VI) a Canonului cel Mare al Sf. Andrei Criteanul in Triodul… p. 163

[3] – Ibidem, p. 148

[4] – Ibidem (cantarea a 4-a), p. 162

[5] – Ibidem

 

Ca Moise, pe „muntele” rugăciunilor şi al faptelor alese…

Marţi – Întâia săptămână a Sfântului şi Marelui Post

„Spre muntele faptelor celor alese să ne apropiem toţi prin post, lăsând năvălirile desfătărilor, care râvnesc la cele de jos. Şi în norul cinstitelor vedenii intrând, să vedem singură frumuseţea cea dorită a lui Hristos; îndumnezeindu-ne cu taină prin dumnezeieştile înălţări” [1]

~~~+~~~

„Cu postul apropiindu-ne şi noi de muntele rugăciunilor, să vedem cu inimă curată pe Dumnezeu, tablele poruncilor primindu-le înlăuntru ca şi Moise; strălucind de slavă, de faţa dragostei Lui” [2]

Prin post urcăm taboric muntele rugăciunilor, dumnezeieşte înălţându-ne mintea în inimă spre vederea frumuseţii lui Hrisots în norul slavei Sale celei neapropiate. Primind tablele poruncilor lăuntric, începem să lucrăm faptele alese ale dragostei Sale.

 ___________________________

[1] – Stihira la Tricantare (cantarea a 2-a, glas II) in Triodul, EIBMBOR, Bucuresti, 2000, p. 138

[2] – Ibidem (cantarea a 9-a), p. 140-141

foto>

http://static.panoramio.com/photos/original/6526676.jpg

 

Cuvant la Inaltarea Domnului al Sf. Nicolae Cabasila

Cuvânt la Înălţarea Domnului

si Mântuitorului nostru Iisus Hristos [1]

de preaînţeleptul şi preaeruditul domn Nicolae Cabasila[2]

[Un cuvant foarte frumos si interesant, insa care din pricina dificultatii lui trebuie citit macar de doua ori pentru a putea fi inteles pe deplin – dan.cemen]

Înălţarea Domnului răstoarnă raporturile între cer şi pământ

1. Pe timpurile dinainte, harurile erau din cer şi din veac orice bine ajungea pe pământ de la locurile de sus în lumea de jos, dar astăzi ordinea e răsturnată: dă celor de sus feri­cirea plecând de la cele de jos, iar noi, oamenii, trimiţând dep e pământ îngerilor un Stăpân, împodobim corul acela cu cea mai frumoasă podoabă dintre toate. Cele prezente sunt pentru noi un prilej de plăcere minunată în locul aces­tora [al îngerilor], în locul cărora cinstim într-o măsură cu mult mai mare pe Cel care i-a cinstit şi prin această mutare facem cerul cu atât mai frumos decât el însuşi decât făcea acela mai bun pământul prin cei ce veneau de la el, pe cât de mare e distanţa între nişte sclavi şi un stăpân. Fiindcă acela [cerul] făcea cinstit pământul trimiţând îngeri, dar acum pământul i-a trimis în loc de orice cunună şi podoabă pe Cel căruia îi sunt sclavi heruvimii.

Chiar dacă [Scriptura] spune că Mântuitorul a coborât din cer [In 3, 13 – 14, 31], dar întrucât El era încă fără trup şi nu asumase încă pe om, nu putea nici să coboare, nici să urce, nici nu era loc pe care să-l lase şi la care să ajungă, fiindcă nu era unde să fie de faţă, „căci cerul şi pământul Eu le umplu, zice Domnul” [Ir 23, 24]; iar când a fost ca El să coboare şi să vină jos să şadă împreună cu cei umiliţi, nu a venit pe pământ mai mult din cer decât din pământul însuşi. Dar după ce a îmbrăcat pe om şi i-a fost cu putinţă să se mişte şi să treacă schimbând un loc cu altul, atunci ple­când de la pământ S-a pornit cu adevărat şi a alergat spre celelalte făpturi de acolo şi a primit începutul întregii îna­intări şi al faptelor şi cuvintelor de aici. Şi el [pământul] este o patrie şi un oras al lui Dumnezeu; şi dacă ceva din cele ce sunt trebuie să fie presupus drept patrie şi loc al lui Dumnezeu, atunci pământul e învingător.

Ce este mai nou/straniu decât acestea? Împăratul e de la cei legaţi, Domnul Care dezleagă vina e din locul celor osândiţi, şi de la cei ce şed în întuneric [Mt 4, 16] s-a revărsat la toată creaţia Lumina cea adevărată [In 1,9], Cerul Îl primeşte ploaie timpurie şi târzie [Ir 5, 24], iar îngerii şi heruvimii văd reflectată de pământ raza căreia i se închină, slava nespusă şi strălucirea care-i uimeşte. Şi se face aici o mirare şi a îngerilor şi a oamenilor: unii uimindu-se de Dumnezeul care urcă, iar alţii de omul ridicat; văzându-L în formă de Dumnezeu, unii socotesc nouă/stranie urcarea Lui, iar alţii, ştiindu-L om ca şi ei, se miră că ajunge în cer cel de o simţire cu ei. Si dacă firile Celui dublu sunt împărţite prin imne, din ambele se armonizează un singur cor în jurul Unicului Mire, îngerii cântându-I iubirea de oameni, iar oamenii puterea.

Înălţarea treptată – cinstire a timpului

2. Iar El urcă cu răgaz şi pas cu pas, şi nu ajunge dintr-o dată la locurile de sus — căci n-a fost luat pe sus, ci „a fost purtat la cer” [cf. Lc 24, 51] —, deşi nimic nu împie­dica să i se dea tronul „deodată, într-o clipeală de ochi”, zice Pavel [7 Co 15, 52], acolo unde va răpi de pe pământ în ziua de pe urmă şi trupurile sfinţilor [7 Tes 4, 17]. Nemistuind nici o mică parte a timpului, ci reţinându-Se, urcă încet, puţin câte puţin, dând răgaz acestui spectacol şi nu fuge repede de ochiul celor ce privesc de pe pământ, pen­tru ca pe ucenici să-i veselească, pământul să-l cinstească şi să Se arate iubitor de oameni, iar nu fugind din lume, nici lăsându-i pe oameni, ci să arate că pentru ei a plecat şi S-a dus suportând unele ca acestea ca un ambasador, avocat şi mijlocitor la Tatăl pentru neamul omenesc; şi [să Se arate] totodată nu necinstind timpul, ca Unul care a ajuns sub timp, precum a şi fost purtat în pântec un timp, şi dez­leagă puterea morţii, iar a treia zi zideşte templul dărâmat al trupului Său [cf. In 2, 19-22], aşa cum şi la începutul timpului cu o lungime şi un număr de zile a dat subzistenţă întregului univers.

…sfinţire a aerului

Încă şi pentru ca, aşa cum prin zăbovirea Sa în ele a lu­minat pământul şi iadul, tot aşa şi aerul, primindu-L pentru puţin timp, a fost sfinţit şi el şi nici un loc n-a fost lăsat ca propriu lor tâlharilor din el, adică stăpânitorilor întunericu­lui. Şi după ce toate au primit Soarele, păşeşte pe un nor, ca şi aerul să primească trupul foarte uşor, pentru că El este „Cel ce pune norii suirea Lui, Cel ce umblă peste ari­pile vânturilor” [Ps 103, 3].

Norul – simbolul Duhului Sfânt

Norul însă L-a învăluit şi pe Cel care-şi schimbase for­ma [Mt 17, 5] şi tot el îl va aduce atunci când Se va coborî pe pământ în ziua de pe urmă [FA 1, 11] şi tot un nor îi va aduna de pretutindeni pe aleşii Lui [7 Tes 4, 17], Peste tot El are nevoie de nor. Mai întâi, deoarece şi creaţia cea nouă [2 Co 5, 17; Ga 6, 15], al cărei singur Meşter a venit El, şi pentru care a făcut toate şi a arătat toate, o alcătuieşte un Duh şi o apă, iar norul este alcătuit din acestea. Apoi, pentru că acesta [norul] era în mod simplu simbol al Mângâietorului de o cinstire cu El şi prezent mereu tot timpul, Care e numit şi apă [In 7, 37-39], e chemat şi duh [In 15, 26], prin Care s-a alcătuit şi acel trup egal cu Dumne­zeu al Mântuitorului [Mt 1, 20], prin Care a lucrat El Însuşi lucrurile mai presus de fire, Care venind peste El atunci când S-a botezat a dat mărturie de dumnezeirea Lui [Mt 3, 16], Care a fost de faţă atunci când El S-a schimbat la faţă arătându-Se prin nor şi completând Treimea, legându-Se pe Sine Însuşi ca al Treilea de [Tatăl] Cel ce dădea mărturie şi de [Fiul] Cel ce primea mărturia [Mt 17, 5]. Căci şi acum, când Fiul urcă, iar Tatăl Se arată prin pornirea spre El a Slugii Sale [cf. Is 52, 13] — căci unde altundeva Se grăbea Fiul restabilit? — a fost nevoie să Se arate prin nor şi Mângâietorul ducându-L pe Cel de o cin­stire la cer, aşa cum mai înainte „a fost dus de Duhul în pustie” [Mt. 4, 1].

Străbaterea în sens invers a ierarhiei şi porţilor cereşti

