Poporul Meu, ce am făcut vouă?

“Fiecare mădular al Sfântului Tău Trup a răbdat ocară pentru noi: capul a răbdat spini; faţa scuipări; obrazul, loviri cu palme; gura, gustarea oţetului celui amestecat cu fiere; urechile, hulele cele păgâneşti; spatele, biciuiri şi mâna, trestie; întinsorile a tot trupul pe cruce, şi cuie, încheieturile şi coasta, suliţă. Cel ce ai pătimit pentru noi, şi ne-ai mântuit pe noi din patimi; Care Te-ai smerit pentru noi, prin iubirea Ta de oameni, şi ne-ai înălţat, Atotputernice Mântuitorule, miluieşte-ne pe noi” [1].

~~~+~~~

“Acestea zice Domnul către iudei: Poporul Meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe bărbatul cel ce era în pat l-am îndreptat. Poporul Meu, ce am făcut vouă? Şi cu ce mi-aţi răsplătit? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă, cu oţet; în loc ca să Mă iubiţi, pe Cruce M-aţi pironit. De acum nu voi mai răbda; chema-voi neamurile Mele, şi acelea Mă vor preaslăvi împreună cu Tatăl şi cu Duhul, şi Eu le voi dărui viaţă veşnică” [2].

~~~+~~~

“Ce pricină te-a făcut, Iuda, vânzător al Mântuitorului? Au doară te-a despărţit din ceata Apostolilor? Au doară te-a lipsit de darul tămăduirilor? Au doară cinând împreună cu ceilalţi, pe tine te-a gonit de la masă? Au doară picioarele celorlalţi le-a spălat, iar ale tale nu le-a băgat în seamă? O, de cât bine te-ai făcut uitător! Iată gândul tău cel nemulţumitor se vădeşte, iar îndelungă-răbdarea cea neasemănată şi mare mila Mântuitorului se propovăduieşte” [3].

~~~+~~~

„Astăzi a fost spânzurat pe Lemn Cel ce a spânzurat pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nouri. Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii. Cu suliţa a fost împuns Fiul Fecioarei! Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne nouă şi slăvită învierea Ta!” [4]

---

[1] Idiomelă, glasul al III-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul († Teoctist), EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 616

[2] Antifonul al XII-lea, glasul al VIII-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul…, p. 609

[3] Sedealna Antifonului al VI-lea, glasul al VII-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul…, p. 607

[4] Antifonul al XV-lea, glasul al VI-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul…, p. 610

__________________________

foto>

http://3.bp.blogspot.com/_VYAhHCWM31c/TF6S48A7KfI/AAAAAAAAAOE/2YVlnJ1rYOA/s640/Greek-Orthodox-Jes_1386502i.jpg

 

IISUS SAU BARABA? – Pastorala de Pasti (2011) a PS Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor

[In contextul recentelor incercari de reabilitare a evreilor de catre Papa Benedict al XVI-lea de vina uciderii de Dumnezeu, a arhiereului Caiafa de catre „arheologul” Simcha Jacobovic si a lui Iuda de catre Lady Gaga, pastorala PS Părinte Sebastian, intitulata sugestiv „Iisus sau Baraba?”, cred ca vine pentru noi ca un suflu nou, care are menirea sa desparta minciuna de adevar si sa ne indemne sa-l alegem pe Hristos si nu pe hristosii mincinosi ai zilelor noastre. V-ati intrebat vreodata de ce pe Baraba nimeni nu a mai incercat sa-l „reabiliteze” mediatic? Poate ca el deja a fost „reabilitat” de evrei si de Pilat la judecarea Mantuitorului, cand talharul si ucigatorul de oameni a fost ales sa fie liber in detrimentul lui Iisus, Hristosul si de oameni iubitorul… Asadar, se impune intrebarea: cine este „Baraba” si „Pilatul” zilelor noastre?  – dan.camen.]

~~~+~~~

IISUS SAU BARABA?

