RSS

Arhive pe etichete: preot

Sf. Chiril al Alexandriei: Despre curăţirea leprei

Despre curăţirea leprei[1]

Sf. Chiril al Alexandriei

[…] S-a scris în Levitic: «Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: Aceasta e legiuirea pentru lepros. În ziua în care se va curăţi va fi dus la preot. Şi va ieşi preotul afară din tabără şi va vedea preotul că s-a vindecat rana leprei de pe lepros. Şi va jertfi preotul. Se vor lua de la cel curăţit două păsări vii şi curate şi un lemn de cedru şi fir roşu răsucit şi isop. Şi va jertfi preotul şi vor junghia una din păsări într-un vas de lut, în apă curgătoare. Apoi va lua pasărea vie şi lemnul de cedru şi roşul răsucit şi isopul şi le va înmuia cu pasărea cea vie în sângele păsării înjunghiate în apă curgătoare. Şi va stropi de şapte ori pe cel curăţit de lepră şi curat va fi. Şi va slobozi pasărea cea vie în câmp. Şi va spăla cel curăţit hainele lui. Şi se va rade tot părul lui şi se va scălda în apă şi se va curăţi. Şi după acestea va intra în tabără şi va petrece în afara casei lui şapte zile. Iar în ziua a şaptea va rade tot părul capu­lui lui şi barba şi sprâncenele şi tot părul lui şi va spăla hainele lui şi va scălda trupul lui în apă şi curat va fi» (Lev. 14, 1 – 9).

[…] Priveşte taina în cele scrise în lege, ca în umbre. Se aducea leprosul la preotul legii ce stătea în afara uşii cortului. Şi acolo văzându-se boala retrasă şi arătându-se că se va sfârşi, se în­deplinesc cele ale curăţirii, după cum rânduise dătătorul legii. Căci «se luau două păsări curate, un lemn de cedru şi un fir roşu împletit», în chip de sfoară şi un isop, care avea şi el chip de iarbă. Apoi se tăia una din păsări în apă, iar cealaltă se afunda împreună cu cele puse în apă şi în sângele celei omorâte. Pe urmă, aceasta nesuferind nimic, era slobozită. Apoi preotul stropind de şapte ori cu apă pe cel ce fusese bolnav de lepră, îl declara liber de cele la care îl su­punea legea. I se rădea apoi părul şi intra în sfârşit neîmpiedicat în tabără şi în casa lui, după ce rămânea şapte zile afară.

Lepra spirituală

Acestea însemnau că noi cei de odinioară am purtat moartea păcatului şi am fost întinaţi de sălbăticia multelor feluri de patimi şi ne-am îmbolnăvit ca de o lepră spirituală, rătăcind şi slujind zidirii, am fost aduşi la Hristos, Preotul Cel Mare şi Sfânt şi fără de răutate, după cuvântul fericitului Pavel (Evr. 7, 26). Am fost aduşi de Dumnezeu şi Tatăl, căci a spus Hristos vorbind Iudeilor: «Nu murmuraţi, ni­menea nu poate să vină la Mine de nu-l va atrage pe el Tatăl, Care M-a trimis pe Mine» (Ioan 6, 65). Dumnezeu şi Tatăl aduce pe cei bolnavi prin puterea Lui la Fiul (trad. latină: prin Fiul). Căci Fiul a venit ca să vindece pe cei zdrobiţi cu inima şi să deschidă ochii orbilor, ca părăsind moliciunea şi slăbiciunea în împlinirea celor plăcute lui Dumnezeu, să avem inima atotlucrătoare şi iubind faptele bunătăţii, să dobândim o vieţuire slăvită şi minunată. Şi recunoscând astfel pe Stăpânul adevărat şi prin fire, să zicem după cuvântul Psalmistului: «Binecuvintează suflete al meu pe Domnul, pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale şi izbăveşte de stricăciune viaţa ta şi pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări» (Ps. 102, 1-2).

