Cred că este întreit. Primul sens este că, prin Înviere, avem dovada dumnezeirii lui Hristos; al doilea … se desfiinţează moartea, iar al treilea, în cadrul definit de celelalte două, este provocarea la o viaţă nouă.
Mielul fript ne îndepărtează de sensul Paştelui?
Dacă cineva sărbătoreşte Paştele doar cu miel, este un Paști mărginit. Pe de altă parte, omenesc este să prăznuim şi prin mijloace materiale.
Învierea lui Hristos nu este o provocare la adresa capacităţii noastre raţională?
O aruncă în aer. Învierea nu are deloc logică.
Şi atunci, de ce să mai credem?
Credinţa este ceva mai înalt decât capacitatea raţională, decât canonul moral, decât aşteptările emoţionale. Credem ceea ce este dincolo de raţiune.
Poate fi cineva creştin ortodox şi să considere Învierea o simplă „poveste”?
Da, se poate găsi în cultura şi civilizaţia ortodoxă, dar, după cum zice apostolul Pavel, după o predanie seacă. Predanie seacă şi viaţă seacă.
Dumneavoastră credeţi în Înviere?
Cu toate celulele mele. Singurul lucru pe care-l cred este Învierea. Iar credinţa în Înviere îi dă omului capacitatea de a ieşi din sine. Nu mai ai nevoie de minuni şi de dovezi, ci te linişteşti şi pătrunzi în alt univers, care este Biserica.
Dat fiind faptul că mai toate religiile propovăduiesc viaţa de după moarte, este posibil ca astfel, pur şi simplu, să fie potolită o nevoie psihologică a omului?
S-ar putea, pentru că o astfel de nevoie există. Dar, mai întâi se crede, apoi vine certitudinea. Şi este atât de frumos acest lucru.
Dacă v-aţi fi născut mai la est sau mai la vest, nu aţi fi aparţinut altei religii?
Se poate … Să fi fost muftiu … Sau cardinal.
Şi atunci, de ce să credem că Ortodoxia este unicul adevăr?
Pentru că, întâmplându-se să ne naştem aici, s-a dovedit acest lucru înlăuntrul nostru. Nu ştiu ce-ar fi fost dacă m-aş fi născut altundeva.
Câţi dintre creştinii ortodocşi din Grecia sunt creştini cu adevărat?
Cred că numărul acestora este foarte mic. Iar pentru acest lucru suntem vinovaţi ca Biserică, deoarece ne-am complăcut şi laicizat, mai simplu spus, funcţionăm instituţional, nu mistagogic. Adică, să-i luăm altfel pe oameni şi, încetul cu încetul, să-i conducem spre taina lui Dumnezeu.
Vă deranjează faptul că cei mai mulţi ajung la biserică cu jumătate de oră înainte de Înviere şi pleacă după „Hristos a înviat”?
Nu mă deranjează, dar este ca şi cum s-ar duce la o nuntă şi, imediat după ce apare mireasa şi începe nunta, ei pleacă. E păcat. Se nedreptăţesc pe ei înşişi.
Sfânta Lumină se aprinde singură, de-adevăratelea, sau cu chibrituri?
Omul contemporan, în numele ştiinţei, crede că universul a luat fiinţă din nimic. De ce nu ar putea Sfânta Lumină să ia naştere din nimic?Cea mai mare semnificaţie a Sfintei Lumini este că toţi luăm lumină din aceeaşi sursă. Acest lucru este foarte important. De ce să-l pierdem?
Dacă trupul omenesc, mai puţin al lui Hristos, şi-aşa se descompune, de ce se opune Biserica arderii celor morţi?
Deoarece arderea nu permite descompunerea fiziologică. Nu vrem să facem ceva brusc şi, cu respect faţă de îngroparea lui Hristos, prezentăm fiecărui om evenimentul Îngropării şi Învierii.
Aţi refuza să daţi binecuvântarea voastră cuiva care ar vrea să fie ars?
Aş face ceea ce hotărăşte, în cele din urmă, conştiinţa Bisericii.
În Grecia, Biserica nu constituie un sistem care, de multe ori, cultivă fanatismul?
Mă tem că aveţi dreptate. Desigur, sunt şi multe alte ocazii în care Biserica eliberează omul cu adevărat.
De ce aţi înapoiat statului elen salariul dumneavoastră?
Ceea ce e cu adevărat interesant este faptul că statul elen este incapabil până şi să-mi taie salariul. Încă sunt plătit, iar salariul merge la fundaţii. Măcar de mi-ar suspenda calitatea de funcţionar public. Nu doresc să fiu funcţionar al Statului.
Aşadar, sunteţi pentru separarea Bisericii de Stat?
Da. Biserica, cu cât este mai dezlegată de Stat, cu atât este mai Biserică. Devine mai apropiată de mesajul pe care îl propovăduieşte. În acest moment, făcând parte din sistemul politic, se prăbuşeşte împreună cu acesta.
Şi cum vor trăi preoţii, fără salariu?
Mult mai bine. Impozitarea Bisericii este o măsură antipopulară. Lumea dă câte ceva la pangar şi se adună nişte bani. Dacă Biserica Greciei hrăneşte zilnic 50.000 de persoane – după cum a făcut cunoscut, cu câteva zile mai-nainte, Sfântul Sinod -, şi este impozitată cu 20%, cineva va trebui să găsească o sursă de hrană pentru 10.000 de oameni.
Dumneavoastră aveţi alte surse de venit?
Nu am nevoie.
Şi ce mâncaţi?
Nici nu vă puteţi imagina. Îmi aduc de la mânăstiri cele mai bune ouă.
Ştiinţa v-a făcut să vă îndoiţi de existenţa lui Dumnezeu?
Din contră. Pe când eram în America mă înfruptam din cele mai bune părţi ale ştiinţei, şi cu toate acestea, am simţit că ea nu mă poate sătura. Deplinătate mi-a dat nevoia de a transgresa moartea, degradarea, timpul.
Ştiinţa ar putea descoperi vreodată începuturile universului, ceea ce a fost înainte de Big Bang?
Înainte de Big Bang nu exista timp, aşadar, nu există „înainte de”. Ştiinţa este o unealtă extraordinară care ne arată frumuseţea lumii materiale. Dar este mult prea limitată pentru a ne arăta limitele omului.
Crucea dumneavoastră personală?
Cel mai rău este sinele meu. Dificil lucru sinele omului.
Noaptea Învierii! Ne risipim pe galerii, la locurile de muncă, dar aproape nimeni nu lucrează. Venirea lui Eisenhower la putere în America ne dă curajul de a ne manifesta mai liber. Numai cei timoraţi încearcă să-şi realizeze norma.
Spre sfârşitul timpului de muncă, toţi ocnaşii ne apropiem de corfă. Acolo, în spaţiul din faţa corfei, vast cât o catedrală, este o mare de oameni. În această noapte, în ocnă, impresia de catacombă este mai reală ca oricând. Pe margini sunt oameni care ţin atârnate sfredele de diverse dimensiuni. La mijloc, un grup de preoţi, cei care s-au întâmplat să fie în mină în această noapte, se pregătesc de săvârşirea marii Slujbe a Învierii. Ca la o comandă, lămpile se sting, una câte una. La sfârşit îşi sting lămpile şi gardianul şi civilul de la corfă, care stinge şi becul electric. Întuneric absolut. Linişte suprafirească. Brusc se aprinde o lampă. Lumina ţâşneşte parcă din infinitul beznei. Se aude vocea preotului:
– Veniţi de luaţi Lumină!
Şi lumina trece din lampă în lampă, din suflet în suflet. Apoi vocea cucernică intonează:
– Mărire Sfintei şi Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor, amin!
Din zeci de piepturi răsună cântarea pascală: “Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.
Şi vocea preotului continuă tunătoare:
– Să se scoale Dumnezeu şi să se risipească toţi vrăjmaşii Lui şi să piară de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe Dânsul!
Să se risipească şi să piară vrăjmaşii lui Dumnezeu! Cuvintele sună şi răsună ca nişte ciocane pe nicovala veacului ateu.
La fiecare cântare, de pe margini, răsunăglasul metalic al sfredelelor lovite de ciocane. Sunt clopotele ocnei! Niciodată nu am auzit dangăte mai vibrante şi mai tulburătoare. Totul este ameţitor. Nimic nu lipseşte din majestatea Nopţii Sfinte: lumini, cântări, clopote…
Cine a trăit o asemenea noapte trebuie să devină un alt om! Aici, în adâncul acestei catacombe, cu întunericul ei copleşitor, răsare o rază de lumină de care nu te poţi împărtăşi nicicând şi nicăieri în altă parte. Raza din catacombă! Ce fericire! A meritat să suporţi toate chinurile de până acum, numai să te învredniceşti de un asemenea har!
Sfânta Lumină de la Ierusalim sau „Focul Sfânt” este cea mai evidentă dintre minunile creştine care se petrec în Biserica Ortodoxă, patriarhul ortodox din Ierusalim neavând un tipic scris referitor la rânduiala săvârşită pentru coborârea acesteia, dar având în schimb tipărită rugăciunea specială.
„Sfânta Lumină de la Ierusalim sau «Focul Sfânt”, cum mai este numită, este cea mai clară dovadăa dreptei credinţe, cea mai evidentă dintre minunile creştine care se petrec în Biserica Ortodoxă. Sfânta Lumină se pogoară numai la rugăciunile Patriarhului ortodox al Ierusalimului”, a declarat, pentru MEDIAFAX, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, părintele Constantin Stoica, care a oferit detalii mai puţin cunoscute de publicul larg referitoare la ceea ce se petrece în Sfântul Mormânt, în timpul rânduielii liturgice din Sâmbăta Mare.
Patriarhatul ortodox din Ierusalim nu are un typikon scris referitor la rânduiala săvârşită pentru coborârea Luminii Sfinte. Patriarhii care au săvârşit acest ritual au lăsat puţine mărturii cu privire la acest moment.
În schimb, rugăciunea specială pentru primirea Sfintei Lumini există într-o formă tipărită. Aceasta este citită de către patriarh cât timp stă în Sfântul Mormânt. Originea rugăciunii nu este cunoscută.
Restul slujbei este săvârşit întocmai cu tradiţiile transmise de la un patriarh la altul, pe cale orală sau prin însemnări liturgice disparate.
În prezent, se cunosc două descrieri ale ritului. Una, cu puţine detalii, care aparţine lui Lionel Cust, un ofiţer districtual britanic în Ierusalim, publicată într-o colecţie de rapoarte confidenţiale asupra statu-quoului Ţării Sfinte la sfârşitul anilor 20 ai secolului trecut, şi alta aparţinândlui Ioanna Tsekoura, din anii 90 ai aceluiaşi secol, apreciată de fostul patriarh Diodoros al Ierusalimului ca fiind o sursă demnă de încredere. Informaţii despre Sfânta Lumină aduce şi Episcopul Auxentios al Foticeii în cartea sa „Lumina Sfântă de la Ierusalim”.
Conform acestor surse, două evenimente neliturgice preced celebrarea ritului Luminii Sfinte din Marea Sâmbătă.
Primul, perchiziţionarea Sfântului Mormânt, durează o oră şi are ca scop îndepărtarea oricărei surse de foc din interiorul lui. Percheziţia implică trei inspecţii separate care încep la ora 10.00 şi este condusă de un paznic musulman stabilit pentru Sfântul Mormânt, în prezenţa clericilor armeni, copţi şi iacobiţi.
Cel de-al doilea eveniment neliturgic, sigilarea uşii Sfântului Mormânt, se petrece la ora 11.00. Garda musulmană pune o bandă albă printre cele două mânere ale uşii, sigilând-o cu ceară. În jurul orei 12.30, patriarhul ortodox vine în Biserica Învierii, unde corurile cântă în limbile greacă şi arabă „Învierea Ta Hristoase, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim!”.
Urmat de episcopi şi ceilalţi clerici, patriarhul înconjoară de trei ori Sfântul Mormânt, oprindu-se în faţa intrării. În timp ce se cântă „Lumină lină”, Patriarhul îşi scoate veşmintele şi mitra şi se supune percheziţionării primarului oraşului şi şefului poliţiei, pentru a se dovedi că nu are asupra sa nici un dispozitiv cu care să poată aprinde vreo lumânare. După acest moment, se deschide uşa Sfântului Mormânt. Patriarhul îmbrăcat numai în stihar intră înăuntru însoţit de episcopul armean, care rămâne în Capela Îngerului, după care uşa este închisă.
În interior, Patriarhul îngenunchează înaintea dalei de marmură ce acoperă mormântul, pe care se află o candelă neaprinsă şi cărticica cu rugăciunea Luminii Sfinte. Cartea este ţinută deschisă de o lumânare neaprinsă. Patriarhul are asupra sa patru mănunchiuri de lumânări neaprinse, fiecare conţinând câte 33 de bucăţi. Cu acestea va transmite Lumina Sfântă. În lumina slabă a Sfântului Mormânt, începe să citească rugăciunea pentru pogorârea Luminii Sfinte.
După ce rosteşte această rugăciune, Sfânta Lumină aprinde candela de pe Sfântul Mormânt şi cele patru legături de lumânări. Patriarhul iese în Capela Îngerului unde dă unul din mănunchiuri episcopului armean, apoi, printr-o deschizătură a Sfântului Mormânt, dă lumină unui preot arab ortodox, care o duce în Biserica Anastasis pentru a o împărţi credincioşilor.
La cealaltă deschizătură, înmânează un alt mănunchi de lumânări, încât lumina să poată fi luată de catolicosul armean. Bate apoi la uşă şi când se deschide iese împreună cu episcopul armean, trecând flacăra preoţilor copţi şi iacobiţi, precum şi celorlalţi care aşteaptă afară. Patriarhul se întoarce apoi la reşedinţa sa.
Despre momentul suprem, părintele Constantin Galeriu, care a participat la Învierea de la Ierusalim, povestea că acolo toată lumea e într-o încordare şi într-o aşteptare unică, divină. „Am înaintat de la altarul bisericii până în pragul ei, la câţiva metri de uşa capelei Sfântului Mormânt în acea stare de har, de rugăciune. Doamne, m-ai învrednicit să ajung aici, am spus.
Deodată, din întuneric au trăsnit săgeţi de lumină, ca nişte fulgere. S-au amestecat cu sclipirile blitzurilor, dar se distingeau clar fulgerele de acele sclipiri. Şi, deodată, un glob de lumină a trăsnit dinăuntrul capelei şi a fugit către Biserica Golgotei. Când am privit atunci spre Biserica Golgotei, am văzut o femeie cu cele 33 de lumânări aprinse.
Această lumină cel puţin trei minute nu arde, nu mistuie, asemeni rugului de la Horeb, care ardea şi nu se mistuia. Vom încerca să tâlcuim de ce pe urmă îşi schimbă chipul. Nu ea se schimbă, ci contactul cu lumea o face să se schimbe. La început ea nu arde, aşa încât unii îşi dădeau cu ea pe faţă, alţii treceau cu mâna prin ea. Chiar la sfeşnicul pe care îl aveam eu mulţi veneau şi puneau mâna în flacără. Însă, după câteva minute, când ea se uneşte cu firea noastră – noi toţi avem harul lui Dumnezeu în noi, dar de multe ori ne depărtăm de el prin păcatele noastre, şi firea noastră parcă nu mai arată întotdeauna că purtăm har – datorită contactului cu lumea de aici, începe să capete şi chipul lumii acesteia. E o unire între cer şi pământ, între lumina divină şi lumina noastră. Aşadar, până în ziua de astăzi se petrece taina aceasta pe care am văzut-o cu ochii mei”, spunea părintele.
Toţi credincioşii din România primesc Lumina Sfântă de Înviere, adusă de la Mormântul Sfânt de o delegaţie a Patriarhiei Române, condusă de PS Varsanufie Prahoveanul, episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor. Delegaţia este aşteptată la aeroport de preoţii din Arhiepiscopie.
În Noaptea de Înviere ea este împărţită credincioşilor împreună cu bucăţele de pâine stropită cu vin „Paşte”.[…]
(Material realizat de Elvira Gheorghita, elvira@mediafax.ro)
În incinta Palatului Republicii, la data de 17 aprilie a avut loc o festivitate cu ocazia recunoaşterii islamului în R. Moldova drept o religie oficială, anunţă Islam news.
Potrivit sursei, musulmanii moldoveni au posibilitatea să-şi îndeplinească ritualurile religioase în mod deschis, asta după ce la 14 martie ministerul Justiţiei a înregistrat oficial prima organizaţie musulmană – Liga Islamă din R. Moldova.
Membrii acestei ligi vor putea coordona procesul de dezvoltare a religiei islame în R. Moldova, vor avea posibilitatea să consolideze viziunile musulmanilor şi să reprezinte interesele acestora în ţară şi peste hotare.
Anterior, în Moldova musulmanii nu puteau în mod deschis să-şi facă rugăciunile, să se adune la propovăduirile săptămânale, să-şi oficieze sărbătorile religioase şi să construiască moschee.
Islam news mai anunţă că reprezentanţii musulmanilor din R. Moldova s-au adresat instanţelor europene cu rugămintea de a îmbunătăţi situaţia islamiştilor din ţară şi ca rezultat, înalţii demnitari europeni au reuşit să convingă Guvernul R. Moldova să-i dea acestei confesiuni statutul de „religie oficială”.
Reprezentanţii Bisericii: Nu suntem împotriva înregistrării cultelor,
dar să nu fie puse pe picior de egalitate cu creştinismul
Publik.md / 20 aprilie 2011
Înregistrarea oficială în Moldova a islamului a stârnit mari dispute între reprezentanţii Bisericii, pe de o parte şi reprezentanţii religiei islamice, pe de altă parte.
„Religia islamică crează mari probleme în Europa. Nu suntem împotriva înregistrării cultelor, dar să nu fie puse pe picior de agalitatea cu creştinismul. Mitropolitul Vladimir are dreptate, înregistrarea islamului este o injosire„, a declarat preotul Petru Pruteanu.
Ministrul Justiţiei aprobă înregistrarea acestui cult.”Este un drept fundamental al musulmanilor pe care trebuie să îl respectăm. Prin înregistrarea oficială a islamului, musulmanii nu sunt încurajaţi la unele sau altele activităţi. Este bine că a fost înregistrat islamul. Sunt convins că creştinismul este o religie a toleranţei”, a conchis ministrul Justiţiei, Alexandru Tănase.
De cealaltă parte, reprezentantul religiei islamice, Sergiu Sochircă, preşedintele Ligii Islamice din Moldova, susţine că: „Atitudinea Mitropoliei duce mai mult la intoleranţă. Noi ne-am aşteptat la un cuvânt de felicitare din partea Mitropoliei. Vrem să asigurăm condiţii bune pentru reprezentanţii islamului”.
Amintim că înregistrarea le oferă credincioşilor dreptul să facă rugăciuni colective şi să construiască moschei.
Mitropolitul Vladimir al Chişinăului şi al Întregii Moldove:
Episcopia de Hancu / 20 aprilie 2011
In reportajul acordat mai multor canale de telelviziune in legatura cu inregistrarea religiei islamice din martie 2011 Întâistătătorul Bisericii noastre, Înalt Prea Sfinţitul Vladmir al Chişinăului şi al Întregii Moldove a ţinut să prevină autorităţile ţării spunând că în numele lui Allah, musulmanii ar putea provoca neplaceri in societatea noastră.
„In tarile in care majoritatea populaţiei apartine cultului musulman, este normală înregistrarea acestei religii. iar intr-o tara crestina consider ca este o injosire pentru crestinii nostri ortdocsi…, musulmanii cred in Dumnezeul lor: Allah„
Mitropolitul Vladimir a spus că odată cu înregistrarea acestui cult în societate ar putea apărea provocări:
„Ar fi periculos…, pentru ca zilele trecute, din partile ambasadelor care apartin de acest cult relgios, mi-au transmis că nu e bine că au înregistrat acest cult, pentru că, cateodata li se întampla poate nu din partea crestinilor, poate nu din partea celor ce dred în Dumnezeu, ci anume din partea musulmanilor ne putem aştepta la neplăceri în societatea noastră„.
Episcopul Marchel de Bălţi: „Legiferarea islamului în Moldova este
o jignire a memoriei voievodului Ştefan cel Mare şi Sfînt”
Moldova Ortodoxa / 21 aprilie 2011
Legiferarea islamului în Republica Moldova, în condiţiile în care nu există o comunitate musulmană autohtonă în ţara noastră, a picat tocmai în Postul Paştelui, motiv pentru care încă nu a primit o reacţie adecvată din partea Bisericii Ortodoxe din Moldova.
Subiectul însă a fost comentat în presa rusă. Menţionăm că legalizarea cultului islamic în Moldova a devenit posibilă graţie noii legi a cultelor care aproape că exclude factorul numeric dintre criteriile obligatorii pentru înfiinţarea unui cult sau organizaţii religioase. Contactat de „Moldova Ortodoxă”, episcopul Marchel de Bălţi, a comentat ultima noutate în materie de culte a Moldovei.
Episcopul MARCHEL de Bălţi şi Făleşti:
„Ne pomenim aproape în permanenţă în situaţia de a protesta”
În ultimii doi ani, cînd s-ar părea că în fruntea statului Republica Moldova au venit oameni cu adevărate misiuni democratice, părinţii şi buneii cărora au pătimit de pe urma prigoanei credinţei noastre strămoşeşeti, uite că ne pomenim aproape în permanenţă în situaţia de a protesta, a ne revolta în faţa unor acţiuni la nivel de Guvern şi Parlament care vin să umilească cel mai sacru sentiment al covîrşitoarei majorităţi a populaţiei acestei ţări – sentimentul credinţei ortodoxe.
Zilele trecute am luat act cu stupoare de hotărîrea Ministerului Justiţiei prin care mărturisitorii islamului intră în aceleaşi drepturi cu ortodocşii din Republica Moldova.
Fără a atenta la drepturile confesionale ale minorităţilor islamice, preoţimea eparhiei de Bălţi şi Făleşti, pe care am onoarea să o conduc, consideră că această decizie ministerială sfidează moralitatea creştinilor ce populează de milenii acest pământ, fiind o jignire a memoriei voievodului Ştefan cel Mare şi Sfînt care şi-a jertfit anii de domnie luptînd cu turcii, cu tătarii care ne spurcau lăcaşurile sfinte intrînd în ele cu caii şi iataganele însîngerate sau chiar dîndu-le foc.
Nu dorim nicidecum ca strănepoţii acestor barbari să sufere de pe urma faptelor sîngeroase ale străbuneilor lor. Vrem însă şi cerem ca protipendada din Alianţa pentru Intergrare Europeană 2 să nu jignească în continuare prin deciziile lor puţin cugetate, puţin chibzuite şi antipopulare memoria sfîntă a strămoşilor noştri ortodocşi care respectă cauza celor 99% de creştini, fie chiar de rituri diferite şi să nu neglijeze ostentativ opinia Bisericii Ortodoxe în aceste probleme. Şi, în sfârşit, de dragul respectării docile a cerinţelor impuse de Uniunea Europeană să nu facă abstracţie de sufletul creştinesc care i-a adus la putere.
Constatăm cu profundă amărăciune că este desconsiderată de către guvernanţii noştri cauza creştinească ce constitue esenţa existenţei noastre dintotdeauna. De aceea îndemnăm pe toţi oamenii de bună credinţă ce venerează faptele profund creştineşti ale Sfîntului Ştefan cel Mare să stea cu dîrzenie în rugăciune în numele păstrării credinţei, a obiceiurilor şi a tradiţiilor strămoşeşti. Or, ce putem avea mai scump pe acest pământ care atît de răbdător ne mai ţine.
CHIŞINĂU: Conflict religios între ortodocși și musulmani.
Mitropolitul vede legea islamică ca pe o înjosire a enoriașilor lui.
Adevarul.ro / 21 aprilie 2011
„Ne temem să nu se întâmple ceva şi după aceea să dea vina pe musulmani”. Asta cred susținătorii lui Allah din Chișinău, după ce Sfințitul Vladmir, Mitropolitul Moldovei a declarat că adoptarea legii islamice de către Ministerul Justiției „ar putea crea neplăceri în societate„.
Întregistrarea oficială a islamului ce permite efectuare rugaciunilor colective şi construirea moscheilor a stârnit discuţii aprinse între reprezentanţii Mitropoliei Moldovei şi cei ai religiei musulmane. În timp ce Mitropolitul Vladimir îşi face griji că legea islamică ar putea duce la probleme sociale, musulmanii din Republica Moldova spun că trăiesc cu teama de a nu deveni ţapii ispăşitori ai unor posibile evenimente negative din ţară.
„Orice religie cheamă la toleranţă. Noi vrem să colaborăm cu diferite religii din Moldova şi să fim toleraţi unii faţă de alţii. Suntem egali în drepturi. Musulmanii în Moldova nu sunt de când s-a înregistrat acest cult, ci de foarte multă vreme„, spune Corina Cărăuş, una dintre moldovencele convertite la islam.
„Dumnezu şi Allah este acelaşi lucru”
Totuşi, islamiştii sunt îngrijoraţi de poziţia Mitropoliei Moldovei potrivit căreia Sfinţitul Vladimir, Mitropolitul Moldovei condamnă înregistrarea oficială a islamului în Moldova. „Avem temerea să nu se întâmple ceva şi după aceea să dea vina pe musulmani. Moldova este o ţară liniştită. Acum scopul nostru este să unească toţi musulmanii şi să existe o sursă adevărată a islamului, să nu apară alte curente”, a explicat Corina.
„Mitropoplitul Moldovei a făcut această declaraţie având foarte puţine cunoştinţe despre islam. Dumnezeu şi Allah este acelaşi lucru. Aceasta nu înseamnă că noi avem un alt Dumnezeu„, a mai adăugat femeia.
2.000 de musulmani în Moldova
Anterior, în urma înregistrării oficiale a islamului de către Ministerul Justiţiei, Sfinţitul Vladimir, Mitropolitul Moldovei, a condamnat acţiunea spunând că în numele lui Allah, musulmanii ar putea provoca neplaceri în societatea noastră.
Islamul a fost recunoscut oficial în luna martie curent, după ce ani la rând i-a fost refuzată înregistrarea în Moldova. Oficializarea cultului permite musulmanilor să facă rugăciuni colective şi să constuiască moschei. Potrivit ultimului recensământ, în Republica Moldova locuiesc 2.000 de musulmani.
Comunitatea musulmană a Rusiei solicită modificări a stemei de stat ruse, adăugînd acesteia însemne islamice. O declarație în acest sens a făcut muftiul suprem al Rusiei Talgat Tadjuddin, într-un interviu acordat ziarului „Московские новости”.
”Stema Rusiei este un vultur cu două capete. Toate cele trei coroane ale vulturului – cîte una pe fiecare cap și a treia – la mijloc, – sunt încununate cu cîte o cruce. Însă în Rusia locuiesc 20 de milioane de musulmani, ceea ce constituie 18 % din populație. Suntem muslmani din Rusia. Nu din Arabia Saudită, nici din Iran, Buhara, Samarkand, nu suntem din Africa și nici de pe Lună. Strămoșii noștri au locuit aici de milenii… Pentru a păstra nestins acest patriotism în inimile copiilor și nepoților noștri, cerem cu adîncă plecăciune de a interveni cu unele modificări în imaginea stemei țării noastre comune. Nu cerem decît ca una dintre coroanele de pe capete să fie împodobită cu cruce, iar cealaltă – cu semilună. Iar coroana din mijloc să fie și cu cruce, și cu semilună”, a declarat muftiul.
Conform spuselor sale, propunerile de modificare a stemei deja au fost trimise premierului Putin, iar recent i-a comunicat personal despre această inițiativă președintelui Dmitri Medvedev. Tadjuddin afirmă că șeful statului l-ar fi ascultat ”cu multă atenție”.
Conform estimărilor muftiului, cota musulmanilor va crește în viitor în Rusia, inclusiv și datorită poligamiei. Întebat fiind dacă asemenea căsnicii sunt permise în Rusia, Tadjuddin a spus că ”Dumnezeu a permis deja acest lucru, fapt confirmat în Coran”. ”Decît 40 de amante, mai bine patru soții legitime. Fiecare rus are cîte vreo patruzeci, nu?”, a adăugat muftiul.
Tadjuddin a mai anunțat că planifică în viitorul apropiat edificarea cîtorva moschei în Moscova. Conform spuselor sale, patru dintre moschei vor avea cîte o mie de locuri, iar cea dea cincea – 7 mii. ”Biserica Ortodoxă este la curent și nu are nimic împotrivă”, a mai adăugat muftiul.
prin harul lui Dumnezeu, Episcop al Devei şi Hunedoarei,
Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Dreptmăritorilor creştini:
Sfântă binecuvântare arhierească din străvechea Cetate a Devei!
Hristos a înviat!
Iubiţi credincioşi,
Mi-am intitulat cuvântul pastoral pe care vi-l adresez prin glasul preoţilor în această noapte (zi) a Învierii:Prin suferinţă la Înviere.
De la început afirmăm că răstignirea Domnului pe Cruce a transformat suferinţa dintr-o realitate absurdă şi tragică, dintr-o problemă care pune sub semnul întrebării însăşi viaţa, într-o realitate prin care s-a omorât moartea şi viaţă a devenit veşnică. În lumea noastră, în care perspectiva existenţei este adesea redusă la zările şi limitele vieţii pământeşti, suferinţa este percepută doar ca o povară, doar ca o realitate în care lipsa de sens îşi are de spus cuvântul suprem. Faptul că Hristos Domnul a ales suferinţa Crucii ca modalitate de biruinţă asupra durerii şi a morţii, aşează suferinţa în rândul valorilor mântuitoare. Până la Hristos, şi de atunci încoace înafara lui Hristos, suferinţa n-a depăşit aspectul de durere şi de viaţă intrată în degradare şi lipsă de sens. În lumina Crucii, suferinţa dobândeşte un rost fundamental: cale spre omorârea morţii şi izvor de viaţă veşnică. De aceea Vinerea Mare, ca zi în care durerea şi moartea par a birui, transformă suferinţa în premisă a omorârii morţii şi a iadului, în izvor de viaţă deplină. Căci Hristos, primind suferinţa şi moartea care sunt consecinţele ultime ale înstrăinării omului de Dumnezeu prin păcat le transformă în Cruce şi, prin aceasta, le umple de un alt conţinut decât cel de viaţă intrată în impas şi de simplă pedeapsă pentru neascultarea originară a lui Adam şi Eva. În Hristos suferinţei şi morţii li se transferă înţelesurile şi conţinuturile Crucii, adică de loc al împăcării omului cu Dumnezeu şi de modalitate prin care se pironeşte păcatul. Pe Cruce Hristos a pironit prin suferinţa Sa însăşi suferinţa noastră, iar prin moartea Sa a omorât moartea intrată în firea zidită.
Iubiţi credincioşi,
Mentalitatea umanistă ca şi civilizaţia modernă rămân de regulă străine faţă de acest înţeles al suferinţei. Omul descentrat din Dumnezeu, lipsit de un orizont care să depăşească zările lumii imediate, neagă suferinţei orice valenţă mântuitoare rezumându-se la aspectul ei de tragedie şi durere. De aceea, acest om, atât în planul social al existenţei, cât şi în cel personal, promovează o cultură a confortului, a bunăstării materiale cu orice preţ, a fugii de suferinţă şi a refuzului de a vedea în ea un posibil dialog al lui Dumnezeu cu lumea. Civilizaţia modernă reduce adesea suferinţa, în chip simplist şi superficial, la suprafaţa vieţii, o abordează, adică, doar ca pe o problemă de epidermă ce trebuie rezolvată strict medical. Nu la întâmplare cultura umanistă occidentală naufragiază când se întâlneşte cu suferinţa. Îi neagă mai întâi orice rost, fuge apoi de ea şi o evită cu preţul oricărui efort, iar atunci când n-o poate ocoli şi învinge, încearcă s-o evite prin euthanasie nesocotind, ori poate neştiind, că în acest fel intră în impasul şi sub puterea fară de capăt a iadului. Raportul omului modern cu suferinţa este deosebit de plastic reprezentat de mult mediatizatul caz de euthanasiere a lui Eduard Schaubli-Mayer. Acesta era lider al unei comunităţi protestante elveţiene. Descoperind că suferă de cumplita boală Alzheimer a decis să-şi înfrunte destinul prin euthanasie. Legea de stat elveţiană admite euthanasierea persoanelor umane doar dacă decizia înspre aceasta este luată în aşa-zisa deplinătate a facultăţilor mintale. Văzând în boala sa doar o problemă ce se consumă în interiorul relaţiei trup-psihic-lume, şi nicidecum o posibilă Vinere Mare a Răstignirii prin care viaţa sa ar fi fost provocată la raţiunile adânci şi dumnezeieşti ale Crucii, Eduard Mayer, şi-a fixat, împreună cu consilierul medical, ziua de 26 octombrie 2005, ca zi a euthanasierii sale. Cu două săptămâni înainte de ziua în care tragedia avea să se consume, el a fost cuprins de regretul după posibilele plăceri şi bucurii de care avea să se lipsească. Încercând să amâne ziua propusă, a auzit însă sentinţa caustică a soţiei: dacă ai hotărât odată, apoi să rămână hotărâre! La data stabilită a venit “asistentul terminal” cu certificatul de deces în alb şi i-a turnat în pahar poţiunea morţii frumoase. În mai puţin de 3 minute şi-a încheiat socotelile cu problema suferinţei pământeşti în vreme ce asistentul medical completa detaşat certificatul de deces ce consfinţea ieşirea aşa-zisă demnă din suferinţă şi viaţa pământească.
Iubiţi credincioşi,
Faţă de această abordare a suferinţei, Hristos Domnul, în Vinerea cea Mare, face din suferinţă o taină mântuitoare. Apărută în lume ca o consecinţă a renunţării omului dintâi la destinul de a deveni asemenea lui Dumnezeu, Hristos preia suferinţa şi-o ridică la înălţimea Crucii, facând-o cale de ieşire din înstrăinarea de Dumnezeu. “Cum pot eu să fug de Cruce, rosteşte rugăciunea Acatistului, văzând pe Dumnezeul meu că este ridicat pe ea? Cum să-mi pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul meu că le iubeşte şi le cere şi le socoteşte Lui de mare cinste?”; “Creştinismul, scria Părintele Nicolae Steinhardt, nu ne oferă un mod miraculos de a evita suferinţa, ci ne pune la îndemână, miraculosul mijloc de a o îndura şi depăşi cu folos”, adică de a o înţelege ca pe o modalitate vie în care Dumnezeu ne vorbeşte nemijlocit despre mântuirea personală.
Iubiţi fraţi şi surori,
Ne-am putea întreba: dacă suferinţa este o taină şi o modalitate prin care Dumnezeu lucrează mântuirea noastră, atunci de ce nu toţi oamenii suferă? Sau de ce, adesea, cei virtuoşi sunt mai greu încercaţi, iar cei cu o viaţă păgână par a fi neatinşi de necazuri şi dureri?
Răspunsul este mai complex decât s-ar putea cuprinde în cuvintele îngăduite de spaţiul acestei scrisori pastorale. Subliniem doar două aspecte. Cel dintâi, faptul ca Dumnezeu n-a creat suferinţa, răul şi moartea şi nici nu le doreşte pentru făpturile Sale, dar le îngăduie din pricina infinitului Său respect pentru libertatea omului. Omul a ales să renunţe la izvorul vieţii depline, adică la Dumnezeu, şi prin aceasta existenţa lui pământească a fost lipsită de fundamentul ce-o susţinea şi făcea fericită şi neatinsă de durere şi moarte, şi a fost cuprinsă şi supusă suferinţei şi stricăciunii. Dar, în nesfârşita Sa iubire de oameni, Dumnezeu nu a părăsit omul ajuns rob al bolilor şi al durerilor ci, prin negrăita Sa înţelepciune, S-a folosit de suferinţa şi de moartea intrate în sânul făpturii tocmai pentru a le birui pe acestea şi pentru a elibera pe om de sub povara lor. Hristos le-a luat asupra lui şi astfel suferinţa si moartea Domnului s-au făcut firii omeneşti prilej de izbăvire. În această noapte a Paştelui lumina şi viaţa simt mai strălucitoare decât razele oricărui soare al universului material. Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi până şi cele dedesubt pentru că Hristos ne-a înviat din suferinţă şi moarte şi iad. Biruinţa lui Hristos, Care cu suferinţa Sa a călcat suferinţa intrată în lume, Care cu moartea Sa a stricat moartea din firea noastră, ne este transferată şi nouă. Şi astfel, până la sfârşitul lumii Dumnezeu va îngădui şi va da suferinţă omului şi va îngădui şi prezenţa morţii, doar ca modalităţi prin care omul să fíe îndemnat a se opri de la păcat, doar ca modalităţi prin care să păşească spre înviere. Apoi, în atotştiinţa Sa, Dumnezeu care cunoaşte desăvârşit pe tot omul, ştie şi felul în care fiecare va reacţiona sub povara suferinţei. Pe unii ştie că nu-i poate trezi decât prin boală, pe alţii decât doar prin sărăcie, pe alţii numai sub apăsarea tragediilor, pe alţii prin bogăţie, pe alţii prin sănătate şi astfel, Dumnezeu lucrează cu măsura şi pe măsura firii şi libertăţii fiecăruia, ca tuturora să le ofere posibilitatea să-şi determine libertatea spre înviere! Suferinţa este măsura lui Dumnezeu peste măsura vieţii noastre, este balsamul veşniciei peste rănile păcatelor noastre!