Cuvânt pastoral la Paşti – 2011

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sfânta Scriptură ne spune că mai înainte de a-L condamna pe Domnul la moarte, guvernatorul Ponţiu Pilat a dat poporului prilejul să aleagă, atunci când l-a întrebat: „Pe cine voiţi să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Iisus, care Se zice Hristos? Însă arhiereii şi bătrânii au convins mulţimile ca să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă. Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit şi L-a dat să fie răstignit” (Mt. 27, 17, 20 şi 26).

Cine era Baraba şi cum de au preferat iudeii să-l ceară pe el, iar nu pe Iisus Nazarineanul? Evanghelistul Marcu ne spune că: „Baraba fusese închis împreună cu nişte răzvrătiţi, pentru că în răscoală săvârşiseră ucidere” (Mc. 15, 7), iar Sfântul Evanghelist Ioan menţionează că acesta „era tâlhar” (In. 18, 40). Aşadar, ori „Regele iudeilor” (In. 18, 39) ori o căpetenie de tâlhari, pentru Pilat era tot una, dacă nu cumva dregătorul a încercat să-L scape pe Domnul de moarte.

Ce importanţă mai avea însă, de vreme ce inimile cărturarilor şi ale fariseilor încremeniseră de mult în „litera Legii” (Rom. 2, 27), iar „după Legea lor, Hristos trebuia să moară” (In. 19, 7). De aceea, ei „au convins mulţimea ca să ceară să le elibereze mai degrabă pe Baraba, (…) iar pe Iisus, biciuindu-L, să-L dea ca să fie răstignit” (Mc. 15, 11 şi 15).

Dreptslăvitori creştini,

Nu vi se pare ciudat că, puse să aleagă, mulţimile au preferat în locul lui Dumnezeu un ucigaş şi un tâlhar? Că, văzând intenţia binevoitoare a lui Pilat, căpeteniile poporului au trecut de-a dreptul la ameninţări până şi la adresa sa? − „Dacă-L vei elibera pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului” (In. 19, 12). Şi apoi, luaţi aminte ce s-a ales de opţiunea iudeilor!… Căci, deşi de Baraba nu a mai auzit nimeni niciodată după aceea, în schimb Hristos, „piatra cea din capul unghiului” (Ef. 2, 20) − deşi omorât, şi încă prin moarte de ruşine − A ÎNVIAT şi a ajuns în centrul istoriei.

Ei bine, această alegere a iudeilor a urmărit mereu şi mai urmăreşte şi astăzi pe om. Pus să opteze între bine şi rău, acesta a continuat să rateze de multe ori şansa alegerii celei bune, fără a învăţa nimic de la istorie. Căci, deşi Baraba s-a dovedit o alegere neinspirată, s-au găsit destui dispuşi ca, peste veacuri, să îl prefere tot pe el. Şi astfel, luând adesea locul lui Hristos, acesta a reuşit să se strecoare de multe ori afară din închisoare, lăsând în urmă impresia unui Hristos biruit, chiar dacă istoria L-a dovedit pe El a fi Adevăratul Biruitor asupra vieţii şi asupra morţii.

Dacă „Pilat” se arată binevoitor, de ce este mai de ales, totuşi, „Baraba”? Dacă Dumnezeu, Biserica şi chiar viaţa noastră ne sugerează să-L alegem pe Domnul, de ce să mai repetăm şi noi greşeala mulţimilor de altădată? Nu!… Să nu ne lăsăm intimidaţi de cei ce trec până şi la ameninţări viclene!… Nu am învăţat nimic de la viaţă? Până când vom confunda binele cu răul? Dacă Hristos a înviat, zădărnicind astfel alegerea lui Baraba, noi de ce mai orbecăim în întuneric, prefăcându-ne că nu ştim ce trebuie şi pe Cine merită să alegem?…

Dragii mei,

Această alegere, între Domnul şi tâlhar, este şi provocarea noastră de astăzi. Noi ce alegem?… Alegem viaţa, prin Hristos Cel Înviat şi Care „nu mai moare” (Rom. 6, 9), ori alegem pieirea, prin Baraba? Alegem binele sau alegem răul? Căci libertatea de a opta, departe de a fi ispită, este dovada celui mai ales respect şi a preţuirii lui Dumnezeu faţă de om, fapt care impune, însă, din partea noastră o responsabilitate pe măsură. Domnul Şi-a dat viaţa pentru noi! Noi suntem gata să ne dăm viaţa pentru El, ori alergăm bezmetici după Baraba? Hristos a înviat pentru noi, dăruindu-ne şi nouă să trăim în veci, noi oare vom alege să „pierim” odată cu tâlhar?