Chipul celor două păsări

Observă cum e adus cel ce pătimeşte de lepră la preotul ce se află în afara porţii şi departe de tabără. Căci aflându-ne noi ca aruncaţi şi vieţuind în afara cetăţii sfinte şi sfinţite, adică a Bisericii lui Dum­nezeu, a venit la noi Hristos având asemănarea cu noi. Şi cercetându-ne, ne-a curăţit prin Sfântul Botez şi prin trupul Lui. Căci S-a jertfit pentru noi şi ni S-a arătat leac mântuitor, întrucât a primit şi El să pătimească pentru noi moartea pe lemn. Aceasta ni s-a arătat ca în umbră în Sfintele Scripturi. Căci «se iau două păsări ca păsări curate». Era şi aceasta un chip al lui Hristos Cel de sus, din cer. Căci pasărea zboară, în văzduh. Iar Emanuil a pogorât la noi de sus, din ceruri. Căci aşa şi spune: «Nimenea nu s-a suit la cer, decât Cel ce S-a pogorât din cer, Fiul Iui Dumnezeu» (Ioan 3, 13). Dar scrie şi înţeleptul Ioan : «Cel ce vine de sus, este deasupra tuturor» (Ioan 3, 13).

Iar păsările sunt curate. De fapt Domnul este cu adevărat curat şi neîntinat, necunoscând păcatul. Şi nu spunem că înţelegem doi Hristoşi, deşi se vorbeşte de două păsări. Cuvântul cuprinde înţelesul clar şi necesar. Căci Unul Născut fiind Dumnezeu după fire, a purtat trupul din Sfânta Fecioară şi «s-a compus» ca din două, înţeleg din firea cea mai de sus şi din umanitate, în mod negrăit şi mai presus de minte [2]. Dar e un Domn Iisus Hristos. Deci cuvântul înfăţişează convergenţa celor două într-unul. Legea dă de înţeles prin cele două păsări în mod felurit taina lui Hristos.

Chipul lemnului de cedru şi al isopului

A mai spus că trebuie să ia şi un lemn de cedru. Acesta e încă un chip al Sfântului Său Trup, care nu avea să sufere stricăciunea (coruperea). Căci acest lemn nu putrezeşte. Iar isopul e chipul Sfântului Duh care are lucrare fierbinte, prin care ne facem «fierbinţi cu duhul», ştergând necurăţia din măruntaie (Rom. 12, 11). Căci isopul este o iarbă caldă prin fire şi în stare să şteargă necurăţia umflată şi rece îngrămădită în măruntaie. Aceasta înseamnă că Hristos ne eliberează, precum am spus, prin lucrarea Duhului de patimile ascunse înlăuntrul minţii.

Cu înţeles se ia pe lângă această iarbă şi apa curgătoare. Căci am fost botezaţi «în Duhul Sfânt şi în foc» (Matei 3, 11; Luca 3, 16), după cum s-a scris. Pentru că e caldă, precum am spus, iarba aceasta şi închipuieşte lucrarea Duhului.

Chipul firului roşu împletit

Iar roşul împletit dă de înţeles iarăşi prin sine modul întrupării Unuia Născutului. Căci Cuvântul fiind Dumnezeu, S-a împletit oare­cum cu carnea şi sângele. Iar roşul închipuieşte sângele şi carnea. Căci se văd şi sunt de aceeaşi culoare. Se taie deci pasărea în apă curgă­toare, în care cea rămasă, împreună cu celelalte, se afundă şi apoi e slobozită fără să păţească nimic, precum am spus mai înainte. Aceasta înseamnă că Hristos s-a jertfit pentru noi, dar era Acelaşi şi în moarte şi mai presus de moarte. «Căci a fost omorât cu trupul, după cum s-a scris, dar a fost făcut viu cu duhul, cu care s-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor din închisoare, care odinioară nu ascul­taseră» (I Petru 2, 18-19). Întrucât se înţelege că S-a făcut om, a răb­dat moartea; iar întrucât este cu adevărat viaţa şi din viaţă, S-a arătat mai presus de moarte. Şi pasărea vie s-a afundat în moartea celei omorâte. Legea dă de înţeles prin ghicitură că Cuvântul fiind după fire viaţă şi din viaţă, Îşi însuşeşte moartea propriului trup. Căci nu era străin de el trupul asumat, ci al Lui propriu[3].