3. Iar Celui ce urcă I se deschid nişte porţi. Şi ce altceva trebuie crezute aceste porţi decât hotarele demnităţilor şi ordinelor [îngereşti] pe care le-a depăşit trupul îndumnezeit. Căci întrucât Mântuitorul avea nevoie de un loc din pricina trupului Său, dar nicăieri între cele făcute nu era un loc cuvenit, ci chiar şi un loc al îngerilor şi al arhangheli­lor, ba încă şi al celor de mai departe, chiar al heruvimilor înşişi, era mai prejos decât I se cuvenea, ca unul care era egal cu Dumnezeu, de aceea orice ordin al celor necorpo­rale s-a dat înapoi dinaintea Celui ce urca şi fiecare din locurile cele mai înalte i-L ceda pe al său propriu, cei mai de sus după ce-i mai jos, şi aşa tot mai sus, până când, după cuvântul lui Pavel, “a ajuns mai presus de toată stă­pânirea, domnia şi puterea” [Ef 1, 21]. De aceea, cei mai mari află/învaţă despre Cel mai înalt de la cei mai mici şi corifeii de la cei subordonaţi, ca minunea să urce de la cele umile la cele înalţe, pentru că, spune Pavel „prin Biserică”, care e mai prejos decât toate ordinele, „s-a făcut cunoscută stăpâniilor şi începătoriilor înţelepciunea mult variată a Lui Dumnezeu” [Ef 3, 10]. Pentru acestea îngerii secunzi Îl vestesc pe Cel necunoscut de ei, iar porţile le ridică co­mandanţii ordinelor, care deţin în fiecare ordin hotarul ultim de cinstire si locul de vârf. Căci dacă cedează locul cei mai mici, încă nu este arătat Cel ce este cinstit de tot ordinul, ca Unul care era mai înalt decât ele, dar dacă fac asta comandanţii, la care este toată slava corului, atunci era evident că Cel închinat de tot crugul este mai presus de ele. Porţile sunt însă veşnice ca unele înfipte din veac şi nimănui dintre toţi ele nu-i oferă trecere în ziua aceasta, dar „acum, zice [Psalmistul], ridicaţi-vă!” [Ps 23, 7. 9], pen­tru că trece „Cel căruia I se va pleca tot genunchiul celor cereşti” [Flp 2, 10]. Căci nimănui nu i s-a întâmplat să vină pe această cale, nimeni nu s-a urcat în cer de pe pământ [Rm 10, 6], ci primul şi singurul care a croit această cale e Mântuitorul; „pentru că nimeni, zice, nu s-a urcat în cer decât Cel ce S-a pogorât din cer” [In 3, 13].

Hristos, Împărat al slavei prin pătimirea Sa

4. Dar de ce trebuie să fíe ridicate porţile? „Pentru că e Împărat al slavei, tare şi puternic în război” [Ps 23, 8], fiindcă a urcat plin de răni. Dovadă era slăbiciunea trupu­lui şi lipsa de slavă pe care o răbdase, căci era evident că purtase cruce. Şi era minunat pentru că într-o putere şi slavă atât de nespusă aducea urmele lipsei de slavă şi ale slăbicunii, cărora îngerii vestitori le opuneau: crucii slava de acolo, iar slăbiciunii triumful prin aceasta, faptul că triumfătorul nu dobândise numai o slavă strălucită, dar era şi Împăratul slavei înseşi [Ps 23, 7-l0]. Nefolosindu-Se de nimic din cele ce obişnuiesc să aducă slava, Acesta venise la ea prin cele contrare, şi de aceea a putut fi fără slavă, după care, spunea David, a umplut de slava Sa tot pământul [Ps 56, 5]. Fiindcă acel lucru ar fi fost propriu celui ce urmează legilor slavei, dar acesta celui ce pe cât se pare conduce slava însăşi. Căci nici focul nu poate fi stăpânit de materiă aruncată în foc ca sa-i aţâţe flacăra, nici vizitiul şi cel care conduce caii nu urmează cailor în direcţia în care se pornesc ei, ci, dacă cineva care are un frâu ştie să-i lege cu el şi să-i facă să meargă în sens opus, nici nu este Domn al slavei cel ce ar putea să-şi adune o slavă de la cei ce par a fi cei mai buni. Ci Mântuitorul, aşa cum mai înainte S-a arătat pe Sine Însuşi stăpân al focului arătând o flacără în apă şi aprinzând foc cu pregătirea care-l poate stinge, tot aşa S-a făcut arătat în mod evident că este împărat al slavei, arătându-Se tuturor strălucit şi prealăudt prin lipsă de slavă şi de cinstire. De aceea, spune, acestea nu trebuie să se mire dacă, purtând un trup care are vânătăi, El depăşeşte hotarele fiinţelor necorporale, nici nu trebuie să creadă invocând aceste semne de slăbiciune că Cel Înalt este din pricina acestor lucruri de umilinţă în dezacord cu Sine Însuşi; din contră, luând de aici în chip deosebit dovada clară a forţei Lui suprafireşti, să admită că El este Stăpân al întregii creaţii.

5. Dar îngerii sunt învăţaţi acestea nu numai unii de către ceilalţi, ci şi de Mântuitorul Însuşi. Celor ce-L întreabă: „De ce sunt roşii hainele Tale?” [Is 63, 2], Acesta le spune: Am îmbrăcat trup!, iar celor ce-L întreabă: De ce eşti lovit?, le spune: „«Am călcat Un teasc» [Plg 1, 15]. De bunăvoie M-am lăsat lovit. Căci nu Mi-am vărsat sângele fără să vreau, nici n-am venit pe cruce din slăbiciune, ci Eu În­sumi «am călcat teascul»”. Lucru pe care-l spune şi apos­tolilor înainte de pătimire: „Nimeni nu ia de la Mine sufle­tul Meu, ci Eu îl pun de la Mine Însumi. Putere am să-l pun şi putere am să-l iau iarăşi” [In 10, 18], arătând puterea Lui nebiruită. „Prin urmare, ridicaţi porţile!” [Ps 23, 7], Şi aceasta nu o dată, arătând astfel că nu-şi aduceau aminte acest lucru ştiindu-l, ci îl învăţau neştiindu-l. Deoarece atunci n-ar fi avut nevoie de cuvintele celor secunzi în rang, ei întrebând, iar Acela răspunzând. Fiindcă stăpânii porţilor Îl ştiau bine pe „Stăpânul puterilor”, dar nu-L ştiau pe “Împăratul slavei” cine este. Căci întâiul era dinainte de veacuri numele dumnezeirii şi, de aceea, era cunoscut tutu­ror corurilor îngerilor, dar acesta din urmă le-a rămas as­cuns, şi de el au auzit abia ulterior, el fiind luat plecând de la cruce şi de la cele de ocară; după cum ignorau poate că Stăpânul lor se numea şi Iisus, Nazarinean şi răstignit, lucruri pe care le ştiau numai acei îngeri care slujiseră Celui purtat în pântec şi născut, Celui mort şi înviat. De aceea unii se opresc la acea primă glăsuire şi întreabă nedumeriţi: “Cine este Acesta, Împăratul slavei?” [Ps 23, 10], iar aceştia îi învaţă repetându-le denumirea mai cunoscută: „Domnul puterilor” [ibid.]. Iar ei încetează atunci, recunoscându-L pe cel căutat din cele ce ştiau.

Dezvăluirea raţiunii ultime a Economiei mântuitoare – iubirea

Şi când Acesta înaintează, atunci Însuşi Tatăl îi aduce la aceste raţiuni. Căci profetul Zaharia îi introduce pe Acela [Tatăl] întrebând şi pe Acesta [Hristos] răspunzând, însem­nând prin aceasta că înseşi puterile care sunt nemijlocit în preajma lui Dumnezeu află acum raţiunea Economiei, pe care mai înainte n-o ştiau. Căci atunci când Tatăl îşi des­coperă taina Sa prin Unul-Născut, au părut să fie iniţiate în aceasta şi primele făpturi care stau în jurul tronului însuşi. Dar aici Fiul sugerează şi cauza junghierii şi învăţând de ce anume a venit pătimind pe cruce, spune că ceea ce l-a convins a fost iubirea de oameni. Căci întrebându-L Tatăl de unde are loviturile de pe mâini — pentru că Acesta zice: „Ce sunt aceste lovituri în mijlocul mâinilor Tale?” [Za 13, 6] — El pune înainte casa celui iubit şi spune că faptul că a venit şi a locuit cu cei iubiţi i-a adus aceste lovituri: „Cele cu care am fost lovit în casa celui iubit” [ibid.], pentru că S-a îndurat de cei care zăceau, îndurându-Se a venit la ei, şi venind i-a restaurat, iar mâinile cu care i-a rechemat au fosţ lovite. Şi astfel Stăpânul casei [Tatăl], care are cerul şi pământul, a oferit tuturor robilor Lui dinarul, adică raţiunea trupului şi morţii lui, începând de la cei de pe urmă si până la cei dintâi [cf. Mt 20, 1].

Înălţarea, desăvârşirea preoţiei veşnice a lui Hristos

