RSS

Arhive pe etichete: predica

Predică la Pogorârea Duhului Sfânt de Arhimandrit Ioanichie Bălan

Predică la Pogorârea Duhului Sfânt [1]

[O predică inspirată, plină de Duh, pe care am socotit să o las nesubliniată, fiindcă dacă aş fi însemnat-o, atunci ar fi trebuit s-o subliniez în întregime… – dan.camen.]

“Nu mă lepăda de la faţa Ta şi duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine” (Psalm 50, 12)

Arhimandrit Ioanichie Bălan

Iubiţi credincioşi,

Puţină întristare şi iarăşi bucurie. Puţină tăcere şi iarăşi cuvânt de laudă. Puţină linişte şi iarăşi glas de bucurie. Iarăşi prăznuire pe pământ, iarăşi veselie, iarăşi podoabă de sărbătoare, iarăşi dangăt de clopote, iarăşi bucurie a creştinătăţii.

Cât de mari sunt tainele lui Dumnezeu şi cât de nepătrunse judecăţile Lui! Cât de mare este mila Lui spre noi! Să nu se tânguiască deci pământul, să nu se întristeze omul, căci multor taine l-a făcut părtaş şi din toate l-a împărtăşit Atotmilostivul Dumnezeu.

Ieri S-a înălţat la ceruri Fiul, azi S-a pogorât pe pământ Duhul Sfânt. Ieri Iisus Hristos ca un Dumnezeu S-a suit întru strigare şi în glas de trâmbiţe (Psalm 46, 5), azi Preasfântul Duh S-a coborât în chip de limbi de foc ca o suflare de vifor ce vine repede (Fapte 2, 2). Ieri Fiul a intrat întru slava Sa, azi Duhul Sfânt Şi-a arătat slava.

Prăznuire în cer, prăznuire pe pământ, cântare de îngeri, trâmbiţe de arhangheli, mirare de heruvimi, înnoire pe pământ şi mirare în cer. Iarăşi îngerii văd lucruri minunate, iarăşi trâmbiţele lor sună şi umplu de bucurie şi cerul şi pământul. Cărbunele dumnezeirii pe tron de serafimi Se aşează, iar văpaia Duhului în inimi de pescari Se odihneşte. Soarele se înalţă, dar lumina lui la noi se întoarce. Luceafărul dimineţii peste ceruri Se suie, iar raza Lui la noi rămâne. Iisus Hristos Se suie la Tatăl, iar Sfântul Duh Se trimite la oameni.

Cât sunt de mari minunile lui Dumnezeu! Fiul trup S-a făcut, iar Duhul porumbel S-a văzut! Fiul în pântece de Fecioară S-a sălăşluit, iar Duhul în inimă de creştin Se sălăşluieşte. Fiul petrece cu trupul puţini ani cu noi pe pământ, iar Sfântul Duh cu noi petrece în veac. Fiul în taină a venit, iar Duhul în văzul lumii S-a arătat. Fiul în iesle de dobitoace Se culcă, iar focul Duhului pe tronul inimii Se aşează. Fiul S-a făcut Mucenic pentru om, iar Duhul Sfânt ne face pe noi mucenici pentru Hristos. Fiul ne-a vestit Cuvântul vieţii, Duhul Sfânt ne tâlcuieşte înţelesul Lui. Fiul ne-a adus tainele, Duhul Sfânt ne descoperă adâncul lor. Fiul seamănă sămânţa cea bună, iar roua Duhului o face să răsară. Semănătorul puţină arătură face şi numai într-un loc aruncă sămânţa, iar văpaia Sfântului Duh, prin Sfinţii Apostoli, toată lumea cu plugul cuvântului o răscoleşte şi sămânţa Evangheliei o înmulţeşte.

Cât de mari şi preaslăvite sunt tainele lui Dumnezeu!

Hristos este făgăduit omului de Tatăl, iar Duhul Sfânt arată prin prooroci vremea întrupării. Fiul este vestit Fecioarei, iar Duhul Sfânt săvârşeşte taina. Fiul în peşteră Se naşte, iar Duhul Sfânt pe îngeri şi pe păstori îi învaţă să cânte. Fiul ca prunc în Egipt Se coboară, iar Duhul Sfânt pe cale Îl umbreşte. Fiul în Iordan Se botează, iar Duhul Sfânt peste El Se odihneşte. Fiul la propovăduire iese, iar Duhul Sfânt peste El rămâne (Isaia 61, 1). Fiul învaţă adevărul, iar Sfântul Duh îl întăreşte cu minuni. Fiul este răstignit de oameni, iar Duhul Sfânt lângă cruce Îl păzeşte. Fiul în mormânt Se pune, iar Duhul Sfânt lângă piatră veghează. Cerul se tulbură, zidirea se întristează, catapeteasma se rupe, iar Duhul Sfânt pe morţi îi înviază (Mt. 27, 52). Piatra se dă în lături, Hristos înviază, iar Duhul Sfânt pe toate le umple de lumină.

Iisus Hristos deci răscumpără pe om, iar Duhul Sfânt desăvârşeşte taina mântuirii. Iar după înviere, Fiul cu linişte la ceruri Se înalţă, iar Duhul Sfânt, ca un vifor ce vine repede, pe pământ Se revarsă. Uşile cele închise se deschid, pescarii devin Apostoli, cei fricoşi se îmbărbătează, inimile cred, minţile se luminează, limbile propovăduiesc fără teamă, paşii solilor pornesc la drum, Cuvântul vieţii cu tărie se vesteşte, uliţele se umplu iarăşi de freamăt, Ierusalimul din nou se cutremură, arhiereii se mânie pe pescari, bătrânii se întristează pe galileeni, cărturarii iarăşi vor să facă sfat, templul iarăşi tresare.

Dar pentru ce se tulbură Ierusalimul şi arhiereii şi bătrânii şi cărturarii şi templul lui Solomon?

Pentru că astăzi se împlineşte sorocul făgăduinţei. Astăzi Se coboară pe pământ Duhul Sfânt, Mângâietorul, în chip de limbi de foc. Astăzi cerul din nou se deşartă pe pământ. Astăzi văpaia Duhului Se revarsă peste tot ca o lumină de foc. Astăzi pescarii galileeni devin apostolii lumii. Astăzi tainele credinţei se desluşesc, crucea se înalţă, Biserica se întemeiază, sămânţa cuvântului se seamănă, neamurile se apropie, păgânii se îmblânzesc, străinii se întorc, cei pierduţi se află, copiii iarăşi vin acasă.

Astăzi neamurile devin popor ales. Astăzi zeii lumii se sfărâmă, capiştile se dărâmă, orbii văd lumina vieţii, cezarii aud de Hristos, înţelepţii vor să audă pe pescari. Atena şi Roma se smeresc. Astăzi cuvântul vieţii se grăieşte de pe case şi toţi ascultă, toţi cred, toţi se bucură cu bucurie mare. Numai Ierusalimul singur se tulbură din nou? S-a tulburat când S-a născut Hristos în Betleem (Mt. 2, 3). S-a tulburat când a înviat Iisus din morţi şi căuta cu arginţi să-şi acopere uciderea sa (Mt. 28, 12). S-a tulburat şi acum când S-a coborât peste apostoli Preasfântul Duh. De ce s-a tulburat? Pentru că el nu mai vrea să audă de Hristos. Pentru că se ruşinează de ceea ce a făcut. Se ruşinează, dar nu se smereşte. Se tulbură, dar nu crede. Se mânie, dar în zadar se aprinde.

Toţi ascultă pe pescarii lumii, numai Ierusalimul se tulbură, evreii se îndoiesc, numai templul rămâne necredincios. Cei vestiţi în cuvinte de hulă, iarăşi hulesc, iarăşi împotrivă grăiesc: Au nu sunt aceştia ce grăiesc toţi galileeni? Cine i-a învăţat pe ei atâtea limbi, ca să grăiască pe înţelesul tuturor măririle lui Dumnezeu (Fapte 2, 7-11).

Toate marginile lumii cred, iar fiii lui Israel se spăimântă şi se miră zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta? (Fapte, 2, 12). Toţi ascultă pe Petru grăind, iar ei în bătaie de joc zic până în ziua de astăzi: Că sunt plini de must (Fapte 2, 13). Dar mustul fierbe şi vin nou se face. Adierea vântului se porneşte şi vifor mare devine. Scânteia cea mică se aţâţă şi văpaie de foc se face. Izvorul cel mic se porneşte şi şuvoi de apă iute ajunge. Cine dar va opri mustul să nu fiarbă, vântul să nu sufle, scânteia să nu se aprindă sau izvorul de apă să nu curgă în vale? Cine va putea să oprească pe Duhul Sfânt să nu vină pe pământ? Sau pe Petru să nu grăiască şi pe Pavel să nu propovăduiască?

Ierusalimul se tulbură, dar în zadar se tulbură. De acum este prea târziu. Umbra Legii vechi apune şi o altă lege se vesteşte. Vinul cel vechi se sfârşeşte şi altul nou în vase de lut se toarnă. Bătrânul templu se părăseşte şi alături de el Biserica nouă şi veşnică se înalţă. Biserică vie, biserică măreaţă, aleasă şi frumoasă – Biserica Creştină!