„Pilatul” zilelor noastre încă pare binevoitor, chiar dacă societatea nu încetează a ne deruta, ca pe mulţimile de altădată. Noi, însă, ce alegem?… Dumnezeu, cunoscând mai dinainte ezitarea noastră, ne-a prevenit că alegerea nu va fi uşoară: „viaţă şi moarte ţi-am pus înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi!” (Deut. 30, 19) Şi, realitatea ne arată că, în pofida prevenirii Domnului, contrar „lecţiilor” pe care ni le-a dat istoria şi în ciuda experienţei pe care am acumulat-o de 2000 de ani, mulţi dintre noi îl mai aleg şi astăzi pe Baraba. Unii conştient, alţii din ignoranţă! Unii ştiu că greşesc, dar o pun pe seama neputinţei ori a „molipsirii” mult prea facile a răului, căruia e mai uşor să-i cedezi decât să-l înfrunţi, în timp ce alţii nici nu realizează că au ajuns să spună binelui „rău” şi răului „bine”. Este răul cel mai mare al societăţii în care trăim, când răul şi binele ne sunt „servite” în mod amestecat şi confundat, creându-ne aceeaşi derută pe care le-au provocat-o iudeilor mai marii poporului altădată.

Noi, însă, ÎNVĂŢĂTOR avem, Care ne-a învăţat cu prisosinţă cum putem deosebi binele de rău. MODEL avem, Care ne-a arătat cum trebuie ales între viaţă şi moarte, şi AJUTOR avem, gata a ne călăuzi spre BIRUINŢĂ, după cum El Însuşi a biruit. Învierea Sa s-a arătat biruinţă, iar proslăvirea Sa nădejde pentru noi toţi că „moartea nu mai stăpâneşte” (Rom. 6, 9) peste cel ce Îl alege pe El. Că, dacă Baraba a dispărut, dimpreună cu toţi cei care l-au preferat pe el, cei care Îl aleg pe Hristos vor rămâne în veci, pentru a împărăţi împreună cu Dânsul.

Lui fie slava, cinstea şi închinarea noastră, în vecii vecilor, Amin.

Hristos a înviat!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

sursa>

http://www.episcopiaslatinei.ro/2011/04/18/iisus-sau-baraba/

 

ÎPS Teofan: „Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul” (Isaia 24, 19)

„Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți,

se clatină pământul” (Isaia 24, 19)

Doxologia.ro / 11 martie 2011

de ÎPS Teofan, Mitropolitul Moldovei si Bucovinei

Pământul s-a tulburat din nou în măruntaiele sale în Țara soarelui răsare și se manifestă violent, spre disperarea oamenilor. Milioanele de victime ale cutremurelor cu revărsări de ape din Asia, ale uraganelor din America, ale îmbolnăvirilor de SIDA din Africa, ale inundațiilor de la noi și din toată Europa din anii trecuți și acum ale necruțătorului cutremur din Japonia ne obligă la o reflecție asupra cauzelor dezastrului. Ce s-a întâmplat, oare, în adâncul pământului, pe pământ, în ape și în văzduh? Cine este responsabil de toate acestea?

Credem și mărturisim că omul, așezat de Dumnezeu ca „preot“ și slujitor al creației, este responsabil, prin faptele sale, de tot ceea ce se întâmplă în natură.

Natura este prietenul omului, nu dușmanul său. Urmărind însă numai propriile sale interese, omul deranjează lumea înconjurătoare în echilibrele sale așezate în ea de Creator. Consecința acestei atitudini lipsite de comunicare pașnică și respectuoasă cu natura este transformarea ei, din prieten și aliat, în dușman. „La noi în Balcani – spunea Sfântul Nicolae Velimirovici – se păstrează încă ceva din respectul vechi față de natură. Trăiește încă obiceiul ca săteanul să-și facă cruce zicând: Doamne, iartă, când vrea să taie copacul, să cosească iarba sau să junghie animalul. Popoarele care au declarat război naturii (…) au atras asupra lor nenumărate rele. Cel care rupe legăturile prietenești cu natura le rupe în același timp și cu Dumnezeu“.