 6. A venit din cer pe pământ, ca să facă cunoscut celor de pe pământ pe Tatăl Cel de acolo, a coborât de pe pă­mânt în iad, ca să vestească celor din iad economia de pe pământ, din iad a urcat iarăşi la cei de pe pământ, ca să afle cauza coborârii, de pe pământ urcă în cer, ca să fie adusă vestea cea bună şi îngerilor: pe de-o parte, mântuirea oamenilor — căci se bucură împreună cu noi cei replămădiţi, întrucât sunt iubitori de oameni —, pe de altă parte, progresul lor spre cele mai bune, precum şi celelalte, învăţându-L ei pe Dumnezeu mai bine decât înainte şi, înainte de toate, pentru ca trupul cel mai presus decât toată creaţia să ajungă mai presus decât toată creaţia şi să-şi ocupe locul cuvenit. Căci poate de aceea n-avea unde să-şi plece capul [Mt 8,20] atunci când locuia pe pământ. Şi urcă un om în formă de Dumnezeu [cf. Flp 2, 7] şi un Dumnezeu în trup de om, luptător din pricina războiului împotriva morţii, şi biruitor din pricina triumfului, victimă sfântă pentru junghiere, pentru că a primit junghierea vrând aceasta, preot care nu lasă nimic din cele cuvenite lui Dumnezeu, nici nu respinge nimic din cele ce fac pe om, ci salvează în toate fiecare fire şi nu înşeală cu nici un cuvânt nici una din aceste două denumiri, ci numai relele omeneşti, fiindcă aşa cum a fost liber de păcat de la început, aşa a fost şi de toată stricăciunea, pentru că nici una din ele nu ţinea de fire. Căci pe cel dintâi l-am introdus noi, iar cealaltă i-a urmat, fie ca pedeapsă pentru cei ce greşiseră, fie ca leac pentru cei care se îmbolnăviseră. Dintre ele pe unul, adică păcatul Mântuitorul nu l-a cunoscut de la început, iar pe cealaltă, adică stricăciunea, a primit-o, orânduind ca un econom cele ale oamenilor, pentru ca să Se facă în stare să Se jertfească pentru ei, şi în locul jertfei să primească pentru neamul omenesc nestricăciunea. Prin urmare, jertfindu-Se şi bucurându-Se de un trup stricăcios şi aducând acestea care se cuveneau, a dezbrăcat îndată stricăciunea şi n-a fost lipsit de cele care-l făceau victimă. Prin vânătăile Sale vesteşte junghierea, iar fierul care lucrează jertfa e încredinţat pen­tru cei ce văd trupul acela. Şi astfel, jertfindu-Se pentru o zi, este o Victimă perpetuă. Şi aşa cum „o dată pentru tot­deauna S-a adus ofrandă pe Sine însuşi”, cum zice Pavel [Evr 7, 27], de acolo că păstrează totdeauna pe Preot, căci zice: „Tu eşti Preot în veac” [Evr 5, 6; Ps 110, 4], tot aşa fiind adus o dată pentru totdeauna, este Victimă veşnică. Fiindcă n-ar fi putut fi nici Preot veşnic, dacă nu ar fi fost şi Victimă, lipsindu-i atunci ceea ce ar fi făcut preoţia Lui. Aşa L-a dat întregii creaturi pământul pe Stăpânul comun. Şi oamenii îl trimit pe ambasadorul lor, îngerii îl primesc pe Dumnezeul lor, Care li Se înalţă mai curat, iar Tatăl primeşte pe Cel de un tron cu El dându-i o cunună de slavă din trofeele Slugii [Domnului; cf. Is 52, 13].

Aclamarea lui Hristos Cel Înălţat

7. Hai acum să ne adresăm Învingătorului şi noi, cei pentru care s-a făcut războiul! O, Cel ce ai biruit lumea [In 16, 33] şi ai legat pe cel puternic [Mt 12, 20], Care ai luat prăzile [Lc 11, 22] şi i-ai dezlegat pe cei legaţi! O, Cel ce faci toate numai cu voinţa, iar mutându-Te încoace ai intrat în război şi luptă pentru oameni! O, Cel ce cu un semn i-ai zidit pe cei ce nu erau, iar pe cei căzuţi i-ai îndreptat prin sârguinţă şi osteneli! O, Cel care ca să-i faci vii şi să-i în­cununezi pe cei lipsiţi de cinste şi morţi, alergi spre lupta morţii! O, Cel care prin faptul că ai fost defăimat ai dezle­gat vina omului, prin aceea că ai fost răstignit l-ai slăvit, prin aceea că ai murit l-ai făcut viu! O, Dumnezeu care ai murit pentru oameni, Stăpân care ai murit pentru robi şi lipsit de păcat care ai murit pentru foarte răi! O, Cel care prin aceea că ai fost vândut ne-ai dobândit libertatea, prin aceea că ai fost lovit ne-ai câştigat nestricăciunea, iar prin aceea că ai suferit dureri ne-ai agonisit veselia cea curată! O, Cel care ai cumpărat cu sufletul pe duşmani, iar cu sângele pe cei impioşi! O, Cel care ai iubit un om care te ura! O, Cel ce eşti pentru noi, Acelaşi, şi Mântuitor şi preţ de răscumpărare! O, Cel ce eşti şi cale si conducător şi sălaş! Cel ce te-ai făcut pentru robii tăi toate cele care duc la cer! O, imigrare nouă şi străină, care muţi capitala! O, Cel care împreună cu Tine muţi şi strămuţi toată creaţia! O, Cel care n-ai lăsat nimic între cer şi pământ, între Dum­nezeu şi oameni! O, Cel care prin aceea că Te-ai dus pe pământ ai plecat cerul, iar prin aceea că ai plecat la cer ai înălţat pământul! Tu eşti şi Dumnezeul nostru şi apoi moş­tenitor, şi celor al căror stăpân erai din veac, Le-ai slujit ca un rob cumpărat. Şi, iarăşi, pe cei al căror Stăpân în tot felul Te-ai făcut, i-ai făcut fraţi şi Te-ai folosit de ei ca de nişte membre, şi ai primit toată înrudirea, comunitatea şi relaţia ca noi, ca armonizându-ne cu Tine însuţi în tot felul şi urmându-Te prin toate să faci bogăţia ta a noastră! Şi robul păcatului să se audă Fiu al lui Dumnezeu, iar cel legat să se arate încununat. O, de câte şi ce fel de lucruri l-ai făcut datornic pe om! O, datorii care nu pot fi dezlegate de nimeni nicicând! Căci ce ai putea găsi la noi, şi care să nu-l fi pus Tu? Dacă Ţi-am înălţat un glas care aduce vreo recunoştinţă pentru cele pe care ni le-ai dat, nu e un schimb pentru cele date, ci din adaos la datoriile noastre, pentru că faptul de a gândi şi de a putea rosti acestea vine tot de la Tine. Tu însă Ţi-ai pus Ţie Însuţi această lege nouă: de fiecare dată când oferi ceva, Te mărturiseşti dator cu alte haruri celor ce îl primesc. De aceea, să nu treci cu vederea harul Tău mult lăudat, dacă a fost lăudat cu ceva şi de noi, ci să-L arăţi pe Binefăcătorul uitându-Se nu la sărăcia vo­inţei noastre, ci la bogăţia mâinii Tale. Şi în prezent să mă dezlegi, fiind Domn, de toată vina şi să-mi oferi curata simţire a blândeţii Tale şi să faci să mă ruşinez de această nespusă iubire de oameni. Iar după ce mă vei muta de aici, să mă muţi bucurându-mă şi cu nădejdi bune că voi fi scris în corul prietenilor Tăi, şi acolo să stai împreună cu cei ce ştiu cele ale Tale şi pe care I-ai cunoscut Tu Însuţi, ca şi aici cu glasul celor ce prăznuiesc şi al strigătului adăugat de noi să Te cântăm pe Tine Mântuitorul în veac împreună cu părintele Tău Cel fară început şi cu Preasfântul, Bunul şi de Viaţă făcătorul Duh. Amin.

---

[1] Cuvânt extras din cartea Nicolae Cabasila – Cuvântările teologice: la Iezechiel – Hristos – Fecioara Maria, Studiu introductiv şi traducere de Diac. Ioan I. Ică Jr., Deisis, Sibiu, 2010,  pp. 161 – 171

[2] Traducere după ediţia B. Pseutonkas: Nikolaou Kabasila hepta logoi nyn proton ekdidomenoi, Thessaloniki, 1976, p. 113 – 123; ed. II: Nikolaou Kabasila Logoi. Eisagoge – keimena – scholia, ekd. B. Pseutonkas, Thessaloniki, 2006, p. 124 – 134.

______________________________

foto>

http://1.bp.blogspot.com/_6WRcJM7SGZY/S-nWYwcCYDI/AAAAAAAACJU/BM45kXhSpTQ/s1600/9thSinaiAscension.jpg

http://www.antiochian.org/sites/antiochian.org/files/images/Ascension.preview.jpg

 

Patriarhia Ierusalimului a RENEGAT Biserica Ortodoxă Română. Ce se află pe cei 3.000 de metri de teren de la care a început RĂZBOIUL

Gandul.info / 11 mai 2011

„Este o şicană sau o nevoie de bani la mijloc. Cine ştie ce vor să obţină de la Patriarhia Română” explică pentru gândul Ion Antonescu, proprietarul primei agenţii de turism care i-a dus după 1990 pe români în pelerinaj în Ţara Sfântă.

Antonescu nu-şi explică altfel decizia Patriarhiei Ierusalimului de a rupe legăturile cu Patriarhia Română şi nu crede în motivul invocat – că aşezământul românesc de la Ierihon a fost construit fără binecuvântarea Patriarhiei de la Ierusalim. „E absurd. Nu poţi spune că ai văzut doar de câteva luni o construcţie care există de 11 ani„, mai spune Ion Antonescu, fost secretar de stat la Ministerul Culturii.

40.000 de români merg anual în pelerinaj în Ţara Sfântă