De acum în zadar se mânie Sionul. Cât de preaslăvite sunt tainele lui Dumnezeu! Ce lucruri minunate s-au petrecut astăzi în Ierusalim! Că deodată s-au întâlnit faţă în faţă două biserici, două praznice, două legi, două feluri de credincioşi. O biserică care se dărâmă şi alta care acum răsare. Un praznic care încetează şi altul care acum se întemeiază. O lege care se lasă şi alta care cu văpaie de foc se scrie.

De astăzi praznicul Legii vechi se părăseşte şi Rusaliile creştinătăţii se împodobesc. Tulburările Ierusalimului se potolesc şi bucuriile Sionului nou cuprind pământul. Ultimii farisei se risipesc şi primii creştini se întâlnesc. Ultimii cărturari adorm şi primii apostoli pornesc la propovăduire. Ultimele întristări de astăzi mor şi primele bucurii acum se nasc.

Cât de mari sunt isprăvile Duhului Sfânt! Căci astăzi toate cu foc se botează, toate se schimbă, toate se înnoiesc, toate din nou se nasc. Şi la această mare transformare a lumii contribuie şi Dumnezeu şi omul, şi cerul şi pământul, şi Duhul şi materia. Dumnezeu dă Duhul şi omul dă inima. Dumnezeu aţâţă focul şi omul suflă văpaia. Dumnezeu dă vinul şi omul dă vasul.

Pământul dă apa, Cerul dă pe Duhul Sfânt. Lumea dă pescarii, Dumnezeu darul apostoliei. Omul dă mintea, iar Dumnezeu revarsă peste ea Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. Omul dă inima şi Dumnezeu o umple pe ea de Duhul temerii de Dumnezeu. Omul dă voinţa, iar Dumnezeu pogoară asupra lui Duhul sfatului şi al puterii, Duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe (Isaia 11, 2-3). Omul dă tot ce are, Dumnezeu îi dă ceea ce îi lipseşte. Omul dă tot ce poate, Dumnezeu îi dă ceea ce nu poate avea – pe Duhul Său cel Sfânt. Omul dă pe cele de jos, Tatăl aduce pe cele de sus. Şi astfel taina se săvârşeşte, minunea se împlineşte, Mângâietorul vine pe pământ, apostolii lucrează, lumea se înnoieşte, Biserica se întemeiază, toate se schimbă, toate se îmbracă în lumina lui Hristos, care luminează tuturor.

Iubiţi credincioşi,

Dar ce este Duhul Sfânt? Duhul Sfânt este al treilea Ipostas, a treia Persoană a Preasfintei Treimi, care purcede din Tatăl, Se odihneşte în Fiul şi prin El ni se face cunoscut şi nouă, oamenilor. Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu, care împodobeşte toate cele de sus şi cele de jos. El este pretutindeni şi pe toate le împlineşte.

Duhul Sfânt este Văpaia care aprinde inimile, Lumina care luminează ochii, Dulceaţa care mângâie auzul, Înţelepciunea care umple toată mintea. Duhul sfânt este Puterea care ne întăreşte, Tăria care ne îmbărbătează, Pâinea care ne hrăneşte sufletele, Izvorul care ne adapă, Făclia care ne călăuzeşte, Veşmântul care ne acoperă. Duhul Sfânt este Apa cea vie, Comoara cea nefurată, Mărgăritarul cel de taină, Izvorul care dă viaţă tuturor. Duhul Sfânt este Vântul care adie în lume, Norul care rourează, Căldura care face să crească toate. Duhul Sfânt este Sufletul Bisericii, nădejdea mântuirii noastre, adâncul înţelepciunii, bărbăţia apostolilor, curajul mucenicilor, bucuria cuvioşilor, mângâierea mamelor, tăria soţilor, veselia pruncilor, frumuseţea fecioarelor, podoaba călugărilor.

Iar de voiţi să ştiţi şi cum lucrează El în lume, ascultaţi: Duhul Sfânt face pe îngerii Săi duhuri şi pe slugile Lui pară de foc (Psalm 103, 5). Duhul Sfânt umple de foc arzător pe serafimi şi de ochi mulţi pe heruvimi. El vesteşte taine negrăite arhanghelilor. El a trimis pe Gavriil la Fecioara Maria în Nazaret. El a insuflat pe prooroci, El a dat pocăinţă lui David şi înţelepciune lui Solomon. El vesteşte cele neştiute şi arată pe cele viitoare. Duhul Sfânt face din pescari Apostoli, din păgâni face creştini, din fricoşi alege mucenici, dintre cei slabi pe cuvioşi, din împăraţi face cerşetori şi din cei săraci ridică împăraţi, din capişti ruinate înalţă biserici măreţe, din oameni simpli alege prooroci şi preoţi.

Duhul Sfânt zideşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul toate cele văzute şi cele nevăzute.

Duhul Sfânt sfinţeşte toate, şi cerul şi pământul şi cele de sus şi cele de jos şi cele dedesubt. El sfinţeşte pe îngeri în cer şi pe preoţi pe pământ. El umple de dar pe arhierei şi Se revarsă prin mâinile lor. El sfinţeşte şi alege pe duhovnici, El sfinţeşte Preacuratele Taine, la Sfânta Liturghie, El sfinţeşte agheasma, untdelemnul, bisericile, casele, icoanele, roadele câmpului, veşmintele, vasele, izvoarele. El umple toate de sfinţenie şi binecuvântare.

Duhul Sfânt curăţeşte şi vindecă toate. El leagă şi dezleagă păcatele oamenilor. El curăţeşte inimile de patimi, trupurile le vindecă de boli, văzduhul, pământul şi casele le izbăveşte de diavoli, mintea o fereşte de uitare, conştiinţa de împietrire. El vindecă boli nevindecate, El alină dureri nepotolite, suspinuri neştiute, răni greu de vindecat. El arde toată întinăciunea.

Duhul Sfânt împodobeşte toate. Şi ochii cu lacrimi, şi trupul cu frumuseţe, şi inimile cu frică de Dumnezeu, şi mintea cu înţelepciune, şi conştiinţa cu remuşcare, şi sufletul cu dor de rai. El împodobeşte cerul cu îngeri, universul cu stele, văzduhul cu nori, pământul cu verdeaţă, munţii cu izvoare, natura întreagă cu flori, cu grâu, cu nenumărate feluri de vietăţi.

Duhul Sfânt păzeşte toate. Şi popoarele de războaie. Şi oamenii de ură şi de tot felul de păcate. El păzeşte aştrii cereşti şi sufletele omeneşti. El păzeşte casele de dezbinare, trupurile de boli, sufletele de diavoli. Peste tot rânduieşte îngeri păzitori.

Duhul Sfânt dă celor mari milă, celor mici supunere, celor bolnavi răbdare. El dă mamelor dragoste spre copii şi copiilor iubire de părinţi. El dă creştinilor ascultare de Biserică. El dă bărbăţie mucenicilor, bucurie cuvioşilor, nădejde celor din ispite. El dă lacrimi ochilor, blândeţe inimilor, pricepere minţii, gingăşie sufletului, tărie trupului.

Duhul sfânt naşte, creşte, luminează, udă, spală, înţelepţeşte şi păzeşte. El acoperă ce este bun, arde ce este rău, taie ce este putred, mângâie inimi zdruncinate, adună suflete risipite. Toate le face, toate le creşte, toate le desăvârşeşte Duhul Sfânt.

Iubiţi credincioşi,

Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu în lume. Duhul Sfânt este viaţa şi nădejdea mântuirii noastre. Fără de El niciun om nu poate fi creştin, nu poate dobândi viaţă veşnică. El Se dă fiecărui om la botez, prin taina ungerii cu Sfântul şi Marele Mir, care este pecetea Sfântului Duh. Ajutat de faptele cele bune ale creştinului, Duhul Sfânt creşte, Se înmulţeşte în inima lui, umplându-l de daruri dumnezeieşti. În mod deosebit Duhul Sfânt Se reînnoieşte în om prin pocăinţă adevărată, prin rugăciune şi mai ales prin primirea Preacuratelor Taine ale lui Hristos.

Duhul Sfânt Se păzeşte în inima omului printr-o viaţă curată, fără de păcate, sporeşte prin smerenie, Se descoperă prin rugăciune, Se desăvârşeşte prin dumnezeiasca dragoste. El Se arată în noi prin darurile cele sufleteşti şi trupeşti, Se proslăveşte în noi prin minuni de taină, Se propovăduieşte de noi prin cuvânt viu şi printr-o viaţă duhovnicească.

Invers, Duhul Sfânt din noi Se întristează prin lucrarea păcatului, Se depărtează de inimile noastre prin deprinderea tuturor păcatelor de moarte şi mai ales ale desfrânării şi mândriei. Se retrage de tot din inimile noastre, prin necredinţă, hulă şi deznădejde, de care să ne păzească darul Preasfântului Duh.

Creştinul ce are în el văpaia Duhului Sfânt, îşi păzeşte cu sfinţenie cele cinci simţuri ca să nu greşească lui Dumnezeu. El îşi păzeşte limba să nu osândească, ochii să nu vadă cele deşarte, urechile să nu audă cele rele, gândurile să nu poftească cele necuvioase, trupul să nu se aprindă de cele necurate, sufletul – comoara cea mai de preţ – să nu i se fure de vrăjmaşi.