Exploatarea naturii de către societatea tehnologică modernă este, în general, recunoscută ca responsabilă pentru unele dezastre naturale.

Ceea ce însă nu se mărturisește îndeajuns este adevărul că tot ce se petrece în natură este o extindere a ceea ce se află în inima omului. O analiză atentă și responsabilă a istoriei omenirii arată faptul că sfințenia sau păcatul din om antrenează întreaga creație, influențând-o în bine sau în rău. Viața curată a omului aduce bucurie și se revarsă ca un har de binecuvântare asupra universului. Atunci când omul își umple viața de Dumnezeu, zidirea, în totalitatea ei, primește lumină și slujește omului fără rezerve. Se explică astfel de ce ramurile copacilor se înclină la trecerea unui sfânt, de ce otrăvurile devin nevătămătoare pentru un om cu viață sfântă (Luca 10, 19) și de ce animalele încetează de a mai fi sălbatice în apropierea unui om pacificat lăuntric. Acest adevăr, transpus la nivelul unui popor întreg sau al societății umane în general, are drept consecință manifestarea naturii în mod pașnic, fără convulsii.

Dimpotrivă, generalizarea păcatului prelungește răul în interiorul creației și aceasta se manifestă, în consecință, la adresa omului prin cutremure, inundații, boli, secetă etc. După cum natura este receptivă la bunătatea, modestia, credința și frumusețea sufletească a omului, în același fel, ea nu este indiferentă față de răutatea, trufia, pretenția luciferică la superioritate manifestate de oameni. Nici furtunile, nici trăsnetele ucigătoare, nici norii de lăcuste, nici revărsarea nemiloasă a apelor nu vin la întâmplare. Ele prelungesc furtunile, agitația, seceta sufletească, necredința și cutremurele ce au loc în sufletele oamenilor și între oameni. „Pământul va fi pustiit – avertizează profetul Isaia poporul plin de păcate – pământul este în chin și sleit (…) Pământul este pângărit sub locuitorii lui, căci ei au călcat legea, au înfrânt orânduirea și legământul stricatu-l-au în veci! Pentru aceasta, blestemul mistuie pământul și locuitorii îndură pedeapsa lor“ (Isaia 23, 3-6). „Pământul se sfărâmă, pământul sare în bucăți, se clatină pământul (…) Păcatele apasă asupra lui“ (Isaia 24, 19-20). Trăind în duhul acestei concepții biblice, țăranii satului românesc de altădată încercau să afle ce păcat mare fusese săvârșit în obștea lor pentru faptul că o năpastă sau alta se revărsa asupra ogoarelor, asupra animalelor, asupra lor înșiși.

Dezastrele care au zdruncinat atât de puternic viața umanității nu sunt, oare, o reflectare, o răsfrângere în natură a răului devastator din noi? Ca reacție la tot ce s-a întâmplat în urma inundațiilor, s-a hotărât construirea de ziduri și baraje mai înalte și mai puternice pentru a opri, pe viitor, furia apelor. Este o acțiune binevenită, absolut necesară. Este, însă, și suficientă? Nu aplicăm, oare, aceeași logică pe care au avut-o oamenii după potopul lui Noe? Ei au hotărât să construiască turnul Babel. În zilele noastre, ca și atunci, nu se vorbește despre necesitatea ridicării unor ziduri interioare care să potolească furia urii, a dezbinării, a tendințelor de dezintegrare a familiei și, implicit, a neamului. Nu se vorbește decât firav, parcă ne-ar fi rușine, despre înălțarea unor ziduri educaționale și legislative care să ne apere de furia ucigătoare de suflet și trup a păcatelor contra firii, a avorturilor, a pornografiei.

Cutremurul din Japonia și alte dezastre ale stihiilor naturii sunt și un avertisment adresat omenirii pentru a se întoarce cu fața către Dumnezeu.