La fel stau lucrurile şi când este vorba de soarta naţiunilor şi a aşezărilor sociale. Istoria popoarelor nu-i altceva decât ceea ce rezultă din chemarea în judecată a lumii de către Dumnezeu. Vremurile de restrişte ca şi cele binecuvântate, deportările şi migraţiile masive, reconfigurările culturale şi etnice ce rezultă din organizările izolaţioniste ori cele comunitare şi globaliste, sunt tot atâtea prilejuri de intervenţii mântuitoare ale iubirii lui Dumnezeu care voieşte decantarea grâului de neghină. Răscrucile suferinţei în istoria popoarelor sunt porţile împărăţiei veşnice pe care Dumnezeu le deschide naţiunilor.Noi românii avem o istorie şi un trecut demn şi înalt, scria istoricul Nicolae Iorga, „nu prin biruinţele noastre, ci prin suferinţele noastre„. Existenţa istorică zbuciumată a românilor este înaltă şi plină de rost în curgerea vremii doar în măsura în care se identifică cu Răstignirea Vinerii celei Mari. Învierile neamurilor în istorie sunt cu putinţă doar când izvorăsc de pe dealul Golgotei. Altfel popoarele au o existenţă silnică şi silnicesc şi pe alţii.
Iubiţi fii întru Hristos,
Înţelegând cele spuse mai înainte pricepem acum căDumnezeu îngăduie în viaţă noastră atâta suferinţă cât are nevoie fiecare în parte pentru a-şi lămuri destinul, pentru a-şi asuma şi îndrepta trecutul, pentru a-şi învinge patimile şi pentru a se aşeza pe calea sfinţeniei sau, altfel zis, doar atâta suferinţă cât să lucreze trecerea noastră din moarte la viaţă.Suferinţa îngăduită de Dumnezeu asupra fiecăruia are măsura adâncirii noastre în păcat. În momentul în care suferinţa şi-a împlinit rostul ispăşitor, Crucea noastră se împodobeşte cu razele învierii. Iar atunci când şi cel drept suferă, încercarea lui, spune părintele Rafail Noica, este şcoala prin care Dumnezeu îl pregăteşte pe om pentru a-l face părtaş în lucrarea Sa de ruşinare a diavolului şi a iadului. Cu cât mai grea este încercarea celui drept cu atât mai mult Dumnezeu îşi dezvăluie încrederea pe care pe are în slujitorul Său.
Aşadar niciun suspin, nicio lacrimă, nicio durere din viaţa aceasta nu sunt consecinţe ale unei existenţe oarbe, ori ale unei lumi supuse unui destin întâmplător!În toate Dumnezeu îmbie sensul mântuitor al Crucii.În orişice durere Dumnezeu dăruieşte un prilej al învierii înţeleasă astfel, suferinţa se înscrie în rândul darurilor dumnezeieşti. Totul şi toate cele care alcătuiesc viaţa noastră şi devenirea lumii sunt dragostea lui Dumnezeu pentru înveşnicirea făpturii. Merită amintite în acest sens minunatele versuri ale Magdei Isanos care sesizează faptul ca harurile ce împodobesc făptura sunt expresii ale dragostei necondiţionate a lui Dumnezeu:
“Eu ştiu ca tu nu meriţi dragostea / Şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;
Dar parcă balta merită vreo stea? / Şi totuşi, câte-ntr-însa s-oglindesc…
Nu meriţi, iarăşi, clipele de-acum / Şi gândurile bune câte ţi le-am dat;
Dar parcă merită noroiul de pe drum, / Petalele ce peste el s-au scuturat?
Iubirea însă e ca soarele / Care rămâne pururi curat;
Şi după ce milos i-a sărutat, / Leprosului, pe uliţă, picioarele…”
Iubiţi credincioşi,
Timpul existenţei pământeşti este o neînţeleasă îngemănare a bucuriei şi a lacrimilor, a plinătăţii şi a durerii, a vieţii şi a morţii, a celor ce par a sta şi a celor ce par a nu mai fi. Praznicul învierii reafirmă însă lumii noastre şi în anul acesta adevărul ei fundamental:Hristos a înviat si totul este menit vieţii şi învierii. Lacrimile, durerile, cele trecătoare, ba până şi moartea, sunt golite de conţinutul lor tragic şi umplute de puterea ce izvorăşte din învierea lui Hristos pe care o vesteşte ca nimeni altul Sfântul Ioan Gură de Aur:“nimeni să nu se plângă de sărăcie, pentru că s-a arătat împărăţia cea pentru toţi Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru ca ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe dânsa Cel ţinut de dânsa. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui… A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit; a primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul; a primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit!”
[Dimpotriva, homosexualitatea este pe atât alegere liberă *(de aceea îi şi zice „orientare”), pe cât este şi boală psihică *(cu implicaţii sexuale), fiindcă ce este împotriva firii nu poate să fie şi predestinat *(asa cum tacit sugereaza panoul), dupa cum dealtfel nu există nici predestinare. – dan.camen.]
OpiniaTimisoarei.ro / 15 aprilie 2011
Reclama scandaloasa la Timisoara! Un panou publicitar urias infatisand un nou-nascut cu o bratara la mana pe care scrie “homosexual” si cateva inscrisuri despre orientarea sexuala a aparut in plin centrul orasului iscand o adevarata revolta in randul timisorenilor si nu numai. Mai ales ca in apropiere sunt mai multe scoli si institutii.
Primaria nu stie al cui este suportul publicitar, iar Politia Locala incearca sa afle cine este proprietarul si cine a montat afisul.
Reclama este pe un panou aflat la inaltime, in imediata vecinatate a hotelului Continental. Langa fotografia bebelului sta scris faptul ca publicitatea vine “in sprijinul comunitatii gay din Romania”. Apare si numele unei asociatii de promovare a homosexualitatii “Eu sunt, tu?”, din Bucuresti, care insa nu are pe site-ul de prezentare decat un formular de contact. Nimic altceva.
Pe afis se pretinde ca actiunea ar fi finantata, citam “printr-un grant oferit de Islanda, Lichtenstein si Norvegia prin Mecanismul Financiar SEE”.
Nu se stie cui apartine panoul pe care se gaseste reclama de promovare a homosexualitatii. Suportul metalic nu are niciun element de identificare, asa cum cere legea.
Alertati, politistii locali au mers sa analizeze situatia la fata locului, insa nu stiu daca pot sa faca ceva pentru ca acea reclama sa dispara: daca nu are autorizatie, va disparea. Daca are, va ramane acolo pana in ziua in care expira autorizatia.
Reprezentantii Primariei Timisoara s-au aratat uluiti, dar nu stiu al cui este acel panou. “Cei care au acel panou sunt responsabili de ce au pus acolo, nu noi. Politia Locala sa mearga sa verifice”, spune Lacramioara Condea, purtator de cuvant al Primariei Timisoara.
Amenda intre 1.000 si 2.000 de lei
“Politistii locali s-au deplasat la solicitarea dumneavoastra pe teren pentru a identifica si a lua masurile legale impotriva celor care au pus acest panou pe domeniul public. In cazul in care acestia nu au autorizatie eliberata si emisa de Primaria Municipiului Timisoara risca o amenda intre 1000 si 2000 potrivit HCL 371 / 2007. In cazul in care au atorizatie, acest panou poate sa ramana pe domeniul public”, spune Nicoleta Popa, purtator de cuvant al Politiei Locale Timisoara.
Revoltat de aparitia reclamei s-a aratat si deputatul de Timis, Marius Dugulescu. Din functia sa de vicepresedintele al Comisiei pentru drepturile omului, din Camera Deputatilor, Dugulescu a incercat sa sensibilizeze autoritatile sa reactioneze la o astfel de sfidare. Acesta a facut hartii peste hartii atat la Primarie, cat si la Protectia Copilului, insa pana la aceasta ora afisul nu a disparut.
“Eu le recunosc drepturile, insa sa si le tina in spatiul intim nu in spatiul public, in centrul Timisoarei. Eu am ramas stupefiat de acel afis, din care vad un copilas purtand acea inscriptie ca si cand ar avea catuse. In timp ce toti crestinii se sfiintesc si se pregatesc de Paste, aceasta minoritate imprastie mizeriile in spatiul public. Eu nu agreez promovarea de acest gen inaintea praznicului Invierii Mantuitorului”, spune Dugulescu.
Mitropolia Banatului condamna promovarea de acest fel pe care o socoteste drept una extrem de agresiva, mai ales ca sunt implicati copii. “Este regretabil ca exista astfel de promovari “agresive” ale homosexualitatii, care implica inclusiv fiinte nevinovate, precum sunt copiii. Dupa cum se stie, Biserica dezaproba pacatul “impotriva firii”, tratand insa cu toata grija pastorala pe cei care au cazut, cu voia sau fara voia lor, intr-un astfel de pacat. Homosexualitatea nu poate fi acceptata sub nicio forma ca normalitate sau firesc, in ciuda unor campanii care atenteaza la bunul simt al oamenilor si la buna cuviinta a majoritatii crestine a acestui popor”, spune Marius Florescu, purtator de cuvant al Mitropoliei Banatului.
Protectia Copilului Timis: nu e varianta potrivita pentru a face o campanie antidiscriminare folosind imaginea unui copil
“Am incercat sa luam legatura cu organizatia Population Services International, care apare pe afis, dar nu am reusit sa identificam datele de contact, pentru ca site-ul acestei organizatii este in reconstructie. Consideram ca nu este varianta tocmai potrivita pentru a face o campanie antidiscriminare folosind imaginea unui copil.Pentru a transmite mesajul dorit, organizatia ar fi putut alege o alta modalitate grafica”, a declarat pentru http://www.opiniatimisoarei.ro Sorina Bucurescu, sef Serviciu Relatii Publice din cadrul Directiei Generale de Asistenta Sociala si Protectia Copilului Timis.
“Dumnezeu ne-a lasat Adam cu Eva, nu Adam cu Adam sau Eva cu Eva”
Oamenii care trec pe acolo se opresc, arunca un ochi peste panou si citesc mesajele. Unii injura printre dinti, iar altii isi fac cruce. Cert este ca reactiile sunt foarte diferite.
“Nu sunt eu de acord cu asa ceva. Cum sa fiu. Dar cu tineretul din ziua de astazi nu te pui. Nu ar fi normal ca ei, homosexualii sa se bage in viata noastra, asa cum o fac acum”, spune Ariclia Florescu, o timisoreanca trecuta bine de prima tinerete.
“Nu e normal, chiar nu e normal.Eu ca om normal nu ma duc in casa lor de homosexuali sa le arat cum se fac copii si din astea. Asa ca sa nu vina nici ei la mine in casa. Lor si se pare normal, dar nu e asa. Normal e cum ne-a lasat Dumnezeu, Adam cu Eva, nu Adam cu Adam sau Eva cu Eva. Homosexualii prezinta aceasta boala ca pe ceva acceptabil si chiar ca pe un model de urmat de catre tineri”, spune Dorinel Matei.
“Mi se pare revoltator, agresiv. N-am nimic cu homosexualii, dar sa nu ma agreseze vizual cu astfel de imagini absolut deranjante. Sa faca bine sa dea jos reclama aceea”, ne-a spus Amalia Tache.
“Aceasta arata degradarea in care am ajuns. De ce nu se face reclama pentru promovarea familiei, candva celula de baza a societatii? Imi spuneti mie? Peste tot oricum vad numai homosexuali si divorturi la televizor. Divorteaza Columbenii, Pepe si Oana, si mai stiu eu cine. Mi-e scarba”, a adaugat Lucian Manciu.
Noua Dreapta Timisoara: e o ofensa adusa familiei normale!
“Este de un prost gust, fara masura, sa te folosesti de un bebelus pentru a-ti promova orientarea sexuala. Acest afis este o ofensa adusa familiei normale si nu cred ca are alt scop decat acela de a soca”, a declarat pentru http://www.opiniatimisoarei.ro Bogdan Popa, presedintele Noua Dreapta Timisoara.
Se pare ca acea reclama face parte dintr-o campanie care se deruleaza tocmai acum cand la Brasov are loc “Mister Gay Europe”. Reprezentantii organizatiei Noua Dreapta au amenintat cu proteste la Brasov.
Identitatea pruncului folosit în campania homosexuală din România
Ierom. Savatie Bastovoi / 16 aprilie 2011
Presa română a intrat în alertă după ce orașul Timișoara a fost împînzit ieri cu panouri de propagandă homosexuală nemaipomenite pe teritoriul României. Panoul înfățișează un prunc abia născut care în loc de nume are la mînă o brățară pe care scrie “homosexual”. Astfel de afișe nu au mai apărut în Europa din timpul nazismului, cînd anumiți ideologi fasciști încercau să demonstreze superioritatea de rasă pe criterii sexiste, în speță homosexualitatea.
Ceea ce și-au permis homosexualii pe teritoriul României este o tentativă de legitimare a celei mai odioase dintre perversiuni: pedofilia. Urmînd logica acestui afiș copilul din imagine putea deveni “homosexual” doar prin viol, dată fiind absența impulsurilor sexuale la o vîrstă atît de fragedă.
Gravitatea faptei impune demararea unei anchete menite să identifice autorii panoului prin care să iasă la fotograf și prin fotograf să stabilească identitatea pruncului folosit în această campanie fascistă. Să se afle cine sînt părinții copilului, dăcă și-au dat acordul pentru ca imaginea pruncului lor să fie folosită în acest scop, dacă au fost plătiți și care sînt pedepsele legale pentru un asemenea comerț. Dacă pruncul a fost abandonat, să fie sancționată instituția care l-a vîndut. În orice caz, identitatea pruncului trebuie stabilită și autorii odiosului panou, fie că au acționat cu acordul părinților, a unei maternități sau azil de copii, fie că au acționat cu de la sine putere, să fie anchetați și trași la răspundere.
De asemenea, trebuie să se cerceteze dacă există vreo legătură între sponsorii panourilor de propagandă homosexuală de tip fascist de la Timișoara, organizatorii concursului “mister gay Europa” desfășurat în aceste zile la Brașov și sondajul comandat de Soros și apărut zilele trecute în presa din SUA prin care tinerii români au fost acuzați de vedere “xenofobe și homofobe”. Și, nu în ultimul rînd, dacă toate aceste “coincidențe” (prea multe pentru o minoritate) pot fi corelate cu campania de impunere a legii “antidiscriminare” desfășurate în această primăvară la Chișinău și care urmează să fie reluată la începutul lui iunie.
19 pastorale postate online, preluate de pe site-urile eparhiale
~~~+~~~
HRISTOS CEL ÎNVIAT, BOGĂŢIA VIEŢII NOASTRE
Pastorala de Sfintele Paşti 2009 a Preafericitului Părinte Daniel,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române
† D A N I E L
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL
ŞI PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI
DIN ARHIEPISCOPIA BUCUREŞTILOR
HAR, PACE ŞI MILOSTIVIRE DE LA IISUS HRISTOS-DOMNUL NOSTRU, IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI
„Voi cunoaşteţi harul Domnului nostru Iisus Hristos, că El, bogat fiind, pentru noi a sărăcit, ca voi cu sărăcia Lui să vă îmbogăţiţi”(II Corinteni 8, 9)
Hristos a înviat!
Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Învierea Domnului nostru Iisus Hristos prăznuită în Sfânta şi Marea Sărbătoare a Sfintelor Paşti ne arată bogăţia iubirii milostive a lui Dumnezeu şi a slavei cereşti dăruite nouă, oamenilor, în Iisus Hristos, ca noi să fim părtaşi ai vieţii şi bucuriei veşnice a Preasfintei Treimi.
Bogăţia iubirii şi slavei dumnezeieşti împărtăşită oamenilor în Hristos Cel Răstignit şi Înviat se arată mai ales în darul sfinţirii şi al înfierii dumnezeieşti a omului prin har, precum şi în darul învierii trupului omenesc din moarte şi stricăciune, pentru a participa la viaţa, slava şi fericirea veşnică din Împărăţia cerurilor, după ce am primit răscumpărarea şi iertarea păcatelor, prin jertfa Crucii.
În această privinţă, Sfântul Apostol Pavel, în Epistola către Efeseni, ne învaţă zicând: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi, în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească; precum întru El ne-a şi ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui, mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, din buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi, prin Fiul Său Cel iubit; întru El avem răscumpărarea prin sângele Lui şi iertarea păcatelor, după bogăţia harului Său” (Efeseni 1, 3-7).
Apoi, Sfântul Apostol Pavel se roagă pentru cei pe care-i păstoreşte zicând: „ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatăl slavei (… ) să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea la care v-a chemat, care este bogăţia slavei moştenirii Lui, în cei sfinţi” (Efeseni 1, 17-18).
Mergând mai adânc în tâlcuirea bogăţiei iubirii lui Dumnezeu arătată oamenilor în Iisus Hristos, Apostolul Neamurilor spune lămurit că aceasta s-a făcut cunoscută prin Învierea lui Hristos şi Înălţarea Sa la cer: „Pe aceasta Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreapta Sa, în ceruri (… ) şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1, 20 şi 22-23).
Vedem, aşadar, că Hristos Cel înviat este capul Bisericii căreia El îi împărtăşeşte plinătatea vieţii Sale divino-umane, pentru ca în Biserică să cunoaştem bogăţia slavei înfierii şi învierii noastre în Hristos prin Duhul Sfânt.
Bogăţia iubirii covârşitoare a lui Dumnezeu Tatăl pentru oameni, arătată în Hristos, lucrează în omul credincios mai întâi taina învierii lui din moartea păcatului şi apoi învierea din moartea şi stricăciunea (coruptibilitatea) trupului: „Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har suntem mântuiţi! – şi împreună cu El ne-a aşezat în ceruri, în Hristos Iisus, ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus (… ), pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele” (Efeseni 2, 4-7 şi 10).
Din învăţătura Sfântului Apostol Pavel despre legătura adâncă dintre Învierea lui Hristos şi viaţa creştină vedem că bogăţia bunătăţii lui Dumnezeu dăruită oamenilor în Iisus Hristos ne cheamă la fapte bune, prin care noi să arătăm în jurul nostru bogăţia lucrării harului lui Dumnezeu în lume. Vedem, de asemenea, că slava Învierii lui Hristos ne descoperă o altă bogăţie decât bogăţia materială, pământească şi trecătoare, şi anume ne descoperă o bogăţie spirituală cerească, netrecătoare, adică bogăţia vieţii şi fericirii veşnice, care se dobândeşte prin credinţă vie în Iisus Hristos şi prin fapte bune. Astfel, înţelegem mai bine că Hristos a coborât din ceruri, S-a făcut Om, adică a luat chip de rob, ca pe noi să ne înalţe la ceruri, să ne facă fii ai Tatălui din ceruri, ca să moştenim împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică. El, bogat fiind în slavă, S-a smerit şi a sărăcit pentru noi, ca pe noi să ne îmbogăţească dăruindu-ne slava înfierii prin har şi a învierii din păcat şi moarte (Cf. II Corinteni 8, 9). De aceea, comoara cea mai de preţ şi bogăţia cea mai mare a creştinului este însuşi Hristos – Domnul (Cf. Galateni 2, 20; II Corinteni 4, 7), prezent şi lucrător în viaţa acestuia prin harul Său, în care se arată dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh (Cf. II Corinteni 13, 13). Prin urmare, Apostolul Pavel se roagă pentru fiii săi duhovniceşti astfel: „Hristos să Se sălăşluiască, prin credinţă, în inimile voastre, înrădăcinaţi şi întemeiaţi fiind în iubire” (Efeseni 3, 17; vezi şi Coloseni 3, 3; Filipeni 1, 21).
Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,
Trăim astăzi într-o lume în care oamenii caută mai mult bogăţia materială trecătoare decât bogăţia spirituală a credinţei şi a vieţii veşnice, iar pe lângă sărăcia materială tot mai aspră, se arată şi o sărăcire spirituală a oamenilor, ca slăbire a credinţei, o răcire a dragostei frăţeşti şi o diminuare a faptelor bune. În această situaţie, este nevoie ca în lumina Învierii lui Hristos care luminează viaţa creştinului în Biserică şi în societate să vedem ce ne învaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii despre bogăţie şi sărăcie. Mai precis, să vedem când şi cum acestea ne împiedică sau ne ajută să dobândim mântuirea, adică iertarea păcatelor şi unirea cu Hristos, Izvorul vieţii veşnice.
Potrivit învăţăturii Sfintei Scripturi, bogăţia aparţine lui Dumnezeu (Cf. Psalm 23, 1; 49, 12-13), însă El o dăruieşte oamenilor (Cf. Facerea 24, 35), ca oamenii să o dă-ruiască şi altora, mai ales săracilor (Cf. Matei 19, 21; Luca 12, 33; 16, 9; I Timotei 6, 18; I Ioan, 3, 17). Dumnezeu ajută pe om să adune bogăţia (Cf. Deuteronom 8, 16-18), când aceasta este o binecuvântare a lui Dumnezeu pentru om (Cf. Pilde 10, 22; Filipeni 4, 19).
Totuşi, bogăţia materială trecătoare, pământească, adică averile şi banii, nu trebuie să fie scop în sine, ci mijloc de a căuta şi cultiva bogăţia spirituală netrecătoare, cerească, ce se dobândeşte prin iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni, prin milostenie şi alte fapte bune. Autorii Sfintei Scripturi observă cu înţelepciune că bogăţia materială este vremelnică (Cf. Pilde 27, 24), nestatornică (Cf. Psalm 38, 6; I Timotei 6, 17), trecătoare (Cf. Pilde 13, 7; 23, 4-5; Apocalipsa 18, 16), ea poate fi furată (Cf. Matei 6, 19; Luca 12, 33), poate fi distrusă (Cf. Matei 6, 19; Iacob 5, 2; I Petru 1, 18), poate pieri (Cf. Ieremia 48, 36), ea este înşelătoare (Cf. Matei 13, 22; Marcu 4, 19), ea nu îndestulează pe om (Cf. Ecclesiastul 4, 8; 5, 10), ea este izvor de ceartă şi invidie (Cf. Facerea 13, 6-8; 26, 12-16; 31, 1-2; 36, 6-7), ea nu poate fi luată de om cu sine după moarte (Cf. Psalm 48, 10; I Timotei 6, 7), iar când devine pentru om o patimă, bogăţia împiedică adesea intrarea lui în Împărăţia cerurilor (Cf. Matei 19, 23-24; Marcu 10, 23-25; Luca 18, 24-25); mai mult, grija excesivă pentru bogăţia materială înăbuşă adesea rodirea cuvântului lui Dumnezeu în viaţa omului (Cf. Matei 13, 22; Marcu 4, 19; Luca 8, 14); iar patima lăcomiei de avere sau iubirea de înavuţire cu orice preţ este sursă a multor nedreptăţi şi neajunsuri, „că iubirea de argint – constată Sfântul Apostol Pavel – este rădăcina tuturor relelor şi cei ce au poftit-o cu înfocare s-au rătăcit de la credinţă şi s-au străpuns cu multe dureri” (I Timotei 6, 10).
Relele cele mai mari pe care le poate aduce lăcomia de avere vieţii spirituale sunt acestea: uitarea de Dumnezeu (Cf. Deuteronom 6, 10-12; Osea 13, 6), părăsirea de Dumnezeu (Cf. Deuteronom 32, 15), tăgăduirea sau negarea existenţei lui Dumnezeu (Cf. Pilde 30, 8-9), răzvrătirea contra lui Dumnezeu (Cf. Neemia 9, 25-26), lepădarea de Hristos (Cf. Matei 19, 21-22), mândria nesăbuită (Cf. Pilde 28, 11), învârtoşarea inimii sau lipsa de milostivire (Cf. Pilde 18, 23), asuprirea semenilor, mai ales a săracilor (Cf. Iacob 2, 6), înşelăciune (Cf. Iacob 5, 4). Cunoscând aceste consecinţe rele ale lăcomiei de avere, Mântuitorul Iisus Hristos îndeamnă pe cei bogaţi să-şi adune comori în ceruri, întrucât comorile cereşti sunt mai presus de orice bogăţie pământească (Cf. Matei 6, 19-20; Luca 12, 33; I Timotei 6, 19).
Sfânta Scriptură conţine multe mustrări şi ameninţări împotriva celor ce adună comori materiale pe nedrept (Cf. Pilde 13,11) sau le dobândesc pe nedrept (Cf. Pilde 21, 6; 28, 20-23; Ieremia 17, 11), dar şi atitudini împotriva celor ce acumulează averi prin constrângerea semenilor (Cf. Iov 20, 18-23; Pilde 22, 16; Iacob 5, 1-5).
Pe de altă parte, Sfânta Scriptură ne prezintă şi bogaţi buni la suflet sau milostivi, harnici şi darnici, care au înţeles că bogăţia lor este dar de la Dumnezeu pentru a fi dăruită celor în nevoi, dobândind astfel marele dar al mântuirii, adică al iertării păcatelor şi al vieţii veşnice. Astfel de oameni sunt Avraam (Cf. Facerea 13, 2; 24, 35), Lot (Cf. Facerea 13, 5), Isaac (Cf. Facerea 26, 13-14), Iacob (Cf. Facerea 32, 5), Iosif (Cf. Facerea 45, 8), Booz (Cf. Rut 2,1), Solomon (Cf. III Regi 3, 13), Iov (Cf. Iov 1, 3; 42, 12), Iosif din Arimateia (Cf. Matei 27, 57), Barnaba sau Varnava (Cf. Fapte 4, 37), Tavita din Iope (Cf. Fapte 9, 36), Corneliu sutaşul (Cf. Fapte 10, 2, 4, 31) şi alţii.
În ceea ce priveşte sărăcia, Sfânta Scriptură ne învaţă că aceasta are un înţeles material, ca lipsă de bunuri materiale, şi un înţeles spiritual, ca lipsă de bunuri duhovniceşti sau lipsă de virtuţi şi calităţi sufleteşti. După cum bogăţia în sine nu este rea, ci poate fi dobândită şi întrebuinţată într-un mod bun sau rău, tot aşa şi sărăcia poate fi înţeleasă, acceptată şi trăită cu folos duhovnicesc sau poate duce la disperare şi la fapte rele.
Cauzele sărăciei materiale sunt multiple: lenea şi nepăsarea (Cf. Pilde 6, 9-11; 10, 4; 19, 5), beţia şi nechibzuinţa (Cf. Pilde 21, 17; 23, 21), corupţia sau desfrânarea (Cf. Pilde 6, 26; Luca 15, 13), calamităţi sau dezastre naturale, invazii ale inamicului, oprimări din partea vecinilor puternici, sau camăta exagerată şi alte nedreptăţi sociale.
Săracii sunt făpturi ale lui Dumnezeu (Cf. Iov 34, 19; Pilde 22, 2). Dumnezeu iubeşte atât pe cei săraci, cât şi pe cei bogaţi (Cf. Iov 34, 19), ascultă plângerea săracilor (Cf. Iov 34, 28; Iacob 5, 4), El nu nesocoteşte rugăciunea lor (Cf. Psalm 101, 18), ci ocroteşte pe săraci (Cf. Psalm 11, 5), le face dreptate (Cf. Psalm 139, 12), îi izbăveşte din necazuri (Cf. Iov 5, 15; 36, 15; Ieremia 20, 13), poartă grijă de nevoile lor (Cf. Psalm 67, 11; Luca 1, 53), înalţă pe cei săraci (Cf. Psalm 106, 41; 112, 7-8), este azil sau apărător al săracilor (Cf. Psalm 13, 6; Isaia 25, 4), a ales pe săracii acestei lumi, bogaţi în credinţă, ca moştenitori ai Împărăţiei cerurilor (Cf. Iacob 2, 5). Pe de altă parte, săracii trebuie să alerge la Dumnezeu (Cf. Iov 5, 8), să nădăjduiască în Dumnezeu (Cf. Psalm 9, 34), să laude pe Dumnezeu (Cf. Psalm 73, 22), să se bucure în Dumnezeu (Cf. Isaia 29, 19). Sfânta Scriptură ne arată că există oameni săraci, dar mărinimoşi şi darnici (Cf. Marcu 12, 43-44; Luca 21, 3-4; II Corinteni 8, 2). Săracii trebuie ajutaţi (Cf. Isaia 58, 7, Matei 5, 42; 19, 21; Marcu 10, 21; Luca 3, 11; 12, 33; 18, 22), nu cu părere de rău (Cf. II Corinteni 8, 2; 9, 5), ci cu bucurie şi inimă bună (Cf. II Corinteni 8, 3 şi 12, 9, 7), fără îngâmfare (Cf. Matei 6, 1). Cine miluieşte pe săraci cinsteşte pe Dumnezeu (Cf. Pilde 14, 31), împrumută pe Dumnezeu (Cf. Pilde 19, 17). Cine ajută pe săraci va fi mântuit de Dumnezeu (Cf. Pilde 40, 1-3), va fi fericit şi binecuvântat de Dumnezeu (Cf. II Corinteni 9, 10; Evrei, 13, 16), va primi răsplată veşnică (Cf. II Corinteni 9, 9; Matei 25, 34-36; Luca 12, 33; 14, 13; 18, 22).
Exemple de dărnicie către săraci: Iov (Cf. Iov 29, 16; 30, 25; 31, 16), Zaheu (Cf. Luca 19, 8), primii creştini (Cf. Fapte 2, 45; 4, 34-35), Petru (Cf. Fapte 3, 6), Tavita (Cf. Fapte 9, 36-39), Corneliu (Cf. Fapte 10, 2), Pavel (Cf. Fapte 24, 17; Galateni 2, 10), Biserica din Macedonia şi Ahaia (Cf. Romani 15, 26). Sfânta Scriptură ameninţă cu pedepse pe cei ce nu ajută pe săraci (Cf. Iov 22, 7-10; Pilde 21, 13; Iezechiel 16, 49) sau pe cei ce le fac nedreptate (Cf. Isaia 10, 1-3), îi constrâng şi îi umilesc pe săraci (Cf. Iezechiel 22, 29-31; Amos 2, 6-7; 4, 1-3; 5, 11-12), îi jefuiesc (Cf. Amos 8, 4-7; Iacob 5, 4). Cine nesocoteşte sau dispreţuieşte pe săraci dispreţuieşte pe Hristos (Cf. Matei 25, 42-45) şi nu are dragoste faţă de Dumnezeu (Cf. I Ioan 3, 17). Hristos-Domnul a fost sărac în cele materiale, a trăit în lipsă (Cf. Matei 8, 20; Luca 9, 58; II Corinteni 8, 9), dar a îmbogăţit spiritual, cu harul, învăţătura, iubirea şi sfinţenia Sa, mulţimile care veneau la El. La fel şi apostolii au fost săraci din punct de vedere material, dar bogaţi în credinţă, sfinţenie, înţelepciune şi fapte bune. De aceea, Sfântul Apostol Pavel spunea corintenilor: „înfăţişându-ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu (…), ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind ” (II Corinteni 6, 4 şi 8).
Urmând Sfintei Scripturi şi mai ales Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos şi învăţăturii Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au scos în evidenţă marea tiranie spirituală şi multele nedreptăţi şi consecinţe sociale negative pe care le aduce lăcomia de averi materiale trecătoare, îndemnând pe cei bogaţi să fie milostivi şi darnici faţă de săraci, să nu îngroape comorile de aur în pământ, ci să le mute, prin milostenie, în ceruri, la loc sigur, iar pe săraci îi îndeamnă să nu deznădăjduiască, ci să adune bogăţie spirituală în suflet, prin credinţă şi rugăciune, prin cuvânt bun şi blândeţe.
Astfel, Sfântul Ioan Gură de Aur († 407) îl îndeamnă pe bogat, zicând: „Averile pe care le pui în mâna săracilor, le pui într-o vistierie sigură, în mâna lui Dumnezeu. Mâna lui Dumnezeu îţi va da averile înapoi, întregi şi bine păzite; iar când te vei duce în patria ta (cerească), odată cu averile tale, vei fi lăudat, vei fi încununat şi pe deplin mulţumit şi fericit” . Acelaşi Sfânt Părinte ne spune: „Iov nu-şi lipea inima de avuţii când le avea şi nici nu le căuta când le-a pierdut! Bunurile materiale pentru aceasta se numesc bunuri, pentru ca să facem bine cu ele, nu pentru ca să le în-gropăm în pământ” .
Iar despre sărăcie, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Este mult mai bine a fi cineva sărac şi să vieţuiască în virtute, decât a fi împărat şi să vieţuiască în păcate” 6. „Sărăcia îl sileşte pe cineva a fi înţelept, pe când bogăţia de multe ori îl împinge spre rele mari” .
În concluzie, acelaşi Sfânt Părinte constată că „nici bogăţia şi nici sărăcia prin sine însăşi nu este ceva bun, ci aceasta se întâmplă în urma întrebuinţării lor”. În alt loc zice: „Bogăţia este un bine, însă nu în sine, ci în mâna celui drept, pe de altă parte, sărăcia este ceva rău, însă nu după firea ei, ci prin gura celui necucernic, pentru că el, supărat pe ea, învinovăţeşte şi huleşte pe Făcătorul său”9. Apoi vine îndemnul: „Nu te teme de cuptorul sărăciei, ci de cuptorul păcatului. Acesta-i flacără şi chin, celălalt rouă şi odihnă. Lângă cuptorul păcatului stă diavolul, lângă cuptorul sărăciei stau îngerii, care alungă flacăra”. „Creştinul se arată mult mai încercat în sărăcie, decât în bogăţie. Cum aceasta? Când el cade în sărăcie, desigur că va fi mai smerit, mai înţelept, mai serios, mai îngăduitor, mai cinstit, pe când dacă se găseşte în bogăţie, are multe piedici spre aceasta”.
„Să nu ne pierdem curajul dacă suntem săraci, ci cealaltă bogăţie să o căutăm, bogăţia în fapte bune”.
Un alt Sfânt Părinte al Bisericii, Sfântul Vasile cel Mare († 379), pe care-l cinstim în mod deosebit anul acesta 2009, împreună cu ceilalţi Sfinţi Capadocieni, este un înflăcărat apărător al săracilor şi un aspru judecător al bogaţilor lacomi în vreme de foamete şi criză economică. Iată câteva din îndemnurile sale date bogaţilor lacomi de câştig cu orice preţ: „Nu scumpi produsele tale, îngreunând nevoile celor lipsiţi! Nu aştepta să lipsească grâul de pe piaţă, ca să-ţi deschizi tu hambarele, căci «cel ce scumpeşte grâul este blestemat de popor’ (Pilde 11, 26). Nu aştepta vremuri de foamete, din dragostea de aur! Nu aştepta o lipsă generală, ca să-ţi înmulţeşti averile! Nu face comerţ cu nenorocirile oamenilor! Nu preface mânia lui Dumnezeu în prilej de înmulţire a averilor tale! Nu înrăutăţi cu biciul neomeniei tale, rănile celor în suferinţă”. Bogaţilor nemilostivi le spune: „N-ai milă? Nu vei fi miluit! N-ai deschis casa, vei fi dat afară din Împărăţie (a cerurilor)! N-ai dat pâine? Nu vei primi viaţă veşnică”. Iar în alt loc din aceeaşi Omilie către bogaţi, Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: „Până când aurul va sugruma sufletele, până când va fi undiţa morţii, până când va fi momeala păcatului? Până când bogăţia va fi pricina războaielor, pentru care se făuresc arme şi se ascut săbii? Din pricina bogăţiei rudele nu mai ţin seama de rude, fraţii se uită cu ochi ucigaşi la fraţi. Din pricina bogăţiei, pustiile sunt pline de ucigaşi, marea de piraţi şi oraşele de calomniatori. (… ) Bogăţia v-a fost dată ca să răscumpăraţi sufletele, nu ca să vă fie pricină de pierzare”.
În vreme de foamete, ca urmare a secetei cumplite, Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Pentru aceasta Dumnezeu nu-Şi deschide mâna, pentru că noi ne-am închis-o pentru iubirea de fraţi. Pentru aceasta sunt uscate ogoarele, pentru că s-a răcit dragostea”.