Iar creştinul cel leneş, uşor slăbeşte în ispite, alunecă degrabă, îşi face trupul casă a desfrânării, se umple de patimi, pierde darul Duhului Sfânt, ajunge rob al diavolului şi, de nu se va pocăi, îşi pierde sufletul său.

Creştinul care face voia lui Dumnezeu, nu este singur, căci poartă pe Duhul Sfânt în inima lui. În toate este mulţumit, oricând are pace în suflet, de nimic nu se teme, pe toţi îi iubeşte. El este un înger în trup, căci Duhul Sfânt trăieşte în el. El este un apostol, căci nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru binele altora. El trăieşte pentru a-L slăvi pe Hristos, pentru a vesti tuturor măririle lui Dumnezeu, pentru a sluji Biserica, pentru a folosi pe aproapele. El trăieşte deci în inima fraţilor lui. Fericit este un asemenea creştin plin de Duhul Sfânt şi de putere, căci va petrece cu Hristos în veac. Iar cel păcătos să se teamă de munci şi cât mai are vreme să se pocăiască.

Spre încheiere, vă rog încă o dată, fraţilor, să nu întristăm pe Duhul Sfânt care petrece în noi, prin păcate, prin desfrânări, prin ură, beţii, certuri, pofte de tot felul, căci Duhul sfânt Se roagă pentru mântuirea noastră cu suspinuri negrăite (Rom. 8, 26). Ci mai degrabă să-L bucurăm cu faptele noastre cele bune.

Nimeni să nu mai zacă în întuneric, căci lumina din cer a venit. Nimeni să nu se socotească sărman pe pământ. Căci Duhul Sfânt la noi S-a pogorât. Nimeni să nu se simtă orfan, căci astăzi Biserica lui Hristos ne-a înfiat.

Iar de ne simţim încă sărmani, răi, părăsiţi de mângâierea Domnului ceresc, să ne pocăim mult, să primim mai des Preacuratele Taine ale lui Hristos, să ne iertăm, să ne unim, să ne iubim unul pe altul mai mult şi, adunându-ne cu toţii la sfintele biserici, aşa să ne rugăm din suflet: “Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pre noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”. Amin!


[1]  Predică extrasă din cartea: Arhimandrit Ioanichie Bălan, Predici la praznice împărăteşti, Ed. Mănăstirea Sihăstria, Vânători, 2008, pp. 28-38

____________________________

foto>

http://3.bp.blogspot.com/_UOJjUH2o_wM/S_lzrmblX3I/AAAAAAAADq8/z-9u04YC-O0/s1600/Pentecost.jpg

http://2.bp.blogspot.com/_GzQnzaF4k-o/TAE2NpDo98I/AAAAAAAAKXI/Dejb69OELKI/s1600/pentecost+dome+st+marks.jpg

http://www.basilica.ro/_upload/img/129041365762858745.jpg

 
 

Etichete: , , , , , , , , ,

Predică la Rugăciunea Arhierească a lui Iisus Hristos de Ieromonah Grigorie Sandu

Predică despre Rugăciunea Arhierească a lui Iisus [1]

Ieromonah Grigorie Sandu

“Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, 

singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3)

Într-o rugăciune pe care o citeşte în taină la Sfânta Liturghie,  preotul se adresează Mântuitorului cu următoarele cuvinte: “Şi arhiereu al nostru Te-ai făcut”. Arhiereul este preotul suprem, supremul jertfitor, supremul rugător, adică supremul mijlocitor către Dumnezeu pentru popor prin rugăciune. De aceea, rugăciunea pe care am auzit-o rostită în Evanghelia de astăzi de către Mântuitorul către Tatăl înainte de Sfintele Sale Patimi se numeşte rugăciunea arhierească a lui Iisus Hristos.

“Părinte a venit ceasul!” (In. 17, 1) Venise ceasul să Se proslăvească, tot aşa cum, la plinirea vremii, venise ceasul să Se smerească.

Despre vremea proslăvirii mai spusese explicit cu puţine zile în urmă. Atunci veniseră elini la Sfântul Apostol Filip cu rugămintea de a-L cunoaşte şi ei pe Iisus Hristos şi împreună cu Andrei îi duseseră la Domnul. Când poporul ales se lepăda de El, elinii voiau să-L cunoască, de aceea a zis: “A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului” (In. 12, 23).

Tot aşa va şi veni ceasul Parusiei, când va fi cunoscut de toate popoarele. Atunci va veni ca să restaureze totul spre viaţă veşnică. “Şi aceasta este viaţa veşnică: Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3).

Şi cunoscând să creadă. S-a pus această pericopă evanghelică astăzi pentru că sunt prăznuiţi Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, cei care ne-au lăsat prima parte a Crezului, referitoare la Tatăl şi la Fiul. Cei care l-au biruit la acest sinod pe Arie au fost în număr de 318, ca şi luptătorii lui Avraam când i-a învins pe păgâni şi a fost primit şi binecuvântat în numele Domnului de Melchisedec.

Erezia lui Arie consta în nerecunoaşterea dumnezeirii Fiului. Învăţătura Sfinţilor Părinţi a fost pusă în Crezul de credinţă ortodox.

“Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit” (In. 17, 4; 6). Ai Tatălui suntem, dar ne-a încredinţat Fiului spre mântuire, ca Persoană a Sfintei Treimi prin care se face lucrarea Sfintei Treimi în afara Ei către creaţie.

În repetate rânduri ne-a spus că suntem ai Tatălui: “Să nu numiţi tată pe nimeni, căci un Tată aveţi în cer” (Mt. 23, 9).

Sau: “Tatăl este mai puternic decât toţi şi din mâna Tatălui nimeni nu vă poate smulge” (In. 10, 29).

Sau: “Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis”(In. 17, 7-8).

Sau: Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt (In. 17, 9). Avem aici răspuns la întrebarea cu privire la egalitatea credinţelor şi egalele şanse de mântuire ale tuturor, pentru că un Dumnezeu este. Propaganda New Age promovată la vedere de masoneria ascunsă începe să dea roade şi tot mai mulţi oameni sunt atinşi de duhul înşelător al toleranţei dogmatice, de aceea auzim tot mai des că toate credinţele sunt bune, pentru că, deşi o facem fiecare în felul său, ne închinăm toţi aceluiaşi Dumnezeu, din moment ce acceptăm toţi că acelaşi Dumnezeu ne-a făcut pe toţi şi toată lumea. Este, desigur, un singur Dumnezeu, Care pe toate le-a făcut, dar aceasta nu înseamnă că şi avem unul şi acelaşi Dumnezeu cu cei de alte credinţe, chiar dacă cred şi ei tot într-un singur Dumnezeu.

Vreau să spun că deşi este adevărat că există un singur Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că ne închinăm toţi aceluiaşi Dumnezeu. I Se închină Lui întru adevăr doar cei care L-au primit aşa cum S-a revelat El a fi. Cei care şi L-au imaginat cu mintea lor cum este, se închină de fapt acestei ficţiuni, adică unui idol.

Încă: Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi (In. 17, 11).

Desăvârşita dragoste, infinita iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi fac unirea într-un singur Dumnezeu, comuniunea lor fiind deplină. Iubirea noastră limitată nu ne îngăduie să fim una cu semenii noştri într-un asemenea grad. Ne putem însă apropia de acest ideal, de fapt de împlinirea acestei porunci mântuitoare, prin manifestarea comuniunii pentru care am fost făcuţi şi pe care o împlinim astfel: să ne rugăm pentru ceilalţi ca pentru noi, necazurile altora să le simţim ca pe ale noastre; la fel şi bucuriile altora să fie ca ale noastre.

Aşa să ne ajute Dumnezeu. Amin.


[1] Predică rostită la Mânăstirea “Sf. M. Mc. Gheorghe” – Craiova, 2006, cuprinsă în cartea: Ieromonah Grigorie Sandu, Ajutorul meu de la Domnul, Volumul I – Predici Duminicale, Ed. Mitropolia Olteniei, 2008, pp. 40-43

_____________________________

foto>

http://orthodoxincense.com/images/Icons/Gesthemane.jpg

http://www.lessing-photo.com/p3/150304/15030422.jpg 

http://www.lessing-photo.com/p3/150304/15030423.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Intrarea Domnului in Ierusalim – Predica Sf. Ignatie Briancianinov

“Bucura-te foarte, fiica Sionului, propovaduieste, fiica Ierusalimului: 

iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar“ (Zah. 9, 9).

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim si o praznuim astazi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-si propovaduirea pe pamânt, a intrat sarbatoreste în împarateasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinarii la Dumnezeul Cel adevarat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.

Domnul a savârsit aceasta intrare ca împarat si biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevointa hotarâtoare: calcarea mortii prin moarte, îndepartarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a savârsit intrarea în cetatea împarateasca pe “mânzul asinei” (Ioan 12, 15), “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, ca sa înapoieze omenirii vrednicia împarateasca pierduta de stramosul nostru, sa i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30).

Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Calaret.

Pe mânz, Apostolii si-au pus hainele; multimea de popor care iesise în întâmpinarea Domnului si-L însotea striga, saltând de bucurie: “Osana Fiului lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8 ). Dupa voia Domnului a fost vestit ca împarat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu dupa stiinta si voia omeneasca! Acelasi popor, dupa patru zile, striga despre Cel pe care astazi L-a numit împarat: “Rastigneste-L, rastigneste-L pe El; nu avem împarat, fara numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; In.19, 15).

Ce sa însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asina?

Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfintilor Parinti, un înteles adânc, prorocesc. Atoatevazatorul nostru Domn vazuse deja venirea apostaziei de pe urma, de acum nestramutate, a iudeilor. El a prevestit aceasta apostazie înca din vremea când a fost data israilitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor. Gresit-au”, graieste Moise, ca despre un lucru deja savârsit, despre pacatul pe care aveau sa-l savârseasca iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, “nu sunt ai Lui fiii cei cu prihana: neam îndaratnic si razvratit, au acestea Domnului rasplatiti? Neam ce si-a pierdut sfatul este, si nu este întru dânsii stiinta, n-au gândit sa înteleaga. Din via Sodomei este via lor, si vita lor din Gomora”.

Dimpotriva: “Veseliti-va, ceruri, împreuna cu El” – cu Fiul lui Dumnezeu -”si sa se închine Lui toti îngerii lui Dumnezeu: veseliti-va, neamuri, cu poporul Lui, si sa se întareasca Lui toti fiii lui Dumnezeu” (Deut. 32, 5, 28, 32, 43).

Intrarea în Ierusalim pe asin neînvatat la calarit este o repetare a prorociei lui Moise – repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri. Moise a prevestit ca neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepadati: aici, asinul neîmblânzit, “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, îi închipuie pe pagâni.

Hainele Apostolilor sunt învatatura lui Hristos, cea predanisita de ei neamurilor, si S-a asezat duhovniceste pe neamuri Domnul, facându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în vesnica, nefacuta de mâna cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii si fericirii. Iudeii lepadati erau de fata. Ei vesteau cu gura: “împaratul lui Israil”, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotarâsera deja uciderea Mântuitorului.

“Mânzul asinei” mai înseamna si altceva. Aceste cuvinte arata spre fiecare om mânat de pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de împatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Învatatura lui Hristos desface asinul de iesle, adica de împlinirea voii pacatoase si trupesti. Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îsi pun pe asin hainele: pe el Se asaza Domnul si savârseste pe el intrarea în Ierusalim.

Asta înseamna: dupa ce paraseste viata pacatoasa, omul este adus la Evanghelie si îmbracat, ca în niste haine apostolesti, în cea mai amanuntita si mai subtire cunoastere a lui Hristos si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratându-i-Se duhovniceste si salasluind duhovniceste în el, precum a binevoit a fagadui: “Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubeste cineva, a grait El, cuvântul Meu va pazi; si Eu îl voi iubi pe el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu îl va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dânsul vom face” (Ioan 14, 21, 23).

Venirea Domnului este însotita de pacea mai presus de cuvânt si de întelegere, de pacea harica, vrednica de Datatorul ei, Care este Domnul.

Aceasta pace nu sufera asemuire cu linistea fireasca a omului cazut, care poate simti liniste si multumire si în urma desfatarii trupesti, care poate socoti drept liniste chiar nesimtirea sa, însasi moartea sa vesnica. Domnul Se asaza pe însusirile firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a însusit învatatura Lui cea atotsfânta, si îl aduce, sezând pe el, în cetatea duhovniceasca a lui Dumnezeu, în cetatea pacii, în Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Sufletul care îl poarta pe Domnul este hiritisit [felicitat -n.m.] de Sfântul Duh. Acesta îi da bucurie duhovniceasca, nestricacioasa, vesnica. “Bucura-te, si bucura-te foarte, fiica Sionului”, fiica a Sfintei Biserici: fiindca nu esti a altcuiva, decât numai a lui Dumnezeu. “Propovaduieste, fiica Ierusalimului! Iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar”.

Tu, simtind în tine pacea harica a lui Hristos si facându-te fiica a acestei paci, te-ai înnoit cu tinerete duhovniceasca si cunosti din cercare împaratia lui Hristos.

În tine sunt de acum potolite patimile prin puterea harica a Calaretului care te cârmuieste: însusirile tale cele firesti nu pot sa calce legile firii lor, nu pot sa treaca si sa se prefaca în patimi fara frâu! Luând de la Domnul toate gândurile, toate simtamintele, toata lucrarea ta, tu poti si esti îndatorata sa spui numele Domnului fratilor tai, în mijlocul bisericii sa-L lauzi pe Domnul (Ps. 21, 24). Tu, fiind nascuta de Sfântul Duh si fiica a Duhului, esti în stare sa vezi umbletul haric al împaratului tau, esti în stare sa vezi dreptatea împaratului tau.

El este “blând si smerit cu inima” (Matei 11, 29), si “va îndrepta pe cei blânzi la judecata, învata-va pe cei blânzi caile Sale” (Ps. 24, 10).

Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinte se deosebeste nesfârsit de toate fapturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele si carele Lui.

El sade si umbla pe heruvimi; El sade si umbla pe acele fericite suflete omenesti care I-au supus Lui si I-au adus Lui ca ardere de tot însusirile lor firesti. Pe aceste suflete umbla împaratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu si aducând în ea sufletele sfinte. “Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine, împaratul lui Israil”. Amin.

din “Predici la Triod si Penticostar”, Sfantul Ignatie Briancianinov 

sursa>

http://www.voscreasna.com/72/despre-intrarea-domnului-in-ierusalim-sfantul-ignatie-briancianinov/

foto>

http://vatopaidi.files.wordpress.com/2009/09/244-204.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Cuvânt al Sf. Ignatie Briancianinov la Pilda celor poftiţi la cină (Lc. 14, 16-24)

Cuvânt al Sf. Ignatie Briancianinov

la Pilda celor poftiţi la cină (Lc. 14, 16-24)[1]

Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pre mulţi (Lc. 14, 16). Iubiţi fraţi! Astăzi, Evanghelia ne istoriseşte despre un om necunoscut care a dat un ospăţ măreţ, la care au fost chemaţi numeroşi oaspeţi. După aceea, Evanghelia stăruie asupra unui fapt ciudat: la masă au luat parte nu cei chemaţi la început, ci cu totul alţii. Strălucitul ospăţ a fost dat seara, şi ca atare este numit Cină Mare. “Seară” numim cele din urmă ceasuri ale zilei, dinainte de venirea nopţii.

Istorisirea despre Marea Cină este o pildă prin care Domnul nostru Iisus Hristos a zugrăvit în culori vii Împărăţia lui Dumnezeu, pe care Tatăl Ceresc a gătit-o de la întemeierea lumii (Mt. 25, 34) pentru aleşii Săi – a zugrăvit-o arătând şi cum a fost primită buna vestire despre această Împărăţie de către omenirea care a fost chemată la ea.

Pe toţi, până la unul, ne aşteaptă moartea; suntem datori cu toţii să intrăm pe porţile morţii în veşnicie şi să rămânem în veşnicie pentru totdeauna. Viaţa pământească este cămara din care se intră în veşnicie. Este ca o anticameră strâmtă şi neaerisită înaintea unor iatacuri măreţe şi nespus de neîncăpătoare. În veşnicie este gătită pentru noi Împărăţia lui Dumnezeu; în afara ei e nesfârşită amărăciune, nenorocire ce niciodată nu va înceta, plângere şi tânguire ce niciodată nu vor cunoaşte mângâiere şi niciodată nu vor amuţi. Dacă mâine, peste o săptămână, peste o lună, ar avea să se întâmple ceva ce ne-ar hotărî soarta pământească fie în bine, fie în rău, oare n-am lua toate măsurile, nu ne-am da toată osteneala pentru a îndrepta curgerea întâmplărilor spre deznodământul dorit de noi? Deci, să ne întoarcem luarea-aminte spre soarta noastră din veşnicie. Să lepădăm somnul trândăvirii şi al uitării, în care suntem cufundaţi; să lepădăm orbirea, să lepădăm amăgirea de sine, ce face ca omului să i se pară nesfârşită viaţa sa pământească. Să credem în adevărul cel mai vrednic de crezare. Să credem că pe toţi ne aşteaptă moartea, de care nu putem scăpa. Pe cât de neîndoielnic este faptul că vom muri, pe atât este de neapărată nevoia să ne îngrijim pentru soarta noastră din tărâmul de dincolo de mormânt. În acest scop, să cercetăm pilda Domnului nostru despre Marea Cină.

Cine dă această cină? Sfânta Evanghelie îl numeşte om oarecare, adică om necunoscut, nehotărnicit. Lucrurile sunt limpezi: este vorba de Dumnezeu. În pilda Sa, El S-a înlocuit pe Sine printr-un chip – omul. Iar întrucât oamenii au uitat de Dumnezeu, au pierdut adevărata Lui cunoaştere, concepţia corectă despre El. Ei bine, Dumnezeu Se numeşte pre Sine nu numai “om”, ci “om oarecare”: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pre mulţi. Marele număr al celor chemaţi arată că toată omenirea, până la cel de pe urmă om, a fost menită de către Dumnezeu fericirii veşnice. Fraţilor! Suntem chemaţi cu toţii! Nimeni nu e uitat! Nimeni nu are nici pricină, nici drept să se lase pradă tânguirii şi trândăvirii.