Prin Biserică se oferă lumii posibilitatea primenirii ei pe dinlăuntru prin credința în Întruparea, Moartea și Învierea lui Hristos. Pământul, apa, văzduhul „așteaptă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, cu nerăbdare să se izbăvească de robia stricăciunii“ (Romani 8, 19) și a păcatelor noastre.

Este necesar să primim în sufletul nostru pe Hristos Dumnezeu, pentru ca El să ia chip în noi și să ne mântuiască. Altfel, nu se știe ce dezastre vom plânge în viitor.

Orice zâmbet plin de tandrețe adresat nefericiților acestei lumi, orice atitudine de iertare pentru cel ce ne-a greșit, orice mângâiere pentru bătrânul răvășit, orice copil nou născut, orice rugăciune pentru cei ce „ne iubesc și pentru cei ce ne urăsc pe noi“, orice experiență a prezenței lui Dumnezeu în viața noastră se transformă în binecuvântare pentru noi, pentru ceilalți și pentru întreaga creație.

sursa>

http://www.doxologia.ro/articol/20110311/pamantul-se-sfarama-pamantul-sare-bucati-se-clatina-pamantul-isaia-24-19

foto>

http://fc-d.ro/wp-content/uploads/2011/03/japan-earthquake-fire-tsunami-2-0311-495×333.jpg

 

La praznicul Intampinarii Domnului

Fărâmituri duhohvniceşti

La praznicul Întâmpinării Domnului

[Lc. 2, 25-32]

Cu braţele răstignite de povara anilor îmbrăţişa Simeon pre Domnul la Întâmpinare în chip profetic, arătând de mai’nainte îmbrăţişarea sfântă pe care Hristos o a dat lumii prin Răstignire.

Şi-L vedea faţă către faţă ca o lumină, slavă şi mântuire; şi-I aducea aminte cuvântul de slobozire, deşi era atunci cu El în cea mai deplină unire…

Dar nu cerea despărţire, ci grabnică vestire celor din negura de jos şi împlinirea numaidecât a mântuirii poporului ales.

dan.camen.

foto>

http://www.goarch.org/special/listen_learn_share/presentation/index_html

 

Al zecelea lepros…

În pilda celor 10 leproşi găsim încă o dată, în chip tainic, ca şi în alte locuri din Sfânta Scriptură, referinţa biblică despre zeciuiala duhovnicească – partea Domnului (Deut. 32, 9).

Iarăşi samarineanul, cel „de alt neam”, este arătat de către Hristos lumii peste veacuri drept pildă de urmat (Lc. 17, 12-19).

Câţi însă dintre noi suntem samarineni cu inima şi trupul, şi „de alt neam” cu mintea şi sufletul,  deşi suntem ai lui Hristos, ne numim ortodocşi şi vrem să fim „partea Lui de moştenire”? (Deut.32, 9)

dan.camen.

foto>

http://www1.georgetown.edu/centers/liturgy/envisionchurch/mainimages/art/MARYK52.jpg

 

Despre ratiunea de A Fi …

Despre ratiunea de A Fi …

…blogger

Necesitatea unui blog de a fi cat mai personal, depasind chiar si cadrul unui jurnal banal de zi cu zi, intr-un cadru metafizic care imbratiseaza cu el chiar si pe cei pe care nu-i cunosti, dar care se reunesc intr-un spatiu virtual ce poate reda o comunicare directa, libera si sincera, a fost mereu preocuparea mea de cand am intrat pe Wp.

Aceasta blog-uiala, utila adesea, impartaseste interactiunea necesara oricarui om care doreste sa-si pastreze intr-o oarecare masura intimitatea prin faptul ca poate sta comod in scaun, in casa lui, in timp ce comunicarea lui poate avanasa spre acel metafizic ce depaseste cotidianul banal, sau chiar imbraca acest cotidian firesc si natural cu haina bucuriei impartasite.

Unii pot asemui acest lucru cu un confesoar despovarator de singuritatea sau prea-plinul acumulat in zi, eu insa il voi asemana cu acel ‘comunitas’ ce prabuseste fara mila acele structuri sociale bulversante ce ne strecoara si ultima vlaga pe care o mai avem si o pastram. Este o pliroma virtuala a oamenilor ce comunica precum stiu ei sa comunice si sa-si comunice personalul viu dintru ei.