Un alt Sfânt Părinte din Capadocia, Sfântul Grigorie de Nyssa, ne arată importanţa milosteniei faţă de săraci zicând: „Săracii sunt vistiernicii bunurilor făgăduite, ei sunt paznicii Împărăţiei (cerurilor n.n.), cei care deschid uşile celor buni şi care le închid pentru cei învârtoşaţi la inimă şi urăsc pe oameni. Dar în acelaşi timp, ei sunt acuzatori de temut, cât şi buni apărători. Ei apără sau învinuiesc, dar nu prin cuvinte, ci aşa cum sunt ei văzuţi de Domnul şi Judecătorul lumii. Căci felul cum ne purtăm cu ei strigă înaintea Cunoscătorului de inimi mai puternic decât orice crainic’.
Un alt episcop din Capadocia, care a trăit tot în veacul al IV-lea, Asterie al Amasiei din Pont, a rostit şi el omilii celebre despre bogăţie şi sărăcie, fiind un aspru luptător împotriva lăcomiei de averi materiale: „Cine l-a şters din catalogul apostolilor pe Iuda şi l-a făcut vânzător în loc de apostol? Nu oare faptul că purta pungă, că a pus mai întâi la cale vânzarea, iar apoi a dobândit preţul faptei sale necinstite? Pentru ce Faptele Apostolilor pomenesc de Anania şi Safira? Nu pentru că s-au furat pe ei înşişi şi au furat darurile afierosite Bisericii din propriile averi? (… ). Experienţa ne arată lăcomia drept o fiară, de care cu greu scapă cei prinşi de ea; înfloreşte mereu şi nu se veştejeşte; îmbătrâneşte cu cei pe care îi are sub stăpânirea ei şi nu-i părăseşte până la moarte (… ). Nu este uşor de eliberat sufletul unui om cuprins de lăcomie, fie că este tânăr cu trupul, fie că este bâtrân, afară numai dacă vine vreun gând curat care să taie boala cu un cuţit”.
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Atât Sfânta Scriptură, cât şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne învaţă că adevărata şi netrecătoarea bogăţie este iubirea covârşitoare a lui Dumnezeu faţă de oameni arătată în Iisus Hristos şi împărtăşită nouă acum în Biserică prin lucrarea Sfântului Duh.
Sărbătoarea Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, prin care se arată slava şi bogăţia nesfârşită a iubirii lui Dumnezeu către oameni, ne îndeamnă să ne îmbogăţim mai întâi în credinţă statornică, în rugăciune, în vieţuire curată şi sfântă, în împărtăşirea mai deasă cu Sfintele Taine, după o pregătire mai intensă, aşa cum a fost perioada Postului Mare al Sfintelor Paşti, şi totodată să ne îmbogăţim în fapte bune care aduc lumină şi pace, bucurie şi fericire oamenilor pe care-i ajutăm.
Criza financiară şi economică în care se află lumea de azi este în mare parte rezultatul lăcomiei, al câştigului nedrept, al speculei financiare, al evaziunii fiscale la nivel mondial. Când goana după profitul material obţinut cu orice preţ, fără măsură şi fără morală, devine o tiranie a sufletului, atunci capitalismul devine „sălbatic” şi se manifestă ca o patimă a lăcomiei, „ştiinţific” organizată.
Consecinţele negative ale acestei crize pentru populaţia săracă sunt greu de descris, deoarece sărăcia impusă altora creează multă suferinţă şi nesiguranţă, dezorientare şi disperare. În această situaţie de politică economică fără etică, când totul devine nesigur şi imprevizibil, schimbător şi înşelător, este necesar să sporim rugăciunea, să ne apropiem mai mult de Dumnezeu Cel statornic şi netrecător, drept şi milostiv, dar şi să sporim vigilenţa şi prudenţa. Deşi criza financiară şi economică este în mare parte o judecată aspră pentru prea multa lăcomie de lucruri materiale adunate pe nedrept şi prea multa risipă de bani, ea poate fi totuşi înţeleasă şi folosită ca un nou început în viaţa persoanelor şi a popoarelor. Astfel, criza ne determină să fim mai economi şi mai cumpătaţi, să nu ne punem nădejdea în valorile materiale, bani şi averi, mai mult decât în valorile spirituale ale credinţei, dreptăţii, corectitudinii şi solidarităţii cu cei în nevoi.
Chiar dacă suntem mai săraci din punct de vedere al bunurilor materiale, să nu sărăcim totuşi din punct de vedere spiritual, ci să ne îmbogăţim în bunătate, prin cuvântul bun de încurajare, sfatul bun, o mână de ajutor dată celor mai săraci decât noi, dar şi prin redescoperirea virtuţilor valoroase ale demnităţii şi creativităţii, ale muncii cinstite şi solidarităţii constante.
Mai păgubitoare decât sărăcia, ca lipsă de cele materiale, este acum, în vreme de criză financiară şi economică, criza de omenie, adică slaba voinţă de a fi onest şi drept, harnic şi generos.
Cu această speranţă de înnoire spirituală a vieţii şi de îmbogăţire în fapte bune, în lumina şi pacea sărbătorii Sfintelor Paşti, vă îndemnăm ca, prin cuvânt şi faptă, să aduceţi bucurie celor săraci şi bolnavi, orfani şi bătrâni, necăjiţi şi singuri, astfel încât şi ei să simtă că Învierea Domnului Iisus Hristos revarsă peste oameni bogăţia iubirii lui Dumnezeu Cel Milostiv.
Cu prilejul Sfintelor Paşti, vă adresăm tuturor părinteşti doriri de sănătate şi mântuire, pace şi bucurie, dimpreună cu salutarea pascală: Hristos a înviat!
„Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!” (II Corinteni 13, 13)
Al vostru către Hristos-Domnul rugător,
† D A N I E L
ARHIEPISCOP AL BUCUREŞTILOR,
MITROPOLIT AL MUNTENIEI ŞI DOBROGEI,
LOCŢIITOR AL TRONULUI CEZAREEI CAPADOCIEI
ŞI PATRIARHUL BISERICII ORTODOXE ROMÂNE
Pastorală de Învierea Domnului a IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
† TEOFAN
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU ARHIEPISCOP AL IAŞILOR ŞI MITROPOLIT AL MOLDOVEI ŞI BUCOVINEI
Iubiţi fii şi fiice ai Bisericii lui Hristos din Moldova, HRISTOS A ÎNVIAT!
Cu bucurie sfântă, vin în faţa inimii şi minţii dumneavoastră şi aduc, prin glasul Bisericii, vestea cea bună a biruinţei vieţii asupra morţii, a biruinţei luminii asupra întunericului.
Suntem în miez de noapte în faţa sfintelor biserici purtând în mâini lumânări aprinse ce răspândesc lumină pe chipurile noastre şi în jurul nostru. Noaptea este adâncă, întunericul este dens, dar lumânarea pe care o purtăm are puterea să străbată bezna din jur, să micşoreze sau chiar să îndepărteze întunericul nopţii. Acesta este şi sensul Sfintelor Paşti: Învierea Domnului Hristos din morţi este lumina care pătrunde până în locurile cele mai întunecate ale fiinţei umane, redându-i acesteia puterea renaşterii de la moarte la viaţă. Hristos Cel înviat coboară până la cele mai de jos ale iadului din sufletul omenesc şi alungă de aici moartea, întunericul păcatului şi bezna deznădejdii. „Pogorâtu-Te-ai în cele mai de jos ale pământului şi ai sfărâmat încuietorile cele veşnice, care ţineau pe cei legaţi, Hristoase”1, spune cântarea Bisericii din noaptea de Paşti. Pogorându-Se până la iadul care domină sufletele multor pământeni, Hristos aduce acestora vestea cea mare a depăşirii stării de iad în care ei se află: „Îndrăzniţi, spune Hristos, acum am biruit! Eu sunt Învierea, Eu pe voi vă voi ridica, sfărâmând porţile morţii”2.
Dreptslăvitori creştini,
Viaţa noastră, viaţa lumii, viaţa umană în general este o tensiune continuă între lumină şi întuneric, între viaţă şi moarte, între frumuseţe şi „urâciunea pustiirii”3, între adevăr şi minciună. Existenţa umană este precum această clipă: pe de o parte, un ocean de întuneric, pe de altă parte, lumina Învierii pe care o purtăm în mâini şi, nădăjduiesc, în suflete.
Da, există multă lumină şi viaţă autentică în lume. Oriunde întâlneşti o mamă cu pruncul în pântece sau un tată cu fiul său în braţe, acolo este un izvor nesecat de lumină şi de viaţă. Clipa în care cineva zâmbeşte sincer, vorbeşte fără vicleşug, oferă cuiva o floare sau o pâine este o clipă de lumină, o clipă de viaţă în adevăratul sens al cuvântului. Omul aflat în stare de rugăciune, omul care are puterea îngenuncherii la spovedanie, omul care descoperă drumul către Sfântul Potir, omul care îl iubeşte pe duşmanul său, omul care este cuprins de adevărul că fără de Hristos nu poate face nimic bun şi frumos, un astfel de om este cascadă de lumină şi viaţă revărsată peste lume.
În acelaşi timp, în lume există mult întuneric şi din ce în ce mai multă moarte. Da, moartea pune stăpânire pe tot mai multe suflete care, deşi pretind că sunt vii, în realitate sunt dominate întru totul de moarte4. Atât sufletul uman văzut ca persoană aparte, cât şi tendinţele generale ale societăţii actuale arată, la o analiză onestă, că spiritul morţii pătrunde tot mai adânc şi cucereşte tot mai multă lume.
Cultura morţii, propagată prin toate mijloacele, cuprinde în capcana ei, în mreaja cântecelor ei înşelătoare de sirenă, tot mai adânc şi tot mai multe suflete. Cuvintele Scripturii se adeveresc a fi actuale mai mult ca oricând. „În noi lucrează moartea.”5 „Moartea intră pe ferestrele noastre şi dă năvală în casele noastre, ca să piardă pe copiii din uliţă şi pe tinerii din pieţe.”6 Există, parcă, o căutare continuă a unui duh de moarte fără de care unii nu mai pot concepe viaţa. „[Ei] aşteaptă moartea […], spune dreptul Iov, şi scormonesc după ea mai mult ca după o comoară.”7 Iar înţeleptul Solomon afirmă: „Cei necredincioşi îşi atrag moartea cu mâinile şi cu glasul, se uită la ea ca la o prietenă, sunt pătimaşi după ea şi au făcut legătură cu ea şi cu adevărat vrednici sunt să fie ai ei”8.
De ce, oare, atâta moarte, stăpână asupra atâtor suflete care au sentimentul a fi vii? Forţa păcatului din noi şi strădania celor care îndepărtează societatea umană tot mai mult de cuvântul lui Hristos şi de Evanghelie poartă răspunderea răspândirii morţii în lume.
„Plata păcatului este moartea.”9 „Cel ce păcătuieşte […] îşi păgubeşte viaţa lui.”10 Drept urmare, Scriptura continuă a grăi: „Nu vă grăbiţi moartea prin rătăcirile vieţii voastre şi nu vă atrageţi pieirea prin fapta mâinilor voastre”11. Viaţa în păcat duce la pierderea „frumuseţii minţii”12, cum zice cântarea Bisericii. „Întunecatu-mi-am frumuseţea sufletului cu plăcerile patimilor şi cu totul toată mintea ţărână mi-am făcut-o […] Iar acum zac gol.”13
Gol este omul pe dinăuntru din cauza păcatului. Uscăciunea sufletului, pierderea sensului existenţei, confuzia minţii, lipsa oricărui reper de stabilitate şi continuitate îl conduc pe om într-o stare de amorţeală, de indiferenţă, de derută şi, în cele din urmă, de deznădejde.
Toate acestea se cuprind în cuvântul „moarte”, moarte cauzată de păcat şi de atitudinea celor care, în diferite forme, luptă împotriva vieţii.
O adevărată cultură a morţii desfăşurată cu multă tenacitate împotriva vieţii se observă în societatea umană astăzi. Nu războaiele, în sensul clasic al cuvântului, răspândesc moartea astăzi. Flagelul nemilos al avorturilor, care face mai multe victime într-un an decât în toată perioada celui de-al Doilea Război Mondial, este prima şi cea mai violentă manifestare a culturii morţii din societatea modernă. Pornografia, prostituţia, incestul şi păcatele contra firii constituie lovitura de graţie dată familiei, sfinţeniei vieţii şi demnităţii fiinţei umane. Legalizarea acestor practici şi plasarea lor în sfera normalităţii se înscriu într-o concepţie de viaţă totalmente contrară Evangheliei, tradiţiei neamului nostru şi bunului simţ al românului. Dacă la aceasta adăugăm diferitele tendinţe actuale de impunere a unor sisteme tot mai sofisticate de supraveghere a omului, de îngrădire a libertăţii şi intimităţii lui, tabloul culturii morţii se completează spre o nelinişte tot mai adâncă a oamenilor.
Fraţi creştini, surori creştine,
În faţa unei asemenea situaţii în care logica morţii încearcă să înăbuşe cultura vieţii şi a iubirii, Biserica vine cu singurul răspuns posibil, şi anume că „Dumnezeu este viaţă, iar lipsa vieţii (adică a lui Dumnezeu) este moarte”14. Fiind viaţă15 şi izvor al vieţii, Dumnezeu coboară pe pământ, ia trup din pântecele Fecioarei, „gustă moartea pentru fiecare om”16 pentru ca oamenii „să-L cunoască pe El şi puterea Învierii Lui”17. Prin Învierea lui Hristos, „se deschid intrările vieţii”18 pentru om. Tot pentru om, prin „Înviere, se arată izvorul vieţii celei nestricăcioase”19.
„Pentru tine, zice Sfântul Vasile cel Mare, Dumnezeu este între oameni; pentru tine este împărţirea Duhului; pentru tine este nimicirea morţii; pentru tine este nădejdea învierii; pentru tine sunt poruncile dumnezeieşti care-ţi desăvârşesc viaţa; pentru tine este calea către Dumnezeu.”20
Pentru om sunt toate. Pentru om a coborât Dumnezeu pe pământ. Pentru om, Hristos-Dumnezeu a fost răstignit pe cruce, a murit şi a înviat din morţi. Totul este împlinit pentru om şi pentru viaţa lui.
Da, Dumnezeu împlineşte totul pentru om. El, Dumnezeu, nu încetează a stărui la uşa inimii omului pentru ca omul să nu moară, ci să fie viu. „Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu; întoarceţi-vă deci şi trăiţi.”21 „Păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la căile voastre cele rele! Pentru ce să muriţi?”22, zice Domnul.
Răspunsul omului la această stăruinţă neobosită a lui Dumnezeu este, în primul rând, recunoaşterea stării de moarte în care se află, recunoaştere manifestată prin rugăciune. „Vezi, Doamne, zice omul prin glasul profetului Ieremia, cât sunt de strâmtorat […]. Inima mea se zbuciumă în trupul meu, pentru că m-am răzvrătit foarte. Afară sabia seceră pe feciorii mei, iar înăuntru, moartea.”23
Iubiţi fii şi fiice întru Hristos Domnul,
În noaptea Sfintelor Paşti primim vestea cea mare şi bună că Hristos a biruit moartea şi că noi, oamenii, luăm putere din puterea lui Hristos pentru a birui moartea din noi.
Vom pleca spre dimineaţă la casele noastre ducând cu noi lumina Învierii. Este necesar ca această lumină să rămână aprinsă tot timpul în sufletele noastre. Este bine şi este frumos ca din această lumină să se împărtăşească membrii familiei noastre, prietenii noştri, colegii de la locul de muncă, duşmanii noştri dacă se poate. Este, de asemenea, urgent ca din lumina Învierii lui Hristos, din lumina Evangheliei Sale să se inspire cei ce ne guvernează, cei ce aprobă legi pentru ţară, cei ce ne reprezintă în afară. Pentru ca acest lucru să se întâmple, rugăciunea noastră la Sfânta Liturghie sau acasă trebuie să fie mai stăruitoare, postul mai aspru, dragostea mai vie, lucrarea mai concretă şi mai evanghelică. Mai presus de toate, duhul unităţii trebuie să întărească fibrele lăuntrice ale Bisericii şi Neamului. Preoţi şi arhierei, călugări şi credincioşi de parohie, cârmuitori şi popor, toţi suntem chemaţi a rămâne uniţi în adevăr, stăruitori în credinţă, vii în iertare, dragoste şi curaj.
Rog pe Hristos Domnul, Cel înviat, să reverse asupra dreptslăvitorilor creştini din Moldova, din ţară şi din întreaga lume harul iubirii Sale celei nemărginite. Din izvorul cel dătător de viaţă şi lumină al Învierii să se împărtăşească tot neamul omenesc! Credinţa în Hristos, nădejdea în ajutorul Său şi dragostea pentru toţi oamenii să ne fie întreitul veşmânt care să ne apere de tot răul!
În duh de rugăciune, pace sufletească şi curaj mântuitor să fim vestitori ai Învierii lui Hristos şi mărturisitori în Biserica Sa cea sfântă!
Cu dragoste sfântă întru Hristos Domnul, vă îmbrăţişez pe fiecare şi pe toţi laolaltă, rugând pe Dumnezeu să vă dăruiască zile senine de Paşti, bucurie sfântă în familie, răbdare în necazuri şi, mai presus de toate, mântuire.
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT HRISTOS!
Al vostru părinte şi frate către Hristos rugător,
† TEOFAN
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
Note bibliografice
1 Cântarea a VI-a, Canonul Învierii, Utrenia Paştilor, „Penticostar”, EIBMBOR, 1999, p. 18.
2 Ibidem, Stihira a VI-a, Vecernia din Marţea Săptămânii Luminate, p. 36.
3 Daniel 9,27.
4 Cf. Apocalipsa 3,1.
5 II Corinteni 4,12.
6 Ieremia 9,21.
7 Iov 3,21.
8 Înţelepciunea lui Solomon 1,16.
9 Romani 6,23.
10 Pilde 8,36.
11 Înţelepciunea lui Solomon 1,12.
12 Cântarea a II-a, Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul, „Triod”, EIBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 115.
13 Ibidem.
14 Sf. Vasile cel Mare, Omilia a IX-a, VII, în „Omilii şi cuvântări”, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 160.
15 „Viu sunt Eu în veac” (Deuteronomul 32,40); „Eu sunt Cel ce sunt” (Ieşirea 3,14); „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6).
16 Evrei 2,9.
17 Filipeni 3,10.
18 Cântarea I, Canonul Sâmbetei celei mari, „Penticostar”, p. 9.
19 Cântarea VI, Canonul Sâmbetei celei mari, „Penticostar”, p. 10.
20 Sf. Vasile cel Mare, Omilia a III-a, VI, în „Omilii şi cuvântări”, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, pp. 48-49.
ARHIEPISCOP AL SIBILUI ŞI MITROPOLIT AL ARDEALULUI
Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi arhiereşti binecuvântări!
„Ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm şi aşa să strigăm: «Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!»” (Stihiră din Canonul Învierii)
HRISTOS A ÎNVIAT!
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Imnele înălţătoare ale Canonului Învierii Domnului ne umplu inimile de bucurie sfântă în această noapte de taină plină de lumină a Sfintelor Paşti. Ele sunt inspirate din cuvântul sfânt al Evangheliei, care ne împărtăşeşte peste veacuri marea bucurie a Învierii Domnului. Când se lumina de ziua întâi a săptămânii, un înger ca un fulger de lumină s-a arătat femeilor mironosiţe venite la mormântul Mântuitorului să-I ungă trupul cu miresme. Poruncindu-le să nu se teamă, glasul său le-a adus vestea plină de nădejde că Iisus cel răstignit pe care-L căutau nu Se mai afla acolo, ci S-a sculat din morţi. Şi pe când alergau ele cu frică şi emoţie de la mormânt ca să ducă această veste apostolilor şi ucenicilor, Însuşi Iisus cel Înviat le-a întâmpinat, zicându-le: „Bucuraţi-vă!” (Mt. 28, 1-9). După aceea, arătându-Se şi apostolilor Săi, i-a încredinţat pe ei, şi prin ei pe noi, pe toţi, prin cuvântul cel plin de mângâiere şi nădejde: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Mt. 28, 20).
Şi într-adevăr, Hristos Domnul cel Înviat este prezent cu noi cei adunaţi la acest praznic dumnezeiesc. Ridicat din groapa mormântului de puterea iubirii Sale faţă de Tatăl şi a Tatălui faţă de El, Hristos stă în mijlocul nostru, al creştinilor, cu duhul, adevărul şi puterea cerească a Evangheliei Lui, în care se cuprind cuvintele vieţii veşnice. Această prezenţă a Sa iubitoare, prin cuvântul mântuitor, ne pregăteşte pentru primirea prezenţei Sale dăruitoare din Jertfa Euharistică, prin împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Scumpul Său Sânge. Noi, cei din Biserică, suntem fericiţi că putem primi această prezenţă şi trăim în şi din puterea Învierii Domnului. Ea ne arată că, deşi în lume este mult rău, multă durere, suferinţă, ură, nedreptate şi moarte, totuşi binele, iubirea, dreptatea, bucuria şi viaţa sunt cele ce vor avea ultimul cuvânt, prin Dumnezeu. Ştim că din voinţa lui Dumnezeu, manifestată întâi în creaţie, această lume e menită să fie o lume a vieţii şi a luminii, nu a morţii şi a întunericului. Prin Iisus Hristos cel Înviat ştim că Dumnezeu – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt este Viaţă, Iubire şi Lumină (1 In 1, 8; 4, 8 şi 1, 5). Tot praznicul Învierii ne învaţă, prin Evanghelia de la Sfânta Liturghie, că Viaţa noastră era din veci în Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu, Care era dintru început la Dumnezeu. Această viaţă era „lumina oamenilor”; ea s-a arătat în Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu întrupat, şi ni se arată, prin Biserică, de atunci, ca „Lumina care luminează în întuneric”, fără ca întunericul s-o poată cuprinde şi stinge (In 1, 4-5). Deşi „Lumina a venit în lume”, totuşi prin faptele rele ale necredinţei „oamenii au iubit” şi iubesc „mai mult întunericul decât Lumina”. „Iar aceasta este judecata” (In 3, 19) lor, „căci cel ce crede în El nu mai este judecat, iar cel ce nu crede a şi fost judecat, fiindcă nu a crezut” (In 3, 18).
Iubiţi credincioşi,
Să nu uităm că primul răspuns al majorităţii contemporanilor lui Iisus la vestea cea bună a iubirii şi vieţii noi, dumnezeieşti, pe care Acesta le-a adus-o a fost acela al necredinţei şi urii, care au culminat în răstignirea Sa pe crucea ridicată pe dealul Căpăţânii. Aşa cum le-a spus dinainte Iisus oamenilor cărora le-a încredinţat „via” acestei lumi, Dumnezeu – Tatăl L-a trimis la urmă pe Fiul Său, zicând: „Se vor ruşina de Fiul Meu!”. Dar lucrătorii viei, văzându-L pe Fiul, şi-au zis între ei: Acesta e moştenitorul. Veniţi să-L omorâm şi să avem noi moştenirea Lui. Şi punând mâna pe El, l-au scos afară din vie şi l-au omorât.” (Mt. 21, 37-39). Dar, deşi omorât pe cruce cu moartea cea mai cumplită, Fiul a murit iubindu-i fără margini, atât pe cei care-L batjocoreau şi ucideau, cât şi pe Tatăl Său, Care L-a trimis în lume. Iar răspunsul Tatălui la dragostea Fiului Său pe Cruce a fost Învierea Lui din morţi şi în El învierea noastră. Crucea şi Învierea lui Hristos arată cât de mult a iubit şi iubeşte Dumnezeu lumea (In 3, 16), dar şi cât de mult se poate dărui prin iubire omul lui Dumnezeu.
Din puterea Învierii s-a ivit şi a crescut în lume Biserica lui Hristos, alcătuită din martorii Învierii Domnului grupaţi în jurul Apostolilor, al Maicii Domnului, al mironosiţelor şi al celorlalţi ucenici ai Mântuitorului. Neînfricoşaţi de duşmănia şi persecuţiile iudeilor, grecilor sau romanilor, creştinii, odată cu Înălţarea la cer a Mântuitorului şi cu venirea Sfântului Duh, au descoperit o viaţă nouă, uimitoare, al cărei secret era trăirea plină de râvnă şi bucurie în duhul Învierii Domnului. Aşa cum ne arată cartea Faptele Apostolilor: „Apostolii mărturiseau cu mare putere învierea Domnului Iisus Hristos şi mare har era peste ei toţi” (Fapte 4, 33). Expresia credinţei în Înviere a primilor creştini era iubirea, iar iubirea se manifesta printr-o deplină libertate, egalitate şi frăţietate: „inima şi sufletul mulţimilor celor ce credeau erau una şi nici unul nu zicea că e al său ceva şi toate ale lor le erau de obşte” (Fapte 4, 32). Toţi cei care primiseră în Ierusalim cuvântul Apostolilor: „stăruiau în învăţătura Apostolilor, în comuniune, în frângerea pâinii şi în rugăciune” (Fapte 2, 41). Bucuria Învierii îi făcea, aşadar, pe primii creştini să ducă în Biserică o viaţă nouă, de iubire deplină faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, arătate într-o comuniune desăvârşită întru toate cele ale vieţii lor, atât spirituale, cât şi materiale. Viaţa şi iubirea creştinilor până la sacrificiu era o lumină a lumii, pentru că izvora din iubirea lui Dumnezeu, dusă până la jertfă. De aproape două mii de ani această lumină a iubirii jertfitoare luminează în întunericul istoriei, care încearcă mereu s-o cuprindă.
Iubiţi credincioşi,
După sângeroasele prigoane ale Imperiului roman, care au durat sute de ani, lumea Europei a dorit să primească, pentru o mie de ani, lumina lui Hristos. După aceea, însă, oamenii au început să uite de Hristos şi să se depărteze de Biserică; au început să-şi organizeze cunoaşterea şi viaţa socială şi individuală în afara lui Hristos. În ultimele veacuri s-a ivit astfel o ştiinţă, o cultură, o politică şi o economie fără Dumnezeu. Călăuzite de poftele curiozităţii, ale controlului şi ale dominaţiei lăcomiei fără nici un fel de oprelişti, ele s-au ridicat nu numai împotriva lui Dumnezeu, pe Care au încercat şi încearcă să-L scoată din minţile şi inimile oamenilor, ci s-au ridicat cu tot mai multă violenţă chiar împotriva oamenilor, a libertăţii şi demnităţii lor.
Nici noi, românii, n-am fost scutiţi în ultimul veac de aceste încercări cumplite, care, în războaie mondiale şi dictaturi totalitare şi ateiste au secerat sute de mii de vieţi omeneşti şi au mutilat destinele a zeci de milioane.
Anul acesta se împlinesc douăzeci de ani de la prăbuşirea în sânge a regimului dictatorial comunist, care a stăpânit România timp de patru decenii. Comunismul a vrut să impună prin teroare şi violenţă un model de societate bazat pe egalitatea forţată a oamenilor. Din mijlocul oamenilor a vrut să-L scoată pe Dumnezeu şi tradiţiile creştine, pentru a le înlocui cu ideologia şi politica unui partid absolutist. Rezultatul a fost doar umilirea oamenilor prin frică şi sărăcie. Puterea credinţei în Hristos cel Înviat din inimile oamenilor, mai ales ale tinerilor, s-a văzut însă în Revoluţia din Decembrie 1989. Am crezut atunci că România îşi va regăsi repede demnitatea şi identitatea reprimate de comunism. Privind în urmă, vedem că în România ultimelor două decenii s-au produs schimbări importante şi pozitive în multe privinţe: suntem o ţară europeană şi o societate mai prosperă decât în 1989. Nu putem trece, însă, cu vederea faptul că noul tip de societate, bazat pe libertatea deplină a oamenilor, pune tot mai evident în locul lui Dumnezeu goana nestăvilită după bani, plăceri şi distracţii. În acelaşi timp, se restrânge libertatea adevărată a omului prin aservirea lui poftelor lumii acesteia. Într-o societate consumistă care ademeneşte, dar şi constrânge în acelaşi timp, creştinul zilelor noastre este tot mai mult izolat de adevărata viaţă, de adevărata bucurie. Fiind legat şi dependent de informaţia mass-media, dezorientat şi stresat de avalanşa de încercări care vin asupra lui, rupt astfel de legătura sa cu Dumnezeu, omul contemporan tot mai greu găseşte un sens al existenţei sale. Mutilarea sufletească a oamenilor, mai ales a tinerilor, prin uitarea credinţei creştine, a tradiţiilor româneşti şi a valorilor noastre spirituale este un semn al unei decadenţe primejdioase, care poate aduce o intervenţie aspră a lui Dumnezeu în istoria neamului nostru.
Spunem aceasta fiindcă în acest an şi în cei ce urmează România intră şi ea, împreună cu întreaga lume, într-o perioadă de cumpănă. Timpurile care ne aşteaptă vor fi grele. Vor fi timpurile unei cerneri, ale unei lămuriri spirituale. Poporul nostru a trăit vremuri de criză în decursul istoriei lui, în care a fost privat de bunuri materiale dar şi spirituale, însă a putut trece peste toate fiindcă a ştiut să îşi îndrepte cu totul nădejdea spre Dumnezeu, Singurul care poate face lucruri mari şi minunate tuturor celor care cu dragoste sinceră păzesc poruncile Lui.
Lipsurile economice sunt o judecată asupra vieţii noastre, a tuturor. A sosit, poate, vremea ca, înainte de a fi prea târziu, să ne întoarcem la Dumnezeu, să devenim creştini adevăraţi şi nu doar de circumstanţă, să păzim poruncile Stăpânului, să păzim toate posturile, să-L căutăm pe Dumnezeu în smerenie, simplitate şi milostenie, să căutăm viaţa simplă şi curată a părinţilor şi strămoşilor noştri ale cărei roade sunt dragostea, bucuria, îndelungă răbdarea, discernământul, trezvia şi nădejdea.
Dacă vom fi mai săraci în cele materiale, vom învăţa, poate, să fim mai bogaţi în Dumnezeu, în iubirea jertfelnică de aproapele. Toate acestea sunt, însă, cu neputinţă fără credinţă, dar sunt cu putinţă celor ce cred în Hristos şi în Învierea Lui. Noi, creştinii, va trebui să reînvăţăm noi înşine şi să-i învăţăm pe cei din jurul nostru virtuţile comunitare practice ale iubirii ce izvorăşte din credinţa în Învierea lui Hristos şi în învierea noastră. Fiindcă, „precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa şi noi trebuie să umblăm întru învierea vieţii” (Rom. 6, 4). Şi Dumnezeu nu ne va lăsa, va fi lângă noi, dacă nici noi nu vom uita să fim lângă El şi cu El în toate zilele vieţii noastre, prin credinţă, nădejde şi iubire (1 Co 13, 13).
Iubiţi fraţi creştini,
Aceasta e noaptea şi ziua Învierii Domnului, ziua veşnică pe care a făcut-o Domnul ca să ne bucurăm şi să ne veselim într-însa.
Vor urma zile, luni şi ani, pe care Dumnezeu, în înţelepciunea Sa, ni-i va hărăzi şi care nu vor trece deloc aşa uşor, cum am vrea să credem, dacă nu vom şti să îi transformăm într-o nouă şansă de a-L găsi pe Dumnezeu şi de a ne regăsi pe noi înşine, în Biserica lui Hristos cel Înviat, Domnul Vieţii.
Cu părintească dragoste, Vă chemăm pe toţi, fii ai Sfintei noastre Biserici, la înviere sufletească, din care să izvorască faptele unei noi vieţi, de frăţietate şi solidaritate, prin care să răscumpărăm „vremea crizei” şi toate problemele ei.
Hristos Cel Înviat e cu noi toţi! Nu vă temeţi! Nu deznădăjduiţi! Pentru aceasta, vă adresăm tuturor îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care să ne însoţească mereu:
„Privegheaţi! Staţi tari în credinţă!
Îmbărbătaţi-vă! Întăriţi-vă!
Toate ale voastre în dragoste să se facă! (1 Co 16, 13)
Hristos a înviat!
Sărbători Fericite! La mulţi şi fericiţi ani!
Al vostru al tuturor,
de tot binele voitor şi pururea rugător către Hristos, Învierea noastră,
Pastorala de Paşti a IPS Arhiepiscop şi Mitropolit Bartolomeu
† B A R T O L O M E U
din mila lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului,
către iubitul meu cler şi popor, har şi milă de la Dumnezeu,
iar de la mine arhierească binecuvântare.
Iubiții mei fii sufleteşti,
Hristos a înviat!
[Adevărat, a înviat!]
Dacă aruncăm o privire panoramică asupra istoriei universale, vom observa că, încă de la început, omenirea a fost atrasă mai puțin de dimensiunea pozitivă a existenței şi mai mult de cea negativă.
Primii oameni, Adam şi Eva, au avut de ales între binecuvântare şi blestem; l-au preferat pe ultimul.
Această preferință s’a perpetuat de-a lungul veacurilor, atât la eroii de pe scenă, cât şi la spectatori.
În vremea noastră, programele de televiziune se întocmesc în funcție de preferințele spectatorilor. Micile ecrane oferă din abundență lupte sângeroase, scene de cruzime, bătăi, violuri, crime, dezastre naturale sau provocate. Uneori, astfel de emisiuni au efecte sociale; într’o pivniță, un copil şi-a ucis prietenul izbindu-i capul de perete; întrebat de ce a făcut-o, a răspuns că aşa a văzut el la televizor… Până şi programele presupuse a fi instructive, cum sunt cele referitoare la viața animalelor sălbatice, cad în acelaşi păcat; scenele de tandrețe maternă sunt rarități, în timp ce ni se oferă scene cu fiare care se sfâşie între ele.
Să intrăm însă într-un stadion. El este expresia modernă a vechilor arene romane, unde doi gladiatori se băteau între ei cu spada, pe viață şi pe moarte, în văzul a mii de spectatori, dornici de sânge. Cu vremea, spada a fost înlocuită cu o minge, iar crima înlocuită cu pătrunderea acesteia în poartă. Nimic mai paşnic, nimic mai frumos, nimic mai civilizat. La sfârşit, învingătorii se îmbrățişează, învinşii se aştern, tăcuți, pe iarbă. Ce ne facem însă cu suporterii? Învinşii se năpustesc asupra unor oameni din aceeaşi tribună, care însă nu au altă vină decât că şi-au încurajat echipa, şi totul se transformă într-o uriaşă scenă de sălbăticie, cu vânătăi pe fețe şi capete sparte. Se mai cheamă asta civilizație? Că de cultură nu putem vorbi.
Adevărul e că ne-am dezobişnuit să vedem viața în desfăşurarea ei, ci ne oprim la segmente, refuzând să anticipăm urmările sau să evaluăm întregul. E adevărat că, pe vreme de furtună, fulgerul poate ucide un om, dar tot el este cel care fertilizează ploaia şi, prin ea, pământul. E adevărat că o corabie se poate scufunda în apa oceanului, dar nu e mai puțin adevărat că una ca ea a descoperit America. E adevărat că pe câmpul de luptă cad soldați în bătălie, dar tot atât de adevărat este că supraviețuitorii asigură victoria.
De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, şi nu anticipăm capătul drumului? Ucenicii Domnului se aflau noaptea în corabie, când Iisus li S’a arătat umblând pe apă. Spre a se convinge că nu vede o nălucă, ci pe Însuşi Învățătorul său, Petru îi cere Acestuia puterea de a merge la El umblând pe apă. Primeşte încuviințarea, dar pe la mijlocul drumului, uitându-se în jos şi văzând valurile amenințătoare împrejuru-i, începe să se scufunde şi strigă după ajutor. Iisus îl salvează[1]. De aici tragem concluzia că niciodată nu trebuie să te sperii de dificultatea drumului, ci s-o depăşeşti păstrându-ți privirea spre ținta finală.
Sfântul Evanghelist Matei ne istoriseşte că, la un moment dat, aflându-se Iisus laolaltă cu ucenicii Săi, le-a făcut următoarea mărturisire despre Sine: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia”. În final, Evanghelistul adaugă: „Și ei foarte s’au întristat”.[2] Se naşte întrebarea: De ce oare s’au întristat, de vreme ce Iisus le vestea învierea? Normal ar fi fost ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipă să li taie respirația, pentru ca imediat după aceea, la vestea învierii, să răsufle uşurați. Iată însă că ei au rămas încremeniți în spațiul tenebros al evenimentului, incapabili să vadă mai departe.