Când a venit vremea doritei mese, Dătătorul ospăţului trimite pe Sluga Sa să-i înştiinţeze pe cei chemaţi. Atât vremea ospăţului, cât şi persoana Slugii au înţeles adânc. În textul grec al Evangheliei, scris de Sfântul Luca, înaintea cuvântului “Slugă” este pus articolul (τόν δούλον), ceea ce, potrivit firii acestei limbi, dă cuvântului “Slugă” o însemnătate deosebită, aparte. Aici “Slugă a lui Dumnezeu”, în deplinul înţeles al cuvântului, Domnul Iisus Hristos S-a numit pre Sine şi pre nimeni altcineva. El, deopotrivă fiind cu Tatăl şi cu Duhul după Dumnezeire, este după omenitatea Sa singura şi adevărata Slugă a lui Dumnezeu. El singur a împlinit deplin şi desăvârşit voia lui Dumnezeu şi a fost curat de tot păcatul. Ceilalţi oameni sfinţi sunt sfinţi numai relativ (Rom. 4, 2); sfinţenia omenească este cea mai mică păcătoşenie de care este în stare omul. Singura slugă a lui Dumnezeu este înfăţişată în pildă ca singur lucrător al mântuirii oamenilor: proorocii, apostolii, dascălii Bisericii au fost doar slujitori, unelte ale Cuvântului: Toate printr-Însul s-au făcut şi fără de Dânsul nimic nu s-a făcut din câte s-au făcut (In. 1, 3). Vremea chemării celor poftiţi e seara – adică Domnul nostru Iisus Hristos S-a pogorât pe pământ în cele din urmă ale lumii văzute. Optsprezece veacuri s-au scurs din vremea acestei neasemuit de fericite întâmplări; viaţa lumii nu s-a curmat încă: că o zi înaintea lui Dumnezeu este ca o mie de ani, şi o mie de ani ca o zi (II Ptr. 3, 8). Seara lui Dumnezeu se prelungeşte, sorocul ei se tot amână, ca toţi cei chemaţi să apuce să se pregătească pentru Cina Lui, ca nici unul dintre cei aleşi să nu rămână lipsit de ea.

Astfel este înfăţişată în pildă iconomia lui Dumnezeu cea privitoare la oameni; să privim acum în ce fel apare purtarea oamenilor faţă de Dumnezeu. Parcă s-ar fi vorbit între ei, toţi cei chemaţi s-au lepădat, cerându-şi iertare, de cină. Ce fel de uneltire să fie asta: toţi într-un suflet împotriva lui Dumnezeu? Aceasta e urmare a căderii, care-i de obşte pentru toţi; aceasta e dovada bunei voiri faţă de propria stare căzută, a rămânerii de bună voie în ea; acesta este semn al omorârii de către păcat a sufletului, care nu poate şi nu vrea să se trezească din somnul morţii nici măcar când este chemat de glasul Fiului lui Dumnezeu. Ca pricină a nedorinţei lor de a merge la cină, cei chemaţi au arătat legăturile pământeşti. Unii au dat atâta însemnătate îndeletnicirilor cărturăreşti, sau datoriilor lumeşti, sau toanelor proprii, încât au socotit că-şi pot îngădui să-L nesocotească pe Dumnezeu; alţii s-au cufundat în grijile de familie şi au uitat de Dumnezeu; în fine, alţii s-au arătat purtaţi de patimi, s-au afundat în plăceri trupeşti grosolane şi s-au făcut străini de Dumnezeu cu totul. Comoara noastră duhovnicească nu ne este răpită de către un singur păcat care să sară în ochi: ne-o răpeşte orice îndeletnicire pământească, orice situaţie pământească, atunci când sufletul este atras şi ţintuit de aceasta în întregime.

Cei chemaţi n-au vrut să ia parte la cină. Cel ce a făcut cina trimite pe aceeaşi Slugă pe uliţe şi străduţe, pe drumuri şi la răspântii, ca să-i adune pe betegi, săraci, şchiopi, orbi şi, înduplecându-i, să-i aducă la cină.

“Chemaţi” îi numeşte Evanghelia pe iudei, fiindcă, prin mijlocirea legii şi a proorocilor, au fost primii chemaţi la creştinism. Săracii şi betegii lipsiţi de adăpost, ce hoinăreau pe uliţe ori se opriseră la răspântii ca să-şi aleagă drumul, sunt păgânii, care petreceau în afara casei – în afara Bisericii, în afara cunoştinţei de Dumnezeu; bolile lor trupeşti arătate aici trebuie înţelese ca privind de fapt sufletul. Iudeii s-au împotrivit cu hotărâre chemării; în urma lor, păgânii de-abia s-au lăsat înduplecaţi să vină la cină: de multe veacuri, nenumărate jertfe şi râuri întregi de sânge a fost nevoie ca să-i înduplece Cuvântul lui Dumnezeu a primi creştinismul.

În sânul creştinismului, “chemaţi” trebuie socotiţi cei slăviţi, bogaţi, învăţaţi ai acestei lumi, cărora toate le merg bine pământeşte. Întâietăţile faţă de ceilalţi pe care Dumnezeu le-a dăruit lor, faptul că de aceste întâietăţi este legată o mai lesnicioasă cunoaştere a lui Dumnezeu şi slujire a lui Dumnezeu de către ei, arată fără îndoială faptul că Dumnezeu i-a chemat la mântuire, la cea mai înaltă fericire… Vai! Ce privelişte vrednică de plâns! Cei chemaţi rămân ca nişte pietre, nu iau aminte la Cel care îi cheamă. S-ar părea că numai cei loviţi de nenorociri, de boli, de nevoi, de lipsuri, doar cei “handicapaţi”, “infirmi” şi “sărăntoci” în înţelesul lumesc al cuvântului sunt în stare să asculte de Dumnezeu. După spusa Apostolului, arată supunere lui Dumnezeu cei neştiutori potrivit înţelegerii lumeşti, cei ce sunt neputincioşi, de neam prost, defăimaţi în această lume (I Cor. 1, 27). Şi aceşti defăimaţi ai lumii sunt datori, sub călăuzirea Cuvântului Dumnezeiesc, cu puternica Lui împreună-lucrare, să ţină piept în neasemuit de crâncena luptă cu propria cădere, să se supună pe sine cu de-a sila lui Dumnezeu, să-şi dea cu sila mântuirea. Foarte nimerit arată pilda că pentru ca săracii, orbii, şchiopii şi betegii să vină la cină, minunata Slugă trebuie să-i înduplece. Căderea noastră ne-a intrat în fire, am îndrăgit-o: ne vine greu să ne despărţim de ea. Propria noastră fire ne face neînstare de bine, şi fără Mântuitorul ea nu poate face niciun bine adevărat, neştirbit: Fără de Mine, a zis El, nu puteţi face nimic (In. 15, 5). Binele nostru este spurcat prin amestecarea cu răul. El n-are cum să nu fie aşa: izvorul lui – firea omenirii căzute – este un amestec de bine şi rău, şi neîncetat naşte o lucrare pe potriva sa.

Domnul încheiat pilda printr-o hotărâre ameninţătoare. Prevăzând cu ochiul Său atoatevăzător neluarea-aminte a oamenilor faţă de El din acea vreme şi din viitor, a zis: mulţi sunt chemaţi, dar puţin aleşi (Mt. 22, 14). Pe toţi îi cheamă Milostivul Dumnezeu la mântuire, dar foarte puţin se supun Lui. Potrivit negrăitei iubiri dumnezeieşti faţă de noi, cu toţii facem parte din cei chemaţi, dar foarte puţin dintre noi intră în rândul celor aleşi, fiindcă intrarea în rândul celor aleşi este lăsată în seama alegerii voii noastre. Amin.

______________________ 


[1] Cuvânt extras din cartea Sf. Ignatie Briancianinov, Predici, trad. din lb. rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, pp. 245-248

______________________

foto>

http://www.truthbook.com/index.cfm?linkID=1419

 
 

Etichete: , , , , , , , ,

Cuvânt la Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul

Prin toată viaţa sa, de la început până la sfârşit,

Sfântul Înainte-Mergător le dă tuturor lecţii bune[1]

de Sfântul Teofan Zăvorâtul

Sfântul Ioan, Înainte-Mergătorul Domnului, este cel dintâi model de viată călugărească. Aşa îl şi socoteau primii asceţi creştini şi se îmbărbătau în chip deosebit cu pilda lui în ostenelile sihăstreşti. De la el învăţau însingurarea, fiindcă el din copilărie a petrecut în pustie. De la el învăţau postirea, pentru că el se hrănea cu plantele peste care dădea întâmplător în pustie. De la el învăţau simplitatea în îmbrăcăminte, pentru că haina lui era din peri de cămilă şi era încins cu cingătoare din piele. De la el învăţau necăsătorirea, lepădarea de sine, smerenia, devotamentul faţă de Dumnezeu, necruţarea propriei vieţi, spre mântuirea proprie şi a altora – virtuţile ale căror trăsături sunt atât de vădite în viaţa lui. Ca înainte-mergător al harului celui nou, ca propovăduitor al pocăinţei, ca arătător al rânduielilor după care ajunge omul să placă lui Dumnezeu şi călăuza către Hristos, el le este însă model şi îndrumător tuturor creştinilor în viaţa mântuitoare. Toate vârstele, toate clasele sociale şi toate felurile de meserii vor găsi destul spre zidire fie în faptele lui, fie în feluritele împrejurări ale vieţii lui.