Aşadar, „mărul discordiei” este un aşezământ alcătuit dintr-o biserică, un paraclis, o casă de oaspeţi pentru pelerini şi o bibliotecă, toate ridicate pe un teren de 3.000 de metri pătraţi şi finalizate în proporţie de 95%, potrivit lui Antonescu. Anual, aici ajung peste 40.000 de turişti, potrivit statisticilor Ministerului de Turism din Israel, iar 10% dintre ei se cazează la arhondaric, în casa de oaspeţi a aşezământului, în special cei care vizitează Ierihonul prin birourile de pelerinaj ale Patriarhiei Române. 4.000 de români dorm aici într-un an, potrivit estimărilor şi sunt cazaţi în casa de oaspeţi structurată pe trei niveluri. Cu toţii dorm în cele 50 de camere clasificate la 2 stele, cu două sau trei paturi după caz, dotate cu aer condiţionat şi baie. Toate însă au terasă, de la care „se vede tot Ierihonul cu livezile sale bogate de arbori cu fructe exotice recunoscute pentru aroma lor în tot Israelul”, potrivit site-ului aşezământului. „De asemenea se pot vedea şirul munţilor dimprejur şi de dincolo de Iordan până la Marea Moartă. Priveliştea minunată văzută de aici ne prezintă, după cuvântul Scripturii, toate împărăţiile lumii şi slava lor„.

Un aşezământ construit pe o donaţie

Iniţial, construcţia aşezământului românesc a început pe un teren de 800 de metri pătraţi, donaţie de la român stabilit în Ierihon. El a lăsat prin testament Patriarhiei Române pământul, „cu scopul de a servi ca metoc”, un aşezământ dedicat pelerinilor care vor vizita locurile sfinte. Pentru că terenul nu era suficient, Patriarhia a cumpărat şi pământurile limitrofe, ajungând azi să deţină 3.000 de metri pătraţi pe care se desfăşoară aşezământul.

„Drumul demersurilor şi stăruinţelor diplomatice început de la eliberarea primului act de proprietate şi autorizaţia de construcţie şi funcţionare a Aşezământului din Ierihon şi până la realizarea proiectului şi ridicarea efectivă a construcţiilor ce se pot vedea astăzi, a fost foarte dificil„, se arată pe pagina oficială a aşezământului”. Având în vedere raportul dintre amploarea construcţiilor şi resursele umane şi materiale foarte reduse primite în timp şi cu multe sacrificii, numai providenţa divină ne-a ajutat să realizăm proiectul până la stadiul actual. Nu de puţine ori, în situaţiile limită, au apărut oameni trimişi parcă de Dumnezeu care ne-au ajutat financiar sau cu muncitori sau cu materiale de construcţii pentru a suplini lipsurile apărute”.

Construcţii şi binecuvântări verbale

În 2000 însă este sfinţit altarul paraclisului de la aşezământul de la Ierihon (n.r. unul dintre cele trei pe care Patriarhia Română le are în Ţara Sfântă: Ierusalim, Ierihon şi Iordan) în prezenţa patriarhului român Teoctist, dar şi a altor membri ai Sinodului BOR aflaţi în Ierihon.

Din delegaţie făcea parte şi actualul cap al Bisericii Ortodoxe Române, Prea Fericitul Daniel. Construcţia se ridicase după ce ierarhii români obţinuseră binecuvântarea lui Diodor, patriarhul de atunci al Ierusalimului, a declarat pentru gândul părintele Constantin Stoica, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române. „Fără binecuvântarea patriarhului Diodor nu puteau începe lucrările la aşezământul românesc de la Ierihon. Mai mult, fără binecuvântarea acestuia nu s-ar fi putut face sfinţirea paraclisului respectivului aşezământ de către patriarhul Teoctist şi membri ai Sfântului Sinod„, mai spune acesta.

Cum a început conflictul

În ultimele luni, Patriarhia Ierusalimului a semnalat faptul că nu există niciun acord scris în legătură cu Aşezământul românesc de la Ierihon şi a solicitat Patriarhiei Române să clarifice situaţia acestuia. În acest context, ierarhii români l-au desemnat pe Preasfinţitul Ciprian Câmpineanul, episcop vicar patriarhal, să demareze dialogul cu prelaţii din Israel, unul „bilateral frăţesc între cele două Patriarhii”.

În 9 mai însă, ierarhii români află de pe site-ul oficial al Patriarhiei Ierusalimului că s-au rupt relaţiile cu Patriarhia Română. „E o decizie unilaterală„, explică Constantin Stoica. „Suntem surprinşi de anunţul postat pe site-ul oficial al instiuţiei, cu titlul «Patriarhia Ierusalimului a întrerupt comuniunea cu Patriarhia Română», întrucât suntem la începutul unui dialog„, a mai declarat purtătorul de cuvânt. El a precizat că problema atitudinii Patriarhiei Ierusalimului faţă de Aşezământul românesc de la Ierihon, precum şi relaţiile dintre cele două biserci vor fi discutate în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al BOR din 19-20 mai.

Guvernul a dat 1 milion de lei pentru aşezământul de la Ierihon

În 11 ani, aşezământul de la Ierhon s-a ridicat din donaţii, din contribuţii ale credincioşilor, din investiţii, vânzare de obiecte religioase, dar şi din bani proveniţi de la Guvern. De altfel, Executivul a şi suplimentat, în aprilie 2011, cu un milion de lei bugetul Secretariatului de Stat pentru Culte. Banii provin din Fondul de rezervă aflat la dispoziţia Guvernului, potrivit documentului care a fost publicat în Monitorul Oficial.

„Eu cred că şi bisericile trebuie sprijinite în România. Fără credinţă în Dumnezeu, cred că nimeni din ţara aceasta nu poate face nimic. Este o prioritate la fel cum sunt priorităţile pentru investiţii”, a declarat la acel moment premierul Emil Boc.

sursa>

http://www.gandul.info/news/patriarhia-ierusalimului-a-renegat-biserica-ortodoxa-romana-ce-se-afla-pe-cei-3-000-de-metri-de-teren-de-la-care-a-inceput-razboiul-8262401

 

“Maica Bisericilor” – târâtă în luptele pentru putere

Gandul.info / 11 mai 2011

Istoria Patriarhiei Ierusalimului începe din anul 451. Peste ea, în cursul vremurilor, au trecut perşii, arabii, cruciaţii, turcii. Astăzi, jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice se întinde asupra eparhiilor din Israel, Teritoriile Palestiniene şi Iordania. Fraţia Sfântului Mormânt a avut grija că, din anul înfiinţării (1543) să aducă în fruntea Patriarhiei episcopi greci, deşi creştinii arabi şi-au cerut şi ei, întotdeauna, drepturile, măcar în virtutea faptului că, între cei aproape 100.000 de credincioşi, arabii sunt în majoritate.

Decizia de rupe legăturile cu Biserica Ortodoxa Română vine ca urmare a unui litigiu jurisdicţional. E drept, aşezămintele româneşti de la Ierihon, a căror construcţie a început în urmă cu zece ani, n-au avut niciodată aprobarea scrisă a Sfântului Sinod al Patriarhiei Ierusalimului. Temelia lor a fost pusă pe vremea Patriarhului Diodoros I – un ierarh destul de controversat, mare amator de înţelegeri verbale. În ultimul an an vieţii, suferind, obişnuia să adoarmă în mijlocul câte unei discuţii. Apropiaţii săi spuneau: „Întreabă-l care e cursul shekel/dolar. Se va trezi şi-ţi va răspunde instantaneu”… Irineos I, care i-a urmat, n-a pus niciodată problema asezămintelor de la Ierihon. În 2005, a fost depus din scaun, împotriva tuturor canoanelor (un patriarh nu poate fi îndepărtat, decât dacă împotriva sa există dovezi de blasfemie, de erezie sau în cazul în care – invocând motive de sănătate, acceptă paretisis-ul – adică retragerea de bună voie). Acuzaţiile care i s-au adus lui Irineos I au fost că ar fi pertractat cu nişte investitori evrei din străinătate (probabil americani) vinderea, pe milioane de dolari, a două terenuri ale Bisericii din zona Porţii Jaffa (zona locuită preponderent de arabi). S-a spus atunci că Episcopul de Tabor, actualul Patriarh Teofilos al III-lea, ar fi fost întronizat cu ajutorul… fostului şef al CIA, George Tenet, o rudă îndepărtată a Preafericirii Sale. Cert este că acum fostul Patriarh Irineos I se află, bine păzit, din ordinul lui Teofilos, într-un fel de arest la domiciliu. Şi cert este că parte dintre grecii înşişi cred că actualul Patriarh e necanonic.