Chipul stropirii de şapte ori

Apoi leprosul fiind stropit de şapte ori cu apă era eliberat de condamnările la care era supus din cauza leprei de care a suferit. Aceasta dădea de înţeles că şi pe noi Hristos ne va face, cum am spus, curaţi, sfinţindu-ne prin Sfântul Botez. Aceasta socotesc că o arată stropirea înşeptită. Aceasta a înţeles-o fericitul Pavel spunând: «Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul» (Rom. 5, 20). Aşadar, prin stropirea înşeptită se dă de înţeles bogăţia harului şi puterea lui desăvârşită de-a curăţi.

Chipul raderii părului

Iar leprosul curăţit prin stropire, era ras de păr. Căci curăţiţi prin Sfântul Botez, lepădăm şi cele ce odrăslesc din trup, adică plăcerile sădite în noi, înţelese prin chipul perilor, împreună cu celelalte pă­cate, iar aceasta o lucrează în noi Hristos. Căci El este cuvântul viu şi lucrător şi foarte ascuţit în tăierea păcatelor şi în eliberarea minţii de necurăţia patimilor (Evr. 4, 12).

Chipul intrării în tabără dar nu şi în casă

Iar odată ras, leprosul intră în tabără, dar încă nu şi în casa lui. Căci curăţiţi, cum am spus, intrăm în legătură cu sfinţii, convieţuim cu ei în neamul cuvios şi sfinţit. Intrăm astfel şi în casa lui Dumnezeu, dar încă nu în locaşurile de sus. Căci acest dar le e rezervat sfinţilor pentru veacul viitor. De aceea cel curăţit intrând în tabără, va pe­trece şapte zile în ea şi apoi va intra şi în casa lui. Căci după veacul de faţă având curăţia cea prin Hristos, ne vom odihni şi în locaşurile de sus[4]. Căci fiecare dintre cei sfinţiţi va primi moştenirea rânduită lui ca pe propria casă. Căci nu se dau îndată cununile celor ce au crezut. Ci chemarea lor e unită cu nădejdea bunătăţilor şi cu arvuna Duhului. Dar la timpul său le va străluci harul şi sfârşitul (împlinirea) nădejdii în Hristos, prin Care şi cu Care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin.


____NOTE_________________

[1] Fragmente extrase din cartea Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri I, Partea a doua – Glafire la cărţile lui Moise, în P.S.B. 39, trad. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, pp. 383-389

[2] Termenul de persoană «compusă» folosit de călugărul dobrogean Maxenţiu la 519 şi apoi de Leonţiu de Bizanţ şi de Sf. Maxim Mărturisitorul îşi are temeiul şi explicaţia în această declaraţie a Sf. Chiril.

[3] Tema va fi reluată de Leonţiu de Bizanţ, care va spune nestorienilor că trupul lui Hristos nu e al sufletului Lui, sau al omului, ca la oameni, ci al Cuvântului. Taina cea mare este cum simţea real moartea ca a Sa şi nu ştia numai teoretic de ea. Într-un fel ipostasul dumnezeiesc al Cuvântului simţea durerile trupului Său şi frica de moarte, cum simte sufletul nostru durerile trupului său şi frica de moar­tea cu trupul, fără ca loviturile şi moartea să-L atingă pe El Însuşi. E ca un ecou spi­ritual produs în suflet de orice act material care atinge trupul.

[4] Cele şapte zile reprezintă viaţa în timp, sau viaţa pământească. În «casa» proprie. În odina de veci, în ultima intimitate a noastră, unde ne vom întâlni cu interioritatea cea mai intimă, mai liniştitoare, mai iubitoare, mai învăluitoare a lui Dumnezeu, după ce vom trece din viaţa aceasta, petrecută în curăţie.