Acum prăznuim Tăierea capului Înainte-Mergătorului Ioan – sfârşitul şi cununa vieţii lui. Să străbatem, deci, cu pomenirea această viaţă începând de la zămislire şi până la moarte, aşa încât prin aceasta să împlinim datoria cinstirii lui pline de evlavie şi totodată să dăm fiecăruia putinţa de a lua din viaţa lui cele de priinţă şi trebuinţă, ca să tragă învăţătură şi să-i urmeze.

De la prima privire, viaţa Înainte-Mergătorului Domnului va părea de neurmat prin înălţimea sa şi prin caracterul excepţional al situaţiei sale. Ales din pântecele mamei, mărturisindu-L pe Hristos Domnul şi dând cinstire Preacuratei Stăpâne încă din pântece, silit la scurtă vreme după naştere să se ascundă în pustie, crescut acolo – bineînţeles, nu fără acoperământul şi îngrijirea de Sus, potrivit menirii sale – chemat de acolo printr-un osebit glas de Sus la lucrarea pregătirii oamenilor pentru întâmpinarea Domnului, catehizând cu propovăduirea văile Iordanului, atrăgând la sine şi învăţând cete întregi de rătăciţi şi arătându-le tuturor calea mântuirii în Domnul – Mielul junghiat de la întemeierea lumii, botezându-L pe acest Miel-Mântuitor şi la scurtă vreme după aceea, ca unul care şi-a săvârşit deja lucrarea, a fost închis în temniţă pentru darea în vileag fără teamă a nedreptăţii – din răutatea unei femei pe de o parte şi dintr-o slăbiciune ca de femeie pe de alta -, îşi încheie aici alergarea prin sfârşitul mucenicesc, la porunca stăpânitorului care-şi pierduse cu totul chibzuinţa în focul poftei aprinse de mişcările dansului la ospăţ. “Ce poate fi urmat aici”, vor spune unii, “şi ce să învăţăm de acolo noi, neputincioşii?” Pătrundeţi însă mai adânc, şi veţi afla!

Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul este ales din pântecele maicii sale. Zămislirea lui este prevestită, viitoarea lui slujire e dinainte arătată, ca şi slava care-l aşteaptă în împărăţia harului. Iată trăsătura ce pare cel mai departe de noi şi care, totuşi, este cea mai apropiată. Nu vă miraţi dacă voi spune că noi toţi, creştinii, suntem aleşi din pântecele maicii noastre, că ni s-a prevestit şi menirea noastră, şi slava ce ne aşteaptă. Apostolul Pavel spune că Dumnezeu ne-a ales pe noi în Hristos Iisus încă mai înainte de întemeierea lumii, ca sa fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui întru dragoste, şi prin aceasta să fim moştenitori ai vieţii veşnice (Efes. 1, 4; 4, 16). Faptul că ne-am născut din părinţi creştini şi îndată ne-am făcut şi noi creştini prin botez este cea dintâi milă a lui Dumnezeu faţă de noi – alegerea noastră pentru a fi părtaşi ai haru­lui lui Hristos şi ai bunătăţilor celor veşnice ce ne sunt pregătite. Iată cum ne asemănăm Sfântului Ioan prin alegere! Să râvnim, deci, a ne asemăna lui şi îndreptăţind această alegere. El s-a vădit a fi chiar aşa cum a fost ales să fie. Să ne arătăm şi noi aşa cum am fost aleşi să fim. Scopul alegerii îl cunoaşteţi şi ştiţi cum să ajungeţi la el. Eu numai vă poftesc folosind cuvintele Apostolului: siliţi-vă, fraţilor, să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră (II Petr. 1, 10).

Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul se însingurează în pustie ca să se pregătească pentru slujirea sa. Iată o lecţie pentru noi, părinţi şi educatori! Veţi spune: “Dar ce, trebuie să mergem şi noi în pustie cu copiii noştri?!” Nu, nu în pustie trebuie să plecaţi, ci trebuie neapărat să vă desprindeţi de toate obiceiurile potrivnice creştinismului şi să vă depărtaţi copiii de înrâurirea lor cea vătămătoare, căci şi pe Sfântul Ioan purtarea de grijă dumnezeiască l-a depărtat în pustie, cu scopul ca acolo să crească desăvârşit în noile principii şi rânduieli, fără amestecul vechilor rânduieli iudaice. Pruncul creştin primeşte prin botez sămânţa vieţii celei noi, harice. Duhul lumii şi obiceiurile ei sunt cu totul potrivnice vieţii acesteia. Îndepărtaţi, deci, de ele pruncul nou-botezat, aşa încât acest duh şi aceste obiceiuri să nu înăbuşe în el, ca nişte mărăcini şi ciulini, mlădiţa vieţii noi. Dacă veţi face aşa, aceasta va fi pentru el pustie. Şi să-l ţineţi în ea până când se va întări şi va ajunge în stare să iasă la lucrare potrivit menirii sale, ţineţi-l sub înrâurirea haricului mediu bisericesc, care-i de acelaşi neam cu mlădiţa vieţii pruncului creştin. Să nu audă şi să nu ştie alte cântări afară de cântările creştineşti. Să nu vadă şi apoi să nu îşi închipuie alte chipuri şi privelişti decât cele bisericeşti. Să nu ştie de alte biografii afară de Vieţile Sfinţilor, să nu cunoască alte locuri de vizitat în afara bisericii, alte cuvântări în afara celor ce slujesc spre zidire, şi aşa mai departe. După ce a fost educat în mediul acesta, după aceea chiar şi când va purcede la lucrare va lucra nu altfel decât în acelaşi duh şi, prin urmare, în chip potrivit alegerii sale.

După ce a crescut şi s-a pregătit, Înainte-Mergătorul este chemat la lucrarea sa printr-un osebit glas de Sus. Este auzit glasul acesta, oare, şi de către creştini atunci când ei purced la viaţa făptuitoare? El trebuie să fie auzit, şi cei ce iau aminte la sineşi, care purced cu frică de Dumnezeu la slujirea lor, îl vor auzi, fără îndoială. Felul de viaţă şi felul îndeletnicirilor noastre ne este hotărât în cea mai mare parte prin naştere. Dar dacă naşterea este de la Domnul, glasul ei nu este oare glasul lui Dumnezeu? De altfel, şi după aceea multe rămân la alegerea noastră, pentru care ne trebuie îndrumare de nădejde, pe care nu avem de unde s-o aşteptăm, dacă nu de Sus. De noi depinde dacă vom rămâne în viaţa cetăţenească şi de familie sau ne vom retrage din lume. Dacă vom alege retragerea din lume, iarăşi, de noi depinde ce mănăstire vom alege şi în ce ţară: la miazănoapte sau la miazăzi, pe Athos sau în Palestina, şi aşa mai departe. Când te apuci să alegi, iau naştere şovăieli tulburătoare şi dureroase pentru inimă, şi tocmai aici face trebuinţă un glas de Sus. Tu însă caută, ia aminte, şi îl vei auzi! Dacă e să alegi viaţa cetăţenească şi de familie, aici toţi trebuie să-şi aleagă tovarăşa de viaţă, felul îndeletnicirilor şi locul lor, meseria, negoţul, slujba, legăturile şi celelalte laturi de tot felul ale vieţii obişnuite, care alcătuiesc întocmirea ei neapărat trebuincioasă. Multe sunt lăsate la alegerea noastră, însă se ştie că cea mai bună alegere este cea care împreună-glăsuieşte cu voia lui Dumnezeu, atunci când omul alege ceea ce-I place Lui, altfel spus ceea ce vrea El. Dar cum să ajungi la asta dacă nu primeşti glas de Sus?! Şi iarăşi zic: caută, ia aminte, şi vei auzi. Eu nu pot arăta cum anume, pentru că fiecare trebuie să audă glasul acesta în felul aparte ce i se potriveşte; voi spune însă că cei cu luare-aminte, care sunt plini de frica lui Dumnezeu, primesc semne de Sus, sunt călăuziţi de ele şi aleargă pe calea vieţii preabinecuvântate, în pofida faptului că uneori se află în împrejurări cât se poate de neprielnice.

Chemat la lucrare, Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul o săvârşeşte cu toată osârdia, necruţându-şi viaţa, nepărtinind şi nedorind să fie pe placul oame­nilor, nelăsându-se clintit de îndoială. Această lecţie este simplă şi toţi, chiar fără să vrea, o îndeplinesc, deşi poate că nu întru totul desăvârşit. După ce ţi-ai ales felul de viaţă, lucrarea ori slujba, ia seama să lucrezi în tot ce ţine de ea cu conştiinţă nepătată, aşa cum cere legea lui Dumnezeu, legea conştiinţei, legea vieţii şi cea civilă; nu fă strâmbătăţi nici în lucrurile mici, nici în cele mari, ci să umbli drept. Eşti servitor? Slujeşte aşa cum trebuie. Eşti meseriaş? Fă-ţi conştiincios meseria. Eşti negustor? Neguţătoreşte după dreptate. Eşti funcţionar? Fă-ţi datoria aşa cum ţi s-a arătat, şi aşa mai departe, în toate urmărind binele aproapelui şi slava lui Dumnezeu. Asta arată şi Sfântul Ioan când dă poveţe deosebite pentru oamenii de tot felul. Când s-a adunat popo­rul în jurul lui şi îl întreba ce să facă, el răspundea: cel ce are două haine să dea celui ce nu are, şi cel ce are bucate să facă asemenea (Lc. 3, 11), altfel spus “ajutaţi-vă între voi care cu ce puteţi”. Îl întrebau vameşii ce să facă, şi el le spunea – iar prin ei şi tuturor celor ce iau asupră-şi slujiri care ţin de ocârmuire: să nu faceţi nimic mai mult peste ce vă este rânduit (Lc. 3, 13). Întrebau ostaşii, iar el le poruncea: să nu asupriţi pe nimeni… şi să fiţi mulţumiţi cu leafa voastră (Lc. 3, 14), şi aşa mai departe. Fără îndoială, orice îndatorire şi orice fel de tagmă şi slujire primea de la el lecţia potrivită, care arăta că în fiecare dintre ele este un fel de a lucra cerut de Dumnezeu şi bineplăcut Lui. Lămureşte-ţi asta în lumina cuvântului dumnezeiesc şi niciodată să nu te abaţi de la el cu lucrul.