De şase ani, de când arhipăstoreşte, Patriarhul Ierusalimului n-a fost tulburat de aşezământul nostru de la Ierihon. Demonstraţia de forţă pe care Teofilos al III-lea o face cu Biserica Ortodoxă Română (care, până în ultimul moment, i-a cerut să dialogheze, să se poată ajunge la o înţelegere) nu e străină de lupta pentru putere care macină Ortodoxia. Unul dintre motive este tot jurisdicţional. Biserica Ortodoxa Rusă – (Teofilos al III-lea e considerat mai mult decât un simpatizant al acesteia, după cei doi ani petrecuţi acolo) – acuză Biserica Ortodoxă Română pentru recunoaşterea Mitropoliei Basarabiei şi a eparhiilor sufragane. Patriarul Kiril visează la a treia Romă, fapt pentru care relaţiile sale cu Patriarhia Ecumenică sunt din ce în ce mai tensionate. La rândul său, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I îl acuză pe patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Daniel, de „tendinţe hegemonice”.

Problema bisericilor ortodoxe din diaspora (care, canonic, ţin de Patriahia de la Constantinopol) s-a acutizat, odată cu migraţia românilor la munca în Vest. Patriarhia Ecumenică se teme de ce se teme şi Patriarhia Ierusalimului: că romanii au intenţia de a-şi crea episcopii în zonele lor de jurisdicţie canonică (respectiv in Europa Occidentala şi în Ţara Sfântă). Toate aceste neînţelegeri izbucnesc acum, când avansează pregătirile pentru Sinodul Panortodox (al VIII-lea Ecumenic), care ar trebui să redeseneze puterea şi zonele de influenţă în lumea Ortodoxă.

Patriarhia Ierusalimului, Maica Bisericilor, e târâtă şi ea în aceste jocuri bizantine.

Lelia Munteanu

sursa>

http://www.gandul.info/puterea-gandului/maica-bisericilor-tarata-in-luptele-pentru-putere-8262448

 

ÎPS Teofan: „Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul” (Isaia 24, 19)

„Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți,

se clatină pământul” (Isaia 24, 19)

Doxologia.ro / 11 martie 2011

de ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei

Pământul s-a tulburat din nou în măruntaiele sale în Țara soarelui răsare și se manifestă violent, spre disperarea oamenilor. Milioanele de victime ale cutremurelor cu revărsări de ape din Asia, ale uraganelor din America, ale îmbolnăvirilor de SIDA din Africa, ale inundațiilor de la noi și din toată Europa din anii trecuți și acum ale necruțătorului cutremur din Japonia ne obligă la o reflecție asupra cauzelor dezastrului. Ce s-a întâmplat, oare, în adâncul pământului, pe pământ, în ape și în văzduh? Cine este responsabil de toate acestea?

Credem și mărturisim că omul, așezat de Dumnezeu ca „preot“ și slujitor al creației, este responsabil, prin faptele sale, de tot ceea ce se întâmplă în natură.

Natura este prietenul omului, nu dușmanul său. Urmărind însă numai propriile sale interese, omul deranjează lumea înconjurătoare în echilibrele sale așezate în ea de Creator. Consecința acestei atitudini lipsite de comunicare pașnică și respectuoasă cu natura este transformarea ei, din prieten și aliat, în dușman. „La noi în Balcani – spunea Sfântul Nicolae Velimirovici – se păstrează încă ceva din respectul vechi față de natură. Trăiește încă obiceiul ca săteanul să-și facă cruce zicând: Doamne, iartă, când vrea să taie copacul, să cosească iarba sau să junghie animalul. Popoarele care au declarat război naturii (…) au atras asupra lor nenumărate rele. Cel care rupe legăturile prietenești cu natura le rupe în același timp și cu Dumnezeu“.

Exploatarea naturii de către societatea tehnologică modernă este, în general, recunoscută ca responsabilă pentru unele dezastre naturale.

Ceea ce însă nu se mărturisește îndeajuns este adevărul că tot ce se petrece în natură este o extindere a ceea ce se află în inima omului. O analiză atentă și responsabilă a istoriei omenirii arată faptul că sfințenia sau păcatul din om antrenează întreaga creație, influențând-o în bine sau în rău. Viața curată a omului aduce bucurie și se revarsă ca un har de binecuvântare asupra universului. Atunci când omul își umple viața de Dumnezeu, zidirea, în totalitatea ei, primește lumină și slujește omului fără rezerve. Se explică astfel de ce ramurile copacilor se înclină la trecerea unui sfânt, de ce otrăvurile devin nevătămătoare pentru un om cu viață sfântă (Luca 10, 19) și de ce animalele încetează de a mai fi sălbatice în apropierea unui om pacificat lăuntric. Acest adevăr, transpus la nivelul unui popor întreg sau al societății umane în general, are drept consecință manifestarea naturii în mod pașnic, fără convulsii.

Dimpotrivă, generalizarea păcatului prelungește răul în interiorul creației și aceasta se manifestă, în consecință, la adresa omului prin cutremure, inundații, boli, secetă etc. După cum natura este receptivă la bunătatea, modestia, credința și frumusețea sufletească a omului, în același fel, ea nu este indiferentă față de răutatea, trufia, pretenția luciferică la superioritate manifestate de oameni. Nici furtunile, nici trăsnetele ucigătoare, nici norii de lăcuste, nici revărsarea nemiloasă a apelor nu vin la întâmplare. Ele prelungesc furtunile, agitația, seceta sufletească, necredința și cutremurele ce au loc în sufletele oamenilor și între oameni. „Pământul va fi pustiit – avertizează profetul Isaia poporul plin de păcate – pământul este în chin și sleit (…) Pământul este pângărit sub locuitorii lui, căci ei au călcat legea, au înfrânt orânduirea și legământul stricatu-l-au în veci! Pentru aceasta, blestemul mistuie pământul și locuitorii îndură pedeapsa lor“ (Isaia 23, 3-6). „Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul (…) Păcatele apasă asupra lui“ (Isaia 24, 19-20). Trăind în duhul acestei concepții biblice, țăranii satului românesc de altădată încercau să afle ce păcat mare fusese săvârșit în obștea lor pentru faptul că o năpastă sau alta se revărsa asupra ogoarelor, asupra animalelor, asupra lor înșiși.

Dezastrele care au zdruncinat atât de puternic viața umanității nu sunt, oare, o reflectare, o răsfrângere în natură a răului devastator din noi? Ca reacție la tot ce s-a întâmplat în urma inundațiilor, s-a hotărât construirea de ziduri și baraje mai înalte și mai puternice pentru a opri, pe viitor, furia apelor. Este o acțiune binevenită, absolut necesară. Este, însă, și suficientă? Nu aplicăm, oare, aceeași logică pe care au avut-o oamenii după potopul lui Noe? Ei au hotărât să construiască turnul Babel. În zilele noastre, ca și atunci, nu se vorbește despre necesitatea ridicării unor ziduri interioare care să potolească furia urii, a dezbinării, a tendințelor de dezintegrare a familiei și, implicit, a neamului. Nu se vorbește decât firav, parcă ne-ar fi rușine, despre înălțarea unor ziduri educaționale și legislative care să ne apere de furia ucigătoare de suflet și trup a păcatelor contra firii, a avorturilor, a pornografiei.

Cutremurul din Japonia și alte dezastre ale stihiilor naturii sunt și un avertisment adresat omenirii pentru a se întoarce cu fața către Dumnezeu.

Prin Biserică se oferă lumii posibilitatea primenirii ei pe dinlăuntru prin credința în Întruparea, Moartea și Învierea lui Hristos. Pământul, apa, văzduhul „așteaptă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, cu nerăbdare să se izbăvească de robia stricăciunii“ (Romani 8, 19) și a păcatelor noastre.

Este necesar să primim în sufletul nostru pe Hristos Dumnezeu, pentru ca El să ia chip în noi și să ne mântuiască. Altfel, nu se știe ce dezastre vom plânge în viitor.