____________________

foto>

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

No comment

~~~+~~~

Reverendul catolic ungur Zoltan Lendvai, de 45 de ani, facand cateva figuri cu un skateboard in fata bisericii pe care o pastoreste intr-un orasel aflat la granita cu Slovenia.

~~~+~~~

sursa>

http://www.telegraph.co.uk/news/picturegalleries/theweekinpictures/7956567/The-week-in-pictures-20-August-2010.html?image=7

 
3 comentarii

Scris de pe August 26, 2010 în citadela, diverse, Fara categorie, Videos

 

Etichete: , , ,

Cine este aproapele meu?

Pilda samarineanului milostiv

Şi iată, un învăţător de lege s-a ridicat, ispitindu-L şi zicând: Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?

Iar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citeşti?

Iar el, răspunzând, a zis: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

Iar El i-a zis: Drept ai răspuns, fă aceasta şi vei trăi.

Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?

Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort.

Din întâmplare un preot cobora pe calea aceea şi, văzându-l, a trecut pe alături.

De asemenea şi un levit, ajungând în acel loc şi văzând, a trecut pe alături.

Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă,

Şi, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn şi vin, şi, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeţi şi a purtat grijă de el.

Iar a doua zi, scoţând doi dinari i-a dat gazdei şi i-a zis: Ai grijă de el şi, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îţi voi da.

Care din aceştia trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?

Iar el a zis: Cel care a făcut milă cu el. Şi Iisus i-a zis: Mergi şi fă şi tu asemenea.

Lc. 10, 25-37

Cine este aproapele meu?

Bunul samarinean Good SamaritanCadrul natural din care Mântuitorul s-a inspirat pentru această pildă este foarte sugestiv. Drumul de la Ierusalim la Ierihon şerpuieşte prin locuri pustii şi stâncoase, măsurând aproximativ 26 km şi coborând cca. 740 m. De aceea acest drum, fiind prielnic atacurilor tâlhăreşti, purta numele de Calea sângelui. Mântuitorul când a rostit această predică Se afla în apropiere de Ierihon.


Părintele profesor dr. Dionisie Stamatoiu afirmă[1] că această pildă oglindeşte cele trei atitudini pe care oamenii le pot lua faţă de semenii lor: cea de om contra om (homo homini lupus – omul fiară pentru semenul său) – evidenţiată prin fapta tâlharilor faţă de călător; om pe lângă om – fapta preotului şi a levitului, ei nefăcând nici rău, dar nici bine călătorului; şi cea de-a treia atitudine, reflectată prin purtarea bunului samarinean. Un aspect de reţinut este şi faptul că cetatea Ierihonului era oraş sacerdotal, preoţii şi leviţii de aici trecând necontenit pe drumul spre Ierusalim.

În dialogul dintre învăţătorul de lege şi Mântuitorul se conturează, cu fiecare verset, modul cum se poate dobândi viaţa veşnică. Calea sângelui se preschimbă în final, prin îndemnul pildei, în calea vieţii, deoarece în sânge este viaţa, potrivit legii vechi (Fac. 9, 4; Lev. 17, 11, 13-14; Deut. 12, 23), dar şi legii noi (Ioan 6, 53-54). Întrebarea învăţătorului caută mai degrabă aspectul practic (praxis-ul) al legii vechi, în detrimentul unui nou argument teoretic şi scripturistic privind moştenirea vieţii veşnice (el întreabă “ce să fac?”). Observăm din această întrebare că învăţătorul de lege ştia de viaţa de după moarte şi probabil credea în existenţa acesteia, spre deosebire de saduchei, care negau învierea morţilor.