Pentru mustrarea neînfricată a nedreptăţii, Sfântul Ioan este închis în temniţă şi acolo este descăpăţânat prin răutăcioasa amăgire femeiască din vre­mea ospăţului şi a dansurilor care-i făcuseră pe toţi să-şi iasă din minţi. Pentru aceasta, el a fost proslăvit în Cer şi este slăvit în toată lumea creştinească de pe pământ, iar cei vinovaţi pentru moartea lui şi aici au fost pedepsiţi (au fost trimişi în surghiun, unde au trăit în sărăcie şi au avut parte de o moarte nenorocită), şi în cealaltă viaţă vor suferi, bineînţeles, veşnic. Aşadar, oricare ar fi clasa ta socială, meseria, felul de viaţă, nu te teme atunci când, făcându-ţi treaba cu conştiinţa împăcată, te vei lovi de piedici, necazuri, strâmtorări, pierderi şi chiar îţi vei pune viaţa în primejdie. Răutatea n-are decât să triumfe – este un Ochi care vede toate şi este o dreaptă răsplătire a fiecăruia pentru faptele sale. Această viaţă este scurtă, şi pierderile ei tot scurte sunt, pe când cealaltă viaţă e nesfârşită. A dobândi veşnica odihnă printr-o pierdere mică şi de scurta vreme – ce schimb slăvit şi ce atrăgătoare agonisită! Pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava ce ni se va descoperi (Rom. 8, 18), spune Apostolul. Iar cât priveşte faptul că cei ce vor să trăiască în bună credinţă vor fi prigoniţi, aceasta e o lege a vieţii de aici, în mijlocul lumii nedrepte. Şi Domnul a pătimit, şi toţi Apostolii, şi toţi Sfinţii, într-o măsură sau alta. De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei (Evr. 12, 1-2).