Incercand sa avem aceste intelesuri, nu pot decat sa nadajduiesc ca ratiunea cu care cineva se angajeaza la o astfel de lucrare personala, este una centrata pe omul cu care interactioneaza, nu spre nimicuri si briz-bizuri cotidiene din care incercam deja sa iesim, pentru a transcende prin aceasta unda virtuala catre ‘capataiul’ necesitatii (scopul) angajarii noastre in lupta cea buna pe care o avem de dus fiecare din noi in aceasta viata.

…roman

Suma cumulata a tuturor trasaturilor ce ne este comuna, noua, celor de un neam, identifica intr-un straveziu aparte, identitatea noastra genetica. Ea face sa ne recunoastem drept frati si surori, depasind prin puterea recunoasterii insasi necunoscutul dintre noi, insasi ne-familiaritatea obsteasca si nefireasca ce distanteaza pasii dintre noi.

Este mai mult decat o limba ceea ce ne face sa fim un popor. Este acea legatura inseparabila ce uneste spre o impreuna-lucrare a tuturora catre idealul si constiinta comuna ce izvoraste din insasi sanul poporului. Aceasta ‘limba’ este deseori depasita sau asumata in permanenta necesitate de dialogare si lucrare dintre oameni, catre oameni.

Daca cei ce construiau Turnul Babel isi pastrau ratiunea vietuirii lor, pentru care au fost creati si adunati impreuna, lucrarea lor nu ar mai fi fost una de a incerca sa-L ajunga pe Dumnezeu in Cer prin puterea lor de a urca acolo cu ajutorul constructiei turnului, ci ar fi sfintit locul in care erau cerand mai degraba pogorarea lui Dumnezeu la ei, cei de un popor si un neam si o limba. Astfel ca identitatea lor divina sadita in ei au sters-o, inlocuind-o cu una omeneasca, caci fala cu care urmau a se fali in lume devenea noua lor identitate, omeneasca. Deveneau un popor de ei facut, nu de Dumnezeu sadit, caci identitatea divina este identitatea unui popor, acesta-i caracterul lui sacru, aceasta-i mostenirea pe care o are fiecare popor.

Pruncul ce nu cunoaste inca a vorbi limba poporului, o intelege, vadindu-i caracterul sacru. Nu poate un om sa-l invete pe altul o limba, daca cel ce primeste nu-i va recunoaste caracterul sacru, pe Dumnezeu Cel in Treime care S-a pogorat sa amestece limbile, sa le imparta si apoi sa le uneasca prin El Insusi, iarasi, la Pogorarea Duhului peste Apostoli. Lucrarea Apostolilor este deci arhetipul lucrarii pe care babilonenii aveau menirea a o savarsi. Putem numi si invers, adica impartirea limbilor in Babilon drept o prefigurare a apostoliei ucenicilor Domnului. Astfel ca Acelasi Duh imparte oamenii in popoare, ca mai apoi sa-i adune intru Imparatia Cereasca, sa le daruiasca ‘limba Cuvantului’ cea plina de sfintenie, sa-i sfinteasca si sa-i faca Luisi Poporul Sau.

… viu

In Teologie vorbim adesea de o miscare a ne-insufletitului, care nu poarta denumirea de viu, caci precum soarele se misca pe cer, asa si cel ce nu-si cunoaste Sustinatorul vietii sale se numeste mort miscator. Paradoxul teologiei este infruntat, sau mai bine zis biruit, de firescul concept de persoana. In Teologie, de asemenea, putem vorbi si de o insufletire a viului, care nu poarta numele propriu de viu, caci precum animalele se misca si nu rationalizeaza scopul fiintarii lor, asa si omul ce nu-si afla scopul vietuirii sale si identitatea sa sacra, se numeste necuvantator si irational.