În altă parte, acelaşi Evanghelist Matei ne relatează o altă convorbire dintre Iisus şi uceenicii Săi, în cursul căreia le-a vestit că „El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât şi a treia zi să învie. Și Petru, luându-L de-o parte, a început să-L dojenească zicându-i: Fie-Ți milă de Tine, Doamne, asta să nu Ți se întâmple! Iar El, întorcându-Se, i-a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, Satano!; piatră de poticnire-Mi eşti, că nu le cugeți pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor!”[3] Aşadar, există o mare diferență – uneori o prăpastie – între gândirea omenească şi cea dumnezeiască
Dragii mei, a porni la drum înseamnă a avea o țintă, ceea ce denotă existența unui scop. De cele mai multe ori, între tine şi țintă se interpun unul sau mai multe obstacole, numărul acestora depinzând de distanța dintre punctul de pornire şi cel la care vrei să ajungi. Orice obstacol e un punct de poticnire; dacă el e masiv, înalt, puternic, te poate descuraja. Știți care e cheia succesului?: să faci din el un obstacol transparent, adică să vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul, necunoscutul. Ținta poate fi sigură sau nesigură, ipotetică, dar întotdeauna revelatoare.
Să ne amintim de experiența poporului lui Israel. După ce au fost eliberați din robia egipteană şi au trecut de Marea Roşie, au luat drumul prin pustia Sinai, o călătorie care a durat nu mai puțin de patruzeci de ani, în cursul căreia pribegii au întâmpinat numeroase obstacole, precum zăduful zilei, frigul nopții, furtunile de praf, foamea, setea, oboseala, disperarea, nervozitatea, răscoalele, certurile interne, amintirea morților căzuți pe drum. Pe toate însă le-au biruit, datorită faptului că aveau în minte un singur scop: să ajungă în Țara Făgăduinței. Și au ajuns.
Și istoria profană ne oferă destule exemple. Ați auzit, desigur, de spaniolul Cristofor Columb, care în anul 1492 a pornit spre vestul Oceanului Atlantic, crezând că acesta e drumul spre India. Călătorie de durată, ziua şi noaptea, pe vreme bună sau bântuită de furtuni, înaintând spre necunoscut. Pe vremea aceea, mulți credeau că oceanul se termină undeva într-o prăpastie fără fund, ceea ce i-a făcut pe oamenii săi de pe corabie să se răscoale, bântuiți de frica unei morți năpraznice. Columb însă nu s-a clintit, el avea un țel, să ajungă undeva. Și, până la urmă, a ajuns pe țărmul unui continent necunoscut, descoperind America.
Peste trei secole, americanul Robert Peary şi-a propus să descopere Polul Nord. L-a atins de abia la 6 aprilile 1909, după 17 ani de calcule, exerciții şi tatonări, în cursul cărora a traversat pe jos Nordul Groendlandei pe o distanță de 800 de kilometri, învingând nenumărate obstacole.
Peste numai doi ani, Roald Amundsen a înfipt steagul norvegian în gheața Polului Sud, după o călătorie de trei luni şi jumătate, în cursul căreia el şi echipajul său au înfruntat cețuri, viscole şi temperaturi de minus 50 de grade Celsius, având de parcurs câte 25 de kilometri pe zi.
Ați observat, desigur, că la capătul fiecărei încercări se înscrie o victorie.
În zilele noastre se afirmă tot mai des că trăim „vremuri apocaliptice”. Pentru evocarea acestora nu voi deschide Cartea Apocalipsei, ci un fragment dintr-o cuvântare a lui Iisus consemnată în Evanghelia după Matei: „Luați aminte să nu vă amăgească cineva. Că mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos!, şi pe mulți îi vor amăgi. Și veți auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă’nspăimântați, căci toate trebuie să fie, dar încă nu-i sfârşitul. Că neam peste neam se va ridica şi’mpărăție peste’mpărăție, şi va fi foamete şi ciumă şi cutremur mare pe-alocuri. Dar toate acestea sunt doar începutul durerilor naşterii. Atunci vă vor da pe voi la chinuri şi vă vor ucide şi veți fi urâți de toate neamurile din pricina numelui meu. Atunci mulți se vor poticni şi unii pe alții se vor vinde şi unii pe alții se vor urî. Și mulți profeți mincinoşi se vor scula şi pe mulți îi vor amăgi. Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.[4]
În vremea noastră, nu puțini sunt tinerii curați la suflet, bine intenționați şi dornici să se inițieze în tainele vieții religioase, dar care nu merg direct la izvoare, adică la literatura de specialitate sau la duhovnici cu experiență, bine pregătiți şi gata să-i asiste pe cei neajutorați, ci preferă să se cultive prin internet sau televizor, unde nu de puține ori apar profeți improvizați, cu evidentă poftă de publicitate sau stăpâniți de un duh al cabotinajului stilizat. Unii cer organizarea unor rugăciuni generale, colective, cu mare răsunet în popor, pentru evitarea apocalipsei care mijeşte de pe o zi pe alta, uitând că apocalipsa va veni oricum, ea făcând parte din iconomia divină, şi că grija noastră nu este aceea de a o evita, ci de a o traversa nevătămați de propriile noastre păcate. De obicei, o furtună se anunță prin întețirea vântului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin dispariția luminii soarelui în spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panică şi spaimă. Aşa se anunță şi vremurile apocaliptice. Eu nu ştiu dacă ele mijesc sau vor pieri înainte de a se naşte, dar ştiu sigur că noi nu împotriva apocalipsei trebuie să luptăm (căci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastră, a fiecăruia, de a o traversa fără vătămări sufleteşti, fără vina fraților de a-şi fi vândut fratele, aşa cum s-a întâmplat în istoria lui Iosif.
Or, pentru aceasta există o singură armă: răbdarea.
Răbdarea însă trebuie însoțită, neapărat, de conştiința că tot începutul are un sfârşit, şi că acesta nu poate fi decât luminos. Cartea Apocalipsei e înfiorătoare, dar ea se termină anunțând Cerul cel nou şi pământul cel Nou; şi, în final, Noul Ierusalim.
Iubiții mei ascultători,
În viața noastră bisericească, Postul cel Mare poate fi pentru unii o piatră de poticnire, mai ales prin rigoarea de a nu permite alimentarea cu bucate de dulce sau abateri grave de la conduita morală. Dar, aşa cum vă spuneam, important este să traversăm totul cu bine şi să ajungem la capătul încercărilor.
Iată că Dumnezeu ne-a ajutat să prăznuim luminata înviere a Fiului Său, în numele Căruia vă împărtăşesc, tuturor, arhiereşti binecuvântări, adresându-vă tradiționala salutare: Hristos a înviat
PASTORALA
LA ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS
+IRINEU
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPAL CRAIOVEI ŞI
MITROPOLIT AL OLTENIEI
PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,
PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN
ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI
HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA
MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI
Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul, Hristos a înviat! Adevărat, a înviat!
Iată-ne ajunşi în Duminica Paştilor, când preotul, din faţa Sfântului Altar, ţinând în mână o făclie aprinsă, îi îndeamnă pe credincioşi:„Veniţi de primiţi lumină!”. Urmează apoi cântările pascale, în care abundă cuvintele lumină, luminos, strălucire, strălucitor, precum: ,Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii” sau: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit”.
Toate acestea arată că Învierea Domnului nostru lisus Hristos, care umple Sfânta Biserică de bucuria triumfului asupra morţii, constituie comoara, idealul şi izvorul vieţii noastre spirituale creştine.
Credinţa în înviere nu reprezintă numai unul dintre adevărurile fundamentale ale creştinismului care pune în evidenţă valoarea deplină a vieţii şi a omului, ci şi calea spre viaţa veşnică. Ea este convingerea că nu moartea are ultimul cuvânt, ci viaţa şi fericirea veşnică a sufletului. Creştinul, întemeiat pe această certitudine, care comunică sufletului energia de a lupta cu greutăţile vieţii, crede în viaţa ce se desfăşoară sub semnul bucuriei învierii Domnului. Pentru aceasta, Sfântul loan Gură de Aur numeşte ziua învierii Domnului „temeiul păcii, cauza împăcării, îndepărtarea războaielor şi nimicirea morţii” Altfel spus, învierea este cea mai puternică afirmare a vieţii, constituind o categorică şi ireductibilă antiteză a nimicirii sau a neantului. Noi, care ne împărtăşim de acest har şi de această bucurie a învierii, participăm în mod activ la transfigurarea lumii întregi. Astfel, din biruinţa Mântuitorului asupra morţii, ne luăm puterea şi, în dinamismul nostru moral, contribuim efectiv la transformarea permanentă a lumii. Din acest punct de vedere, Ortodoxia este păstrătoarea luminii şi a vieţii pe care Hristos Domnul le-a adus în lume prin învierea Sa. Totodată, ea propovăduieşte prezenţa lui Dumnezeu în însăşi existenţa umană.
Strălucirea de lumină a veşnicului Dumnezeu e un adânc de nepătruns, care formează obiectul unei cunoaşteri deosebite a slavei împărăteşti a Domnului în Sfântul Duh, ce inundă cu razele Sale universul răscumpărat de Mântuitorul lisus Hristos. Din acest punct de vedere, lucrarea Crucii şi Învierii Domnului Hristos dăruieşte Bisericii noastre cel mai mare praznic al ei.
Categoric, taina Învierii primeşte o deosebită semnificaţie cosmică în viziunea teologică şi în spiritualitatea Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Pentru ei, întreaga zidire tinde spre Înviere, Crucea fiind semnul suprem al tuturor desăvârşirilor. După cum se ştie, Dumnezeu a creat pe oameni alcătuiţi din trup şi suflet şi, ca atare, încetarea vieţii, din cauza răului, era o catastrofă a existenţei noastre. Astfel, rătăcirea de Dumnezeu şi moartea omului erau semnele vizibile ale existenţei răului în lume, contrare scopului pentru care Dumnezeu a creat lumea.
Deci, stricarea nefirească a facerii lui Dumnezeu se producea prin moarte, ca urmare a răului spiritual şi a descompunerii existenţei. Se înţelege clar că răul nu are o existenţă de sine, ci se alimentează din mişcarea noastră nesocotită spre lucruri rele. Ei bine, tocmai pentru ca să nu alunecăm spre moarte, Fiul lui Dumnezeu a pătruns în ţesătura existenţei noastre, a biruit moartea şi ne-a dăruit viaţă veşnică. Pentru acest fapt, învierea Lui apare ca un act al voinţei Sale creatoare, aşa cum ne arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, când zice: ,În Hristos hotărârea voii Sale proprii pentru bine a spălat ruşinea comună a stricăciunii întregiriifirii”. Altfel spus, în Mântuitorul Hristos toate făpturile vin de la Dumnezeu şi merg la Dumnezeu, toate sunt create în Hristos şi răscumpărate în Hristos.
Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu Se întrupează şi învie rezultă că între creaţie şi înviere există o relaţie încă înainte de veac, care ne arată că făpturile nu pot fi înţelese deplin decât în planul învierii. Din acest motiv, Învierea e un eveniment de o valoare universală şi prin ea omul şi natura înconjurătoare sunt luminaţi de slava cerească, dobândind arvuna nemuririi. în sensul acesta, Mântuitorul, călcând cu moartea pe moarte, intră într-un mod de existenţă cu totul deosebit de acela pe care noi îl trăim pe acest pământ. Totodată, Învierea Lui ne deschide porţile nemuririi, fiind o realitate nouă realizată de iubirea Lui divină. Numai El, Creatorul, putea să ne refacă şi să ne readucă în starea primordială şi să ne aşeze într-o legătură sfântă cu El.
Dreptmaritori creştini,
Este lesne de înţeles ca Mântuitorul Hristos, Care S-a răstignit pentru noi, prin Înviere, nu numai că ne eliberează de osânda morţii, ci ne călăuzeşte spre desăvârşire şi strălucire. El lucrează, în mod natural, din interior asupra făpturilor reunite în plinătatea Trupului Său tainic, dăruindu-ne tuturor oamenilor bogăţia energiilor Sale dumnezeieşti prin Sfântul Duh.
Datorită acestui fapt, prin iubirea Sa divină suntem chemaţi să ne unim cu El, care este izvorul vieţii şi al nemuririi. Şi pe măsură ce ne aprindem de lumina Învierii Lui, rămânem pe deplin în voinţa şi iubirea Lui, trecând de la o viaţă pământească naturală la o existenţă veşnic fericită. Ca atare, Mântuitorul, după ce a trecut prin cruce şi mormânt, încheind activitatea Sa pământească, a intrat în cetatea de lumină a Învierii, unde creaţia îşi găseşte prin sine desăvârşirea. De acum, lumea se odihneşte în sânul iubirii Sale divine, fapt ce coincide cu încetarea lucrării noastre naturale şi cu deschiderea noastră, a celor ce ne mântuim, spre lucrarea harului. în acest context, Învierea Domnului constituie forma perfectă şi desăvârşită a creaţiei, comuniunea ei desăvârşită cu Dumnezeu.
Fireşte, omul nu L-ar fi putut primi pe Mântuitorul Hristos dacă n-ar fi fost Învierea, ca stare nouă de dincolo de fire, în Biserică. De aici, înţelegem că lumina dumnezeiască a Învierii, cu toată puterea ei infinită, nu mistuie făptura noastră, ci Hristos însuşi e Cel ce ne dă puterea de a-L primi. Astfel, în Mântuitorul suntem ridicaţi prin înviere în Dumnezeu şi transfiguraţi prin iubirea Lui veşnică, stare care alungă distanţa dintre noi şi El şi ne uneşte cu Dumnezeu Tatăl. În felul acesta, înţelegem că Învierea este viaţa cea nouă, viaţa cea adevărată, aşa cum a fost hotărâtă de Dumnezeu din veşnicie. Prin ea, omul se înălţă către Dumnezeu, pentru că Mântuitorul îşi arată iubirea neţărmurită faţă de oameni, făcând să treacă neîntrerupt viaţa de la El spre sufletele lor şi invers de la ei spre Domnul. Evident, prin această iubire lisus Domnul îşi asumă greşeala oamenilor şi o desfiinţează pe lemnul Crucii.
Deci, Domnul Cel drept, intrând în relaţie cu noi, suferă moartea în locul nostru, a celor păcătoşi, şi ispăşeşte pedeapsa în locul nostru. Aşezându-se astfel, ca o victimă în faţa morţii, El mistuie complet păcatul pe cruce, precum topeşte focul ceara, împărtăşindu-ne dreptatea Lui şi făcându-ne chiar de pe acum nepătimitori.
Primirea de bunăvoie a morţii pe cruce este „capătul lucrării tainice a înomenirii lui Dumnezeu”, iar Învierea e rădăcina nestricăciunii. Prin înviere, în Hristos, firea noastră şi-a dobândit curăţia, tăria şi aversiunea împotriva păcatului, căci moartea Lui n-a fost osânda firii, ci osânda răului din ea, iar prin înviere această stare s-a transmis tuturor celor ce-L urmează pe El. Biruinţa lui lisus asupra morţii înseamnă, mai întâi, pentru om, primirea unei rezistenţe în faţa morţii spirituale, iar arătarea vieţii veşnice îi dă posibilitatea unei bucurii care ne înalţă şi ne dă tărie să călcăm peste moarte, aşa cum Mântuitorul a călcat moartea şi a biruit-o. Din acest motiv, Învierea e mântuirea lumii, biruinţa vieţii veşnice şi intrarea noastră în împărăţia lui Dumnezeu.
Într-adevăr, numai Învierea lui Hristos inaugurează începutul îndumnezeirii noastre şi gustarea noastră din plinătatea vieţii divine. Dumnezeu se dăruieşte făpturii Sale, iar aceasta ajunge să posede prin har ceea ce El posedă prin fire. Această plenitudine necreată şi nemărginită este Biserica, Trupul tainic al Domnului, iar realitatea nouă ce o cuprinde este realitatea învierii.
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Biserica noastră Ortodoxă a acordat întotdeauna o importanţă deosebită Învierii Mântuitorului lisus Hristos. Sfântul Pavel, alături de ceilalţi apostoli, a răspândit cu multă râvnă acest adevăr de credinţă. Pentru el, tema centrală a predicii şi scopul vieţii şi activităţii sale, sunt înscrise în mărturisirea sa că Hristos „S-a dat pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră”. Cuvintele sale inspirate ne ajută să pătrundem taina învierii Mântuitorului şi să înţelegem rostul şi însemnătatea ei pentru mântuirea noastră.
De bună seamă că, pentru creştini, învierea lui Hristos este o faptă mai presus de orice îndoială, iar acest adevăr nu poate fi zdruncinat: „Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii”. Aşadar, Învierea constituie dovada cea mai puternică a dumnezeirii Mântuitorului şi a originii dumnezeieşti a creştinismului. Cu adevărat, lisus Hristos a fost dat morţii, dar S-a arătat, prin Învierea Sa, ca Mântuitor şi Fiu al lui Dumnezeu. Realitatea acestui fapt este probată de Sfântul Apostol Pavel prin arătările Mântuitorului înviat anumitor persoane, descoperiri pe care şi Sfinţii Evanghelişti le relatează în parte. Dintre acestea, cea mai importantă, din punct de vedere documentar bisericesc, este arătarea Mântuitorului la peste cinci sute de fraţi, dintre care, „cei mai mulţi” dintre ei erau încă în viaţă, în anul 56.
El puteau să fie consultaţi, oricând, pentru a confirma Învierea Domnului.După aceea S-a arătat lui lacov, apoi tuturor apostolilor’, „iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie”, în apropiere de cetatea Damascului. Această arătare a Mântuitorului înviat îl aşază pe Sfântul Pavel între martorii expreşi ai Învierii Domnului. În acel moment, în care nu era dispus defel să cedeze unei sugestii sau iluzii, Sfântul s-a convins de realitatea învierii lui lisus şi, luminat şi întors cu putere neaşteptată şi irezistibilă, a vestit cu fidelitate tot ceea ce a văzut şi i s-a descoperit. De acum, pentru el, certitudinea Învierii Domnului constituie izvorul credinţei şi al întregii sale activităţi misionare şi pastorale. După Apostolul neamurilor, fără înviere, moartea lui Hristos intra în seria evenimentelor obişnuite. Dar faptul că Hristos a înviat dovedeşte că numai învierea subliniază pe deplin dumnezeirea Lui, rămânând pentru totdeauna temelia întregii învăţături evanghelice: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră”. Prin urmare, în teologia Sfântului Pavel, moartea Mântuitorului este pusă în legătură directă şi imediată cu Învierea Sa din morţi.
Între moarte şi înviere nu este întrerupere, moartea fiind trecere spre înviere. Ele alcătuiesc împreună un singur fapt; una cere pe cealaltă, se întregeşte şi se explică prin cealaltă. în moartea Mântuitorului este cuprinsă virtual învierea Lui, iar în Învierea Lui continuă să fie prezentă puterea biruitoare de moarte a Crucii. În sensul acesta, Învierea începe chiar din momentul morţii lui lisus, de aceea moartea Domnului este mişcare spre înviere. Ca atare, numai în felul acesta învierea oamenilor se află în strânsă dependenţă cu învierea lui Hristos, care S-a făcut„începătură a învierii celor adormiţi”, ceea ce înseamnă că Învierea Domnului este premisa şi garanţia învierii morţilor: ,Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat”. Dar , Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa”, Învierea lui lisus Hristos fiind, evident, începutul vieţii celei noi pentru întreaga făptură.
Dreptmaritori creştini,
Sfatul cel din veac al lui Dumnezeu se îndeplineşte deci prin prezenţa lui Hristos Cel înviat în Biserică şi în lume, ca prezenţă tainică şi spirituală, care respectă libertatea noastră.
Datorită acestui fapt, Mântuitorul e puterea vieţii creştine în toate aspectele ei, care nu forţează uşile sufletului nostru şi nu anulează libertatea noastră. Prin Învierea Sa, Domnul Se înalţă peste limitele omenescului şi, fiind prezent în mod cu totul deosebit pe pământ, în Sfânta Sa Biserică, este însuşi locul celor ce se mântuiesc. Astfel El „Cel Unul Născut, a fost dăruit cu har, nu pentru că e Dumnezeu după fiinţă şi de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, ci pentru că s-a făcut prin fire om şi de o fiinţă cu noi care aveam trebuinţă de har”, ne învaţă Sfântul Maxim. Prin El, deci, noi aflăm libera vedere a slavei lui Dumnezeu încă din această viaţă, ceea ce înseamnă că învierea Lui este anunţarea triumfătoare a continuării vieţii noastre după moarte. Datorită acestui fapt, creştinul e pătruns de credinţa că moartea nu înseamnă sfârşitul vieţii lui, iar prin unirea cu Hristos ajunge să se bucure de fericirea veşnică, care nu poate fi deplină decât prin învierea cu trupul. Acest lucru e posibil prin faptul că viaţa Bisericii este viaţa unei experienţe de comuniune cu Dumnezeu prin credinţă şi iubire. Ca atare numai în Biserică, prin mijlocirea Sfântului Duh, avem certitudinea învierii Domnului ca ideal suprem al nostru. în acest context, Sfântul Duh ne dăruieşte în Biserică arvuna vieţii veşnice, imprimând în sufletele noastre semnele cunoaşterii lui Hristos. Această stare paradisiacă a dreptăţii şi a sfinţeniei câştigate pentru noi de Domnul, prin ridicarea din mormânt, este un act exclusiv al lui Dumnezeu care luminează întregul univers creat.
Conlucrarea noastră cu El va duce la pacea divină care ne uneşte cu Dumnezeu şi cu toate făpturile Sale. De aceea, Mântuitorul, după înviere, intră la Sfinţii săi Apostoli şi le spune „pace vouă”, arătând prin aceasta că El a împăcat pe om cu Sine. Iar primul semn al împăcării este iubirea de fraţi şi dragostea universală. Iubirea aceasta e mai mult decât o completare reciprocă, e o stare activă de împlinire a dragostei ca poruncă a lui Hristos. Numai în această lumină a învierii şi a iubirii, omul are putinţa să vadă în făpturi frumuseţea lui Dumnezeu. De acum, viaţa cea nouă este incomparabilă cu viaţa lumii, ea poartă în sine nemurirea curată de orice atingere a păcatului şi liberă de orice necesitate exterioară.
Iubiţi fraţi şi surori în Domnul
Învăţătura despre înviere, după cum am văzut, este o bucurie
duhovnicească universală, este lumina vieţii veşnice ce s-a revărsat peste întreaga creaţie. Fericita ei trăire şi contemplaţie constituie esenţa sfintei noastre Ortodoxii, identică cu credinţa în triumful vieţii, în nimicirea morţii şi a tiraniei păcatului. De asemenea, ea este legată de aşteptarea plină de nădejde a arătării slavei viitoare, atât de puternic exprimată în cultul nostru ortodox şi în spiritualitatea noastră românească.
Prin învierea Domnului, făptura e introdusă în armonia divină a împărăţiei lui Dumnezeu. în acest sens, învierea lui Hristos este un imn al vieţii „în Hristos şi în Duhul Sfânt”, care trebuie mărturisită în lumea contemporană. Apoi, prin moartea şi învierea Sa, Hristos Domnul ne descoperă chemarea noastră originară, de fiinţe jertfelnice.
El, Jertfa cea vie şi nejertfită.. .” moare pe cruce şi apoi învie, arătându-ne, prin această taină, puterea creatoare a jertfei, ca paşti din veci, înainte de întemeierea lumii. Datorită acestui fapt, orice act creator al nostru are drept temei şi sursă jertfa, iubirea jertfelnică, fără de care nu se face nimic. De fapt, numai în jertfă există o sămânţă vie, un ţel, iar încununarea acesteia este rodul prăznuit pascal. Sfântul Apostol Petru subliniază acest adevăr, când zice: „că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui Miel nevinovat şi neprihănit, Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii, dar Care S-a făcut arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru voi”. Tot sub acest semn al jertfei îl vesteşte pe Hristos Sfântul loan Botezătorul, care zice: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii”. După cum se ştie, în Sfânta Scriptură, mielul este simbolul jertfei nevinovate oferite lui Dumnezeu, de unde şi numele proprii consacrate: „Mielul pascal sau „PastileDomnului”34′.
Ca atare, şi noi, pornind de la aceste realităţi, trebuie să ne jertfim în fiecare moment al vieţii noastre pentru adevăr, dreptate şi sfinţenie. În sensul acesta, fiecare să se străduiască în chemarea în care a fost rânduit de Dumnezeu: unii, ca preoţi, prin mărturisirea credinţei prin propria lor viaţă; alţii, ca monahi, prin osteneală călugărească, post şi rugăciune, prin înfrânare şi curăţenie sufletească; iar alţii, ca mireni, prin strădanie de fiecare zi pentru a fi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, prin credinţă şi fapte bune. Prin urmare, cu toţii este necesar să ne străduim să prăznuim Pastile, simţind sărbătoarea vie în interiorul nostru sufletesc, ca făcând parte din fiinţa noastră lăuntrică.
Deci, fără răstignirea trupului şi omorârea omului celui vechi, puterile învierii, de care ne-am împărtăşit prin Sfintele Taine, nu vor fi activate în noi, iar păcatul, care ,grabnic ne împresoară”*5, va pune din nou stăpânire pe noi, ajungând iarăşi „robi ai păcatuluf36. în sensul celor arătate, Awa Dorotei spunea că „Pastile Domnului” devin „Pastile noastre”, „când sufletul omului trece cu adevărat de la păcat la virtute”, curăţindu-şi simţurile şi strămutându-se de pe pământul patimilor şi păcatului la viaţa şi cerul dumnezeiesc al virtuţilor şi desăvârşirii în Hristos.
Această „trecere”, de pe pământ la cer, care constituie fiinţa Paştelui creştin, nu înseamnă însă o trecere dintr-un loc în alt loc, ci trecerea de la modul de existenţă „pământească”, supus robiei păcatului, la modul de existenţă „cerească”, adică „dumnezeiescă”, ducând o viaţă „duhovnicească”, ca fii ai Luminii şi ai învierii lui Hristos. Aşadar, numai astfel putem intra în duhul cântării pascale care zice: „Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a învierii”. Deci, curăţirea simţirilor este condiţia esenţială pentru accesul fiecăruia din noi la lumina Învierii, minunea Învierii petrecându-se în chiar sufletul nostru.
Având asemenea preocupări duhovniceşti, fără tăgadă putem da răspunsuri clare la întrebările lumii contemporane şi anume: Care este sensul morţii? De ce viaţa are acest prag peste care a trebuit să treacă însuşi Domnul Hristos? Există o legătură între moarte şi înviere? Nu încape îndoială că, pentru noi, creştinii, aceste nedumeriri au fost desluşite de lisus Hristos, Domnul nostru, care S-a adus pe Sine jertfă, de bună voie, pentru a ne descoperi o nouă viaţă: cea a învierii. Şi noi, dacă murim păcatului, biruim moartea şi trecem de la un mod de a fi trupesc la altul duhovnicesc, adică murim păcatului şi înviem în Mântuitorul Hristos.
Apoi, din această experienţă învăţăm că există o legătură adâncă între iubirea dumnezeiască şi taina Sfintelor Paşti, că prin iubirea lui Hristos ni s-a descoperit principiul vieţii şi al Învierii.
Aşadar, în bucuria acestei Sfinte Sărbători a Sfintelor Paşti, să ne împărtăşim de lumina Învierii şi de prezenţa iubitoare a Mântuitorului Hristos, Celînviat.
Să-L primim cu bucurie pe Domnul şi să-L preamărim, mulţumindu-l pentru binefacerile pe care ni le dăruieşte cu atâta dragoste. în acelaşi timp, să comunicăm şi noi celor din jurul nostru bucurie şi pace, prin cuvânt şi faptă, ajutând pe cei bolnavi, pe cei săraci, pe cei bătrâni, pe cei nevoiaşi, pe cei întristaţi şi necăjiţi, pe cei îndoliaţi sau îndureraţi. Să nu uităm, în rugăciunile noastre, pe cei ce se află departe de ţara noastră.
De asemenea, întrucât Pastile sunt o sărbătoare de familie, să întărim comuniunea de iubire între părinţi şi copii, între soţi şi soţii, între prieteni, între vecini, căutând ,pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”.
În această ambianţă sfântă a Praznicului Învierii Domnului, vă adresăm tuturor părinteşti doriri de sănătate şi mântuire, de pace şi bucurie, de ajutor de la Dumnezeu, dimpreună cu salutarea pascală: ,Hristos a înviat!”.
Al vostru Părinte rugător şi permanent mijlocitor în
Duhul Sfânt pentru voi către Domnul,
+Dr. IRINEU
ARHIEPISCOP AL CRAIOVEI ŞI MITROPOLIT AL OLTENIEI
din mila lui Dumnezeu arhiepiscop al
Timişoarei şi mitropolit al Banatului
Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini şi creştine, binecuvântare şi pace de la
Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos
Cinstiţi credincioşi şi credincioase,
Prin nespusa purtare de grijă şi multa bunătate a lui Dumnezeu, trecând prea curatele şi prea cinstitele zile ale marelui post, am ajuns acum să prăznuim sfânta înviere a Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos. Care graiuri şi ce minte vor putea explica taina Învierii? „Veniţi toţi credincioşii, ne spune sfânta noastră Biserică, să înconjurăm cu frică şi cutremur mormântul din care s-a sculat Domnul, ca dintr-o cămară ieşind”.
După ce a fost chinuit, răstignit, ucis şi pus în mormânt, nimeni nu şi-ar fi putut închipui ce va urma. Toţi cei care L-au cunoscut au rămas întristaţi. În acele împrejurări, mai multe femei tânguindu-se au ajuns la mormântul Său dar l-au găsit gol. Întristarea ce le-a cuprins ca şi pe toţi Apostolii care au venit şi ei să vadă ce s-a întâmplat, s-a transformat însă repede în bucurie, mai ales că un înger a apărut vestindu-le că Iisus a înviat. În aceeaşi zi, seara, Apostolii fiind adunaţi la un loc, dintr-o dată a apărut Iisus şi după obicei le-a zis: „Pace vouă”.
Din acel moment ucenicii Domnului ca şi toţi cei care I-au primit sfânta învăţătură, au început să vestească lumii cine este Iisus şi care este vestea cea bună pe care au venit s-o împărtăşească tuturor. Biserica a preluat cele ce s-au petrecut atunci, propovăduind fără încetare mesajul sculării din morţi a lui Iisus şi asigurarea că precum El a biruit răul şi moartea, tot astfel şi noi vom putea să trecem peste toate neputinţele făptuind cele bine plăcute Lui.
Iubiţi fraţi şi surori,
Ori de câte ori rememorăm faptul învierii ne gândim la minunea reprezentată de înfrângerea morţii de către Domnul. Atunci putem spune că a biruit viaţa, iar Hristos „s-a făcut începătură celor adormiţi”, după spusa Apostolului (I Corinteni 15, 20).
Viaţa este darul cel dintâi şi cel mai preţios pe care ni l-a dăruit Dumnezeu. Este o mare taină şi totodată o mărturie a dragostei Lui. Căci prin viaţă, Dumnezeu ne-a chemat din nefiinţă şi la împărtăşirea din bunurile care sunt pe lume, precum şi la cele veşnice, pe care le vom câştiga.
Viaţa este o continuă frământare, o împărtăşire şi participare la măreţia creaţiei, de care omenirea se apropie din ce în ce tot mai mult prin iscusinţa şi setea de a cunoaşte şi a progresa, care i-au fost imprimate de Creator dintru început.
Fiind dar al lui Dumnezeu, viaţa este un prilej de bucurie pentru fiecare dintre noi. De aceea noi ne simţim atât de legaţi de ea şi dorim să trăim cât mai mulţi ani, chiar dacă în drumul nostru întâlnim destule necazuri şi amărăciuni. Căci „dulce este lumina vieţii şi desmierdătoare este pentru ochi privirea soarelui” zice Sfânta Scriptură (Ecclesiastul 11,7), şi „care este omul căruia să nu-i placă viaţa şi să nu iubească lungimea ei şi să nu-i fie voia să se bucure de fericire?” (Psalmul 33, 12).
Dar tot Sfânta Scriptură spune: „Care dintre oameni a trăit şi n-a văzut moartea (Psalmul 88, 4). Pentru că „omul nu este stăpân pe duhul său de viaţă, ca să-l poată opri; la fel nu este stăpân pe ziua morţii şi în această luptă nu încape amânare” (Ecclesiastul 8, 8). Deci bucuria de a trăi este tulburată de gândul morţii.
Mântuitorul Iisus Hristos este însă cel dintâi care ne-a izbăvit de frica morţii şi ne-a dat încredere în forţa nemuritoare a vieţii, căci Paştile sunt „slobozirea de întristare”.
De aceea, bucuria în această zi se revarsă cu dărnicie dumnezeiască şi cuprinde întreaga fire, după cum se arată în cântarea bisericească a acestei mărite nopţi: „Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul să se bucure. Şi să prăznuiască lumea cea văzută şi cea nevăzută, că Hristos s-a sculat, Veselia cea veşnică”.
Astăzi, pe fiecare Mântuitorul ne cheamă la viaţă şi la nemurire prin credinţă. Veniţi zice: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va trăi. Şi tot cel ce trăieşte şi crede în Mine, nu va muri în veac” (Ioan 11, 25-26).
Învierea Domnului este astfel „piatra din capul unghiului” şi temelia edificiului duhovnicesc al sfintei noastre Biserici. Fără această mărturie credinţa noastră ar fi deşartă, iar nădejdea creştină şi toată lucrarea duhovnicească nu ar avea nici o justificare. Ea este dovada cea mai puternică a dumnezeirii lui Hristos şi pecetea cerească a învăţăturii şi a activităţii Sale mântuitoare, pe care a început-o în lume şi o continuă până la sfârşitul veacurilor prin lucrarea sfântă a Bisericii.
Toată mărturisirea Mântuitorului se încununează cu învierea Sa care este o plinătate a dumnezeirii. Iar din momentul când această taină s-a săvârşit, în lume a avut loc o înviorare şi o întinerire spirituală. Propovăduirea apostolilor, martirajul mucenicilor, râvna creştinilor de astăzi şi din toate vremurile, spre treptele superioare ale vieţii evlavioase, au ca punct de plecare acest adevăr. – Fără înviere Iisus Hristos nu este Dumnezeu. Fără Iisus Hristos – Dumnezeu, n-ar putea să existe Biserică. Fără Biserică bucuriile ar fi mult mai puţine, pentru că la temelia vieţii ar lipsi tocmai ceea ce dă sens şi însemnătate veşnică vieţii noastre trecătoare, credinţa în nemurire şi în obşteasca înviere.
Sfântul Apostol Pavel arată lămurit aceasta când spune: „Dacă Hristos n-a înviat zadarnică este credinţa voastră… Iar dacă nădejdea noastră în Hristos este numai pentru viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii. Acum însă Hristos a înviat din morţi, fiind pârga celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Şi precum întru Adam toţi mor, aşa şi întru Hristos toţi vor învia”( I Corinteni 15, 17-22).
Dreptmăritori creştini şi creştine,
Încheierea cuvântului nostru de astăzi nu poate fi deosebită de cea pe care marele Apostol Pavel o face – la descoperirea sa – despre învierea morţilor: „De aceea, prea iubiţii mei fraţi, fiţi tari, neclintiţi, sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, căci ştiţi că osteneala voastră întru Domnul nu este zadarnică” (I Corinteni 15,58). Osteneala plăcută Domnului este căutarea păcii pe care ne-a dorit-o El însuşi. Cel dintâi cuvânt pe care Mântuitorul l-a rostit către ucenicii Săi după învierea din morţi a fost: „Pace vouă” (Luca 24, 30; Ioan 20, 19).
Nimic mai firesc pentru noi decât să ostenim a face ceea ce a făcut Dascălul nostru cel ceresc. „Căci El este pacea noastră care din doi a făcut unul şi a surpat zidul de la mijloc care-i despărţea…, a împăcat pe cei doi cu Dumnezeu într-un singur trup, prin Cruce, prin care a nimicit vrăjmăşia” (Efeseni 2, 14-16).
Chemarea Dascălului în mod firesc este şi chemarea învăţăceilor Săi, ori „El a venit să aducă vestea bună a păcii, vouă celor ce eraţi departe şi pace celor ce erau aproape” (Efeseni 2, 17).
Noi creştinii sporim în „în lucrul Domnului”, când năzuim după roadele Duhului Sfânt, care sunt „dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea şi înfrânarea poftelor” (Galateni 5, 22-23).
Vouă celor ce vă osteniţi pentru fapte bune în slujba familiei şi a obştii, vouă celor ce luptaţi pentru fericirea obştească, vouă celor ce râvniţi după dreptate şi frăţietate; vouă învăţătura ce am desfăşurat-o, vă aduce mare încurajare.
Aceste osteneli, aceste lupte nu vor rămâne zadarnice.
Ele vor dobândi trupurilor voastre învierea aceea măreaţă, glorioasă – începutul fericirii nemărginite, negrăite şi veşnice, pe care v-o cerşesc tuturor, din toată inima, de la Cel ce a înviat din morţi, cu moartea Sa pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le.