Orice zâmbet plin de tandrețe adresat nefericiților acestei lumi, orice atitudine de iertare pentru cel ce ne-a greșit, orice mângâiere pentru bătrânul răvășit, orice copil nou născut, orice rugăciune pentru cei ce „ne iubesc și pentru cei ce ne urăsc pe noi“, orice experiență a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră se transformă în binecuvântare pentru noi, pentru ceilalți și pentru întreaga creație.

sursa>

http://www.doxologia.ro/articol/20110311/pamantul-se-sfarama-pamantul-sare-bucati-se-clatina-pamantul-isaia-24-19

foto>

http://fc-d.ro/wp-content/uploads/2011/03/japan-earthquake-fire-tsunami-2-0311-495×333.jpg

 

Testamentul integral al IPS Bartolomeu Anania: La carma Mitropoliei imi doresc un urmas vrednic si demn, adversar al coruptiei de orice fel si sub orice forma

T E S T A M E N TUL

IPS BARTOLOMEU ANANIA

Stiri de Cluj/ 4 februarie 2011

[Interesant la acest testament este faptul ca IPS Bartolomeu Anania isi doreste ca urmas  la Mitropolia Clujului un continuator „vrednic si demn”, care sa fie mai ales un „adversar al coruptiei de orice fel si sub orice forma”. Lucrul acesta nu s-a spus in ultimele zile, desi franturi din acest testament aparusera deja in presa. Deci, in primul rand, el nu concepea o asa-zisa „desfiintare” sau „ciuntire” a Mitropoliei, pe care tocmai o infiintase. In al doilea rand, pe langa calitatile enumerate – pe care un candidat trebuie sa le aiba „de la sine” atunci cand isi doreste demnitatea arhiereasca – el a specificat in mod expres si aceste doua lucruri: urmasul/ succesorul sa fie un continuator al sau in plan pastoral si misionar (caci de aici si vine numele de „urmas”), si ca acesta sa fie neaprat un „adversar al coruptiei de orice fel si sub orice forma”. Trebuie retinut de aici ca aceasta „coruptie” de care vorbeste mitropolitul are doua capete, care  se manifesta in doua directii: in plan personal (prin „fel”), si in relatie cu ceilalti (prin „forma”). Care este motivul, deci, pentru care mitropolitul a specificat in mod expres termenul „coruptie” in Testamentul sau personal si de Mitropolit (cum se semneaza la inceput)?… Poate ca vom afla mai devreme sau mai tarziu! Cert este ca acest testament nu este doar unul personal, referitor doar la bunurile sale lasate in urma, ci si unul duhovnicesc, de mitropolit, care inaintea listei enumerate in noua puncte la final, pune si aceasta dorinta privitoare la felul cum trebuie sa fie urmasul sau direct in scaunul mitropolitan. Amplasarea acestei dorinte testamentare imediat inaintea listei arata importanta ei atat in relatie cu cele noua puncte enumerate, cat si in relatie cu numirea, alegerea si viata viitorului mitropolit clujean (in plenitudinea si sub toate aspectele ei). Intrebarea se impune de la sine: oare cuvintele lui testamentare se vor dovedi profetice?

Din testament mai reiese faptul ca toate drepturile de autor, inclusiv cele de pe urma Bibliei, vor reveni Fundatiei „Mitropolitul Bartolomeu”, fundatie infiintata de el. Tot ea ii va duce pe mai departe „memoria” lui, si dispune ca actualul statut sa nu fie desfiintat sau modificat in vreun fel. Ea va fi finantata din fondurile banesti personale stranse de mitropolit in timpul vietii sale. Adevarata sa „avere”, „biblioteca si manuscrisele personale, precum si colectia de acte, scrisori si fotografii” raman sub „auspiciul” Fundatiei, dar avand acces la ele profesorul universitar Aurel Sasu. Nu se specifica in testament sa fie ingropat la manastirea Nicula, asa cum se vehicula in presa, ci doar groapa sa-i fie din „pamant reavan”, iar placa de deasupra sa fie cea „pregatita din timp”. In smerenie, spune ca nu doreste niciun fel de distinctii post mortem. La final ii iarta pe toti care i-au gresit „cu voie sau fara voie” si ca-si cere iertare de la toti carora le-a gresit „intr-un fel sau altul”. – dan.camen.]

TESTAMENT

Subsemnatul ANANIA VALERIU, pe numele de calugar BARTOLOMEU, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului si Clujului si Mitropolit al Clujului Albei, Crisanei si Maramuresului, domiciliat in Cluj-Napoca, P-ta Avram Iancu nr. 18, in varsta de 88 de ani, aflandu-ma in deplinatatea facultatilor mintale, nesilit de nimeni, din vointa mea libera si neviciata, dar cu sanatatea trupului din ce in ce mai subreda si cu sentimentul ca nu mai e mult pana cand Domnul ma va chema acolo unde va crede El de cuviinta, pentru cazul incetarii mele din viata, insemnez aici cateva ganduri testamentare, spre cuvenita plinire si fac urmatoarea dispozitie testamentara:

Las toate drepturile mele de autor Fundatiei „Mitropolitul Bartolomeu”, pe care am infiintat-o, din economiile proprii, pentru a oferi burse tinerilor merituosi, dar lipsiti de posibilitati materiale.

Vreau ca drepturile mele de autor de pe urma Bibliei, la diortosirea careia am lucrat 11 ani, sa revina Fundatiei „Mitropolitul Bartolomeu”.

Doresc ca Fundatia „Mitropolitul Bartolomeu”, al carei fondator sunt, sa imi duca mai departe memoria, sa nu fie niciodata desfiintata, sa nu-i fie schimbat scopul principal pentru care a fost infiintata, iar banii si intregul ei patrimoniu sa nu poata fi folosit in alte scopuri de catre nimeni.

Fiind calugar de la varsta de 20 de ani, am renuntat la orice fel de mostenire de la parintii mei, totul revenindu-le copiilor si nepotilor lor. Economiile mele banesti din ultimii ani, depuse in conturile mele de la banca sau in casa de fier pentru eventualele trebuinte medicale si aflate, sub semnatura si cheie, in grija arhidiaconului Gavril Varva, vor fi transferate in contul Fundatiei „Mitropolitul Bartolomeu”.

Singura mea avere sunt biblioteca si manuscrisele personale, precum si colectia de acte, scrisori si fotografii, toate aflate in resedinta mea din Manastirea Nicula, pe rafturi si in doua seifuri metalice, sub auspiciile Fundatiei Mitropolitul Bartolomeu, din al carui colegiu director face parte si staretul acestei manastiri. Daca si cand se va considera ca acestea pot prezenta un oarecare interes pentru cultura romaneasca, prefer ca la ele sa aiba acces profesorul universitar Aurel Sasu, care mi-a dat acordul in acest sens.

Obiectele personale marunte din resedinta de la Cluj vor ramane pe seama institutiei; cele din resedinta niculeana vor ramane pe loc.

Doresc sa fiu inmormantat in groapa de pamant reavan, avand deasupra piatra pe care mi-am pregatit-o din timp. Sa nu mi se acorde distinctii post mortem, de nici un fel.

La carma Mitropoliei imi doresc un urmas vrednic si demn, credincios Bisericii Ortodoxe, responsabil, integru, adversar al coruptiei de orice fel si sub orice forma, care sa continue si sa desavarseasca ceea ce am inceput eu. Dintre acestea:

1. Pictarea catedralei in tehnica mozaic.

2. Radio Renasterea

3. Revista TABOR

4. Fundatia „Mitropolitul Bartolomeu”

5. Policlinica „Sfantul Pantelimon”

6. Continuarea lucrarilor la mozaicurile din biserica „Schimbarea la Fata” din Cluj-Napoca, sub coordonarea pictorului si teologului italian Marko Ivan Rupnik.

7. Canonizarea si cultul Sfantului Pahomie de la Gledin

8. Canonizarea si cultul Sfintilor Martiri Nasaudeni

9. Gradinita „Sfantul Stelian”

Cer iertare tuturor celor carora le-am gresit, intr-un fel sau altul, asa cum si eu, la randu-mi, ii iert pe toti cei care, cu voie sau fara voie, mi-au gresit.

Declar ca nu am copii, iar parintii imi sunt decedati.

Numesc executor testamentar, in baza art. 910 si urmatoarele din Codul Civil pe preotul Bogdan Ivanov, actualul meu secretar de cabinet caruia ii incredintez spre executare acest testament.

Orice Testament anterior acestuia devine nul si neavenit.

BARTOLOMEU VALERIU ANANIA

sursa>

http://www.stiridecluj.ro/social/testamentul-lui-bartolomeu-anania-integral-