Iată trăsăturile din viaţa Sfântului Ioan pe care trebuie să le urmăm. Să ia fiecare ce i se potriveşte mai bine şi să aplice în viaţa sa. Doar prin aceas­ta vom arăta cinstire adevărată Sfântului Înainte-Mergător, plăcută lui şi lui Dumnezeu, iar pentru noi mântuitoare. Neîncetat să răsune în inima voastră acest cuvânt al lui: tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Mt. 3, 10). Să facem roade vrednice de pocăinţă, şi de legămintele pe care le-am făcut, şi de numele ce-l purtăm, şi să ne învrednicim de bunătăţile făgăduite nouă, cu harul lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat, a Căruia este slava în veci. Amin!

~~~+~~~

Moaştele Sfântului Ioan Botezătorul

Partea din fata a Capului Sf. Ioan Botezatorul

catedrala din Amiens, Franta

Partea din spate a Capului Sf. Ioan Botezatorul

Biserica Sf. Silvestru din Roma, Italia

Partea de sus a Capului Sf. Ioan Botezatorul, antebratul si palma stanga

Palatul Topakapi, Istanbul, Turcia

Antebratul si palama dreapta a Sf. Ioan Botezatorul

Manastirea Dionisiu, Sf. Munte Athos

Palma dreapta a Sf. Ioan Botezatorul  de la Manastirea Dionisiu vazuta fara ferecatura din aur. Aceste moaste au fost daruite de Sfantul Voievod Neagoe Basarab în schimbul moastelor Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, care acum sunt asezate in catedrala mitropolitana din Craiova

____________________

[1] – Cuvânt extras din cartea Sfântul Teofan Zăvorâtul, Predici, trad. din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 166-170

foto>

http://www.srpskoblago.org/Archives/Pec/exhibits/ChurchoftheVirginHodegetria/Altar/Diaconicon/Vault/282N2103_l.html

http://www.stjohnsblueriver.org/Home/about-st-john-the-baptist

http://2.bp.blogspot.com/_xWkd0WxD_x8/R1sk-bwrVGI/AAAAAAAAA2o/EKjM7BH4T28/s1600-h/Icon.StJohnTheBaptist.gif

http://www.johnsanidopoulos.com/2010/01/head-of-john-baptist-and-its.html

http://www.johnsanidopoulos.com/2010/01/incorrupt-right-hand-of-st-john-baptist.html

http://boddyca.wordpress.com/category/predici-la-duminici-si-sarbatori/

 

Etichete: , , , , , , , ,

Vladica Bartolomeu delimiteaza intre ecumenismul mincinos si cel onest

Ips Bartolomeu impreuna cu poporul Olteniei

Vladica Bartolomeu delimiteaza intre ecumenismul mincinos si cel onest

O preluare a de pe site-ul fratilor de la „Razboi intru cuvant”

Redam o parte din predica AICI a IPS Bartolomeu Anania de la Duminica a 17-a după Rusalii ( a cananeencii), 10 februarie 2008 in care vladica face distinctii deosebit de importante pentru a se putea identifica si separa minciuna de adevar in ceea ce priveste ecumenismul. Ecumenismul mincinos este cel care, folosindu-se de o ideologie mai mult politica decat doctrinara, produce si vrea confuzie si relativism. Ecumenismul mincinos este cel care, vorbind despre diversitate, o face doar pentru a o sabota, a o nivela si a o secatui in autenticitatea si normalitatea sa. Ecumenismul mincinos este cel care, vorbind despre „unitate in diversitate”, pune unitatea mai presus de orice, subminandu-o, pentru ca va fi o unitate in minciuna, nereala, fara substanta, si distrugand diversitatea, care devine, de fapt, anarhie, haos, destramare. Da, toti vorbesc despre dialog. Insa unii in mod onest (cei putini) iar cei mai multi, in mod viclean. Vorbesc despre dialog ca sa saboteze de fapt dialogul si sa isi acopere intentiile murdare. Vorbesc despre unitate, ca si acum este scop in sine si absolut, ceea ce este eretic. Vorbesc despre dialog ca si cum dialogul in sine poate produce vreo schimbare, ca si cum este o virtute in sine. Vorbesc despre diversitate, dar nu sufera sa auda despre traditie, decat cand vor sa justifice traditiile altora, nu si pe cele ortodoxe. Ecumenismul onest este cel descris de IPS Bartolomeu – este pur si simplu capacitatea de a avea relatii firesti, sincere, omenesti si… omenoase cu altii ce au alta credinta.

„… De aceea noi ne numim ortodocsi, adica dreptmaritori. Cu alte cuvinte, in credinta noastra il preamarim pe Dumnezeu pe calea cea mai dreapta cu putinta. As vrea insa sa adaug , fiindca prea se vorbeste mult si alandala in vremea noastra despre ecumenism care este altceva decat ecumenicitate. Ecumenicitatea inseamna universalitatea lui Dumnezeu pe acest pamant.

Ecumenismul este mai mult o politica decat o doctrina si o credinta, si fiecare intelege cum vrea. Cel mai multi il inteleg gresit. Ei cred ca este un fel de hora unirii: hai sa ne unim toti cu toate credintele, toate confesiunile, toate religiile, sa dam mana cu mana si sa fim veseli si sanatosi! Nu este asa! Ecumenismul inseamna ca fiecare credinta, fiecare confesiune crestina, fiecare religie sa-si pastreze identitatea proprie. Ecumenismul este un dialog intre doua sau mai multe identitati. Altfel dialogul nu poate exista atunci cand exista confuzie. Poate fi unitate in diversitate dar nu poate fi unitate in confuzie. Cei mai multi ecumenisti de astazi sunt din cei care cultiva confuzia. Slujesc impreuna cu unii, cu altii, se roaga impreuna cu altii…

Eu am facut o declaratie pe inima mea, publica. Nu am participat, de cativa ani de zile nu particip, la asa-zisa „rugaciune comuna pentru unitatea Bisericii”. Si de ce? Am explicat, e foarte simplu: toti dorim refacerea unitatii bisericesti, fiindca impartirea crestinismului este camasa sfasiata a lui Hristos. Toti o dorim. Numai ca o gandim in mod diferit. Le spuneam fratilor catolici: voi ganditi refacerea unitatii Bisericii in jurul papei, iar noi o gandim in jurul sinodalitatii, a sobornicitatii… Protestantii o gandesc in felul lor. Si de indata ce o gandim diferit, oare de ce sa nu fim cinstiti fata de Dumnezeu, fata de noi insine si fata de cei care ne asculta? Se roaga fiecare acasa la el. Si noi ne rugam. Vezi la Liturghie: „unitatea credintei si impartasirea Sfantului Duh cerand… si pentru unirea tuturor”. Dar ne rugam in credinta noastra, respectand-o pe a altora.

Acesta este ecumenismul: dialog intre confesiuni si intre religii, fiecare pastrandu-si identitatea si respectand-o pe a celorlalti, fie ca sunt crestini, mozaici sau musulmani. N-are importanta.

Iar dialogul ne poate intalni cu cei de alte confesiuni in acte de caritate, fiindca iubirea fata de aproapele nu cunoaste confesiuni sau religii. Iata, noi, Arhiepiscopia Clujului, suntem de 14 ani in parteneriat ecumenic cu Biserica Lutherana din Germania, de la Stuttgart. 14 ani neintrerupt. Vin si in catedrala la noi sa se roage, mergem si noi la ei. Am facut programe sociale impreuna, am construit impreuna si cu alti protestanti o casa de batrani nou nouta la Turda, un centru comunitar pentru tineret, o tabara de copii la munte. Impreuna. Noi cu ce am putut, ei cu ce au putut. Ne intalnim in actele de filantropie, de facere de bine, aici nu avem hotare. Dar de rugat se roaga fiecare in legea lui, in credinta lui, in limba lui.

Repet, putem sa ramanem ortodocsi fara sa relativizam credinta noastra ortodoxa, pentru ca ecumenismul rau inteles duce la relativizare: „Apai tot un Dumnezeu e pentru toti!”. Ei, nu-i asa. Dumnezeu adevarat este acela in care crezi tu [adresarea este catre credinciosul ortodox din Biserica, fireste – nota noastra]!

Am facut aceasta paranteza ca sa lamuresc o problema foarte la moda, o vedem si prin ziare si prin reviste si la care raspunsurile sunt foarte simple: ramanem ortodocsi in credinta noastra asa cum ne-au lasat-o Mantuitorul Hristos si Sfantii Apostoli si Sfintii Parinti, in acelasi timp respectand-o pe a altora. Si dialogand cu ei atunci cand este vorba de dialog.

De ce as face un secret, am avut litigii si inca mai avem unele litigii juridice cu fratii nostri greco-catolici, o treaba foarte grea; dar incetul cu incetul lucrurile s-au calmat si trebuie sa va spun ca unul dintre primii care m-au vizitat in spital dupa accidentul meu de acum un an si ceva cu piciorul, a fost Prea Sfintitul Episcop Florentin Crihalmeanu, al greco-catolicilor din Cluj, impreuna cu vicarul sau. Eu eram in pat, cu piciorul atarnat de greutati, si mi-a sunat telefonul mobil pe care il aveam la mine. „Sunt episcopul Florentin, am vrea sa venim sa va vedem, mai sunt cu cineva, cum putem intra?” Directia spitalului luase masuri sa se incuie usile ca sa nu patrunda ziaristii. „Pai uite, sa-mi spuneti cand anume veniti, Presfintite, ziua si ora, ca sa spun la directie”. „Pai suntem aici in fata usii.” Si am dat un semnal si au venit sa-mi ureze insanatosire. Iar in fiecare an Prea Sfintitul Florentin vine cu colindul, cu o echipa de seminaristi sa ma colinde. Ma colinda, ne imbratisam… Acesta e dialogul. Fiecare isi pastreaza credinta lui, biserica lui, randuielile lui, nu se amesteca unii cu altii dar o relatie asa este corecta si asa este cu adevarat crestineasca.

Revenind deci, credinta sa fie curata, adevarata, puternica. Sa crezi tu in credinta ta. Si respecti pe celalalt si pentru altceva. Chiar daca nu esti convins ca credinta lui este cea adevarata-adevarata trebuie sa admiti ca el, in credinta lui, este cinstit, de buna credinta, ca nu este un farseur; ca musulmanul care la ora fixa isi pune covorul pe iarba, se intoarce cu fata spre Mecca si spune rugaciunea lui scrisa in Coran, e de buna credinta, nu o face de ochii lumii, nu ca sa fie televizat. Ci o face convins fiind ca Allah il aude si-l ajuta.

Este foarte important acest lucru: sa admiti buna credinta a celui de alta credinta”.


sursa>

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/04/15/vladica-bartolomeu-delimiteaza-intre-ecumenismul

-mincinos-si-cel-onest/#more-2746

foto> http://www.manastireatismana.ro/2006-3/anania.htm

 

Etichete: , , , , ,

Dumnezeu nu spune niciodată mulţumesc

Hristos de la manastirea Boyana (anul 1259)

Dumnezeu nu spune niciodată mulţumesc

(Duminica a 29-a după Rusalii)

Intrând într-un sat, L-au întâmpinat zece leproşi care stăteau departe, şi care au ridicat glasul şi au zis: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi! Şi văzându-i, El le-a zis: Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor. Dar, pe când ei se duceau, s-au curăţit. Iar unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors cu glas mare slăvind pe Dumnezeu. Şi a căzut cu faţa la pământ la picioarele lui Iisus, mulţumindu-I. Şi acela era samarinean. Şi răspunzând, Iisus a zis: Au nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sunt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decât numai acesta, care este de alt neam? Şi i-a zis: Scoală-te şi du-te; credinţa ta te-a mântuit. (Luca 17, 12-19)

Teologia satului stă cuprinsă în această propoziţie: Dumnezeu (Iisus Hristos) intrând într-un sat a fost întâmpinat…

Da, înainte vreme, Dumnezeu intra mai des în satele noastre, în oraşele noastre, în casele ţărăneşti, în casele orăşenilor. Şi era aşteptat, cu mâna streaşină la ochi. Azi, pe uliţele satelor, câte mai sunt, nimeni nu-L mai aşteaptă pe Dumnezeu. Uneori, câte-o pâlpâire de om, cu mâna întinsă, aşteaptă poştaşul să aducă amărâta de pensie, dacă este. Înainte vreme nu era nici aceasta, dar erau altele… bune, sfinte şi frumoase.

Iată-L pe Mântuitorul întâmpinat acum de zece leproşi care ridică glasul spre a cere milă. Curios, ei nu cer vindecare. Simplu şi drept ar fi fost să-L roage pe Iisus: Doamne, fă-ne bine, curăţă-ne de această cumplită suferinţă! Nu, ei spun: Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi.
O întrebare pentru medicina contemporană: În ce ecuaţie pot fi puse mila şi vindecarea?

Mântuitorul îi trimite pe cei zece leproşi să se arate preoţilor, acestor gestionari absoluţi ai milei. Şi pe drum se vindecă. Iată forţa milei. Doar gândul că merg la preot sau la medic şi că aceştia au milă de mine mă face bine. Bunica, muma Lena, Dumnezeu s-o ierte, femeie simplă, dar cu multă credinţă, ne-a spus odată: parcă mă simt mai bine, mumă, după razele astea… Noi am râs, cum să te simţi mai bine după o radiografie la plămâni. Acum, îmi dau seama că avea dreptate. Mila doctorilor, felul lor de a se comporta, blândeţea gesturilor şi bunătatea glasului, toate acestea, dar mai ales mila, repet, îi făcuseră bine bunicii. Nu mai avea oftatul acela…

Preoţia şi medicina din zilele noastre trebuie să fie depozitoarele milei pentru a dărui vindecarea. Cuvintele „milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13) pot fi traduse cotidian astfel: jertfa voastră să fie mila. Din cei zece leproşi primitori de milă, adică vindecaţi, doar unul se întoarce la picioarele lui Iisus şi spune: Mulţumesc! Şi acesta era de alt neam. El devine un alt om, ceilalţi nouă nişte chinuiţi, după slovele Sf. Ioan Gură de Aur, „fiind torturaţi cei care, împlinindu-li-se dorinţa, rămân lipsiţi de mulţumire”.

Nu este greu de constatat că astăzi lumea suferă de un alt fel de lipsă. Înainte vreme leproşii, deşi izolaţi, umblau împreună, astăzi, deşi fac parte din cetate, sunt dezbinaţi şi vor să dezbine; înainte vreme leproşii, când vedeau om apropiindu-se, strigau: sunt necurat, sunt necurat (Levitic 13, 46); astăzi strigă în gura mare: Eu sunt curat, ceilalţi sunt murdari. Leprosul de-odinioară îşi sfâşia hainele să-şi arate suferinţa, cel de azi, din haine de firmă, arată cu degetul…

Cei zece leproşi de atunci au cerut milă de la Dumnezeu, miile de leproşi din lumea de azi ignoră, blamează, neagă prezenţa lui Dumnezeu: câte ironii, bârfe, răutăţi, minciuni, intrigi, anacronisme, murdării… Lepra, parcă, a urcat din carne în suflet, dar dacă din zece, unul s-a întors, se vor găsi şi azi, dintr-o mie, zece să se-ntoarcă spre ierarh, către preoţi, la picioarele lui Iisus şi să spună: Mulţumesc! Pentru aceştia zece, va fi salvată Cetatea. În vechiul Legământ, în cartea Pildelor 15, 15, găsim o cutremurătoare profeţie, consider eu, „inima mulţumită este un ospăţ necurmat”. Dumnezeu nu spune niciodată mulţumesc. Toată această bogăţie, ca ospăţ euharistic, a lăsat-o oamenilor.

Preot Sever Negrescu

sursa> http://www.m-ol.ro/index.php?option=com_content&task=view&id=3053&Itemid=9

foto> http://www.pravoslavieto.com/hramove/sofia/boyana/index.htm

 
 

Etichete: , , , ,