Răspunzând corect întrebării despre felul cum interpretează legea veche în acest sens, Mântuitorul îi dă şi primul îndemn practic, zicându-i: “fă aceasta şi vei trăi”. Adică în iubire se oglindeşte viaţa. Răspunsul dat este simplu, însă parcă prea scurt şi incomplet, cerând de la sine câteva lămuriri. Care este până la urmă manifestarea exterioară a acestei iubiri? Care este, de asemenea, incompatibilitatea pe care învăţătorul de lege o descoperă privind îndemnul de a-şi iubi aproapele şi dobândirea vieţii celei veşnice, care îl face, potrivit Scripturii, să se “îndrepteze pe sine”? Putea el, potrivit mentalităţii vremii, să iubească pe Dumnezeu şi, în acelaşi timp, să iubească şi un păgân care putea chiar să urască pe Dumnezeul lui? Pericopa evanghelică ne spune de la început că acest învăţător dorea să-L ispitească pe Hristos, astfel putem gândi în mod tradiţional că aproapele la care făcea referire acesta era fie una din rudeniile sale, fie un coleg de breaslă sau de credinţă şi de un neam cu el. Atunci probabil incompatibilitatea se datora mai degrabă modului prin care această iubire se putea concretiza în mod vizibil faţă de aceia. Adică cum  putea arăta el faptic că-şi iubeşte rudele, altfel decât o făcea în mod natural, ca să poată să dobândească şi viaţa veşnică?

Răspunzându-i prin pilda samarineanului milostiv, Mântuitorul arată că aproapele nostru este  acela care îşi găseşte în noi răspuns nevoilor sale, depăşind toate prejudecăţile şi resentimentele ce ne despart. Astfel, cuvintele “Milă voiesc, iar nu jertfă” (Os. 6, 6; Mt. 9, 13; 12, 7), aflate atât în Vechiul, cât şi în Noul Testament, sunt cele la care Mântuitorul face referire în cel de-al doilea îndemn practic către învăţător: “Mergi şi fă şi tu asemenea!”

De menţionat este faptul că cele două îndemnuri practice date învăţătorului sunt la fel de deosebite precum sunt şi cele două testamente. În primul îndemn sunt folosite cuvintele „drept”  şi menţiunea că dacă le va împlini „va trăi”, iar în cel de-al doilea este termenul „mergi” şi apare deja reperul de urmat prin cuvântul „asemenea”.

O interpretare duhovnicească a acestei pilde evanghelice se poate rezuma astfel:

– drumul reprezintă căderea din rai (Ierusalimul) în pământul durerii (Ierihon) a făpturii omeneşti răpuse de păcatul strămoşesc, reprezentată prin călător;

– tâlharii sunt diavolii care au dezbracat pe om de darurile duhovniceşti, i-au dat ranele păcatului, şi, deşi i-au făcut trupul muritor, asupra sufletului nu au putut să intervină cu nimic;

– preotul reprezintă legea veche, mai ales prin cartea Levitic, care vorbeşte despre rânduielile sacerdotale, inclusiv despre acelea care interzic preotului atingerea de mort (Lev. 21, 2, 4, 11), aşa cum părea că este şi călătorul bătut;

– levitul reprezintă proorocii. Nici legea şi nici proorocii nu au putut şterge păcatul strămoşesc şi să ridice firea omenească din căderea ei;

– Bunul Samarinean este Mântuitorul, care S-a întrupat, venind (coborând-Se) în lume şi a legat ranele păcatelor, plătind cu cei doi dinari (Vechiul şi Noul Testament) zilele de îngrijire (în Vechiul Testament cei doi dinari reprezentau plata pentru doua zile de muncă);

– casa de oaspeţi este Biserica, având ca gazdă pe preoţi;

– vinul este Sângele Mântuitorului, untdelemnul este harul Sfintelor Taine.


dan.camen.

foto>

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/4/4d/RossanoGospelsFolio007vGoodSamaritan.jpg/527px-RossanoGospelsFolio007vGoodSamaritan.jpg


[1] în Cele patru Sfinte Evanghelii. Noţiuni introductive şi comentariu, Ed. Universitaria-Craiova, Craiova, 2003, pp. 293-294

 
4 comentarii

Scris de pe Noiembrie 15, 2009 în articole, diverse

 

Etichete: , , , ,