~~~+~~~

Patriarhul Daniel: „Bartolomeu, un patriot

intolerant fata de coruptie la orice nivel”

Stiri de Cluj/ 3 februarie 2011

[…] Patriarhul a vorbit in predica de la catedrala Mitropolitana din Cluj Napoca si despre intoleranta lui Bartolomeu fata de coruptie.

„Dragostea asta fata de Biserica si popor s-a vazut in ultimii ani prin faptul ca era intolerant fata de coruptie la orice nivel si in orice institutie s-ar practica aceasta, deoarece mita, coruptia, nedreptatea si frauda unora desconsidera valori si competente ale alora. Deterioreaza relatiile comunitare sau sociale si slabesc demnitatea si unitatea unui popor.”

sursa>

http://www.stiridecluj.ro/social/patriarhul-daniel-bartolomeu-un-patriot-intolerant-fata-de-coruptie-la-orice-nivel

 

2012 sau Apophis?

2012 sau Apophis?

Mai multe persoane m-au întrebat dacă pe 21 decembrie 2012 va avea loc sfârşitul lumii, aşa cum spune filmul… lui John Cusack? Erau persoane de diferite vârste şi unele dintre ele nu aveau bogate cunoştinţe cinematografice, însă aflaseră de profeţie şi de film şi acum erau oarecum tulburate.

Le-am răspuns că acel film, pentru a scoate profituri uriaşe, avea nevoie de o strategie de marketing foarte bine pusă la punct şi speculativă, şi astfel au exploatat la maxim “profeţia” mayaşă. Încă din 2003, de când s-a făcut legătura între “profeţie” şi sfârşitul calendarului mayaş aceştia, probabil, au pus la cale toate detaliile pentru ca prin film să se agite spiritele; mai ales că ar mai rămâne de trăit doar 3 ani de la … avertismentul lor. De fapt „profeţia” mayaşă nu e o profeţie în sine, ci este o concluzie  la care au ajuns unii mai recent (că tot se apropie vremea) şi care se leagă de sfârşitul calendarului mayaş, ce se termină pe 21 decembrie 2012.

La momentul întrebării am răspuns fiind nedocumentat ştiinţific, afirmând doar ceea ce ştiam şi ce presupuneam în mod logic. Le spuneam că este un nonsens faptul că mayaşii, care au prezis sfârşitul lumii, au sfârşit mai înainte de… sfârşit. Dacă neamul nu le-ar fi pierit, atunci în mod logic profeţia lor ar fi putut naşte acum, pentru unii, mari semne de întrebare. Iarăşi, sfârşitul lumii înseamnă mai mult decât o alăturare şi inversare simetrică de cifre 2012= 20 decembrie. De asemenea, le-am zis că sfârşitul lumii nu are loc doar într-o singură zi, ci e nevoie de ceva timp şi de ceva… semne. Un sfârşit care nu are semne e irealizabil, cel puţin d.p.d.v. logic. Astfel că acele distrugeri apocaliptice din film nu pot avea loc toate în aceaşi zi, aşa cum le prezintă filmul în mod distorsionat. Venirea Domnului însă va fi precum a unui fur noaptea (II Petru 3, 10), adică la un moment şi un loc bine stabilit, precis şi necunoscut (Mt. 24, 36). Le-am vorbit apoi despre semnele venirii Mântuitorului, aşa cum Biserica ne învaţă.

Documentându-mă ulterior am aflat şi alte amănunte interesante, bune de ştiut, care întregesc oarecum cunoştinţele în această privinţă. Am găsit o bună şi completă explicaţie a fenomenului, scrisă în patru părţi, pe care o puteţi găsi AICI. Eu m-am rezumat la a insera în postare doar frazele şi paragrafele cele mai importante pentru a fi reţinute mai uşor:

– principiul ciclicităţii la mayaşi> “Mayasii înţelegeau diferit timpul faţă de omul modern de azi. Noi vedem timpul ca fiind linear; el poate fi încetinit, după cum chiar a demonstrat teoretic Albert Einstein, însa “curge” într-o singură direcţie. Prin contrast, mayaşii credeau că timpul “curge” în cicluri care se repetă periodic, la finele fiecăruia începând unul nou, şi că ciclurile temporale işi au originea în Centrul Cerului, denumit de ei Hunab Ku, un fel de “pântece cosmic”, care a dat naştere lumii noastre şi care o va distruge pentru a face loc alteia. Hunab Ku, pentru care mayaşii aveau în scrierea lor şi o ideogramă, era asimilat zeului suprem, Creatorul”;

– calendarul mayaş> “Calendarul maya începe în 12 august 3114 î.Hr. şi se încheie la 21.12.2012. El conţine 5 subdiviziuni temporale. În ordine, de la cea mai mică la cea mai mare, acestea sunt (în transcriere aproximativă): k’in, winal, tun, k’atun, baktun. K’in – înseamna o zi, winal – o perioadă de 20 de zile (asemănătoare cu luna noastră), tun – este un an de 360 de zile, iar k’atun – 20 de ani a câte 360 de zile fiecare. În fine, baktun reprezintă o perioada de 400 de ani, adică 20 de k’atuni. 13 baktuni formau un Mare Ciclu, adică 1.872.000 zile, notat 13.0.0.0.0.”;

– Quetzalcoatl – prefigurare a lui Hristos> “Piramida de la Chichén Itzá a fost construită în aşa fel încât, în timpul echinocţiilor, soarele în apus aruncă o umbră semănând perfect cu cea a unui şarpe, coborând pe treptele dinspre nord ale ale construcţiei. Şarpele acesta este reprezentarea alegorică a zeului Kukulcan – la mayaşi sau Quetzalcoatl – la azteci (nume însemnând “şarpele cu pene”), asimilat ulterior de populaţiile Americii Latine cu Iisus Hristos […] Aztecii au ridicat la Teotihuacán (”Oraşul Zeilor”), lângă Mexico City, Piramida Soarelui, închinată aceluiaşi zeu Quetzalcoatl”;

– şarpele din piramidă> “Bazându-se pe această combinaţie între divinităţi şi calcule matematice, ei au aflat, îin mod incredibil, încă de acum 4.000 de ani, ceea ce noi ştim de doar câteva decenii: anume că pe 21 octombrie 2012 va începe alinierea soarelui nostru cu stelele din centrul Căii Lactee! Alinierea culminează, conform calculelor mayaşe – confirmate de savanţii moderni – în ziua solstiţiului de iarnă, 4 Ahau 3 Kankin (13.0.0.0.0) sau 21 decembrie 2012 în calendarul nostru. La această dată, lumina şi umbra îl vor proiecta pe “Şarpele cu pene” coborând pe treptele piramidei Chichén Itzá, care la bază are un cap mare de şarpe sculptat în piatră. Acest fenomen se petrece de două ori în fiecare an, însă la solstiţiul de iarnă al lui 2012 ceva special se va întampla. La apus, umbra marginii de N-V a piramidei va proiecta un tipar de lumină care îmbrăţişează şi iluminează capul de şarpe sculptat de la baza scărilor. Într-o perioadă de 32 de minute şarpele, alcătuit din această alternanţă de lumină şi umbră, va coborâ pe pământ, pe masură ce soarele părăseşte fiecare treaptă, mergând din vârf până la bază. Pe lângă aceasta, pe 21 decembrie 2012, în jurul orelor 11:11, coada şarpelui proiectată din vârful piramidei va ţinti exact înspre constelaţia Pleiadelor, într-o aliniere asemănătoare celei pe care o are piramida lui Quetzalcoatl din Teotihuacán sau piramidele egiptene de la Gizeh. Atunci, cred mayaşii, odată cu revenirea pe pământ a lui Quetzalcoatl, lumea noastră se va sfârşi prin foc, iar “pântecele cosmic” Hunab Ku va da naştere unui nou soare, numit de mayasi “Cel de-al Şaselea Soare”, o altă lume mai evoluată urmând să se nască”;