Mai sunt definiti in terminologia teologica si aceia ce se impotrivesc ‘viu-lui’ vesnic, adica lor insisi, dar care tin contra la tot ceea ce inseamna Dumnezeu si posibilitate de a se indumnezei, adica impotriva Ratiunii de a exista, de a fi viu, purtand numele de ‘athei’. Lupta lor este una impotriva a orice: a lui Dumnezeu, a oamenilor, a naturii si a lor insisi, astfel ca ei sunt doar niste razvratiti si poarta, fara sa vrea, numele lui Satan, caci tot in termeni teologici ‘satan’ inseamna ‘contra’. Lupta lor se vadeste a fi o lupta de desacralizare a sfinteniei (sacrului), de profanare si instrainare a celor afierosite Domnului.

Existenta omului angajeaza, intr-o framantare continua, intreaga fiinta umana spre rationalizarea celor experiate, pentru a deveni dintru nefiinta, intru fiintare si spre a da viata. Astfel ca omul este luat din tarana, neavand existenta, i sa da suflare divina in fata spre fiintare, ca mai apoi prin adaparea de la Izvorul vietii, sa se invesniceasca si prin asta, sa adape pe toti si pe toate de viata. Ontologia umana este una dinamica, indreptata spre Dumnezeu si centrata pe persoana umana.

Persoana defineste cel mai bine relatia dintre om si Izvorul vietii, caci niciun om nu poate avea viata vesnica sau macar viata de la sine, caci nici macar un fir de par nu-l poate face sa creasca mai repede sau mai incet. Persoana este deci cea care transpune pe om ‘fata-catre-fata’ (precum se traduce acest termen) cu Dumnezeu. Partasia la viata devine partasia la Cel ce da viata, este comuniunea nemijlocita si personala intre cel ce comuniaza si Cel ce este comuniat. Viata vesnica este deci invesnicirea acestei relatii, este ‘devenirea intru persoana’ a celui ce doar fiinteaza.

…ortodox

Firescul dumnezeiesc sadit in om este acea Ortodoxie ce anima persoana umana, subiectul, dar prin Dumnezeu il leaga cu ceilalti spre comuniune. Este Taina ce lucreaza launtric atat in sanul poporului lui Dumnezeu, cat si in sanul crestinului. Cel ce lucreaza o astfel de lucrare este negresit Cel ce ii aduna si ii leaga pe oameni cu o legatura atat de intima, incat uneori ai impresia ca oamenii il poarta pe Dumnezeu, sau ca ei sunt purtati de Dumnezeu.

Daca Hristos este Capul acestui Trup tainic, cei care poarta ‘Icoana prezentei’ Lui in popor, episcopii, sunt acele ‘incheieturi’ din tot Corpul ce au menirea de a lega madularele trupului si a le comunica sangele cel de viata datator, ca Dumnezeu sa fie Totul intru toate. Ortodoxia este definita cu termenul de ‘comuniune a persoanelor’, caci Treimea este comuniune de Persoane in Unimea Fiintei, care comuniaza cu persoane.

O comunitate ortodoxa este negresit o comuniune de persoane in care Dumnezeu este in mijlocul lor si e atat de intim cu ei incat ei poarta numele Lui, slavosloviile lor sunt numele Lui, calea lor e calea numelui Lui, adevarul lor e adevarul numelui Lui si viata lor este insasi viata Lui. De aceea pentru ei a muri pentru El este totuna cu a vietui cu El vesnic, iar a vietui intru marturia Lui este totuna cu a se ancora cat mai adanc in sfintenia Lui. Ei se mai numesc si ‘sfinti’, pentru sfintenia cu care El ii preamareste si afieroseste.

Ortodoxia este insasi revelarea iubirii dumnezeiesti, dupa ce dreptatea a fost revelata, ca pe aceasta din urma sa o implineasca si sa o desavarseasca. Ortodoxia face oamenii sa iubeasca si sa fie iubiti, nu cu o iubire omeneasca… ca aceasta sa nu piara devreme, ci cu o iubire tainica si deplina si vesnica a Dumnezeului celui ce ne vrea asemenea. Aceasta Iubire implineste prin ea toata taina pentru care Dumnezeu S-a pogorat la oameni, ca acestia sa se intoarca catre El si sa-L iubeasca, Cel ce da iubire ca sa fie iubit, se daruieste pre Sine, fiindca Dumnezeu este Iubire.

dan.camen.