Luxemburgului şi Mitropolitul Ortodox Român al Germaniei,
Europei Centrale şi de Nord
„Doamne al Puterilor fi cu noi…”
(din cântările Pavecerniţei mari)
Preacucernici Părinţi şi iubiţi credincioşi,
Hristos a înviat !
După Postul de 40 de zile şi Săptămâna Sf. Patimi în care ne-am străduit fiecare să ne curăţim sufletul în Sfânta Taină a Spovedaniei, prin rugăciune înmulţită şi înfrânare de la mâncare şi băutură, primim astăzi răsplata ostenelilor noastre prin bucuria negrăită, pe care o trăim împreună cu întreaga făptură, a Învierii Domnului, Praznicul luminii şi al înnoirii vieţii. Bisericile noastre strălucesc de lumina Învierii care se revarsă din sufletele credincioşilor prin cântarea de biruinţă: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”! Lumânările pe care le aprindem în noaptea de Paşti, ca şi în duminici si sărbători la biserică, sunt nu numai ofrandă bineplăcută lui Dumnezeu, ci şi expresie a credinţei noastre în Învierea Domnului care înseamnă biruinţa luminii asupra întunericului, a vieţii aspra morţii, a binelui asupra răului. Cine crede că Învierea Domnului nu este doar un fapt istoric trecut, ci izvor permanent de viaţă, de bucurie, de lumină şi de putere, acela se împărtăşeşte, prin Biserică, în modul cel mai real de toate aceste daruri ale Învierii, cu alte cuvinte, biruieşte ca şi Hristos orice ispită şi orice răutate care-i încearcă viaţa.
Învierea Domnului este temelia credinţei noastre şi totodată ţelul ei. Căci „dacă Hristos n-a înviat zadarnică este credinţa noastră”, zice Sf. Ap. Pavel (I Cor 15, 17). Iar ţelul credinţei este unirea cu Hristos Cel înviat încă de aici de pe pământ prin biruirea păcatului şi dobândirea virtuţilor, adică a deprinderilor bune prin care ne asemănăm cu Hristos.
Este adevărat că aici pe pământ, Învierea Domnului este umbrită de forţele întunericului, de lipsa de credinţă şi de veşnica alergare după bani şi după lucrurile lumii acesteia, prin împlinirea poftelor şi plăcerilor, adeseori vinovate. Din pricina păcatelor şi a patimilor în care petrecem mulţi dintre noi, nu ne putem bucura din plin de darurile Învierii. Între acestea aşi aminti aici pe cele de care avem cea mai mare nevoie: curajul în lupta cu păcatul şi cu greutăţile vieţii, echilibrul sufletesc şi pacea inimii.
Iubiţi credincioşi,
Trăim într-o societate în care bolile de tot felul, dar mai ales cele psihice care sunt boli sufleteşti: depresiile, neîncrederea şi suspiciunea faţă de semeni, lipsa de curaj, frica zilei de mâine şi altele asemenea se înmulţesc tot mai mult, atingând o mare parte a oamenilor de astăzi. Ele reflectă de fapt starea morală a unei societăţi care l-a exclus pe Dumnezeu din viaţa ei pentru a fi, chipurile, liberă. Ca şi cum Dumnezeu ne-ar îngrădi libertatea! Experienţa tristă de toate zilele ne arată însă că libertatea fără Dumnezeu înseamnă mai degrabă sclavie, iar o societate fără legi morale degenerează până la dispariţie. Să ne gândim numai la flagelul avortului şi al împiedicării naşterii de copii, păcate deosebit de grave, care duc la diminuarea drastică a populaţiei. După calculul sociologilor, în 8- 10 generaţii, creştinii în Europa vor fi o mică minoritate!
Criza economică actuală, generatoare de şomaj şi de nesiguranţă a locului de muncă, criza familiei cu atâtea drame care conduc adesea la divorţ, problemele de sănătate şi alte numeroase încercări îi fac pe mulţi semeni ai noştri să-şi piardă optimismul şi curajul de a lupta până la capăt şi să-şi caute refugiul în alcool, în droguri sau în alte patimi care distrug, încetul cu încetul, atât sufletul cât şi trupul. Aceştia uită că singura scăpare adevărată este în Dumnezeu, în Mântuitorul Iisus Hristos înviat, biruitorul morţii sub toate formele ei. Căci toate încercările vieţii, toate pătimirile noastre sunt manifestări ale morţii din care ne-a izbăvit Domnul şi ne izbăveşte de fiecare dată când strigăm din inimă după ajutorul Lui.
Chiar dacă, uneori, necazurile vieţii pot fi atât de mari încât să ni se pară că depăşesc puterea de a le sta împotrivă, totuşi,cel ce crede cu adevărat, ştie că în lupta cu greutăţile vieţii nu este niciodată singur, ci împreună cu Hristos, Care înainte de a se înălţa la Cer a zis: „ Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20). Credinciosul adevărat ştie, de asemenea, că „credinţa mută munţii”(cf. Matei 17, 20) şi că „toate sunt cu putinţă celui ce crede” (Marcu 9, 23). De aceea repetă mereu împreună cu Apostolul Pavel: „Toate le pot în Hristos care mă întăreşte”(Filip. 4, 13). Trebuie să fim cu toţii încredinţaţi că Dumnezeu nu îngăduie să vină asupra nimănui ispite mai presus de puterea lui de a le sta împotrivă cu ajutorul Lui. Sf. Apostol Pavel ne asigură, zicând: „… credincios este Dumnezeu, care nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda”. Numai că în ispite şi în încercări trebuie să strigăm neîncetat după ajutorul lui Dumnezeu, să ne căim pentru păcatele săvârşite şi să ne întoarcem cu adevărat la calea cea bună care este calea Bisericii prin participarea regulată la Sfânta Liturghie, prin spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine, cu Trupul şi Sângele Domnului. Iată două exemple de rugăciune în necaz pe care ni le oferă Biserica: „Dintru adâncuri strig către Tine, Doamne! Doamne, auzi glasul meu. Fie urechile Tale cu luare aminte la glasul rugăciunii mele”(Psalm 129, 1-2). „Doamne al Puterilor fi cu noi, că pe altul afară de Tine ajutor întru necazuri nu avem, Doamne al Puterilor miluieşte-ne pe noi”(din slujba Pavecerniţei mari).
Este important, de asemenea, ca în ispite şi încercări să nu ne pierdem echilibrul sufletesc, adică stăpânirea de sine şi calmul. Să nu ne manifestăm niciodată sub impulsul patimii, vorbind ce nu se cuvine şi supărând pe semenii noştri, ci dimpotrivă să avem în mintea şi inima noastră chipul Domnului Hristos care „ocărât fiind, nu răspundea cu ocară, dat la chinuri, nu ameninţa, ci se lăsa în ştirea Celui ce judecă cu dreptate” (I Petru 2, 23). Ce lucru mare este să ne lăsăm mereu în voia lui Dumnezeu, mulţumindu-I şi pentru cele bune şi pentru cele rele, căci toate vin de la El: cele bune ca dar al Său, iar cele rele ca certare pentru păcatele noastre. Să ne aducem mereu aminte de dreptul Iov care în toate încercările vieţii zicea: „Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat”! (Iov 1, 21).
Dacă în încercări şi suferinţe nu ne tulburăm, ci dimpotrivă ne păstrăm echilibrul sufletesc şi calmul şi ne încredinţăm cu totul voii sfinte a lui Dumnezeu, înseamnă că am ajuns la pacea inimii, care este fără îndoială cel mai mare dar al lui Dumnezeu pentru omul trăitor într-o lume atât de agitată ca lumea noastră. Iar din pacea inimii izvorăsc neîncetat blândeţea, bunătatea, puterea de iertare şi dragostea pentru oameni şi pentru toată creaţia lui Dumnezeu.
Numai omul care a ajuns la pacea inimii ca dar al lui Dumnezeu, dar şi ca rod al angajării sale în credinţă şi asceză se poate bucura cu adevărat de viaţă şi de tot ceea ce există. Cel care are pace în sufletul său vede întotdeauna, mai întâi, partea pozitivă a fiecărui om şi a fiecărei întâmplări din viaţa sa şi are multă înţelegere faţă de neputinţele şi slăbiciunile oamenilor. El se bucură de frumuseţea creaţiei, de binele care se realizează cu trudă de mulţi oameni şi încearcă să înmulţească şi el binele în jurul său. El crede cu tărie în biruinţa binelui şi nu se lasă pradă gândurilor rele şi deznădejdii. Credinciosul care se bucură de pacea inimii, răspândeşte pacea din sufletul său la semenii săi care simt prezenţa lui ca o adevărată binecuvântare pentru ei. „Câştigă-ţi pacea sufletului şi mii de oameni se vor mântui în jurul tău”, zice Sfântul Serafim de Sarov. Din păcate astfel de oameni sunt tot mai puţini, nu pentru că Dumnezeu şi-ar fi retras harul, ci pentru că foarte puţini sunt aceia care au o credinţă tare, care se roagă mult, care postesc şi duc o viaţă curată.
Astăzi când cerul şi pământul se bucură de Învierea Domnului „să ne luminăm cu prăznuirea, şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm. Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi; să iertăm toate pentru Înviere”, cum ne îndeamnă cântarea bisericească din aceste zile de mare Praznic. Pentru că numai împăcaţi unii cu alţii ne putem ruga cu rugăciune bine primită de Dumnezeu şi ne putem bucura de darurile Învierii. Să încercăm de astăzi înainte să ne înnoim viaţa, apropiindu-ne şi mai mult de Dumnezeu, rugându-ne zilnic mai mult decât ne-am rugat până acum, postind regulat, miercurea şi vinerea şi, mai ales, participând la Sfânta Liturghie în fiecare duminică. Numai aşa vom experimenta în viaţa de zi cu zi cum Dumnezeu ne înmulţeşte curajul în lupta cu ispitele şi necazurile, ne dăruieşte echilibru sufletesc şi pacea inimii.
Îl rog pe Mântuitorul Iisus Hristos înviat din morţi să vă dăruiască tuturor să petreceţi aceste zile de sărbătoare cu pace şi bucurie alături de cei dragi, să vă dăruiască sănătate şi spor în tot lucrul bun, să vă binecuvânteze copiii şi pe toţi cei din familie.
În încheiere, aş dori să vă fac părtaşi bucuriei Preacucernicilor preoţi şi credincioşilor din Salzburg şi Viena care vor avea în mijlocul lor pe Preafericitul Părinte Patriarh DANIEL, în zilele de 13 şi 14 iunie 2009, pentru sfinţirea bisericilor pe care le-au construit cu multă rugăciune şi jertfă.
Asigurându-vă de rugăciunea mea fierbinte către Domnul Cel înviat, Vă adresez încă odată salutul pascal: Hristos a înviat! şi Vă urez tuturor Sărbători fericite !
PASTORAL LETTER FOR THE FEAST OF THE LORD’S RESURRECTION 2009
† NICOLAE
through the mercy of God
Archbishop of the Romanian Orthodox Archdiocese in the Americas
To our beloved clergy and right-believing Christians,
peace and holy joy from Christ the Lord,
and from us hierarchical blessings.
Most Reverend Fathers,
Beloved Faithful,
Christ is risen!
On the morning of the Resurrection, following the reading of the Holy Gospel proclaiming the discovery of the empty tomb by the myrrh-bearing women and the angel’s explanation of the Lord’s rising from the dead, we sing the troparion Christ is risen from the dead…. We hear first the announcement of the historical event related by the first witnesses, the myrrh-bearers, and only then do we proclaim to one another the wonder of the Resurrection. The historical event takes on an eternal significance by means of this proclamation throughout the ages until the end of the world.
The Lord’s Resurrection is the feast of feasts and the holiday of holidays. We call this feast Holy Pascha, using the name of the Hebrew feast of Passover or Pesach, which means passing over. For the Jews, Passover meant the passage from Egyptian slavery to the freedom promised by God. This change was effected through an actual passing through the Red Sea, under the guidance of the Prophet Moses, after many punishments suffered by the Egyptians because of Pharoah’s hardness of heart. The last of these was the death of the firstborn males of the Egyptian families and the salvation of the firstborn of the Hebrews. This meant that the passage from slavery to freedom took place through suffering and human sacrifice because of a failure to understand the commandment of God.
The Savior’s Resurrection is also a passage; not simply a passage from one state of being to another, but one which shakes the very foundation of human nature, for it is the passage from death to life, as we witness in the songs from Resurrection Matins: Today is the Day of Resurrection! O nations, let us shine forth; for this Pascha is the Pascha of the Lord, in that Christ did make us pass from death to Life and from earth to heaven, who now sing the song of victory and triumph! Christ has taken us also from the bondage of sin to the freedom of being sons of God. Through His sacrifice on the Cross, Christ has gained our liberty, transporting us from earth to heaven. He set us free from the death of sin, which was the result of our alienation from God and our ignorance of His will, and he brought us into the life of communion with God which flows from the intimacy of being sons of God by grace. Christ descended into the deepest abyss of earth, into the darkness of death, in order to bring to the light those who awaited redemption, liberation from the bonds of hell, and eternal life. This is the first passage accomplished through the Resurrection of Christ: man’s passage from the death of ignorance and estrangement from God to the life which flows from communion with God.
The second sense of the Lord’s Resurrection as passage refers to the abolition of death as the failure of human existence, as the seal of sin, of man’s separation from God. Witnessing Christ’s Resurrection from the dead, we affirm that the death of the believer no longer means the end of earthly life, but passage from this life into one of more perfect communion with God. Earthly life is not terminated in the grave; the Christian does not pass into nonexistence as unbelievers say, but passes into another life. It is about this meaning given to death, as a passage, that the Church Fathers speak when they talk about the remembrance of death as a call to mindfulness and to keeping God’s commandments. St. Anthony the Great says, Death, if one keeps it in mind, is immortality; but to not keep it in mind is death.
But there is yet another sense of the Lord’s Resurrection as passage. St. Paul the Apostle speaks about this to the Christians in Corinth: Listen, I tell you a mystery: We will not all sleep, but we will all be changed-in a flash, in the twinkling of an eye, at the last trumpet. For the trumpet will sound, the dead will be raised imperishable, and we will be changed. For the perishable must clothe itself with the imperishable, and the mortal with immortality. (1 Cor. 15:51-53). Our passage from death to life will be completed at the end of the ages, when the dead will rise, and those still alive will be changed. This is a change of our bodies, their passage from corruptibility to incorruptibility, from death to life. St. Paul speaks very clearly about the changing of our bodies and their being clothed in incorruptibility. At the end of the ages, when the Lord himself will come down from heaven, with a loud command, with the voice of the archangel and with the trumpet call of God (1 Thess. 4:16), the soul will be reunited with the body and together they will present themselves at the judgment. And this passage, this transformation of the human being at the end of the ages is a proof of the Savior’s Resurrection. For St. Paul continues the revelation of this mystery: When the perishable has been clothed with the imperishable, and the mortal with immortality, then the saying that is written will come true: „Death has been swallowed up in victory.”„Where, O death, is your victory? Where, O death, is your sting?”(1 Cor. 15:54-55). The victory of life over death brought by Christ will be fulfilled thus at the end of the ages, when the body and matter will be clothed in immortality.
Beloved believers,
Through the Resurrection, Christ gives us the opportunity to attain immortality, eternal life. Through baptism, each of us receives this gift. The entirety of Christian living has as its purpose the cultivation of this gift. The gift of the Resurrection works a gradual change, a progressive passage of the Christian from death to life. The passage will be completed, in the words of St. Paul, at the second coming of the Lord, at the resurrection of the entire creation. My challenge to you at this glorious feast is that we may receive the revelation of Holy Scripture regarding the Savior’s Resurrection, and our own resurrection as passage, in several stages, from death to life; that we may receive the gift of the Resurrection and make it operative in our lives; that we may proclaim to everyone that because of the Resurrection of Christ we too will arise to true life.
The year 2009 is an anniversary year, for 80 years have passed since the founding of the Orthodox Episcopate for Romanians in America. Let us ask the Risen Lord to grant us the wisdom and power this year to complete the plan of uniting the two Romanian Orthodox Eparchies on the North American continent. And let us bear our own witness to the fact that the gift of the Resurrection is functioning and fulfills all things that are necessary for our salvation.
May Christ the Lord grant you the light of His Resurrection together with His peace and the joy of proclaiming to the world the triumph of life over death!
With a brotherly embrace in Christ the Risen Lord, I wish you Happy Holidays!
Christ is risen!
Your brother in prayer before God,
† NICOLAE
Chicago, the Feast of the Lord’s Resurrection, 2009
IUBITULUI NOSTRU CLER, CINULUI MONAHAL
SI TUTUROR DREPTMĂRITORILOR CREŞTINI
DIN ACEASTĂ DE DUMNEZEU PĂZITĂ EPARHIE:
HAR, MILĂ, PACE SI BUCURIE,
ARHIEREŞTI SI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI!
HRISTOS A ÎNVIAT!
IUBIŢI FII SI FIICE DUHOVNICEŞTI,
Aceasta este vestea pe care o înalţă în slăvi, în noaptea Sfintelor Paşti, clopotele bisericilor şi cântările credindicioşilor. Este vestea cea mare că Hristos a înviat. Noi credem cu tărie în acest adevăr, pentru că el se reazimă pe glasul îngerului cu înfăţişare de fulger, pe vestirea mironosiţelor, pe propovăduirea apostolilor, pe învăţătura soboarelor şi pe mărturisirea Bisericii dintotodeauna.
Primim acum încredinţarea că Cel ce a pătimit de bunăvoie şi a fost răstignit pentru mântuirea întregului neam omenesc a înviat a treia zi şi ne-a deschis uşile împărăţiei cerurilor. Şi nimeni să nu să teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului (. . .) înviat-a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Astfel, la Sfintele Paşti prăznuim omorârea morţii, sfărâmarea iadului şi începătura vieţii veşnice (Tropar din cântarea a 7-a la Utrenia Duminicii Paştelui).
IUBIŢII NOŞTRI FII DUHOVNICEŞTI,
Faptul învierii în sine nu a avut martori. El sa petrecut în mormânt, fără să fie văzut de ochiul omenesc, dar a străbătut veacurile, ajungând până la noi prin martorii care au văzut cu ochii lor pe Hristos cel înviat.
Aceşti martori nu sunt doi sau trei, ci mai mulţi. în primul rând femeile mironosiţe care au venit cu miresme la mormântul Mântuitorului, a treia zi după îngroparea Sa, şi dis-de-dimineaţă, au găsit piatra ridicată de pe mormânt (Ioan XX, 1), aflând de la îngerul Domnului că Hristos a înviat.
Tot el le-a îndemnat să meargă să spună ucenicilor Lui că îl vor vedea în Galileea (Matei XXVIII, 7). Apoi cei cinci sute de oameni cărora Mântuitorul li s-a arătat după înviere şi Sfinţilor Apostoli care ne-au lăsat mărturii înscrierile Noului Testament.
Spre bucuria lor, femeile mironosiţe au dat veste ucenicilor că Hristos a înviat, dar ei considerau că ele au văzut o nălucă. Totuşi, doi dintre Apostoli au plecat să vadă ce s-a întâmplat la mormânt. Sfântul Apostol Ioan, fiind mai tânăr, a ajuns primul la mormânt, dar n-a îndrăznit să intre, l-a aşteptat şi pe Sfântul Apostol Petru care venea din urmă. Amândoi au intrat şi au văzut giulgiurile puse jos, iar mahrama, care fusese pe capul Lui nu era pusă împreună cu giulgiurile, ci înfăşurată, la o parte, într-un loc (Ioan XX, 6-7).
Sfânta Evanghelie precizează că Mântuitorul, după înviere, S-a arătat femeilor mironosiţe şi Sfinţilor Apostoli pentru întărirea lor în credinţă şi în propovăduirea adevărului acestei unice minuni, care stă la temelia învăţăturii creştine, ca un fapt real.
IUBIŢI FII SI FIICE DUHOVNICEŞTI,
Din relatările martorilor reiese că, după înviere, Mântuitorul Iisus Hristos nu mai era în mormânt ci, aşa cum îl arată icoana ortodoxă, se coborâse să elibereze pe strămoşii noştri Adam şi Eva, care îl aşteptau laolaltă cu drepţii Vechiului Testament. Acest fapt se petrecea jos, sub pământ. Deasupra, mormântul era gol. Martori că Hristos a înviat erau nu numai femeile mironosiţe, cei doi apostoli, dar şi ostaşi care-L păziseră pentru ca nimeni să nu vină să fure trupul lui Iisus. Acum, prima lor datorie era să meargă în cetate să spună adevărul celor care-i puseseră de pază. în faţa minunii de necontestat, au fost învăţaţi să mintă. Atunci arhiereii le-au dat bani soldaţilor cerându-le, în schimb, să declare că, în timp ce ei dormeau, au venit ucenicii şi L-au furat, încredinţându-i că nu li se va întâmpla nimic.
Relatând acest episod Sfântul Evanghelist Matei precizează: Iar ei luând argintii, au făcut aşa cum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit cuvântul acestea între iudei, până în ziua de azi (Matei XXVIII, 7; 14). Faptul acesta, peste care au trecut mai bine de două milenii, nu a încetat să fie negat, nu numai în mediile iudaice, ci şi în cele ateiste şi liber cugetătoare. însă, temeiul credinţei noastre este învierea lui Hristos. Mormântul din Ierusalim este izvorul învierii noastre, iar pentru răuvoitori, contestatari şi postmodernişti, piatră de scandal.
Răspunsul cel mai bun ni-l dă apostolul neamurilor, Sfântul Apostol Pavel, care spune: dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică e şi credinţa noastră… Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi (I Corint. XV, 14-20). Aşadar, învierea Domnului este garanţia învierii noastre şi izvor de viaţă dumnezeiască pentru noi în viaţa pământească.
IUBIŢII NOŞTRI FII DUHOVNICEŞTI,
Astăzi, noi fiii Bisericii dreptmăritoare prăznuim cu mare bucurie duhovnicească slăvită zi a învierii Domnului pentru că Cel ce S-a smerit pe Sine şi a pătimit, dându-şi viaţa ca preţ de răscumpărare pentru noi a ieşit din mormânt, ca un Biruitor, a sfărâmat punţile iadului ca un Stăpân şi s-a făcut pârgă a învierii noastre ca un Domn şi de viaţă dătător.
Astăzi, ca şi strămoşii noştri, care de două mii de ani au mărturisit acelaşi crez nezdruncinat, ne luminăm şi noi din lumina cea strălucitoare şi nepieritoare a învierii Domnului nostru Iisus Hristos.
Astăzi, împreună cu mulţimile de credincioşi de pretutindeni, aducem mărturie despre adevărul învierii Domnului pe care Sfântul Apostol Toma l-a exclamat zicând: Domnul meu şi Dumnezeul meu (Ioan XX, 28).
Astăzi, cu inimile şi sufletele noastre să ne îndreptăm către mormântul Domnului cel dătător de viaţă, închinându-ne cu evlavie adâncă şi cu credinţă puternică Fiului lui Dumnezeu care a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând şi ţ celor din morminte viaţă dăruindu-le.
IUBIŢII FII SI FIICE DUHOVNICEŞTI,
Ca mărturisitori ai învierii lui Hristos vă îndemn în această sfinţită şi luminată zi să ne străduim ca prin trăirea şi faptele noastre să fim slujitorii vieţii şi ai păcii pe pământ. Să preţuim viaţa proprie dar şi viaţa semenilor noştri prin aleasă trăire şi adâncă cinstire. Preţuirea vieţii înseamnă apărarea şi ocrotirea ei împotriva oricărei ameninţări.
Sfânta înviere fiind izvorul nădejdii noastre în Dumnezeu şi în învierea cea de obşte la care vom fi şi noi părtaşi, ne încredinţează că trebuie să avem deplină încredere în biruinţa vieţii asupra morţii, a luminii asupra întunericului şi a binelui asupra răului. De aceea, vă îndemn, la această mare sărbătoare să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a învierii (Tropar din Canonul învierii).
Cu aceste gânduri şi îndemnuri ziditoare de suflet, vă povăţuiesc să vă uniţi toţi în rugăciune fierbinte către Dumnezeu ca să păzească şi să ocrotească Biserica noastră, ţara noastră şi lumea întreagă de orice fel de dezbinări şi primejdii şi să ne binecuvinteze strădaniile, pentru ca nădejdea noastră să fie neclinitită, credinţa întărită, dragostea sporită, iar viaţa, cu năzuinţele şi realizările ei, să fie atotbiruitoare.
Urmând rânduielile noastre de totdeauna, vă îmbrăţişez cu dragostea întru Hristos Domnul Cel înviat, urându-vă din suflet, de Sfintele Paşti, aleasă bucurie, deplină sănătate şi spor în cele folositoare.
Al vostru, neostenit rugător către Domnul şi de tot binele doritor,
† GHERASIM,
EPISCOPUL RÂMNICULUI
Dată în Reşedinţa Noastră Episcopală din Râmnicu-Vâlcea, la Praznicul învierii Domnului, din anul mântuirii 2009.
„O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu! Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale.”
(Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, pag. 22).
Dreptmăritori creştini,
Într-o lume plină de spaime, lipsuri, boli, abateri de la calea sfinţeniei şi alte îndurerări, ne este rânduit să le înfruntăm întru răbdare, cu mult curaj şi credinţă în Dumnezeu.
Ne este cunoscut faptul că „durerea unui singur om face cât durerea întregii lumi.” (Antoine de Saint Exupery, Reflecţii şi maxime, vol. I, Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, pag. 221). Dacă reflectăm cu toată cuminţenia şi ştiinţa duhovnicească, vedem că Iisus Hristos, Fiul Omului şi Fiul lui Dumnezeu (Ioan 20, 31) este Cuvântul lui Dumnezeu, Logosul întrupat, Emanuel, (Isaia 7, 14). Dumnezeu este cu noi, adică „S-a arătat în trup” (I Timotei 3, 16), la „plinirea vremii.” (Galateni 4, 4).
Durerea întregii lumi, îndepărtarea ei de Dumnezeu şi geamătul nemângâiat al omenirii vor fi vindecate pentru totdeauna de Iisus Hristos, „Domn” şi „Mântuitor.” (Romani 10, 9; I Cor. 12, 3; II Cor. 4, 5, 14; Cor. 2, 6; I Petru 1, 3; Luca 23, 42).
Când rostim numele cel minunat, Iisus, numele lui propriu, vom înţelege forma greacă din limba ebraică, Ioshua (Luca 2, 21), ceea ce înseamnă „Domnul este mântuirea” sau „Mântuitorul” (Isaia 6, 11).
Atunci când îngerul îi vesteşte Fecioarei Maria naşterea lui Iisus, făgăduinţa divină se arată astfel: „Ea va naşte Fiu şi-I vei pune numele Iisus, pentru că El va mântui pe poporul său de păcate” (Matei 1, 21).
Iar când rostim numele Hristos, vom înţelege echivalentul cuvântului ebraic Messiah, care înseamnă „Unsul lui Dumnezeu”, astfel că Hristos este pomenit de 529 de ori în Noul Testament, dintre care Sfântul Apostol Pavel îl foloseşte de 379 de ori.
Vom şti că Hristos-Mesia nu este un nume propriu, ci un titlu care ne arată originea şi misiunea Sa divină, adică slujirea Sa de Mare Arhiereu.
Nu se va uita mărturisirea de credinţă a Sfântului Apostol Natanael şi apoi a Sfântului Apostol Petru, zicându-i lui Iisus: „Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16; Ioan 1, 49), pe care Dumnezeu-Tatăl L-a uns să propovăduiască mântuirea (Luca 4, 18; Fapte 4, 26-27) şi a fost răstignit ca Mesia, „Hristos, regele lui Israel”, (Marcu 15, 32) neavând nici un păcat. (Ioan 8, 46). El s-a pregătit să ia asupra Sa păcatele lumii, apărând în chip uman, asemenea nouă, afară de păcat, în chip de rob, ascultător până la moarte, (Filipeni 2, 7-8) afirmând că „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi.” (Marcu 10, 45).
Iubiţi credincioşi,
Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru, al tuturor celor care cred că este trimis de Dumnezeu-Tatăl cu Care împărtăşeşte aceeaşi fire şi putere ne cere imperativ: „Credeţi în Dumnezeu şi credeţi în Mine” (Ioan 14, 4).
Sfântul Apostol Pavel, în celebrele sale epistole, a arătat că „Iisus trebuie pus în legătură cu istoria poporului evreu dar şi cu istoria întregului neam omenesc.” (Preot Prof. dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981, pag. 214).
Iisus Hristos ne-a arătat că scopul misiunii Sale pe pământ este mântuirea, o noţiune biblică mai veche, dându-i acum o nouă semnificaţie, astfel, că: „Fiul Omului n-a venit să piardă suflete ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 55). De acum înainte, spaima pierzaniei va fi nimicită de Iisus Hristos, noi având harul şi iubirea lui Dumnezeu. Aşa vom înţelege mai bine întrebarea tânărului din Evanghelie, care a venit la Iisus Hristos L-a întrebat, aşa cum trebuie să întrebăm şi noi: „Învăţătorule bun, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” (Matei 19, 16).
Întrebării de importanţă capitală a tânărului râvnitor, Iisus îi răspunde ce trebuie să facă pentru a se mântui, adică să păzească cele zece porunci. Când Iisus Hristos aude de la tânăr că „pe toate acestea le-a făcut din tinereţea sa şi a întrebat: Ce-mi mai lipseşte?, Iisus i-a răspuns: „Dacă vrei să fii desăvârşit (adică să te mântuieşti), du-te, vindeţi averile, dă-le săracilor şi vei avea comoară în cer; şi vino de-Mi urmează Mie.” Dar tânărul, auzind cuvântul acesta, a plecat întristat, căci avea multe avuţii.” (Matei 19, 21-22).
Aşadar, tânărul n-a vrut să se mântuiască! A pierdut ultima lui şansă. Întrebarea tânărului către Iisus a fost bună, dar răspunsul ultim al tânărului, care a fost biruit de păgâna strângere de averi, a fost plin de întristare pentru că averea strânsă pe nedrept duce la înstrăinarea de Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi,
Mângâietorul adevăr, că Iisus Hristos este Însăşi sursa vieţii dumnezeieşti: „Căci precum Tatăl are viaţă în Sine, aşa I-a dat şi Fiului să aibă viaţă în Sine”, (Ioan 15, 26) pentru că „în El, în Iisus, locuieşte, trupeşte,toată plinătatea dumnezeirii”, (Coloseni 2, 9) ne aduce în suflet cea mai mare mângâiere.
Viaţa veşnică, la care suntem chemaţi, este calea sfintei jertfe, Iisus Domnul arătându-ne, că mântuirea, ca şi viaţa, sunt acte de multă osteneală. Aşadar, vedem în Sfânta Scriptură că Iisus Hristos, El Însuşi, deci, a prevestit de mai multe ori Pătimirile Sale, (Matei 16, 21; 17, 22-23; 20, 17-19) considerând jertfirea vieţii Sale singura cale de a reda adevărata viaţă a acestei lumi, şi astfel a acceptat, în mod liber şi real să sufere, considerând că moartea Sa este o jertfă de ispăşire adusă lui Dumnezeu pentru toţi oamenii; „Însuşi Domnul gustând moartea pentru fiecare om.” (Evrei 2, 9). Iisus Hristos, Părintele nostru ceresc, prin rostul Întrupării şi Jertfei Sale aici, pe pământ, a eliberat lumea de păcat şi i-a dăruit o viaţă nouă prin înfrângerea morţii şi chemarea păcătoşilor la mântuire, (Marcu 2, 17) de a căuta şi mântui „oaia cea pierdută”, (Luca 19, 12) care suntem fiecare dintre noi, dacă vrem să recunoaştem!
Iubiţi credincioşi,
Iubitori ai Învierii lui Iisus Hristos,
Cei care am fost la biserică în Săptămâna Mare, Săptămâna Pătimirilor lui Iisus Hristos Domnul, am putut auzi şi vedea cum Dumnezeu se descoperă nouă prin Iisus Hristos, care, în lupta cu moartea pe Crucea Golgotei, a fost o biruinţă, care zguduie mereu, din temelii, toate necredinţele adunate la un loc de la începutul lumii.
Aşadar, Învierea lui Iisus Hristos rămâne momentul unic şi suprem al proslăvirii Sale şi al arătării dumnezeirii Sale: „Dumnezeu L-a înviat dezlegând durerile morţii, întrucât nu era cu putinţă ca El să fie ţinut de ea.” (Fapte 2, 24).
Ne aflăm de două milenii în faţa evenimentului unic şi central – Învierea din mormânt a lui Iisus Hristos care a întărit credinţa apostolilor în divinitatea Sa, (Matei 28, 17) adică faptul că Iisus este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, deopotrivă! şi cu mai multă mângâiere, după Înviere, apostolii au înţeles definitiv cine este Iisus Hristos şi ce mare importanţă are opera Sa, adică: „Acest Iisus, pe Care Dumnezeu L-a făcut Domn şi Hristos”, (Fapte 2, 36) a devenit „Piatra din capul unghiului” (Fapte 4, 1) a Bisericii, poporului Noului Legământ, pe care Sfinţii Apostoli au zidit-o după Cincizecime, ca trup tainic al Domnului, prin puterea Duhului Sfânt.
Iubiţi credincioşi,
Din adânc de vremuri, în rânduiala noastră bisericească, din Penticostar, carte cu slujbe, începând cu Ziua Învierii şi până în Prima Duminică după Rusalii, găsim cântări ca acestea: „Paştile cele sfinţite astăzi, nouă s-au arătat. Paştile cele nouă şi sfinte, Paştile cele de taină, Paştile cele preacinstite, Paştile Hristos-Izbăvitorul; Paştile cele fără prihană, Paştile cele mari, Paştile credincioşilor, Paştile care au deschis nouă uşile raiului, Paştile care sfinţesc pe toţi credincioşii.” (Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, pag. 23).
Când Iisus Hristos, a înviat în prima zi a săptămânii, S-a arătat în chip tainic Mamei Sale, Maica Domnului, Maica noastră a tuturora, căreia Iisus, Fiul ei cel preaiubit i-a zis ca un Dumnezeu, biruitor al morţii: „Iar tu, Curată, Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al Tău!” (Penticostar, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1999, pag. 22).
Pentru Maica Domnului, Învierea lui Iisus Hristos a fost atât de neaşteptată încât bucuria aceasta a purtat-o cât a mai trăit pe pământ, în cămara inimii sale de mamă îndurerată: O singură bucurie mare – această bucurie a Învierii lui Iisus – a vindecat inima şi sufletul Maicii Domnului de toate durerile pe care le-a îndurat.
De la bucuria dumnezeiască pe care au trăit-o femeile mironosiţe, când s-au întâlnit cu Iisus după învierea din mormânt, la îndemnurile Sfântului Apostol Pavel, care ne spune şi nouă astăzi: „Bucuraţi-vă pururea întru Domnul – Cel înviat din morţi – şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (Filipeni 4, 5), ne ducem cu gândul la starea de bucurie sau veselie duhovnicească de care trebuie să fie pătruns fiecare dintre noi pentru minunea unică şi irepetabilă de a veni la noi în vatră, Iisus Hristos Domnul, ca să ne fie Frate şi Mântuitor.
Dacă inimile şi sufletele noastre sunt zbuciumate de toate greutăţile ce bântuie neamul nostru, de toate spaimele felurite, spuse şi nespuse, avem asigurarea şi sfatul Marelui Apostol Pavel, care ştie mai bine ca noi, cum stau lucrurile viitoare, zicându-ne pentru liniştire: „De nimic să nu vă îngrijoraţi, ci întru totul faceţi cunoscute lui Dumnezeu cererile voastre prin rugăciune şi cu mulţumire şi pacea lui Dumnezeu care covârşeşte toată mintea, să vă păzească inimile şi cugetele întru Hristos Iisus.” (Filipeni 4, 6-7).
Ziua Învierii lui Iisus Hristos este ziua bucuriei, a veseliei duhovniceşti pentru care s-au întocmit slujbele împărăteşti care se săvârşesc şi la Utrenia din noaptea Sfintelor Paşti. Iată cântarea cea plină de bucurie: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, unuia Celui fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos. Că iată a venit, prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat.”
Şi noi azi, iubiţi credincioşi, din mila şi cu binecuvântarea lui Dumnezeu „lăudăm Învierea lui Hristos, că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a stricat”, iar pe noi ne-a ridicat de la moarte la viaţă.
Pentru aceasta vom rosti împreună: Hristos a înviat din morţi! (Romani 6, 4) Adevărat a Înviat! (Luca 24, 34) Cu moartea pre moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!