– confirmarea oamenilor de ştiinţă> “Oamenii de ştiinţă au confirmat ceea ce mayaşii ştiau de mult timp: anume că la data solstiţiului de iarna 2012, soarele se va afla în “aliniamentul galactic”, adică va fi pe aceeaşi linie cu Ecuatorul Galactic (linia care împarte în două Calea Lactee, divizând-o în 2 hemisfere sau lobi)”;

– aliniamentul galactic> “Dacă asemenea aliniamente au mai apărut în anii 3000 î. Hr. şi 1500 î. Hr., deosebirea este că, de această dată, la 21 decembrie 2012, centrul soarelui nu doar că se va afla pe aceeaşi linie cu Ecuatorul Galactic, dar el se va suprapune chiar peste Centrul Galaxiei.  În plus, cu ocazia aceleiaşi alinieri, Tăietura Neagră (regiune de praf interstelar de la nordul Centrului Galactic până dincolo de constelaţia Acvilei, marcată în imagine ca “Dark Rift”), pe care mayaşii o cunoşteau şi o numeau “Drumul Negru” (Xibalba be), se întinde exact peste Ecuatorul Galactic, în locul în care soarele se va afla în 2012”;

– răcirea globală> “Începând cu 2012, procesul de răcire globală va cuprinde Pământul, iar la mijlocul secolului 21, întreaga planeta va fi cuprinsă de temperaturi scăzute, aprecia un expert al Observatorului Academic al Rusiei. Cauza acestei scăderi a temperaturii este micşorarea fluxului de radiaţii solare, aprecia Habibulo Abdusamatov (în 2006). Până în anul 2035, nivelul radiaţiilor solare va atinge minimul, iar 15 ani mai târziu se aşteaptă o răcire accentuată a climei”.

Acum că am limpezit oarecum “apele” în privinţa “profeţiei” mayaşe, am să fac referire în postare şi la altă “profeţie”, de data aceasta venită din partea cercetătorilor, adică a oamenilor de ştiinţă. Puteau ei să stea mai prejos decât mayaşii? Am aflat dintr-o ştire că cercetătorii ruşi au avut o întâlnire secretă (sic!) pentru a salva Pământul de la coliziunea cu un asteroid, botezat Apophis 9942. Această ştire are şi alte câteva elemente în comun cu profeţia mayaşa decât aceea că se referă la un cataclism apocaliptic care declanşează sfârşitul lumii.

Apophis era “spiritul antic al răului şi distrugerii, zeul demon-şarpe în mitologia egipteană, care locuia în întunericul etern. Zilnic, aştepta să distrugă Barca Solară a lui Ra care plutea deasupra cerurilor. Rolul primordial al lui Ra era să-l învingă pe Apophis şi să-l oprească de la distrugerea bărcii”. Este vorba astfel tot de un şarpe, de data aceasta întruchipând răul.

Înfrângerea şarpelui este menţionată într-un papirus aflat la British Museum, care este datat din jurul anului 300 î.Hr., dar care conţine elemente lingvistice cu 2000 de ani anterioare: “Apophis este tăiat în bucăţi si ars; pentru ca această înfrângere să fie mai eficientă, sunt adăugate indicaţii practice de magie, printre care desenarea imaginii lui Apophis colorată în verde pe o foaie nouă de papirus, închiderea ei într-o cutie pecetluită, aruncarea acesteia în foc şi scuiparea asupra ei de patru ori”. Oare aşa au de gând să facă cu asteroidul Apophis şi oamenii de ştiinţă pentru a-l distruge? Îl vor da focului rachetelor ca să-l spargă în bucăţi?… O-m trăi şi o-m vedea! Dacă însă ne legăm de numărul care întregeşte denumirea asteroidului, putem spune că cei care l-au ales nu l-au pus întâmplător. Daca adunăm ultimele două cifre de la final obţinem 6 care, împreună cu primele două întoarse invers, dau… 666. Or fi vrut prin aceasta să arate că Apophis este într-adevăr “distrugătorul” sau că, potrivit unei înţelegeri mai mistice, va avea loc sfârşitul lumii în care diavolul este actorul principal şi care distruge pământul. Pentru altcineva mai superficial aceste lucruri par nesemnificative, de luat în râs, însă sunt bune de ştiut şi de cercetat.

În această a doua “profeţie”, un alt element asemănător primeia iese în faţă: ciclicitatea. Acest asteroid se pare că “ar putea trece în 2029 la 30.000 de kilometri de planetă, mai aproape decât unii sateliţi geostaţionari, şi ar putea intra în coliziune cu Tera şapte ani mai târziu (13 aprilie 2036)”. Nu se ştie însă nimic sigur; prima trecere pe lângă orbita pământului “va modifica orbita asteroidului şi abia atunci se va afla dacă la următoarea trecere se va ciocni cu Pământul”. Asemenea filmelor apocaliptice, acesta “s-ar prăbuşi în apele Atlanticului, la 1.000 de kilometri de Coasta de Est a Americii, şi ar genera valuri tsunami de 17 metri înălţime care, odată ajunse pe uscat, ar distruge totul în calea lor. Energia degajată în cazul unui asemenea impact ar fi de 100.000 mai mare decât cea generată de bomba atomică de la Hiroshima”. “Coliziunea ar crea un nou deşert de mărimea Franţei”. Dimensiunea asteroidului este de 350 m, cum la mayaşi ‘tun’-ul avea 360 zile. Totul pare aranjat ca pentru un scenariu de film tip Armagedon produs de Hollywood. Până şi numele asteroidului începe cu „Apo” de la … Apocalipsă.

~~~+~~~

Deci până la urmă, care dintre cele două este adevărată? Vom muri în 2012 sau în 2029 şi 2036? :) Amândouă teoriile se fundamentează pe realităţi pe care noi acum le trăim şi le vom trăi, dar fiecare “profeţie” o desfiinţează într-un fel pe cealaltă, tocmai deoarece fiecare din cele două se consideră drept “profeţia care anunţă sfârşitul lumii”. Cum pot fi ele în acelaşi timp şi adevărate şi mincinoase? Şi una şi cealaltă sunt evenimente pe care noi trebuie să le cercetăm, să le luăm în seamă, fiindcă au şi un sâmbure de adevăr. Avem însă încredinţarea, creştini fiind, că sfârşitul lumii va fi altfel. Asemenea profeţiilor sibilelor din anticihitate care, păgâne fiind, s-au dovedit adevărate şi chiar mesianice, aşa şi aceste două aşa-zise “profeţii” pot fi folositoare creştinului, considerându-le drept semne ale venirii adevăratului sfârşit al lumii.

“Profeţia” mayaşă este folositoare pentru exactitatea calculului privind alinierea galactică (şi însemnătatea acestui fapt pentru pământ), şi pentru asocierea şarpelui cu pene “Quetzalcoatl” cu Iisus Hristos, ca prefigurare. Este interesant în acest sens şi spectacolul de umbre care vor cădea asupra acestui şarpe la momentul fixat şi importanţa lui dacă este interpretat mai mistic.

“Profeţia” oamenilor de ştiinţă este şi ea folositoare, fiindcă ne avertizează asupra unui potenţial şi real pericol asupra umanităţii. De asemenea, o posibilă coliziune cu un asteroid este semn vădit al sfârşitului lumii (Apoc. 8, 10-11 şi 9, 1-2).

Nu pot să nu remarc faptul că în filmul „2012”, ca şi în proaspătul „Avatar” al lui James Cameron, aceeaşi ură faţă de umanitate este resimţită la tot pasul, în filmul 2012 fiind datorată fatalismului exagerat de tip hollywoodian. La mayaşi această problema este oarecum mascată de faptul că ei credeau că odată cu venirea unui nou ciclu temporal se va naşte şi o nouă specie umană, mai evoluată decât precedenta.

Având aceste semne nu înseamnă că de acum vom putea sta liniştiţi până cel puţin în 2036, pentru că, într-o oarecare măsură, şi noi contribuim la accelerarea venirii sfârşitului lumii prin faptele noastre, iar efectele produse de aceste aşa-zise “profeţii” pot avea influenţă şi asupra vieţii noastre. Ele pot fi semne ale venirii Domnului a doua oară pe pământ sau ani în care cei care controlează lumea îşi manifestă puterea în mod distructiv.

dan.camen.