După moartea Sa, Domnul nostru Iisus Hristos S-a înfăţişat pe Sine „viu apostolilor Săi, prin multe semne doveditoare, făcându-se văzut lor în răstimp de patruzeci de zile şi vorbindu-le despre cele ale împărăţiei lui Dumnezeu”. Aceasta este mărturia pe care ne-a lăsat-o Sf. evanghelist Luca în cartea sa numită Faptele Apostolilor (1-3) despre Învierea Mântuitorului; iar Sf. evanghelist Ioan, după ce sfârşeşte descrierea venirii Mântuitorului în mijlocul ucenicilor lui, trecând minunat „prin uşile încuiate”, Ioan 20-26 zice: „Şi Iisus a făcut, de faţă cu ucenicii Săi, şi alte minuni, multe, care nu sunt scrise în cartea aceasta, iar acestea s-au scris ca să credeţi că Iisus este Hristos, Fiul lui Dumnezeu, şi crezând, să aveţi viaţă întru numele Lui” – Mai departe în încheierea evangheliei sale, apostolul iubit al Mântuitorului după ce termină descrierea arătărilor lui Iisus în faţa ucenicilor în Galileia, adaugă: „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 20-30; 21-25).
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Este Ziua Învierii, zi sfântă care a aprins în inimile tuturor credincioşilor, flacăra bucuriei dumnezeieşti. Adevărul Învierii Domnului este confirmat pentru istorie şi pentru toate veacurile, prin arătările Mântuitorului de la Înviere până la Înălţarea Sa, precum şi prin cea de pe drumul Damascului, când a avut loc convertirea Sfântului Apostol Pavel. Văzând pe Iisus înviat din morţi, Sfânta Fecioară Maria, maica Sa, glăsuieşte: „Fiul meu şi Dumnezeul meu, măresc Învierea Ta cea mai presus de cuvânt”. „Am văzut pe Domnul şi am vorbit cu El” (Ioan 20-18), spunea ucenicilor Maria Magdalena. Mi-a poruncit să merg la fraţii Lui şi să spun că El se va sui la Tatăl Său şi la Tatăl nostru şi la Dumnezeul Său şi la Dumnezeul nostru. „Am văzut pe Domnul. I-am cuprins picioarele şi ne-am închinat Lui” ziceau femeile mironosiţe care veniseră în zorii zilei să vadă mormântul. Iar „El ne-a poruncit să dăm de veste fraţilor Săi să meargă în Galileia şi acolo Îl vor vedea” (Matei 28, 9-10).
Sfântul Evanghelist Ioan „a crezut” că Mântuitorul a Înviat, după ce a văzut că: „mormântul era gol” (Ioan 20,8) iar Sfântul Apostol Petru precizează că Mântuitorul i s-a arătat „viu” (Luca 24, 34).
„Am văzut pe Domnul”. A mers cu noi pe cale de la Ierusalim la Emaus şi ne-a tâlcuit Scripturile, dovedindu-ne că Hristos trebuia „să pătimească şi să intre în slava Sa” (Luca 24, 13 şi Luca 24, 16), mărturiseau doi dintre ucenicii apostolilor, Luca şi Cleopa. Ei vorbeau cu El, dar nu ştiau că este Mântuitorul. La binecuvântarea şi frângerea pâinii „li s-au deschis însă ochii lor şi au cunoscut că este El; şi El s-a făcut nevăzut de ei” (Luca 24, 30-31). „Într-adevăr, Domnul a Înviat şi S-a arătat Lui Simon”, mărturiseau Apostolii, împreună cu cei ce se ţineau de ei, în faţa celor care veniseră de la Emaus (Luca 24, 33-34).
Tot în Duminica Învierii, Mântuitorul S-a arătat Sfinţilor Apostoli, afară de Toma (Ioan 20, 19-24), când mănâncă împreună cu ei şi le grăieşte: „Vedeţi mâinile şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-mă şi vedeţi că duhul nu are carne şi oase, precum mă vedeţi pe Mine că am . . . Aşa este scris – în lege, în psalmi şi în proorocii – şi aşa se cădea să pătimească Hristos şi a treia zi să învieze din morţi . . . iar voi sunteţi martorii acestora” (Luca 24, 36-48). Când Apostolii au grăit către Toma că l-au văzut pe Domnul, acesta a zis: „Dacă nu voi vedea în palmele lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta lui, nu voi crede” (Ioan 20, 25). După opt zile Toma, văzând mâinile şi coasta Mântuitorului, a dat mărturie de credinţă nu numai în învierea Sa dar şi în dumnezeirea Lui, zicând: „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan 20, 28).
Mântuitorul S-a mai arătat apostolilor la Marea Tiberiadei, când l-a reaşezat pe Petru în apostolat (Ioan 21, 1-12) S-a arătat în Galilea (Matei 28, 16-20), S-a arătat de asemenea la peste cinci sute de fraţi deodată (I Corinteni 15,6). După patruzeci de zile de la Înviere, Mântuitorul era în Ierusalim împreună cu cei unsprezece apostoli precum şi cu Luca şi Cleopa „şi I-a dus afară spre Betania şi ridicându-şi mâinile I-a binecuvântat.Şi pe când îi binecuvânta S-a despărţit de ei şi S-a înălţat la cer. Iar ei, Închinându-se Lui, s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare.Şi erau în toată vremea în templu, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Luca 24, 50-53).
Ultima arătare a Mântuitorului a avut loc pe drumul Damascului la convertirea Sf. Apostol Pavel (Faptele Apostolilor 9, 1-6), care a scris corintenilor: „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Corinteni 15,14) dar „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi” (I Corinteni 15, 20).
Iubiţi fii duhovniceşti,
După înviere, la cea de-a treia arătare în faţa ucenicilor Săi, Domnul nostru Iisus Hristos a mărturisit zicând: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28, 18). Fără îndoială, ca Fiu al Lui Dumnezeu, Mântuitorul nu a fost niciodată lipsit de putere, dar în vremea vieţuirii lui ca om, întru desăvârşită smerenie şi umilinţă, El n-a dat la iveală puterea Sa dumnezeiască. Numai în momentul învierii din morţi, El se arată că „Fiu al lui Dumnezeu întru putere, după Duhul sfinţeniei, prin învierea lui din morţi” (Romani 1,4). Astfel, pe El îl vedem „încununat cu mărire şi cu cinste” (Evrei 2,9); pe El Dumnezeu „L-a făcut şi Domn şi Hristos” (Fapte 2, 26), stăpân şi mântuitor şi „în numele lui se pleacă tot genunchiul; al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de desubt” (Filipeni 2,10). În acest fel, înviind pe Hristos din morţi, Dumnezeu „La aşezat de-a dreapta Sa întru cele cereşti mai presus de toate . . . şi toate le-a supus sub picioarele Lui şi mai presus de toate L-a dat pe El cap al Bisericii” (Efeseni 1, 20-23).
Aşadar, înviind din morţi, Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a întors la viaţa Sa de mai înainte de moarte, în trupul Său omenesc, asemenea fiicei Lui Iair, fiul văduvei din Nain sau lui Lazăr din Betania, pe care Mântuitorul îi înviase din morţi. Aceştia, după oarecare vreme au murit din nou fiindcă ei îmbrăcaseră la înviere „trupul morţii” adică trupurile lor pământeşti supuse osândei morţii din pricina păcatului” (Romani 7, 24). Însă, Domnul nostru Iisus Hristos „a fost dat morţii în trup” cum zice Sf.Apostol Petru, dar „a fost făcut viu în duh” (I Petru 3,18). Mântuitorul a murit în adevăr în trup omenesc dar a înviat în trup dumnezeiesc; a murit în trup pământesc, dar a înviat în trup ceresc; a murit în trup stricăcios, dar a înviat în trup nestricăcios; a murit în necinste, dar a înviat în mărire; a murit în trup sufletesc, dar a înviat în trup duhovnicesc. (I Corinteni 15, 39-50).
Cu trupul Său înnoit şi desăvârşit, deplin înduhovnicit, Domnul Iisus Hristos a trecut prin piatra mormântului sau prin uşile încuiate ale încăperii unde erau adunaţi apostolii. Cu trupul Său îndrumnezeit, El s-a înălţat la cer în văzul ucenicilor lui. În acest fel, prin înviere, S-a descoperit ca adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, Domnul şi Mântuitorul nostru . Pe scaunul măririi împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh şade, şi aici cu noi este, în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28, 20).
Dreptmăritori Creştini,
De la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Domnul nostru Iisus Hristos n-a trecut singur. „Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Histos – prin har sunteţi mântuiţi şi împreună cu El ne-a sculat şi, împreună ne-a aşezat între ceruri, în Hristos Iisus” (Efeseni 2, 4-6). Întrucât Mântuitorul „a gustat moartea pentru fiecare om” (Evrei 2,9), oamenii toţi au fost răscumpăraţi de sub osânda morţii. Aducându-Se pe Sine înaintea Lui Dumnezeu „prinos şi jertfă întru miros de bună mireasmă” (Efes 5,2), Domnul Iisus Hristos S-a înfăţişat Lui Dumnezeu pentru sfinţirea noastra „Sfânt, fără de răutate, fără de pată, osebit de cei păcătoşi, şi fiind mai presus decât cerurile” (Evrei 7, 26). Iar noi, din curăţia Lui „ne-am spălat, ne-am sfinţit, şi ne-am îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (I Corinteni 6, 11).
Astfel din marea Lui dragoste faţă de noi, Dumnezeu iertându-ne greşelile, ne-a dăruit şi viaţă, făcându-ne vii împreună cu Hristos. Iar, dacă „Duhul celui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în noi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile noastre muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în noi” (Romani 8, 11).
Iubiţi credincioşi,
Sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al praznicelor, ziua Învierii Domnului aduce bucurie în toate casele şi în toate inimile credincioşilor. Sfânta Înviere fiind izvorul nădejdii noastre în Dumnezeu şi în învierea cea de obşte la care vom fi şi noi părtaşi, să avem deplină încredere în biruinţa vieţii asupra morţii, a luminii asupra întunericului şi a binelui asupra răului. Având deci în sufletele noastre nădejdea Învierii şi în inimi bucuria veşniciei, în această luminată zi a Sfintelor Paşti şi întotdeauna, cunoscând că „roada Duhului este dragostea, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia” (Galateni 5, 22) să ne străduim a le împlini pe acestea pentru a ne învrednici să devenim „fii ai Învierii” (Luca 20,36).
Să ne întoarcem la credinţa şi puritatea morală a părinţilor şi strămoşilor noştri şi să facem ca bucuria Învierii Domnului să lumineze în spitale, în azile şi orfelinate, în căminele de bătrâni şi penitenciare, precum şi în casele celor lipsiţi şi neajutoraţi. Pe lângă acestea, vă îndemn cu cuvintele Sfântului Apostol Pavel, ca: „la toate câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt de drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubire, câte sunt cu nume bun, la orice faptă bună şI de laudă, la acestea să vă fie gândul” (Filipeni 4,18).
Astăzi, este „Ziua Învierii, popoare bucuraţi-vă” pentru că:
„Hristos din morţi a înviat
Şi lumea-ntreagă a mângâiat
Şi dacă El n-ar fi venit
Nici lumea n-ar fi mântuit
Fă ca din moarte să’nviem
De Tine să ne-apropiem
Hristos din morţi a înviat
În veci să fie lăudat !”
O dată cu acest cuvânt de învăţătură, povăţuire şi părintesc îndemn, la această mare bucurie a Învierii Domnului, al vostru păstor de tot binele voitor, şi fără încetare către Domnul rugător, vă întâmpină cu binecuvântări arhiereşti şi tradiţionalul:
şi tuturor drept-măritorilor creştini din eparhia noastră,
har, milă, pace şi bucurie din preaplinul darurilor Învierii Mântuitorului Hristos, iar de la Noi arhiereşti
binecuvântări şi cele mai alese doriri de tot binele mântuitorHristos a înviat!Adevărat a înviat!
„Iată, au venit la tine, Sioane, fiii tăi, ca nişte făclii de Dumnezeu luminate, de la apus şi de la miazănoapte, şi de la mare, şi de la răsărit,întru tine binecuvântând pe Hristos, în veci” 1.
Preaiubiţi fraţi şi surori în Domnul,
Iată‑ne întruniţi în marea şi unica familie a tuturor celor ce‑L căutăm, precum odinioară apostolii şi femeile purtătoare de aromate, pe Hristos, Cel răstignit pe Cruce şi aşezat în mormânt de „Iosif cel cu bun chip” şi de Nicodim. Stăruie încă în sufletele şi în inimile noastre icoana coborârii Domnului de pe Cruce şi prohodirea Sa în Vinerea Mare, prin glasuri îngereşti, care deschid priveliştea sfântă a unei suave şi dulci primăveri spirituale. Astfel, ni se deschide perspectiva unei adevărate întâlniri, atât de mult dorită şi mult aşteptată, cu Domnul Însuşi.
Această întâlnire cu Cel ce a fost aşezat în mormânt nou este acum marea taină a vieţii noastre, căci nu vedem un trup sfânt adormit, ci pe Mântuitorul biruitor asupra morţii, prin slăvita Sa Înviere cea de a treia zi. Acest adevăr al vieţii veşnice, Învierea Domnului, se afirmă şi se mărturiseşte în crezul nostru atunci când spunem: „Hristos a Înviat! Adevărat a Înviat!”. Iar în Simbolul credinţei întărim aceasta prin cuvintele: „Şi a înviat a treia zi, după Scripturi”. Dumnezeiescul Vasile cel Mare, de la a cărui mutare la ceruri sărbătorim anul acesta în Biserica noastră 1.630 de ani, ne învaţă legătura dintre Învierea Domnului şi viaţa noastră. Hristos „înviind a treia zi şi cale făcând oricărui trup la învierea cea din morţi, că nu era cu putinţă a fi ţinut sub stricăciune Începătorul vieţii, făcutu‑S‑a începătura celor adormiţi, Întâiul Născut din morţi, ca să fie Însuşi tuturor în toate”2.
Astfel, prin sfintele şi mântuitoarele Sale Patimi, Domnul Hristos ne arată plinătatea slavei Sale! Trecând prin moartea cu trupul la biruinţa ei, Mântuitorul schimbă şi sensul morţii noastre, făcându‑Se „începătură celor adormiţi” (I Cor. 15, 21). „Pe cei adormiţi întru Iisus îi va aduce împreună cu El” (I Tes. 4, 14), iar „dacă morţii nu înviază, nici Hristos n‑a înviat” (I Cor. 15, 16), căci dacă „nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plâns decât toţi oamenii” (I Cor. 15, 19). Învierea Mântuitorului este mărturia de nezdruncinat a puterii vieţii veşnice asupra morţii, este semnul de netăgăduit al libertăţii Celui ce a zdrobit puterea iadului cu Crucea Sa şi i‑a dezrobit pe cei pe care „frica morţii îi ţinea în robie”, „căci trebuie ca acest trup stricăcios (al oamenilor) să se îmbrace în nestricăciune şi acest (trup) muritor să se îmbrace în nemurire… atunci va fi (împlinit) cuvântul care este scris: Moartea a fost înghiţită de biruinţă” (I Cor. 15, 53-54) .
Aşa înţelegem mai adânc, mai aproape de sensul autentic al vieţii veşnice, Învierea Mântuitorului ca dar tainic şi de nepătruns doar cu mintea, pe care frumoasa cântare pascală îl afirmă atât de convingător: „Cu trupul adormind, ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând; Paştile nestricăciunii, lumii de mântuire”3 . „Într‑adevăr, moartea nu vine din însăşi fiinţa lui Iisus, ci din marea Lui iubire pentru noi”4 . Luminaţi de harul Învierii, înţelegem acum de ce nu suntem doar trupuri trecătoare şi muritoare, ci „temple ale Duhului Sfânt” (I Cor. 3, 16), instrumente ale veşniciei, „clavecin oferit Marelui Muzician al lumii”5, ca să interpretăm armonioasa simfonie a bucuriei Împărăţiei lui Dumnezeu, sub a cărei cerească boltă „nu mai este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”. Prin Învierea Sa din morţi, Mântuitorul ne redă tăria credinţei în nemurire, invitându‑ne să mărturisim aceasta cu Sfântul Apostol Pavel: „Unde‑ţi este, moarte, biruinţa ta? Unde‑ţi este, moarte, boldul tău?” (I Cor 15, 55). De aceea, împreună cu toţi cei încredinţaţi de adevărul Învierii Domnului, pentru propria noastră înviere, exclamăm astăzi cu Sfântul Ioan Gură de Aur: „Înviat‑a Hristos şi iadul a fost nimicit. Sculatu‑S‑a Hristos şi au căzut diavolii… Înviat‑a Hristos şi viaţa stăpâneşte. Înviat‑a Hristos şi niciun mort nu este în groapă, că începătură S‑a făcut celor adormiţi”6.
Când „murim în Hristos, intrăm pe căile Învierii”, căci este, iubiţi părinţi duhovniceşti şi preacinstiţi fraţi şi surori în Domnul, minune a minunilor, dărnicia cerească faţă de noi, pământenii, „să trăieşti, să mori, să înviezi, să treci de la trupul morţii la trupul slavei”7 . Dumnezeu, prin Învierea Fiului Său, Mântuitorul nostru, cheamă firea noastră supusă păcatului şi morţii „de la moarte la viaţa întreagă”8 şi, aşa precum fierul atingându‑se de foc ia culoarea sa, „la fel şi trupul, după ce L‑a primit în el pe Cuvântul (Hristos) de viaţă făcător, s‑a eliberat de stricăciune. Astfel, Hristos S‑a îmbrăcat cu trupul nostru pentru a‑l vindeca de moarte”9.
Preaiubiţi credincioşi şi credincioase,
Am stăruit asupra înţelesului duhovnicesc al Învierii Mântuitorului Hristos pentru viaţa noastră, întrucât avem tentaţia să reducem dumnezeiescul la omenesc şi „Taina tainelor” la un eveniment strălucitor doar în sens trecător, o sărbătoare a bucuriilor omeneşti, fără a‑L mai căuta pe Hristos cel Înviat din morţi, fără a‑i mai chema „împreună cu noi”, prin credinţă şi prin lumina pascală ce‑o purtăm în mâini, pe cei adormiţi, ca odinioară moşii şi strămoşii noştri, şi nici nu mai dorim curăţia sufletească şi pe cea trupească, spre a se evidenţia firea pascală a vieţii noastre.
Firea pascală a vieţii noastre nu este doar o expresie teologică de neînţeles pentru cei mai mulţi dintre noi, ci este starea de fericire maximă, de bucurie netrecătoare şi neştearsă din inimile noastre, asemenea celui mai înălţător moment pe care‑l vede mama când aduce pe lume om, prunc, viaţă!
Paştile înseamnă, mai întâi, ieşirea noastră de sub „lespedea grea”, care este piatra de pe „mormântul” sufletesc, la lumina zilei şi la întâmpinarea fraţilor noştri, toţi oamenii, pe care Dumnezeu ni‑i arată astăzi luminoşi, înfrumuseţaţi, plini de bucuria iubirii, izbăviţi de frica urii şi de teama răului, de păcatul dezbinării fraţilor de fraţi, căci cu toţi formăm o singură familie, un singur neam creştin şi ospitalier, generos şi harnic.
Fraţi şi surori în Domnul,
Multe sunt înţelesurile praznicului sfânt al Învierii Domnului pentru noi toţi şi pentru fiecare în parte, din toate comunităţile parohiale şi mănăstireşti ale eparhiei noastre.
După datina sfântă, încercăm să ne oprim însă la un aspect din viaţă mai apropiat de starea noastră de acum.
În anul Domnului 2009, iată, suntem împreună în această viaţă, cu multe bucurii, cu multe împliniri, dar şi cu multe încercări. Teama ce ne încearcă se pare că este grija de mâine, care ne întunecă şi ziua de astăzi! Noi vedem cu toţii pe cei, fără de voia lor, suferinzi, săraci, străini ori nedreptăţiţi. Dar şi ei, şi alţii ca ei, uită că nu suntem singuri în astfel de încercări, ci cu Mântuitorul, Care întotdeauna îi caută, îi cheamă şi îi mângâie pe „cei mici”, pe cei împovăraţi şi pe cei ce au greşit. Îi cheamă la Sine. Îi cheamă „să‑i vindece, să‑i hrănească, să‑i ierte”.
Simţim aceasta la tot pasul, vedem aceasta în toate parohiile, mănăstirile, asociaţiile creştine, în şcolile şi în casele dumneavoastră, „uşi” ale sufletului sau ale casei deschise de Domnul pentru cei încercaţi în viaţă.
Criza economică pe care suntem nevoiţi să o traversăm poate deveni o obsesie, o mare dezamăgire şi o suferinţă greu de asumat, mai ales de cei neputincioşi, de către tineri ori bătrâni, singuri şi neajutoraţi. Ea poate fi însă depăşită creştineşte. Când ne preocupăm excesiv doar de bunurile materiale, înseamnă că am pierdut sensul credinţei şi puterea de a învia dragostea faţă de aproapele. Dacă nu vom fi în criză morală, atunci vom descoperi „comoara ascunsă” a generozităţii în noi, prin credinţă şi hărnicie, făcând din bunătatea iubirii de oameni o adevărată bogăţie netrecătoare.
Hristos Domnul, în Biserica Sa, a arătat cauza crizelor umane, care este egoismul excesiv. Efectul crizelor dintre oameni se depăşeşte prin comuniunea tuturor celor ce fac parte din aceeaşi familie umană, iar firea noastră, pervertită prin prea marea iubire de sine, o vindecă tot Domnul, prin filantropie, adică prin dumnezeiasca iubire faţă de tot omul. Astfel, în spaţiul sacru al vieţii, în Biserică, în lumea care se orientează după învăţăturile bisericeşti, nu mai este loc prioritar pentru criza de bunuri materiale, ci se deschide perspectiva bogăţiei frăţietăţii reale şi a solidarităţii, ca stare socială plină de optimism şi de redresare reală a vieţii noastre. Viaţa trăită prin faptele filantropiei este începutul învierii speranţei şi exerciţiul lucrării iubirii dumnezeieşti, în cadrele căreia nu mai au loc faptele rele, atitudinile egoiste ori pătimaşe. Viaţa înţeleasă prin filantropie înseamnă apropierea de semenul nostru, ca de Hristos cel Înviat din morţi! Înseamnă vindecarea prin credinţă şi redresarea noastră prin hărnicie şi milostenie, înseamnă viaţă înviată la rosturile ei veşnice, înseamnă bucurie din bucuria Mântuitorului Care văzându‑le pe curajoasele mironosiţe căutându‑L dis‑de‑dimineaţă, în ziua Învierii Sale din morţi, le‑a binevestit bucuria: „Bucuraţi‑vă!” (Matei 28, 9).
Iubiţilor,
Să încercăm şi noi să facem un pas către iubirea de oameni, acum şi astăzi, de Sfintele Paşti, în toate familiile creştine din eparhie, în toate sufletele creştineşti, de toate vârstele şi de toate stările sociale.
Este momentul să apreciem şi să înmulţim semnele ajutorării fraţilor încercaţi în viaţa lor, de către păstorii sufleteşti din parohii şi de la toate aşezămintele filantropice ale eparhiei noastre. Prin zelul păstorilor şi prin mărinimia şi dărnicia mulţimii credincioşilor noştri, se vindecă, zi de zi şi clipă de clipă, multe răni sufleteşti şi trupeşti. Aşezămintele filantropice sunt „oaze” autentice ale învierii dragostei de tot omul şi „pepiniere” ale iubirii milostive din iubirea jertfelnică a Domnului.
Astfel, toţi participanţii la această sfântă şi luminoasă zi pascală intrăm în bucuria Învierii, în starea de mărturisitori ai iubirii lui Dumnezeu pentru toată lumea aceasta.
Prin toate mărturiile credinţei, prin toate faptele bune, prin toate semnele filantropice, prin toate îmbrăţişările sincere, în locul pizmuirilor regretabile, prin toate actele profunde ale iertării, din inimă, a tuturor celor ce ne‑au supărat sau i‑am supărat, ne‑au făcut rău sau le‑am făcut rău, să intrăm cu adevărat „în bucuria Domnului nostru: şi cei dintâi, şi cei de‑al doilea… Bogaţii şi săracii împreună, bucuraţi‑vă… Gustaţi toţi din ospăţul credinţei; împărtăşiţi‑vă toţi din bogăţia bunătăţii”10.
Cu aceste semne ale dragostei, să ne vindecăm de orice fel de încercare, de suferinţă şi de moarte! Să ne umplem sufletele de speranţa reînvierii firii optimiste a românului, bun şi iertător, a creştinului care‑şi îmbrăţişează semenul de departe şi de aproape.
Cu aceeaşi sfântă îmbrăţişare, vă întâmpinăm pe toţi sfinţiţii slujitori, cinul nostru monahal şi pe toţi iubiţii noştri credincioşi şi credincioase din toate parohiile şi mănăstirile, din toate localităţile.
Cu nespusă bucurie, vă vestim prelungirea sărbătorii pascale, mai ales în zilele de 2 şi 3 mai a.c., la Duminica Mironosiţelor, când vom fi, cu ajutorul lui Dumnezeu, şi în prezenţa şi cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi ale altor invitaţi din ţară şi din străinătate, mărturisitorii evenimentului privind proclamarea cinstirii Sfântului Atanasie, Patriarhul Constantinopolului, în eparhia noastră şi în toată Biserica Ortodoxă Română. Sfântul Atanasie a păstorit sufletele înaintaşilor noştri 12 ani la Galaţi, în timpul lui Vasile Lupu. Numele lui înseamnă nemuritor! Tot cu acest prilej, vom venera şi moaştele Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, de la care am învăţat rugăciunea neîncetată adresată Mântuitorului, care preface întunericul greşelilor noastre în lumină aducătoare de har, de binecuvântare şi de milostivire cerească.
Să ne ajute Hristos Domnul, Cel înviat din morţi, să petrecem cu bucurie şi cu sănătate, în pace şi în iubire creştinească, filantropică, cu toţi semenii, Sfintele Paşti!
Să fim cu toţii buni, iertători şi milostivi!
Hristos a înviat!
Adevărat a înviat!
Al vostru de tot bine doritor şi către Domnul rugător,
† Casian,
Episcopul Dunării de Jos
1. Slujba Învierii, stihiră la Cântarea a 8-a, Penticostar, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1999, p. 21.
2. Liturghia Sfântului Vasile cel Mare, în Liturghier, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2008, p. 235.
3. Slujba Învierii, Luminânda, Penticostar, ed. cit., p. 22.
4. Olivier Clément, Trupul morţii şi al slavei, Ed. Christiana, Bucureşti, 1996, p. 97.
5. Ibidem, p. 122.
6. Slujba Învierii, Cuvânt de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur, în Penticostar, ed. cit., p. 25.
7. Olivier Clément, op. cit., p. 123.
8. Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catihetic, în Scrieri, II, col. P.S.B., nr. 30, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1998, p. 32.
9. Sf. Chiril al Alexandriei, Omilii la Evanghelia după Luca, V, 19, apud Olivier Clément, op. cit., p. 98.
10. Slujba Învierii, Cuvânt de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur, în Penticostar, ed. cit., p. 25.
† LUCIAN din mila lui Dumnezeu Episcop al Caransebeşului
Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini, binecuvântare, bucurie şi pace de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Domnul nostru Iisus Hristos
HRISTOS A ÎNVIAT!
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Cu ajutorul lui Dumnezeu şi în acest an am fost învredniciţi să ajungem la măritul praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, la „această aleasă şi sfântă zi, cea dintâi a săptămânii, împărăteasă şi doamnă, … sărbătoare a sărbătorilor…”. [1]
La Sfintele Paşti, mai mult decât la celelalte sărbători, se cuvine să-L lăudăm şi bine să-L cuvântăm pe „Cel ce cu înţelepciune a zidit toată făptura”, pe Cel ce ne-a binecuvântat iarăşi „calea postului” de am săvârşit lupta cea bună. Astăzi, împreună cu „Fiul Său cel iubit” întru care bine a voit, să ne arătăm şi noi „biruitori asupra păcatului, capetele nevăzuţilor balauri pururea să le sfărâmăm” şi să ne arătăm mulţumitori pentru că „fără de osândă am ajuns să ne închinăm şi Sfintei Învierii lui Hristos”.[2]
Dreptmăritori creştini şi creştine,
Stihurile Paştilor pe care le auzim rostindu-se la Sfintele Slujbe în toată săptămâna luminată, ne întăresc pe noi cei care suntem şi dorim să rămânem bine credincioşi. Ele devin binecuvântare, viaţă, lumină şi Adevăr Revelat, pentru creştinul ancorat în Dumnezeu. Dar, în acelaşi timp, primele versete din psalmul 67 al profetului şi regelui David – care formează ceea ce numim noi astăzi în rânduiala slujbei Învierii, stihurile Paştilor, sunt sau pot deveni sentinţe ale Dreptului Judecător, blestem sau pedeapsă pentru cei care preferă să călătorească spre „întunericul cel mai dinafară” şi pe calea morţii. În toate bisericile ortodoxe din întreaga lume răsună în „săptămâna luminii, bucuriei şi Învierii” aceste stihuri care sunt o binecuvântare, dar pot deveni şi blestem. Iată cum profeţia lui David s-a împlinit în noaptea Sfântă când „iadul s-a prădat” şi „noi am înviat”:
„Înviază Dumnezeu, risipindu-se vrăjmaşii Lui şi fugind de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe Dânsul. Precum se împrăştie fumul şi nu mai este; precum se topeşte ceara de la faţa focului. Aşa pier păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu, iar drepţii se veselesc”.[3]
Observăm în aceste stihuri, în aceste sentinţe divine, că Dumnezeu voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască, să creadă în Lumină şi să umble drept în căile Lui. Încă din Vechiul Testament poporul ales a primit din partea Domnului binecuvântarea şi blestemul, prin aşezămintele, hotărârile şi legile pe care le-a aşezat Domnul între Sine şi fiii lui Israel prin Moise, pe Muntele Sinai, zicând: „De veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi şi plini poruncile Mele…; Voi trimite pace pe pământul vostru şi nimeni nu vă va tulbura…; Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvânta…; Voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru şi sufletul Meu nu se va scârbi de voi. Voi umbla printre voi, Voi fi Dumnezeul vostru şi voi poporul Meu. Iar de nu Mă veţi asculta şi de nu veţi păzi aceste porunci ale Mele, … atunci şi Eu îmi Voi întoarce faţa împotriva voastră şi veţi cădea înaintea vrăjmaşilor voştri; vor domni peste voi duşmanii voştri şi veţi fugi când nimeni nu vă va alunga”.[4]
Tot în Legea lui Moise, în cartea a cincea, în Deuteronom, citim la capitolul 30 următoarele cuvinte: „Iată Eu astăzi ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul, poruncindu-ţi astăzi să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să umbli în toate căile Lui şi să împlineşti poruncile Lui, hotărârile Lui şi legile Lui, ca să trăieşti … Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte ţi-am pus eu astăzi înainte şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, să asculţi glasul Lui şi să te lipeşti de El; căci în aceasta este viaţa ta şi lungimea zilelor tale”.[5]
Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,
Atât Moise în Pentateuh, cât şi David în psalmii săi nemuritori, subliniază voia lui Dumnezeu, dragostea şi binecuvântarea Domnului pentru cei drepţi, pentru cei cu inima bună, care Îl doresc şi Îl caută neîncetat „pe Domnul şi Stăpânul vieţii”. Dar aceste versete citate mai sus, ne arată şi faptul că „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi şi curaţi cu inima le dă har peste har”. Cei tari la cerbice, învârtoşaţi şi netăiaţi împrejur la inimă şi la minte vor cădea sub blestemul divin, iar drepţii se vor bucura şi veseli înaintea lui Dumnezeu, care a făcut această zi spre desfătare duhovnicească, zi care începe şi nu se mai termină, ziua veacului ce va să fie, ziua Învierii lui Hristos şi a învierii noastre, „cea dintâi a săptămânii” sau „a opta”, fără de sfârşit.
Să încercăm la acest praznic al Luminii lui Hristos care luminează tuturor, „să umblăm cât avem Lumină”, „să credem în Lumină”, ca să devenim „fii ai Luminii”.[6]
Să fugim neîncetat, în toată viaţa noastră, de întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de păcat, curăţindu-ne simţirile, părăsind răutăţile ca să primim binecuvântarea Domnului, viaţă din belşug şi lumină din Lumina Învierii Lui.
Stihurile Paştilor să rămână pentru noi sentinţe divine la care, mai ales în aceste zile de Praznic, să medităm şi cu toţii să conştientizăm că Învierea lui Hristos este bucurie şi veselie pentru cei drepţi, iar pentru vrăjmaşii lui Dumnezeu, pentru cei ce-L urăsc pe Dânsul, pentru păcătoşii care nu doresc pocăinţa şi întoarcerea pe Calea Vieţii, Învierea Mântuitorului este risipire, împrăştiere, fugă şi pieire veşnică.
Iubit popor creştin,
Să rămânem aproape de Dumnezeu, să-L căutăm, să-I binecuvântăm Numele şi Împărăţia, ca să primim în veci binecuvântarea Lui, harul şi iubirea Sa de oameni şi întăriţi duhovniceşte, să întrebăm şi totodată să răspundem cântând, strigând, glas înălţând, grăind şi zicând: Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu, Care faci minuni.[7] AMIN.
ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor şi către Domnul pururea rugător,
† LUCIAN EPISCOPUL CARANSEBEŞULUI
NOTE
[1] Cântarea a VIII-a din Canonul Învierii;
[2] Rugăciunea amvonului, Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite;
[3] Psalmul 67, 1-3 şi Slujba Învierii;
[4] Levitic 26, 2-17 (Binecuvântarea şi blestemul);
[5] Deuteronom 30, 15-16 şi 19-20; [6] Ioan 12, 35-36;
[7] Prochimenul cel mare din Slujba Învierii.
Cât este de sfântă această noapte de mântuire! Cât este de strălucit acest praznic al praznicelor! Cu câtă bucurie am cântat: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase! O, Înţelepciunea şi Cuvântul şi Puterea lui Dumnezeu. Dă-ne nouă să ne împărtăşim cu Tine, mai adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale!” (Troparul al 2-lea, Cântarea a 9-a de la Utrenia Învierii). Da, iubiţi credincioşi, aceasta este bucuria noastră, aceasta este şi nădejdea noastră: bucuria că în această noapte sfântă Hristos cel răstignit a înviat şi noi toţi suntem părtaşi ai învierii Sale şi nădejdea că ne vom împărtăşi cu Domnul, mai adevărat, adică mai deplin, în Împărăţia Sa, în veşnicie – căci ziua cea neînserată, ziua cea fără de sfârşit este veşnicia.
Şi pentru că noaptea aceasta este atât de înălţătoare, este „împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor”, după cum împreună am cântat, vă adresez chemarea să stăruim puţin asupra unui înţeles adânc al acestei sărbători şi anume acela că Hristos cel înviat, pe care astăzi îl slăvim, este însăşi viaţa şi izvorul vieţii noastre.
Despre faptul că Hristos este viaţa şi izvorul vieţii avem mărturii atât din Vechiul Testament, precum ne spune psalmistul „că la Tine este izvorul vieţii, întru lumina Ta vom vedea lumină” (Ps. 35,9), cât şi în Noul Testament, prin mărturisirile lui Hristos Domnul şi prin cele ale sfinţilor apostoli. Astfel, mărturisind despre Sine, Mântuitorul Hristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6), precum si „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi” (Ioan 11,25), de asemenea „Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi şi cel ce crede în Mine nu va înseta niciodată” (Ioan 6,35). Mărturisind despre rostul întrupării Sale în lume, rost pentru noi, oamenii, Hristos a spus „Eu am venit ca viaţă să aibă şi din belşug să aibă” (Ioan 10,10), sau „Eu le dau viaţa veşnică şi nu vor pieri în veac” (Ioan 10, 28).
Tot astfel avem mărturiile sfinţilor apostoli; Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan spune: „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (Ioan 1,4), iar Sfântul Apostol Pavel scrie: „Iar când Hristos, Care este viaţa voastră, Se va arăta, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru slavă” (Col. 3,4).
Noi, credincioşii, avem cu toţii convingerea că lumea întreagă este creaţia lui Dumnezeu şi noi, oamenii, suntem zidiţi de El. Şi, totuşi, în viaţa de zi cu zi, cei mai mulţi dintre noi nu trăim cu sentimentul că existăm prin Dumnezeu, că El este viaţa noastră. În mod deosebit în civilizaţia contemporană – mai pregnant decât în civilizaţiile trecute – avem sentimentul că trăim prin noi înşine. Aceasta este drama umanităţii, aceasta este drama fiecăruia dintre noi. De aceea şi moartea ni se înfăţişează atât de hidoasă, atât de nenaturală, am putea spune atât de imposibilă. Atunci când cineva drag nouă moare, când ne aflăm în faţa trupului neînsufleţit, acceptăm raţional acest lucru, dar în adâncul fiinţei noastre ne apare ca imposibil de primit ca cel sau cea care a existat, cel sau cea care a avut o prezenţă atât de personală, unică şi atât de concretă, să nu mai existe, să dispară. Şi acest adânc al simţirii noastre este just. Dumnezeu nu a creat moartea, El a creat viaţa. Moartea nu este naturală, este un accident şi este în mod esenţial „împotriva naturii”. Moartea a intrat în lume atunci când îngerul cel mai strălucitor din cer şi-a dorit să fie asemenea cu Dumnezeu, dar fără Dumnezeu, şi-a dorit puterea prin sine însuşi, zicând: „sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi” (Is. 14,14). Aceasta a fost căderea lui şi astfel diavolul a devenit stăpânul morţii, căci el a pus început ieşirii din legătura cu Dumnezeu, întoarcerii spre sine însuşi, iar creatura, fiind făcută din nimic, este nimic în sine însăşi.
Tot astfel au fost ademeniţi protopărinţii noştri Adam şi Eva, ca să încalce porunca lui Dumnezeu, să mănânce din rodul pomului din care Dumnezeu îi oprise să mănânce, spunându-le că mâncând din acest rod „veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Fac. 3,5).
Această ispită de a fi ca Dumnezeu prin tine însuţi este puterea cu care diavolul stăpâneşte lumea. Acesta este însuşi păcatul – întrucât există un singur păcat, chiar dacă sunt multe formele pe care le îmbracă – păcatul uitării de Dumnezeu, al existenţei de sine însuşi, al lipsirii de Dumnezeu. Când modul nostru de a fi se întemeiază pe lipsirea de Dumnezeu, atunci noi înşine devenim centrul vieţii noastre, noi devenim stăpâni ai noştri şi ai bunurilor noastre dar, nemărturisit şi nelămurit, simţim că totul ne scapă, chiar şi propria noastră viaţă. A înainta în îndepărtarea de Dumnezeu, a înainta spre egoismul propriu, înseamnă a înainta spre vid. Aceasta este în mod real moartea noastră, moartea noastră spirituală şi din aceasta ne cheamă Dumnezeu să înviem.
Cunoscând neputinţa firii omeneşti şi nevrând să-i lase pe oameni pierzării, Dumnezeu a găsit şi calea stricării lucrării diavolului şi mântuirii noastre din stăpânirea lui. Această cale era peste putinţa noastră de înţelegere, întru totul minunată şi mai presus de fire. Iar această cale este naşterea duhovnicească, naşterea din duh.
Noi ne naştem trupeşte şi murim trupeşte, cu această moarte care ne izbeşte prin ceea ce este împotriva firii, împotriva vieţii. Prin această moarte, însă, Dumnezeu a întors existenţa noastră înspre bine, întrucât murim păcatului, punem sfârşit firii muritoare, firii în care s-a înscris legea păcatului, firii care se îndepărtează de Dumnezeu. Această moarte este despărţirea sufletului de trup şi poartă durerea şi întristarea oricărei despărţiri, a oricărei rupturi. Trupul moare, se descompune, sufletul însă nu dispare, nu se întoarce în neant, căci darul pe care l-a dat Dumnezeu rămâne în veşnicie.
Care este, însă, starea sufletului în veşnicie? Sufletul este mort sau viu, iar starea lui nu se determină la momentul morţii, sau după moarte, ci se determină aici, în viaţa noastră pământească. Pentru aceasta Hristos şi Biserica ne cheamă să învieze sufletele noastre. Acest cuvânt l-a spus Mântuitorul lui Nicodim, zicându-i: „Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea să vadă împărăţia lui Dumnezeu. Iar Nicodim a zis către El: Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Oare poate să intre a doua oară în pântecele mamei sale şi să se nască? Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este şi ce este născut din Duh, duh este” (Ioan 3,3-6).
Naşterea de sus de care vorbeşte Mântuitorul Hristos este Sfântul Botez. Prin Botez, adică prin scufundarea omului în apă în numele Sfintei Treimi, se produce moartea omului vechi, a omului trupesc, stăpânit de legea păcatului şi renaşterea lui la viaţa adevărată, care este viaţa în duh. Noi, cei ce am primit Taina Sfântului Botez, nu am înviat prin Botez, ci am renăscut, ne-am născut în duh, iar viaţa noastră de aici înainte este un drum spre înviere. Noi creştem spre învierea sufletelor noastre prin îndepărtarea de păcat, prin curăţie şi prin câştigarea virtuţilor. „Dar ca să fie posibilă această creştere, Însuşi Hristos continuă să fie cu noi în stare de jertfă şi de înviere şi ne comunică starea Sa de jertfă şi de înviere printr-o eficienţă tot mai mare, pe măsura creşterii noastre duhovniceşti” (Stăniloae, Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, p. 32, EIBM BOR, Bucureşti, 1997).
Iată de ce Hristos este viaţa şi izvorul vieţii noastre. Hristos este izvorul vieţii noastre nu doar pentru faptul că noi suntem creaţi de Dumnezeu, căci dacă această viaţă sfârşeşte în moarte ea ar fi zadarnică şi absurdă. Hristos este izvorul vieţii în special pentru că prin învierea Sa din morţi, pe care o sărbătorim în această noapte sfântă, a făcut posibilă renaşterea noastră duhovnicească şi pentru că, apoi, ne susţine pe parcursul drumului nostru spre înviere, prin aceea că ni se împărtăşeşte El Însuşi prin Sfânta Împărtăşanie şi ne împărtăşeşte harul Său în celelalte Sfinte Taine, în rugăciuni şi în binecuvântări.
Această viaţă nouă în Hristos ni se dă în dar, un dar, însă, care trebuie păstrat şi dezvoltat prin străduinţa noastră. Sfântul Grigorie de Nazianz scrie: „puterea Botezului trebuie înţeleasă ca o învoire cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă şi pentru o vieţuire mai curată” (cf. Stăniloae, ibidem, p. 39). De aceea, pe măsură ce înaintăm în viaţa conştientă, devenim responsabili de modul în care ne rânduim viaţa noastră, dacă păstrăm sau nu harul dat nouă prin Sfântul Botez.
Datori suntem în toată vremea să luăm aminte la viaţa noastră şi să nu ne mulţumim cu faptul că suntem botezaţi, ci să facem faptele credinţei, ca din aceste fapte să cunoaştem cum ne înfăţişăm înaintea lui Dumnezeu, după cum ne îndeamnă şi Sfântul Apostol Pavel: „Aşadar, acestea zic şi mărturisesc în Domnul, ca voi să nu mai umblaţi de acum cum umblă neamurile – adică necredincioşii – în deşertăciunea minţii lor, întunecaţi fiind la cuget, înstrăinaţi fiind de viaţa lui Dumnezeu, din pricina necunoştinţei care este în ei, din pricina împietririi inimii lor; aceştia petrec în nesimţire şi s-au dat pe sine desfrânării, săvârşind cu nesaţ toate faptele necurăţiei. Voi însă n-aţi învăţat aşa pe Hristos” (Ef. 4, 17-20).
Datori suntem să facem faptele credinţei şi să ne curăţim sufletele noastre prin Taina Spovedaniei şi să primim Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos prin Taina Cuminecării, aşa cum mulţi dintre dumneavoastră aţi şi făcut în aceste zile.
Să rugăm pe Hristos Domnul să ne binecuvinteze pe noi toţi şi să ne facă pe toţi părtaşi învierii Sale în Împărăţia cea cerească. Amin.
Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini, har şi pace de la Dumnezeu, iar de la Noi arhierească binecuvântare!
,,Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând, şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.
(Troparul Praznicului)
HRISTOS A ÎNVIAT!
Iubiţii mei fii sufleteşti,
Trăim în aceste preafrumoase zile bucuria praznicului aducător de mântuire, Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, praznic pe care noi, credincioşii, îl simţim în fiecare an ca pe un minunat dar ceresc. Iată că, după ce am trăit sufleteşte împreună cu Hristos în Săptămâna Patimilor Sale, astăzi, în luminata zi a Învierii, ne înălţăm şi ne bucurăm cu El, aşa cum mărturisim într-o cântare a praznicului: ,,Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat”. În faţa puterii dumnezeieşti, piatra mormântului şi însăşi stăpânirea morţii au fost biruite a treia zi după Scripturi. ,,Unde îţi este moarte, biruinţa ta? Unde-ţi sunt chinurile tale ?” – se întreba proorocul Osea, cu sute de ani mai înainte, văzând cu duhul Învierea lui Hristos şi nimicirea puterii morţii (Osea 13, 14). Mântuitorul Hristos ne-a arătat, astfel, calea prin care suferinţa poate fi biruită, Golgota poate fi convertită în bucurie şi moartea poate fi transfigurată în viaţă.
Iubiţi părinţi slujitori ai sfintelor altare şi fraţi creştini,
Dumnezeu a creat viaţa cu scopul ca ea să crească, să se dezvolte, nicidecum să sfârşească prin pieire. El a dat naştere vieţii nu pentru a se ajunge la distrugeri prin moarte, ci dimpotrivă, ca ea să vădească în lumea zidită plinătatea vieţii celei dumnezeieşti, după cum grăieşte Scriptura : ,,Căci Dumnezeu n-a făcut moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viaţă şi făpturile lumii sunt izbăvitoare. Întru ele nu este sămânţă de pieire şi moartea n-are stăpânire asupra pământului” (Înţel. lui Solomon I, 13-14). Tot în Sfânta Carte ni se spune că ,,Dumnezeu a zidit pe om spre nestricăciune şi l-a făcut după chipul fiinţei Sale. Iar prin prizma diavolului moartea a intrat în lume …” (Înţel. lui Solomon II, 23-24). Aşadar, intenţia temeinică a Creatorului a fost şi rămâne ca viaţa să înflorească şi nicidecum să se distrugă. ,,Dumnezeu l-a zidit pe om spre nestricăciune”. Pe el şi toată făptura. Dacă vedem că moartea este, totuşi, o realitate şi lucrează în toate cele ce ne înconjoară, aceasta nu se întâmplă datorită intenţiei Ziditorului, ci în urma unui accident, în urma unei rele întâmplări, păcatul. Păcatul a pătruns în lume pe calea unei libertăţi omeneşti, pe care pizma celui viclean a înşelat-o. Ne gândim la întâiul om zidit de Dumnezeu, la Adam şi la căderea lui în păcat şi în moarte, în acelaşi timp.
Omul cel dintâi – Adam – a fost zidit de Dumnezeu ca o fiinţă înzestrată cu viaţă naturală datorită sufletului său. Dar, în urma păcatului neascultării, viaţa lui trupească a ajuns pradă legilor stricăciunii şi nimicirii. Viaţa lui sufletească a sărăcit şi a cunoscut durerea şi întristarea, pentru sine şi pentru toţi urmaşii lui de-a lungul veacurilor. Al doilea Adam – Iisus Hristos – cu ascultarea Lui desăvârşită, vine să repare neascultarea şi să înlăture stricăciunea provocată neamului omenesc prin păcatul adamic: ,,Dacă prin păcatul unuia singur a stăpânit moartea, datorită acestuia singur, cu atât mai mult datorită lui Iisus Hristos singur vor împărăţi în viaţă acei care primesc din plin harul şi darul dreptăţii” (Romani 5, 17-21).
Prin jertfa de pe Cruce, Hristos ne-a readus la starea dintru început, refăcând legătura noastră filială cu Dumnezeu; S-a făcut om, ca pe om să-l îndumnezeiască. Hristos Domnul, prin Înviere, ne-a ridicat împreună cu Sine la viaţă, după cum ne învaţă Sfântul Vasile cel Mare (330-379), părintele capadocian căruia îi este consacrat anul 2009, la pomenirea celor 1630 ani de la trecerea în veşnicie: ,,Dându-se pe
Sine morţii, Hristos a dezlegat legăturile acesteia şi, înviind a treia zi, a făcut cale trupului la învierea cea din morţi”1.
Tot ce a lucrat Hristos, tot ce a învăţat, toate prin care a trecut ca Om, au un rost mântuitor pentru noi. Pentru noi a şi înviat, ca să ne înveţe prin puterea exemplului Său că nu moartea este ultimul răspuns şi ultima putere, ci învierea, că şi noi vom învia, că nici împotriva noastră moartea nu poate nimic, că ea poate fi desfiinţată (I Cor. 15, 26). Moartea dispune, la vremea rânduită de Dumnezeu, doar de trupul nostru. Sufletul rămâne pururea viu, pentru că el este viaţă nemuritoare a lui Dumnezeu: ,,Duhul dă viaţă” (II Cor. 3, 6); iar viaţa nu vine de la sine, întrucât viaţa sufletului este de altă natură decât cea a trupului şi ea va fi în stare, la învierea de obşte, să refacă şi ceea ce s-a desfăcut odată cu moartea întru cele din care a fost alcătuit, adică trupul, redându-ne în faţa Dreptului Judecător într-un chip care scapă înţelegerii noastre acum, fiind vorba de integritatea identităţii noastre pământeşti2.
Trebuie să ne amintim, cu adâncă recunoştinţă, că Hristos ne-a eliberat din robia păcatului, dar şi a morţii, fiindcă, prin Învierea Sa, a biruit moartea ,,ca să strice lucrurile diavolului” (I Ioan 3, 8). ,,Trecerea de la robia păcatului – ne spune părintele Dumitru Stăniloae – la libertatea desăvârşită a Duhului şi mântuirea de moartea veşnică s-au făcut prin jertfa Mielului înţelegător. Mai mult, chiar în El e înfăptuită trecerea omenescului la viaţa dumnezeiască şi de la moarte la viaţa învierii…. Prin jertfa de pe cruce a lui Hristos şi prin înviere se înfăptuieşte în El şi, prin El, pentru toţi cei ce se unesc cu El, trecerea de la viaţă spre moarte sau purtătoare de moarte, la viaţa veşnică şi neîngustată a învierii, la viaţa dumnezeiască”3.
Aşadar, moartea, prin Învierea Domnului, nemaiavând stăpânirea asupra noastră, rămâne numai ca un moment de trecere din viaţa aceasta vremelnică în viaţa cea veşnică, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, care spune: ,,Nu avem aici cetate stătătoare ci o căutăm pe aceea ce va să fie” (Evrei 13, 14), cetatea veşniciei întru împărăţia lui Dumnezeu. În acest sens, tot Apostolul neamurilor, arătând credincioşilor din Corint că Învierea Domnului reprezintă nimicirea morţii şi chezăşia învierii noastre, scrie: ,,Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este moarte biruinţa ta? Unde îţi este moarte, boldul tău?”
(I Cor. 15, 54-55). Dacă Hristos a înviat, atunci e logică şi învierea morţilor, deci şi învierea noastră: ,,Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este înviere a morţilor. Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15, 12-14). După cum, într-adevăr, Hristos a înviat din morţi, tot aşa, El s-a făcut ,,început al învierii morţilor” (I Cor. 15, 20) , al învierii noastre. Mormântul gol al Golgotei ne dovedeşte, astfel, că şi noi vom învia în ziua cea de apoi, când Mântuitorul ,,va schimba la înfăţişare trupul smereniei noastre ca să fie asemenea Trupului slavei Sale” (Filipeni 3, 21). După învierea Sa şi trimiterea Sfântului Duh în lume, Mântuitorul ,,varsă neîncetat peste noi harul vieţii pentru învierea noastră de acum şi pentru învierea noastră cu trupul la sfârşitul veacurilor”4. De aceea, suntem încredinţaţi că prin Învierea Domnului noi nu suntem sortiţi morţii, aşa cum ne încredinţează şi Sfântul Evanghelist Ioan: ,,Cel ce a înviat pe Iisus Hristos din morţi va face vii şi trupurile noastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în noi” (Ioan 13, 1).
În momentul biruinţei lui Hristos asupra morţii, Învierea a devenit lege universală. Ne-am botezat în moartea lui Hristos, cufundaţi în apă, pentru a ne ridica iarăşi împreună cu El . Iar pentru sufletul curăţit, Învierea nu este numai speranţă, ci şi o realitate prezentă. Hristos Domnul ne-a arătat prin Învierea Sa puterea credinţei prin care suferinţa poate fi biruită: ,,Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va fi viu” (Ioan 11, 25). Nu este bucurie mai mare decât a şti că nu suntem sortiţi morţii definitive. După cum bobul de grâu nu se pierde în pământul în care a fost semănat, ci se transformă într-o plantă nouă, aşa şi noi ne vom ridica la sfârşitul lumii din morminte cu puterea lui Dumnezeu. Moartea, ne spune Sfântul Atanasie cel Mare, ,,fiind dispreţuită şi călcată în picioare după ce s-a produs arătarea mântuitoare a Domnului în Trup şi sfârşitul Său pe Cruce, e vădit că El este Mântuitorul Care S-a arătat în Trup, care a golit moartea de putere şi a arătat biruinţa asupra ei. Căci Hristos, pe Care-l mărturisim noi, dă fiecăruia biruinţa asupra morţii, făcând-o neputincioasă în fiecare dintre cei ce au credinţa în El şi poartă semnul Crucii”5.
În faţa argumentelor celor necredincioşi şi a feluritelor pretexte, Învierea Domnului s-a dovedit şi s-a impus cu puterea faptului împlinit şi cunoscut, astfel că imnul ei triumfal face de atunci, şi va face
întotdeauna, bucuria noastră şi a lumii împotriva tuturor raţiunilor omeneşti, împotriva ,,înţelepciunii” de jos, a celor care au căzut în robia superstiţiilor şi a legendelor necreştine. Împotriva a tot ce s-ar putea zice şi scrie despre faptul Învierii, stă creştinismul întreg, ca dovedire şi încredinţare neclintită a Învierii lui Hristos. Cu cât omul şi omenirea întreagă vor cunoaşte mai multe biruinţe, cu atât va fi mai mare între toate biruinţa lui Hristos asupra morţii. Chiar cele mai strălucite victorii omeneşti ca cele ale lui Cyrus, Hanibal, Alexandru cel Mare, Cezar, Napoleon nu se pot compara cu marea şi îndoita biruinţă a lui Hristos asupra morţii şi a răului6. Învierea Domnului este demonstrarea veşniciei sufletului, a nemuririi lui. E dovada cea mai mare. Şi, mai ales, este dovada că Cel Înviat are putere asupra morţii. Înviind Hristos, El a înlăturat piatra de pe taina morţii, descoperindu-ne că sufletul nu moare şi că vor învia chiar şi trupurile, transfigurate, cum a fost trupul lui Hristos după Înviere, intrând şi ieşind prin uşile încuiate, fiind de altă calitate decât materia şi trăind în alte dimensiuni ale spaţiului şi ale timpului. Fără Învierea lui Hristos, azi nu ar fi existat creştinism şi nici Biserică, fără Învierea Lui am fi trăit în întuneric şi în păcate, ne-am fi închinat la idoli. ,,Hristos a înviat şi a biruit – ne spune strălucitul profesor de teologie Teodor M. Popescu – pentru El şi pentru noi. În perspectiva nouă a vieţii creştine, credem şi biruim prin moartea şi Învierea lui Hristos, murim pentru a învia şi înviem pentru a trăi în veci cu Hristos. Prin suferinţă şi moarte ne bucurăm de înviere; prin înviere ne bucurăm şi triumfăm în triumful lui Hristos ca triumf al nostru. El a murit pentru noi şi a triumfat pentru noi. În moartea Lui stă mântuirea noastră, în Învierea Lui stă biruinţa noastră!”7.
Dreptmăritori creştini,
În vremea Sfântului şi Marelui Post am încercat să dovedim că suntem cu adevărat cinstitori ai Crucii şi ai Învierii Domnului, prin faptul că ne-am străduit să murim faţă de păcat şi să facem fapte de jertfelnicie şi de slujire, pentru semenii noştri. Însuşi postul, ca înfrânare de la mâncare şi băutură, de la gânduri, cuvinte şi fapte rele şi ca râvnă mai mare la rugăciune, milostenie, desăvârşire morală este o jertfă prin care ne-am răstignit împreună cu Hristos, ca să înviem
împreună cu El. Dar stăpânirea de sine, strădania de a nu ne lăsa robiţi de ură, de răutate, de egoism şi de alte păcate şi de a deveni în fiecare clipă, în fiecare zi, tot mai buni, mai jertfelnici, nu trebuie să se mărginească la vremea Postului Mare, ci trebuie împlinită în toate zilele anului, în tot cursul vieţii noastre. Învăţătura creştină ne arată că fiecare clipă a vieţii este un dar al lui Dumnezeu. Venim – prin sufletul nostru nemuritor – de la Dumnezeu, trăim cu ajutorul lui Dumnezeu şi ne întoarcem acasă la El, la Părintele nostru ceresc.
Prin Învierea Sa din morţi, Hristos ne-a arătat că moartea nu are ultimul cuvânt asupra vieţii, că nu este punctul definitiv cu care se încheie viaţa, ci doar o virgulă care desparte două părţi ale aceleiaşi fraze: viaţa de aici, de viaţa de dincolo de zare. În lumina învăţăturii adusă de Hristos se vede lămurit cât de preţioasă este viaţa noastră înaintea lui Dumnezeu şi cât de mari şi însemnate sunt îndatoririle pe care le avem în lume. Este adevărat că viaţa este o călătorie spre noi şi noi ţeluri, spre ţinta supremă a mântuirii sufletului. De aceea, omul priveşte şi aleargă mereu spre viitor. Dintre toate fiinţele de pe pământ numai omul gândeşte şi foloseşte viitorul, mai bine zis, nu poate trăi fără viitor. Dar viitor înseamnă credinţă, nădejde, iubire, înseamnă năzuinţă spre desăvârşire morală. Nimeni şi nimic nu stă pe loc în univers.
Iar dacă viaţa noastră este o călătorie de la leagăn până la mormânt, atunci nu este indiferent cum ne purtăm, nu sunt indiferente faptele pe care le împlinim. De foarte multe ori, prin faptele noastre suntem asemenea candelei care luminează doar atunci când are ulei şi când cineva o aprinde. Oricât de frumoasă şi de preţioasă ar fi ea, fără ulei şi fără lumină este cucerită de întuneric. Uleiul şi lumina candelei sunt credinţa cea dreaptă moştenită de la străbuni în Biserică şi fapta cea bună, care se adaugă mereu ca uleiul cel bun. De aceea, în noaptea Sfintelor Paşti purtăm lumânări aprinse din lumina lui Hristos de la Sfântul Altar, ca lumina lui Hristos să lumineze tuturor! Ca lumina lui Hristos să aprindă şi flacăra sufletelor noastre, ca pe feţele noastre să strălucească chipul Său. Şi cu acest chip luminat de Învierea lui Hristos să împărtăşim lumină şi semenilor noştri, într-o lume adânc tulburată astăzi de criza spirituală şi materială, când slăbeşte unitatea familiei, creşte numărul avorturilor, al copiilor orfani sau abandonaţi, precum şi al părinţilor uitaţi şi singuri, iar în locul bucuriei se arată întristarea şi singurătatea, sentimentul abandonului şi al înstrăinării, lipsa de iubire, înţelegere şi preţuire reciprocă.
În acest context, atenţia noastră trebuie să se îndrepte către orfelinate, unde suflete triste rămân în continuare lipsite de căldura şi ocrotirea iubirii familiale, către căminele de bătrâni, unde mame şi părinţi vieţuiesc în amărăciune, uitaţi uneori de fiii lor şi de noi, fraţii lor; către penitenciare, unde cei ce se află acolo, prin venirea noastră împreună cu Hristos la ei, şi-ar schimba viaţa, spre binele lor, al familiei şi al societăţii.
Iar criza economică în care, fără voie, am intrat, poate fi depăşită cu voia noastră, dar cu o condiţie : să ne ajutăm mai mult unii pe alţii, să fim receptivi la cei care sunt mai loviţi decât noi de efectele crizei. Ca unii care nu doar ne declarăm creştini, ci suntem membri ai Bisericii celei vii a lui Hristos, trebuie să avem o mare responsabilitate şi faţă de copiii neamului nostru, faţă de familie, faţă de felul cum se desfăşoară viaţa ei şi faţă de creşterea morală a copiilor, a tinerilor, care vor pregăti şi vor înălţa societatea. Absenţa lui Hristos, Domnul vieţii şi ,,Lumina lumii”, pe toată perioada ateismului forţat din trecut îşi prelungeşte efectele din plin în viaţa societăţii noastre. De aceea, suntem chemaţi să punem stavilă acelor vătămări de suflet îndreptate cu precădere spre tânăra generaţie: violenţa, imoralitatea, cruzimea, păcatul contra firii, pruncuciderea, alcoolismul şi alunecarea în ucigătorul infern al drogurilor, prin care se exprimă dispreţul faţă de valorile vitale pe care lumea noastră, creştină în esenţa ei, le-a cultivat de secole, ştiind că doar ele îi pot asigura dăinuirea.
Astfel, în toată vieţuirea noastră să nu uităm că trebuie să ne purtăm ca fii ai Învierii, fii ai lui Dumnezeu, săvârşind binele şi ferindu-ne de tot ceea ce ar putea să întineze trăirea noastră, ca adevăraţi creştini şi purtători ai chipului lui Hristos. Având această credinţă statornică în Înviere, creştinii de odinioară s-au străduit neîncetat să-şi sfinţească viaţa printr-o trăire aleasă, potrivit învăţăturilor Sfintei Evanghelii. Pe această cale, ei au cucerit inimile celor din jurul lor. Căci Evanghelia trăită înseamnă o continuă dăruire şi revărsare a credinţei noastre cu cuvântul şi fapta. Tineri şi vârstnici, toţi trebuie să aducem în fiecare zi drept jertfă, mărturia dragostei noastre izvorâtă din inima smerită şi plină de har. Sfânta Biserică, maica noastră duhovnicească, ne cere mai întâi să ne păstrăm credinţa mărturisită de părinţii şi strămoşii noştri care, din dragoste pentru Hristos, au zidit minunate locaşuri de închinare pe tot cuprinsul pământului românesc. Urmându-le exemplul, să zidim, să restaurăm şi să înfrumuseţăm şi noi astăzi sfintele lăcaşuri, ca mărturie a credinţei şi a dragostei noastre.
Dreptmăritori creştini,
Împărtăşind împreună bucuria aleasă a Sfintei Învieri, încununată de făgăduinţa dumnezeiescului Biruitor al vieţii asupra morţii, că El va rămâne cu noi şi în noi până la sfârşitul veacurilor, Vă adresez părintesc îndemn de a face din sufletele Voastre locaşuri binecuvântate de sălăşluire a lui Hristos şi de vrednică primire a darurilor Sale dumnezeieşti, rugând totodată pe Dătătorul de viaţă să Vă binecuvânteze cu al Său har şi cu a Sa iubire de oameni, iar marea sărbătoare a sărbătorilor să o petreceţi cu sănătate, bucurie şi mulţumire sufletească, în iubire şi pace cu toţi cei dragi, rude şi prieteni, dar şi cu ceilalţi semeni care Vă înconjoară.
Al Vostru părinte sufletesc, de tot binele doritor şi pururea rugător pentru Voi către Bunul Dumnezeu, care Vă îmbrăţişează cu dragoste şi Vă întâmpină în această zi de praznic cu salutul creştin, vechi de 2000 de ani:
Hristos a înviat!
† AMBROZIE
Episcopul Giurgiului
1 Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 57.
2 ÎPS. Mitropolit Antonie Plămădeală, Cuvinte la zile mari, Sibiu, 1989, p. 193.
3 Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 2004, p. 597.
4 Sf. Vasile cel Mare, Omilii… , p. 58.
5 Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri. Partea I, Bucureşti, 1987, p. 124.
6 Teodor M. Popescu, ,,Învierea Domnului – triumful vieţii”, în GBis 4-8/2002, p. 57.
Cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,
Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă
de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!
Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,
Preacuvioase Maici,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,
Hristos a înviat acum două mii de ani din mormânt, biruind pe cel mai mare duşman al vieţii – moartea – arătând astfel că El este Stăpân nu numai peste viaţă, ci şi peste moarte: „Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău” (1 Cor. 15, 55). Şi acest lucru ne îndreptăţeşte pe noi creştinii ca, atunci când ne îngropăm morţii, nu doar să plângem pentru durerea despărţirii, dar şi să sperăm că moartea nu este dispariţie definitivă, pierdere în neant ori trecere în nefiinţă, ci renaştere într-o Viaţă nouă.
Hristos a înviat din morţi, prădând şi pe cel mai mare duşman al libertăţii noastre – iadul – arătându-Se astfel Mântuitor „celor ce şedeau în întuneric şi în umbra morţii” (Luca 1, 79): „Unde îţi este iadule biruinţa?”[1]. Şi acest lucru a adus bucurie strămoşilor aflaţi sub blestem şi care petreceau în iad, aşteptându-L pe Mesia, Cel ce avea „să ridice păcatele lumii” (Ioan 1, 29).
În sfârşit, Hristos a înviat din morţi, sfidând şi pe cel mai mare duşman al virtuţilor noastre – păcatul – arătând astfel nu numai că acesta poate fi biruit, ci şi că, prin viaţa bineplăcută lui Dumnezeu, noi putem moşteni viaţa de dincolo, pentru a împărăţi împreună cu Hristos Cel Înviat.
Dreptmăritori creştini,
Hristos a biruit moartea, şi iadul, şi păcatul, eliberându-ne din robia lor şi arătându-ne tuturor calea veşnicei vieţi, împărtăşindu-ne binecuvântarea deplinei libertăţi şi descoperindu-ne adevăratele virtuţi, cu preţul propriei jertfe. Şi, nu ar fi mai mare tragedie pentru omenire decât aceea ca Mântuitorul Hristos să fi murit în zadar, nu şi pentru noi; să fi golit iadul doar pentru a se umple iarăşi şi să fi înfruntat păcatul doar pentru ca noi să-l îmbrăţişăm apoi în mod voluntar.
De aceea, la acest praznic măreţ şi, totodată, răscolitor pentru întreaga noastră fiinţă, aş dori să ne întrebăm cu toţii: Hristos a înviat, iar noi murim? Putea-vom noi, oare – urmând exemplul Său – să înfruntăm păcatul, pentru a lucra virtutea? Putea-vom să prefacem moartea în Înviere şi să sfidăm iadul, pentru a ne sălăşlui în Împărăţia cea veşnică? Înţelegem noi de ce a murit şi a înviat Hristos? Am pătruns cu toţii semnificaţia acestui praznic, sau luăm de la el doar ceea ce ne convine şi ne place? Căci dincolo de bucuria mesei bogate de Paşti şi a revederii celor dragi, Învierea lui Hristos se vrea şi „Învierea” noastră, iar în Hristos nu vom învia până ce nu ne vom deprinde mai întâi a trăi potrivit învăţăturilor Sale şi a aborda creştineşte moartea, până nu vom râvni cu toată fiinţa noastră raiul în locul iadului şi până când nu vom prefera virtutea în locul păcatului.
De aceea, pe cei care nu aţi aşteptat cu pregătire sfântă acest Praznic; pe cei care îl consideraţi un simplu eveniment istoric, sau îl priviţi ca pe un „spectacol” bisericesc; pe cei care vedeţi în el doar o bună ocazie de petrecere cu mâncare şi băutură, ori un prilej de a vă reîntâlni cu cei apropiaţi; şi, mai ales pe cei cărora Paştele nu vă spune nimic, vă întreb astăzi: Hristos a înviat, iar noi murim? Pentru cine a înviat Hristos?
Iubiţi fii sufleteşti,
Nu există virtute fără biruinţă a păcatului şi nu va exista fericire veşnică fără luptă duhovnicească, după cum nu a existat Înviere fără biruinţa morţii! Şi Hristos „S-a făcut începătură” nouă[2], ca să ne arate că slujirea Lui nu este nici aniversare, nici spectacol, nici petrecere – fie ea şi decentă, în compania celor dragi -, ci este pe rând angajament, luptă şi, în cele din urmă, biruinţă. Altfel, Hristos nu a murit şi nu a înviat şi pentru noi. Şi atunci, noi ce facem, murim? Căci Domnul ne-a arătat limpede că El este „şi Viaţa” (Ioan 14, 6), şi „Uşa”, şi doar „cine va intra prin El se va mântui” (Ioan 10, 9).
Nu este, aşadar, cale spre Înviere, decât numai „Îngroparea împreună cu El”[3]. De aceea, să murim păcatului şi să viem virtuţii! Să iubim dreptatea şi să urâm fărădelegea! (Ps. 44, 9) Să ducem viaţă bineplăcută Lui şi El „ne va învia şi pe noi în ziua cea de apoi” (Ioan 6, 40).
Să petrecem Sfintele Sărbători ale Paştilor asumându-ne cu toată fiinţa noastră lupta împotriva păcatului, ca să dobândim cununa virtuţilor şi, pătrunzând profund semnificaţia morţii şi Învierii Domnului, a deşertăciunii iadului şi a redeschiderii Împărăţiei celei veşnice, să ajungem şi noi a fi părtaşi tainei morţii şi Învierii Sale, Amin!
HRISTOS A ÎNVIAT!
Al vostru către Domnul rugător,
† SEBASTIAN
Episcopul Slatinei şi Romanaţilor
[1] Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de învăţătură din noaptea Sfintelor Paşti
EPISCOP AL EPISCOPIEI ORTODOXE ROMÂNE A TULCII
Preacuvioşilor stareţi, preacuvioaselor stareţe, întregului cin monahal, preacucernicilor protopopi şi preoţi şi tuturor bine-credincioşilor creştini din întreaga noastră Eparhie, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi arhierească binecuvântare!
„Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea.”
Iubiţii mei fii sufleteşti,
După ce am străbătut calea cea sfântă şi bi¬necuvântată a Postului celui Mare, după ce am suferit împreună cu Hristos în Săptămâna Patimilor Sale, după ce ne-am închinat înfricoşătoarelor sale chinuri ce le-a răbdat pentru mântuirea noastră, iată-ne ajunşi astăzi în luminata zi a Învierii.
Cuprinşi de un fior tainic şi dumnezeiesc tresăl¬tăm de bucurie şi înălţându-ne gândul către El „ne luminăm cu prăznuirea” şi cântăm din adâncul fiinţei noastre imnul biruinţei şi al slavei: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.
Această cântare de biruinţă, acest praznic lumi¬nat ce-l aşteptăm cu dor în fiecare an, este o împlini¬re a celor ce Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi şi anume că va suferi moarte pe cruce dar a treia zi va învia.
Şi noi în Săptămâna cea Mare am pătimit cu Hris¬tos, iar astăzi prin Învierea Sa ne ridicăm şi noi la viaţa cea nouă şi neîmbătrânitoare după cum de al¬tfel şi cântăm în canonul pascal: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine Hristoase, astăzi mă ridic împre¬ună cu Tine, Cel ce ai înviat”. Astfel Patimile, Moar¬tea şi Învierea Mântuitorului au devenit pentru noi legătură nezdruncinată cu Dumnezeu în lucrarea mântuirii şi a întăririi noastre în nădejdea fericirii celei veşnice.
Tocmai de aceea în această sfântă zi de luminoasă prăznuire, inimile noastre tresaltă de bucurie primind vestea cea mare că Hristos a înviat din morţi. Bucu-ria aceasta au primit-o mai întâi femeile mironosiţe împreună cu Sfânta Fecioară Maria, Născătoarea de Dumnezeu, apoi ucenicii Domnului şi o primim şi noi de două mii de ani fii Bisericii străbune, dând astfel mărturie despre credinţa noastră nestrămutată în În¬vierea lui Hristos.
Iubiţi credincioşi,
Bucuria pe care o trăim cu toţii în ziua Sfintelor Paşti, în ziua Învierii este rodul jertfei preacurate a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. El din dragoste faţă de noi şi ca să ne împace cu Părintele Său, S-a jert¬fit pe Crucea Golgotei.
Jertfa Lui este urmarea dragostei nemărginite a Tatălui faţă de oameni şi faţă de mântuirea lor, pentru că: „Dumnezeu aşa de mult a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul – Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16).
Mântuitorul S-a jertfit pentru ca să ne slobozească pe noi din robia păcatului şi a morţii prin Sângele Său ne-a curăţit de orice păcat şi întinare dându-ne tăria de a fi renăscuţi la viaţa cea nouă pentru că, aşa cum spune Isaia proorocul: „prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat” (Isaia 53, 5).
Hristos Domnul „a suferit crucea” (Evrei 12, 2), iar supunându-se de bună voie patimilor, răstignirii şi morţii ne-a dat puterea de a fi şi noi biruitori ai morţii pentru că „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate să vieţu¬im dreptăţii” (I Petru 2, 24).
Prin jertfa de pe Cruce, păcatul protopărinţilor noş¬tri a fost şters prin scump Sângele lui Hristos iar prin Înviere moartea a fost nimicită. De aceea strigăm şi noi cu proorocul Osea şi după el, cu Sf. Ap. Pavel: „Unde este,
moarte, biruinţa ta? Unde-ţi sunt chinurile tale?” (Osea 13, 14) şi aceasta pentru că în faţa puterii dumnezeieşti piatra mormântului Celui pecetluit şi însăşi stăpânirea morţii au fost biruite „a treia zi după Scripturi”.
Prin jertfa de pe Cruce nouă oamenilor ni s-au deschis porţile cele veşnice ale Împărăţiei Cerurilor, ne-am împăcat iarăşi cu Dumnezeu devenind din nou liberi din lanţurile păcatului şi din tirania morţii.
Prin răscumpărarea realizată de Hristos, am deve¬nit fii ai lui Dumnezeu, „casnici ai Lui” (Efeseni 2, 19), având dreptul şi putinţa de a dobândi veşnicia prin harul cel dumnezeiesc împărtăşit nouă prin Sfintele Taine ca şi prin faptele noastre cele bune izvorâte din credinţa statornică în Învierea cea de a treia zi.
Pe drept cuvânt putem şi noi exclama cu apostolul neamurilor: „Cât de covârşitoare este mărimea puterii Lui faţă de noi, după lucrarea puterii tăriei Lui, pentru noi cei ce credem. Pe aceasta Dumnezeu a lucrat-o în Hristos, sculându-L din morţi şi aşezându-L de-a dreap¬ta Sa în ceruri” (Efeseni 1, 19-20).
Jertfa de pe cruce a Domnului este pricinuitoarea bucuriei noastre din ziua Învierii,ea este izvor de viaţă veşnică şi de negrăite bunătăţi din care ne împărtăşim cu toţii şi în veacul de acum şi în cel ce va să fie.
„Iată prin Cruce a venit bucurie la toată lumea”, cântăm într-unul din imnele liturgice ale acestui dum¬nezeiesc praznic.
Această bucurie venită prin Cruce este atât rodul dragostei noastre către Mântuitorul cât şi al credinţei noastre neclintită că Dumnezeu ne-a făcut şi pe noi părtaşi ai Învierii Fiului Său: „Dacă Duhul Clui ce a înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi – zice Sf. Ap. Pavel – Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte întru voi” (Romani 8, 11).
Prin această credinţă în Jertfa Mântuitorului Hristos, prin dragostea pe care suntem datori să i-o arătăm, Învierea Lui a devenit învierea noastră adică restaurarea în noi a chipului omului celui dintâi nea¬tins de păcat şi de moarte şi înnoirea firii noastre în Duhul Sfânt.
Învierea Domnului întăreşte în noi această credin¬ţă mântuitoare, încălzeşte de-a pururi flacăra dragos¬tei şi menţine vie nădejdea în bunătăţile cele făgădu¬ite. Ea risipeşte întunericul cel din adâncul sufletului, ne luminează calea cu lumina cea adevărată şi nimi¬ceşte în noi frica de moarte.
Dreptmăritori creştini,
Învrednicindu-ne de aceste cereşti bunătăţi să ne sârguim a le primi în cămara sufletelor noastre în cu¬răţie, silindu-ne să ne îmbrăcăm în haina neprihănirii.
Să urmăm îndemnul Sfintei noastre Biserici care spune tuturor: „să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumină a Învierii şi cântându-I cântare de biruinţă, luminat să-L auzim spunându-ne şi nouă: Bucuraţi-vă”.
Bucuria revărsată din Jertfa Mântuitorului este şi pentru noi un izvor de mare încredere, de îmbărbăta¬re şi de putere însufleţitoare în lupta noastră cu păcatul şi cu răutăţile acestei vieţi în vederea săvârşirii binelui şi a virtuţilor evanghelice.
Câtă bucurie vom avea fiecare ştiind că virtutea şi dragostea jertfelnică ne vor duce la o viaţă binecuvântată pe pământ şi ne vor înălţa la viaţa cea veşnică!
Numai slujirea semenilor noştri în smerenie şi dragoste, chiar jertfă, după pilda Mântuitorului Iisus Hristos ne poate aduce mulţumirea, bucuria sufle¬tească şi fericirea după care tânjim atât de mult.
Mai ales astăzi această jertfă a noastră se poate arăta în mai multe feluri. Astfel veghea la căpătâiul unui bolnav şi îngrijirea lui, ajutorarea celor aflaţi în lipsuri şi în nevoi, grija şi ajutorul soţilor între ei, a părinţilor faţă de copii, a copiilor faţă de părinţi, grija sfântă faţă de valorile sacre ale neamului: Biserica, familia şi şcoala sunt fapte şi virtuţi care trebuie să îm¬podobească sufletul fiecărui creştin, al fiecărui român dreptcredincios.
Pătrunşi de lumina Sfintei Învieri şi întăriţi de jertfa răscumpărătoare a Mântuitorului, vom putea să biruim zbuciumul spiritual al omenirii care aduce după sine criza economică prin bogăţia sufletească şi nădejdea moştenite de la înaintaşii noştri şi să ne străduim ca din puţinul nostru să dăm şi celor lipsiţi ca să simtă şi ei bucuria acestui praznic dumnezeiesc, ca să fim cu toţii una în trupul tainic al Domnului care este Biserica Sa.
Numai aşa vom prăznui cu adevărat această săr¬bătoare aducătoare de mântuire şi de mângâiere, pe care am aşteptat-o şi în acest an ca pe un dar ceresc şi ca pe un popas al bucuriei şi al speranţei.
Iubiţii mei,
Punându-vă la suflet aceste învăţături sfinte şi de suflet mântuitoare Vă îndemn pe toţi să rămâneţi în dragostea Mântuitorului nostru Iisus Hristos Cel răs¬tignit şi înviat Cel ce s-a jertfit pentru noi şi pentru a noastră mântuire, şi la sânul cald al Bisericii noastre strămoşeşti lucrând cu sârg la întărirea şi păstrarea dreptei noastre credinţe ca şi la bunăstarea neamului nostru românesc.
Împărtăşindu-vă aceste părinteşti îndemnuri vă îmbrăţişez pe toţi întru slava Sfintei Învieri dorindu-vă să petreceţi cu pace, cu bucurie şi cu nădejde „Paş¬tile cele mari şi sfinte” să sporiţi în tot lucrul cel bun şi vă întâmpin cu salutul pascal:
H R I S T O S A Î N V I A T !
La mulţi ani, cu pace, cu sănătate şi cu fericire în inimile şi în casele Dumneavoastră.
Al vostru, al tuturor de tot binele voitor şi pururi către Domnul cel Înviat fierbinte rugător
Învierea lui Hristos – mângâierea și bucuria tuturor!
Scrisoare Pastorală la Praznicul Învierii Domnului din anul mântuirii 2009
† Episcopul SILUAN
al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei
Preacuvioșilor și Preacucernicilor Clerici,
Preacuviosului Cin Monahal
și poporului celui binecredincios
din cuprinsul de-Dumnezeu-păzitei Episcopii Ortodoxe Române a Italiei,
Har și pace de la Hristos Cel înviat din morți,
Iar de la noi arhierești și părintești binecuvântări.
Iată, iubiți frați și surori, că, după lunga și anevoioasa perioadă a Postului celui Mare, rânduită de Biserică pentru subțierea simțurilor și pentru înfrânarea și curățirea patimilor, din mila lui Dumnezeu, ne-am învrednicit să ajungem să ne închinăm și Sfintei Învieri și să auzim din nou dulcea vestire, pe care cu bucurie V-o adresăm și noi:
Hristos a înviat!
Postul Paștilor din anul acesta a fost pentru comunitatea noastră din Italia, unul presărat cu încercări. Dacă acesta a început cu acuze asupra noastră a tuturor pentru fărădelegile săvârșite de „frați” de-ai noștri, acuze care pe mulți dintre Dumneavoastră V-au întristat, V-au rănit sau chiar au determinat plecarea din Italia a unora dintre credincioșii parohiilor noastre, ultimele două săptămâni au adus peste frații noștri din Abruzzo, și mai ales din Aquila și împrejurimile ei, marea încercare a cutremurului care s-a soldat cu moartea a cinci persoane de origine română și a altor peste 280 din populația locală. Alte zeci de mii de persoane, printre care și frați de ai noștri, și-au pierdut locuințele, fiind nevoiți până în zi de azi să locuiască fie în corturi, fie în mașini sau, în cel mai fericit caz, în spații disponibilizate pentru găzduirea lor temporară. Pentru toți cei care din aceste pricini au suferit și suferă, Sărbătoarea Învierii Domnului din acest an are, desigur, o conotație cu totul deosebită, pentru că încercarea prin care au trecut le-a accentuat simțământul morții, lucru care face să resimtă altfel și harul Învierii și să „guste” cântarea Canonului care spune:
„Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase;
astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat.
Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine:
Însuți împreună mă proslăvește,
Mântuitorule, întru Împărăția Ta.” (Cântarea a 3-a)
Cu toții să avem așadar, în această zi de Paști, fie că suntem bucuroși sau întristați, un gând de compătimire și de solidaritate cu toți cei care, pentru știute și neștiute pricini, nu se pot bucura deplin de Învierea Domnului.
Să urmăm Cântării (a 5-a a) din Canonul Învierii care ne îndeamnă zicând:
„Să ne apropiem, purtătorilor de lumină, de Hristos, Cel care a ieșit din mormânt ca un Mire; și să prăznuim, împreună cu cetele cele iubitoare de praznice, Paștile lui Dumnezeu cel mântuitor.„
Dar precum trupul lui Hristos Cel Înviat din mormânt este transfigurat, tot așa și cele pe care Praznicul ne îndeamnă să le gustăm nu sunt ca „cele vechi”, pe care le cunoșteam înainte de vremea postirii, ci sunt înnoite, ca prin „lămurirea” focului, prin lumina Învierii. De aceea ne îndeamnă cântarea zicând:
„Veniți să bem băutură nouă, nu din piatră seacă, făcută cu minuni, ci din izvorul nestricăciunii, cel izvorât din mormântul lui Hristos, prin care ne întărim.„
Este vorba de „adevărata băutură” (cf. In. 6, 55) din care, cel ce bea și îi pătrunde gustul, nu ” mai însetează niciodată” (cf. In. 6, 35) după băuturile lumii acesteia. De aceea cântarea (a 8-a) ne spune și mai deslușit:
„Veniți, din rodul cel nou al viței, al dumnezeieștii veselii, în ziua cea vestită a Învierii, Împărăției lui Hristos să ne împărtășim, lăudându-l pe Dânsul ca pe un Dumnezeu în veci.„
Cu toții suntem așadar îndemnați să ne împărtășim din bunătățile Împărăției lui Hristos la acest „Praznic al praznicelor și Sărbătoare a sărbătorilor”, în „această aleasă și Sfântă zi, Împărăteasă și Doamnă”, pentru a putea striga Celui Înviat:
„O, Paștile cel mare și preasfințit, Hristoase! O, Înțelepciunea și Cuvântul lui Dumnezeu și Puterea! Dă nouă, mai deplin, cu Tine a ne împărtăși, în neînserata zi a Împărăției Tale.„
Astfel prăznuirea noastră începând cu împărtășirea din cele dumnezeiești, din Însuși Paștile – Hristos Cel Înviat, va aduce, cu adevărat, gustul și mireasma celor cerești și peste bucatele pregătite în casele Dumneavoastră și aduse la sfințit în noaptea aceasta. Și vom putea și noi să strigăm într-un glas:
„Cât de sfântă, cu adevărat, și prea-prăznuită și de luminoasă este această noapte a mântuirii!
Paștile Cel sfințit astăzi nouă S-a arătat. Paștile Cel nou și Sfânt, Paștile Cel de taină, Paștile Cel preacinstit, Paștile, Hristos Izbăvitorul.
Paștele Cel fără-prihană, Paștile Cel Mare, Paștile credincioșilor, Paștile Care ne-a deschis nouă ușile Raiului, Paștile Care pe toți credincioșii sfințește!„
Primind din bucuria lui Hristos Cel înviat, se cuvine să răspândim vestirea învierii Lui în jurul nostru, printr-un cuvânt, printr-un gest de mărinimie și de milostenie sau măcar printr-un gând îndreptat către cei care nu pot lua parte împreună cu noi la acest binecuvântat Praznic. Să ne lăsăm gândul așadar să „călătorească” și să vestească:
De Ziua Învierii, dorim să dăm de veste, la tot cel întristat, cel în descurajare sau cel însingurat, vestirea cea frumoasă: „Hristos a înviat!”
Maicelor celor care, cu pruncii prin spitale, pentru viața lor se bat, le spunem cu tărie: „Hristos a înviat!”
Dorim ca să vestim la toți bolnavii care zac la pat, că în această zi: „Hristos a înviat!”
Părinților acelor care, în lacrimi, pe ai lor prunci în România i-au lăsat, le spunem cu nădejde: „Hristos a înviat!”
Bătrânilor părinți din țară, ce singuri de grijă și-au purtat, le spunem cu căldură: „Hristos a înviat!”
La văduva și la orfanul care se bucură-ntristat, să le spunem cu toții: „Hristos a înviat!”
Și tuturor acelor care, trudind prin case chiar și-n zi de Praznic, la slujbă n-au putut să vină, obligat, le fie mângâiere: „Hristos a înviat!”
Și celui care-n închisoare de libertate e privat, dorim să îi vestim de-asemeni: „Hristos a înviat!”
Chiar și acelor care pe noi ne-au judecat, le spunem cu frățietate: „Hristos a înviat!”
Și celor care ne iubesc sau ne urăsc pe noi, sau poate ne-au uitat, le spunem de asemeni: „Hristos a înviat!”
Și tuturor celor ce, în morminte, din veac odihna și-au aflat, să le vestim acum cu toții: „Hristos a înviat!”
Și unii altora, cler și popor, care aici, din mila Domnului, v-ați întâmplat, rostiți-Vă-ntr-un cuget: „Hristos a înviat!”
La aceste gânduri adăugăm și noi urări de sănătate, de bucurie și de binecuvântare tuturor și din toată inima Vă spunem: „Hristos a înviat!”
Al Vostru mijlocitor în rugăciune înaintea Lui Dumnezeu și de tot binele doritor,
Prin Harul lui Dumnezeu
Episcop al Episcopiei Ortodoxe Romane a Australiei
si Noii Zeelande
Preacucernicilor parinti si dreptmaritorilor crestini
Har, Mila si Pace de la Hristos Domnul
Iar de la Noi parintesti binecuvantari.
Si fiind seara, in ziua aceea, intaia a saptamanii – Duminica, si usile fiind incuiate, unde erau adunati ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus si a stat in mijloc si le-a zis: „Pace voua” (In.20,19)
Iubiti credinciosi si credincioase,
In ascultare deplina fata de voia Tatalui, Fiul cel Unul Nascut, Iisus Hristos intrupat, a venit ca sa rascumpere neamul omenesc prin patimile si moartea Sa pe Cruce. Hristos S-a rastignit pentru mantuirea noastra, aducandu-se jertfa Tatalui, si „a Inviat din morti, facandu-se incepatura a invierii celor adormiti” (I Cor.15,20). Prin aceasta a rascumparat intreg neamul omenesc restabilind comuniunea omului cu Dumnezeu, cu semenii si cu sine insusi. Astfel rupe legaturile mortii si zapisul despartitor (Efes. 2,14) si face trecerea de la moarte la viata atat ca Arhiereu care a strabatut cerurile (Evr. 4,14) cat si ca Miel al lui Dumnezeu (In.1,36) care se jertfeste pentru noi si pentru mantuirea noastra.
Ca Arhiereu, Iisus Hristos Domnul ii trimite pe Sfintii Apostoli zicandu-le: „Precum M-a trimis pe Mine Tatal, va trimit si Eu pe voi”, iar Sfantul Evanghelist Matei ne spune ca, in Galileia, Hristos cel Inviat S-a aratat ucenicilor si le-a zis: „Datu-Mi-s-a toata puterea, in cer si pe pamant. Drept aceea mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua si iata, Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacurilor. Amin” (Mt.28,18-20). Cu acest mandat au plecat la propovaduire, vestindu-l pe Hristos cel Inviat din morti.
Cei ce cred in Inviere, marturisesc impreuna cu Sfantul Apostol Toma zicand: „Domnul meu si Dumnezeul meu” (In. 20,28) si prin Botez devin madulare ale Trupului tainic al lui Hristos, adica ale Bisericii, calauziti in tainele vietii vesnice pana la a doua venire a Fiului (In.16,13-15) de Sfantul Duh, revarsat in Biserica la Cincizecime. De aceea Sfantul Apostol Pavel spune: „ne-am ingropat cu El, in moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a inviat din morti, prin slava Tatalui, asa sa umblam si noi intru innoirea vietii” (Rom.6,4) si asa „omul cel vechi a fost rastignit impreuna cu El, ca sa se nimiceasca trupul pacatului, pentru a nu mai fi robi pacatului” (Rom.6,6). Putem spune astfel ca pentru Sfantul Apostol Pavel, Invierea era scopul vietii lui, era capatul unui drum care epuizeaza sirul patimirilor omenesti. Pe alta parte, Invierea este pentru el inceputul vietii reale in Hristos, trairea impreuna cu El prin har, ca „impreuna cetatean cu Sfintii si cu casnicii lui Dumnezeu. (Efes. 2,19).
De altfel pe drumul Damascului, Saul il intalneste pe Iisus Hristos cel inviat din morti, care il cuprinde in iubirea Sa cea dumnezeiasca si ii descopera lumina cea binefacatoare in inima sa. Din acel moment devine un mesager neobosit al Invierii lui Hristos, desi are de infruntat multe incercari „in batai, in temnita, in tulburari, in osteneli, in privegheri, in posturi … prin slava si necinste, prin defaimare si lauda; ca niste necunoscuti, desi cunoscuti, ca fiind pe pragul mortii, desi iata traim, ca niste pedepsiti, dar nu ucisi; ca niste intristati, dar pururea bucurandu-ne, ca niste saraci, dar pe multi imbogatind, ca unii care n-au nimic, dar toate le stapanesc” (2 Cor. 6, 5-10).
Ca Miel injunghiat, Hristos Domnul vine „ca sa sfinteasca poporul cu sangele Sau” (Evr. 13,12). Dupa cum stim, dupa nedreapta judecata este osandit la moarte si „este scos in afara portilor cetatii” Ierusalimului si a templului Vechiului Testament, adica in lume. S-a adus ca jertfa in lume si astfel universul intreg devine noua cetate, locul trairii cu Hristos.Noua creatie este Imparatia Mielului (Apoc.5,13) care prin jertfa este indreptatit sa „ia puterea si bogatia si intelepciunea si cinstea si binecuvantarea” (Apoc. 5,12) ca elemente ale vietii celei noi.
Dreptmaritori crestini,
Jertfa pe Cruce, chinurile si moartea au fost biruite de Hristos in trupul Sau, pentru Sine si pentru intreg neamul omenesc. Pentru aceasta, noi devenim partasi prin Botez la moartea si Invierea Lui. Astfel iesim din robia pacatului si a mortii si traim viata in Hristos cel Inviat din morti. Aceasta cale trebuie urmata in Biserica, cu ajutorul Sfintelor Taine, pana dobandim asemanarea cu Dumnezeu, intrucat Mantuitorul Hristos ii sfinteste pe cei ce se impartasesc „spre iertare pacatelor si spre viata de veci” caci Sangele Sau ” pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor ” (Mt. 26, 26-28), „intru innoirea vietii” (Rom.6,4). Totodata ne uneste pe toti intru marturisirea adevarului Sau revelat.
In El gasim modelul vietii fara pacat, fara dezbinari, intrigi si orgolii desarte. Citam aici tot pe Sfantul Apostol Pavel care se adreseaza galatenilor carora le atrage atentia asupra pericolului dezbinarilor dintre ei: „iar daca va muscati intre voi unul pe altul si va mancati, vedeti sa nu va nimiciti intre voi” (Gal.5,15) si tot el ii indeamna parinteste „zic dar: in Duhul sa umblati si sa nu va impliniti poftele trupului, caci acestea se impotrivesc unul altuia, ca sa nu faceti cele ce ati voi” (Gal.6,16-17).
Pentru aceea la sarbatoarea Invierii, in duhul pacii si iubirii fratesti sa iertam tuturor greselile savarsite fata de noi si sa rugam pe Domnul vietii sa ne adune in Biserica slavei Sale si sa ne daruiasca lumina si pacea Sa cea dumnezeiasca.
Numai asa ne putem deschidem sufletul si inima ca sa-l primim. Asa cum a stat in mijlocul Sfintilor Apostoli si i-a binecuvantat, El vine mereu in Biserica Sa, intre credinciosii adunati la rugaciune, la Sfanta Liturghie si ne transmite mesajul Sau prin Sfanta Evanghelie. Aceasta pace pe care o primim ne da putere in lucrarea noastra si ne intareste credinta si iubirea fata de El.
Avem exemplul Sfintilor Apostoli, viata si invatatura Sfintilor Parinti, a martirilor care L-au propovaduit pe Hristos cel inviat din morti. Desi adeseori erau in suferinte pentru credinta lor, totusi se bucurau si se veseleau in lupta lor, inflacarati de dorul dupa Dumnezeu. Aceasta bucurie si veselie sa cuprinda si inima noastra astazi, cand Hristos Domnul „a biruit moartea si pe diavolul l-a supat si a daruit viata lumii Sale”.
Iubiti fii sufletesti,
La acest praznic al Invierii Domnului nostru Iisus Hristos, Ne adresam tuturor binecredinciosilor crestini romani care traiesc pe intinsul continent al Australiei si in Noua Zeelanda si va indemnam cu parinteasca dragoste sa va adunati totdeauna in jurul bisericilor noastre ortodoxe romanesti, pentru a primi lumina lui Hristos cel Inviat in sufletele voastre; sa va pastrati credinta ortodoxa primita de la parintii si inaintasii vostri, marturisindu-L pe Hristos ca Domn al vietii, caci El insusi Zice: „Eu sunt invierea si viata … si oricine traieste si crede in Mine nu va muri in veac” (In. 11, 25-26).
Va transmitem deasemenea urari de sanatate, pace, mantuire si ajutor in tot lucrul cel bun, impreuna cu salutul pascal: ” Hristos a Inviat”.
Al vostru catre Domnul rugator,
†Mihail Filimon
Episcop al Episcopiei Ortodoxe Romane a Australiei si Noii Zeelande
„Caci nu vei lasa sufletul meu in iad, nici nu vei da pe cel cuvios al Tau sa vada stricaciunea (Psalm 15, 10). Si-i vor stapani pe ei cei drepti si ajutorul ce-l nadajduieau din slava lor, se va invechi in iad (Psalm 48, 15). Caci ai izbavit sufletul meu de la moarte, picioarele mele de la alunecare, ca bine sa plac inaintea lui Dumnezeu, in lumina celor vii (Psalm 55, 13).
Din stapanirea locuintei mortilor ii voi izbavi si de moarte ii voi mantui. Unde este, moarte, biruinta ta? Unde-ti sunt chinurile tale? Mila sta ascunsa departe de ochii Mei!… (Osea, 13, 14)„
Mitropolitul Bartolomeu: „Învierea lui Hristos nu este un scop în sine, ci făgăduinţa şi garanţia propriei noastre învieri”
În finalul Comunicatului de anul trecut conchideam că nu e important când sărbătorim Paştile, ci cum le sărbătorim.
Învierea Domnului a fost un eveniment istoric, atestat în scris de martori credibili. Dacă însă ar fi doar atât, el ar reprezenta o simplă dată comemorativă, amintirea unui fapt petrecut în anul 33 de la naşterea lui Hristos şi consemnat ca atare în cronica creştinismului. În acest caz, el s’ar alinia unor evenimente istorice demne de amintire şi cinstire, cum ar fi, de pildă, Revoluţia Franceză din 1789 sau făurirea României Mari la 1 decembrie 1918.
Ca fapt religios, însă, învierea Domnului depăşeşte cu mult dimensiunea unei simple amintiri. Asumată lăuntric, în universul nostru sufletesc, ea nu mai este o comemorare, ci o reiterare, în sensul că, prin trăire în credinţă, omul devine contemporan cu evenimentul, iar evenimentul devine contemporan cu omul. Este un arc peste timp, în care atunci devine acum, amintirea unui fapt devine sincronă cu faptul în sine.
Cu toate acestea, există nu numai un atunci al trecutului, când s’a petrecut un eveniment, ci şi un atunci
Iată raţiunea pentru care, în drumul Său spre patimă, Domnul a rostit parabola celor zece fecioare, pe de o parte, şi parabola talanţilor, pe de alta. În amândouă e vorba de un atunci nedeterminat, de o vreme viitoare pe care nimeni nu o ştie, când Stăpânul li se va arăta supuşilor şi le va cere socoteală pentru felul în care şi-au cheltuit viaţa ca dar al lui Dumnezeu. Aşteptarea nu e altceva decât un îndemn la veghe şi rugăciune.
Aşadar, adevărata sărbătorire a Sfintelor Paşti este o bucurie a viitorului anticipat prin trăire. Aceasta este urarea pe care le-o fac celor ce mă ascultă prin mijlocirea presei.
Bartolomeu al Clujului al viitorului, când se va petrece un altul. Învierea Domnului nu este un act final, ci unul intermediar, între moarte şi înălţare, iar aceasta din urmă deschide perspectiva celei de A Doua Veniri a Domnului. Învierea lui Hristos nu este un scop în sine, ci făgăduinţa şi garanţia propriei noastre învieri.
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOP AL CRAIOVEI ŞI MITROPOLIT AL OLTENIEI
IUBITULUI CLER DIN PAROHII, CUVIOŞILOR VIEŢUITORI AI SFINTELOR MĂNĂSTIRI ŞI DREPTCREDINCIOSULUI POPOR AL LUI DUMNEZEU DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI:
HAR, BUCURIE, IERTARE ŞI AJUTOR DE LA
HRISTOS CEL ÎNVIAT DIN MORŢI, IAR DE LA NOI ARHIEREASCĂ BINECUVÂNTARE ŞI PĂRINTEASCĂ
ÎNTRU HRISTOS ÎMBRĂŢIŞARE!
HRISTOS A ÎNVIAT!
„Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi
de toată bucuria şi pacea în credinţă,
ca să prisosească nădejdea voastră,
prin puterea Duhului Sfânt”.
(Romani 15, 13)
Iubiţi fraţi preoţi,
Iubiţi credincioşi,
Milostivirea lui Dumnezeu se revarsă peste noi şi anul acesta, căci, iată-ne în faţa sfintelor biserici pentru a participa la slujba de Paşti şi a primi lumina Învierii.
Este miez de noapte. Întunericul umple văzduhul şi pământul. Stelele cerului şi lumina lumânărilor ne ajută să răzbatem prin beznă, să ne urmăm calea şi să ne vedem unii pe alţii.
Noaptea de Paşti este, parcă, simbolul vieţii noastre. Trăim într-o mare de întuneric. Greutăţi de tot felul răspândesc beznă în viaţa noastră şi a semenilor noştri. Cu toate acestea, în întunericul cel mai adânc şi în bezna cea mai neagră răsare o stea, se aprinde o lumină, apare o nădejde. „Pentru toţi cei vii este o nădejde” (Ecclesiastul 9, 4), spunea înţeleptul Vechiului Testament. Da, pentru toţi este o „nădejde neclintită” (Isaia 26, 3). Nădejdea noastră este Hristos cel mort pe cruce şi înviat din morţi. Sfântul Apostol Petru afirmă cu tărie acest adevăr, zicând: „Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Care, după mare mila Sa, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi, ne-a născut din nou, spre nădejde vie” (I Petru 1, 3).
Despre această „nădejde vie” în „Dumnezeul cel viu” (I Timotei 4, 10) pentru a deveni oameni vii, doresc a vă mărturisi în cuvântul pastoral pe care vi-l adresez anul acesta de Sfintele Paşti.
Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,
Când a coborât Dumnezeu pe pământ, acum două milenii, întuneric mare şi beznă adâncă se aflau în sufletele oamenilor. Aceştia se îndepărtaseră de la credinţa în Dumnezeul cel adevărat şi trăiau în păcate grele. Deznădejdea şi moartea dominau pretutindeni. Daţi-ne „semn de nădejde” (Iosua 2, 12), strigau cei din lumea veche. „S-au uscat oasele noastre şi nădejdea noastră a pierit; suntem smulşi din rădăcină” (Iezechiel 37, 11). Aceasta se întâmpla pentru că oamenii îşi puneau „nădejdea în lucruri deşarte” (Isaia 59, 4), în „lucruri fără de viaţă” (Pilde 13, 10), în „bogăţia cea nestatornică” şi nu „în Dumnezeul cel viu” (I Timotei 6, 17).
Conştiinţa legăturii cu „Dumnezeul cel viu” nu dispăruse totuşi cu desăvârşire. „Împotriva oricărei nădejdi, Avraam a crezut cu nădejde” (Romani 4, 18). Precum Avraam, mulţi drepţi ai lumii vechi strigau către Dumnezeu din adâncimea sufletului lor. „Auzi-ne pe noi, Dumnezeule, Mântuitorul nostru, nădejdea tuturor marginilor pământului” (Psalmi 64, 6). „Tu eşti aşteptarea mea, Doamne; Domnul este nădejdea mea” (Psalmi 70, 6). „Doamne, noi Te aşteptăm” (Isaia 26, 8). Dumnezeu, în marea Sa iubire de oameni, nu întârzie să răspundă. „Eu, Eu sunt Cel ce dă nădejde!” (Isaia 51, 12). „Eu sunt Domnul, care nu ruşinează pe cei ce îşi pun nădejdea în El” (Isaia 49, 23). „Cel care îşi pune nădejdea în Mine va moşteni pământul” (Isaia 57, 13). „Este nădejde pentru viitorul tău, zice Domnul” (Ieremia 31, 17).
Nădejdea aceasta s-a împlinit prin Naşterea lui Hristos din Fecioara Maria cu adumbrirea Sfântului Duh, când lumină a răsărit celor ce locuiau în latura şi în umbra morţii (Isaia 9, 1). Prin naşterea şi vieţuirea printre oameni a lui Hristos-Dumnezeu, întunericul a început să-şi piardă din putere. Moartea şi Învierea lui Hristos deschid, apoi, larg uşa luminii spre a pătrunde în viaţa oamenilor. Acolo unde era moarte, Hristos aduce viaţă. Acolo unde teama şi frica dominau sufletele oamenilor, Hristos aduce curaj izbăvitor.
„Nu vă temeţi” (Matei 28, 5, 10). „Nu vă înspăimântaţi” (Marcu 16, 6). „De ce sunteţi tulburaţi?” (Luca 24, 38). „Bucuraţi-vă!” (Matei 28, 9). „Pace vouă!” (Luca 24, 36). Acestea sunt cuvintele pe care Hristos, după Învierea Sa din morţi, le adresează apostolilor, femeilor purtătoare de mir şi tuturor oamenilor de atunci, până azi şi până-n veci.
Mai mult, după Înviere, Hristos coboară în adâncul iadului pentru a vesti şi celor de acolo biruinţa vieţii asupra morţii (I Petru 3, 18-19).
Iubiţi credincioşi,
Înainte de Învierea lui Hristos, teama, deznădejdea şi dezorientarea dominau lumea. În mijlocul acestei lumi, lipsită de orice perspectivă, apare Hristos Cel Înviat din morţi. Puţin câte puţin, nădejdea izbăvitoare se înfiripă în inimile oamenilor.
Femeile purtătoare de mir, mai întâi, apoi apostolii şi primii creştini convertiţi de aceştia mărturisesc prin glasul şi, mai ales, prin viaţa lor, credinţa în Învierea lui Hristos. Această credinţă le schimbă mersul vieţii. Devin alţi oameni.
Această sfântă „nădejde vie” izvorâtă din Hristos Cel Înviat este mărturisirea de viaţă a Bisericii dintotdeauna şi, mai ales, de Sfintele Paşti.
„Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul” (Psalmi 117, 24). Rostim acest cuvânt foarte des la biserică, în zilele de Paşti. Facem aceasta cu conştiinţa că din Învierea lui Hristos izvorăşte toată nădejdea noastră, într-o lume a deznădejdii.
Da! Deznădejdea este drama omului de ieri şi de azi. „Glasul celor fără de nădejde” (Estera 4, 17) se aude pretutindeni. „Scade nădejdea în adâncul inimii… şi nu ştii de unde vine chinul”, spunea un înţelept din vechime (Cartea înţelepciunii lui Solomon 17, 12). Chinul deznădăjduirii izvorât din golul inimii şi din lipsa sensului vieţii domină tot mai multe suflete.
Drama este cu atât mai mare cu cât constatăm faptul că nu lipsa hranei, a locului de muncă sau a locuinţei dă naştere astăzi valului nestăvilit de crize sufleteşti. Acestea sunt cauzate în primul rând de tristeţe, de dezorientare, de incapacitatea de a mai sesiza vreo lumină în sine, în alţii sau în lume. Urmarea directă a acestor stări este recursul la sinucidere – simptom al unei lumi în care şi „Dumnezeu ar fi murit”.
Da! Hristos a murit, dar a înviat a treia zi. El a murit pentru a lua asupra Sa toată durerea omului, inclusiv a celui căzut în deznădejde pentru că este părăsit de toţi şi crede că şi Dumnezeu l-a părăsit. „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu pentru ce M-ai părăsit?” (Marcu 15, 34), striga Hristos pe Cruce, în numele tuturor deznădăjduiţilor lumii.
Acestor deznădăjduiţi, care suntem noi, Hristos le spune: „Nu vă temeţi!” (Matei 28, 5, 10). „Nu vă înspăimântaţi” (Marcu 16, 6). „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pre voi” (Matei 11, 28).
„Nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde” (I Tesaloniceni 4, 13), ne spune Sfântul Apostol Pavel. De ce să nu ne întristăm? Pentru că Domnul Hristos este „nădejdea noastră” (I Petru 3, 15), prin care „iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt” (Romani 5, 5). El, Hristos a înviat din morţi. Dacă El a înviat, vom învia şi noi. Iar dacă vom învia, viaţa noastră pe acest pământ are un sens adevărat. În acest caz, nici teama, nici deznădejdea, nici golul sufletesc n-ar trebui să aibă ultimul cuvânt.
Da, iubiţi credincioşi, în toată vremea şi în tot locul s-ar cuveni să gândim şi să mărturisim ca autorul Psaltirii: „Doamne, Tu eşti Cel ce m-ai scos din pântece, nădejdea mea, de la sânul maicii mele” (Psalmi 21, 9). „Tu eşti aşteptarea mea, Doamne. Domnul este nădejdea mea din tinereţile mele” (Psalmi 70, 6). „Tu eşti nădejdea mea, partea mea eşti Tu în pământul celor vii” (Psalmi 141, 5). „La Tine îmi este nădejdea. Arată-mi calea pe care voi merge” (Psalmi 142, 8).
Fiind întăriţi „cu nădejdea în Domnul Dumnezeu” (I Regi 30, 7), precum David odinioară, primim putere de a sesiza lucrurile frumoase din viaţa oamenilor şi a lumii şi, prin aceasta, biruim ispita deznădejdii. Este atâta frumuseţe în această lume, frumuseţe pe lângă care trecem, adesea, fără a-i percepe prezenţa, adâncimea şi semnificaţia. Să ne oprim o clipă pentru a contempla icoana unei mame cu pruncul în pântece sau în braţe, chipul unui bătrân, frumuseţea unei păduri, strălucirea cerului înstelat sau liniştea unei mănăstiri. Prin acestea toate şi de dincolo de ele, Dumnezeu ne grăieşte: „Bucuraţi-vă!” (Matei 28, 9). „Pace vouă!” (Luca 24, 36).
Având „nădejdea în Dumnezeul cel viu, Care este Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor” (I Timotei 4, 10), adresez creştinilor şi creştinelor din Oltenia gândul meu de bucurie, de pace şi binecuvântare.
Dumnezeu să vă aibă în ocrotirea Sa pe fiecare şi să vă răsplătească însutit pentru dragostea, îngăduinţa şi nenumăratele bucurii pe care le-aţi oferit mitropolitului Olteniei vreme de aproape opt ani de zile. Inima sinceră a creştinilor din Oltenia, isteţimea minţii lor şi iubirea lor pentru sfintele mănăstiri şi biserici rămân pentru mine izvoare de inspiraţie în slujirea pe mai departe a Bisericii lui Hristos.
„Dumnezeul nădejdii să vă umple pe voi de toată bucuria şi pacea în credinţă, ca să prisosească nădejdea voastră, prin puterea Duhului Sfânt” (Romani 15, 13).
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Al vostru frate şi părinte întru slujirea Bisericii şi către Hristos rugător,
Theologhia 
