RSS

Arhive pe etichete: ps sebastian

„Înviere şi apostazie” – Pastorala la Sfintele Paşti (2012) a PS Sebastian

Placă de fildeş (Roma, anii 420-30), din colecţia British Museum - Londra, care reprezintă lepădarea lui Petru şi pe Pilat spălându-şi mâinile.

Placă de fildeş (Roma, anii 420-30), din colecţia British Museum - Londra, care reprezintă lepădarea lui Petru şi pe Pilat spălându-şi mâinile.

.

ÎNVIERE ŞI APOSTAZIE

Scrisoare pastorală la Sfintele Paşti – 2012

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului Nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Patimile Domnului din Săptămâna Mare au stârnit în sufletele contemporanilor lui Hristos sentimente dintre cele mai diverse, ce i-au condus la fapte extreme. Astfel, dacă fariseii şi cărturarii L-au hulit iar arhiereii poporului L-au învinuit că nu respectă Legea, regele Irod L-a ignorat, guvernatorul Pilat L-a condamnat, Iuda s-a spânzurat, iar Apostolul Petru s-a lepădat de Dânsul. Comportamentul acestora, precum se vede, a variat de la credinţa unora că protejează Legea Sfântă de un „Nelegiuit” (în cazul fariseilor şi al cărturarilor) şi convingerea că aduc „închinare lui Dumnezeu” (In 16, 2), până la nepăsare (în cazul lui Irod); şi de la slalom politic (Pilat) şi frică, până la deznădejde şi moarte (în ceea ce-l priveşte pe Iuda).

Ei bine, se pare că păcatul cel mai mic dintre toate aceste reacţii în faţa arestării Domnului a fost cel al ezitării lui Petru, de vreme ce doar acesta a supravieţuit morţii şi Învierii Sale. Căci, dacă toţi ceilalţi − fariseii, cărturarii, arhiereii, regele, romanii şi „vânzătorii” de tot felul − au rămas consecvenţi înşelării şi neputinţei lor, singur Petru reuşeşte să îşi învingă, până la urmă, frica. Îşi revine, se întăreşte cu har prin Învierea Domnului şi devine o adevărată „piatră a credinţei”, sprijin şi model pentru noi toţi, cei care adeseori ezităm, asemenea lui.

Dreptmăritori creştini,

Atitudinile personajelor din cadrul tabloului general al Patimilor Domnului ne impresionează şi astăzi prin actualitatea lor. Acuzaţii de inoportunitate sau de inutilitate şi consideraţii de genul − creştinismul este învechit, sau este rentabil doar din punct de vedere politic, ori este, pentru societatea contemporană, periculos − nu fac decât să reitereze şi azi atitudini ca cele prezente în comportamentul celor de mai sus. Astfel, dacă fariseilor şi cărturarilor de astăzi creştinismul le poate părea pe cât de ineficient pe atât de inofensiv, conducătorii popoarelor de acum caută fie să îl folosească fie să îl ridiculizeze, ori să îl demonizeze, potrivit intereselor lor. Doar „arhiereii” celorlalte credinţe pândesc din umbră să vadă când va fi, în sfârşit, pronunţată sentinţa condamnării lui la moarte, în timp ce urmaşii ucenicilor Domnului se radicalizează: cei ai lui Iuda pentru pieire, iar cei ai lui Petru pentru slujire. Aşa poate fi caracterizată lumea în care trăim cu toţii astăzi: una în care, între Iuda şi Petru încap şi fariseii făţarnici, şi cărturarii autosuficienţi, şi „slujitorii” perfizi, şi irozii indiferenţi, şi pilaţii interesaţi, şi vânzătorii, dar şi adevăraţii următori ai Apostolilor.

Aceste categorii denotă atitudini doar relativ diferite pentru că, pe toate, cu excepţia celei de pe urmă, cred că le putem numi cu un singur cuvânt − APOSTAZIE. Într-un fel sau altul, cu excepţia lui Petru − care, paradoxal, este singurul dintre cei enumeraţi mai sus acuzat de apostazie − cu toţii s-au lepădat, de fapt, de Domnul. Aceasta pentru că El, Hristos, nu trebuie nici mimat (ca făţarnicii, cu fariseism), nici „aproximat” (cum fac intelectualii teoreticieni, dar nepracticanţi ai credinţei), nici contra-interpretat (ca sectanţii), nici ignorat ori folosit (cum fac conducătorii), nici vândut de noile iude, ci doar slujit ca Petru, chiar dacă, uneori, cu omenească ezitare.

Priviţi Scripturile şi vedeţi cum Hristos nu S-a vrut nici lăudat de contemporani pentru puterile Sale, nici admirat pentru cuvântul Său înţelept, nici aclamat drept rege într-o societate aflată în căutare de fel de fel de mesia pământeşti, şi nici slujit din formalism ori cu viclenie. S-a dorit iubit şi urmat cu jertfelnicie (Mc. 8, 34-35). Aşa se explică faptul că, dintre toţi cei evocaţi mai sus, doar Petru Îi va promite iubire veşnică (In 21, 15-17) şi doar el se va jertfi pentru Domnul (In 21, 18). De aceea, singura atitudine demnă de urmat este cea a Apostolului, chiar dacă, ezitantă pentru o clipă.

De fapt, Hristos a înviat pentru ca să îi convingă pe toţi cei încurcaţi în atitudini care mai de care mai potrivnice că doar El merită cu adevărat. Că, adică, nici formalismul, nici intelectualismul, nici indiferentismul, nici politicianismul şi nici oportunismul nu duc la mântuire. Singură frica lui Petru, scuzabilă de altfel, a putut fi convertită în iubire. Pocăinţa lui cu lacrimi, de după aceea, i-a alungat slăbiciunea şi l-a transformat în corifeu al Apostolilor, pe când toate celelalte abordări ale Domnului au rămas în afara comuniunii cu El.

Dragii mei,

Noi ce atitudine avem faţă de Domnul Hristos? De exploratori, sau de următori ai învăţăturii Sale? De critici, ori de iubitori ai cuvintelor Sale sfinte? De spectatori, de concurenţi, de mimi, de prigonitori, de vânzători, sau de adevăraţi slujitori în literă şi în Duh ai Evangheliei Sale? Să luăm aminte că, dintre toţi, Domnul l-a lăudat doar pe Petru (Mt. 16, 18), şi aceasta ca să înţelegem noi că toate celelalte abordări sunt, mai mult sau mai puţin, apostazie. Abia acelea sunt apostazie, adică lepădare de El, refuz de a-L sluji şi a trăi potrivit poruncilor Lui. „Cine păzeşte poruncile Mele, acela este care Mă iubeşte” a spus Domnul (In 14, 21). Nu „oricine Îmi zice Doamne, Doamne” (Mt. 7, 21), nici cel ce doar vorbeşte despre Dumnezeu, ci acela care trăieşte CU Dumnezeu, în Duhul Lui şi pentru El.

Apostolul Petru, suprimându-şi frica, a devenit căpetenie. Ce s-a ales de suspiciunile şi bâjbâielile celorlalţi?… Ce se va alege, deci, de ezitarea, neîncrederea, formalismul ori respingerea noastră, dacă toate acestea nu se vor converti prin pocăinţă în slujire, ca la Petru? Cum ne vom putea bucura de Învierea Domnului dacă, în locul credinţei „de piatră”, ne vom lăsa ispitiţi de diferitele abordări ale celor care au apostaziat cu adevărat?

Să fim convinşi că orice formă de apostazie nu face decât să ne depărteze de darul Învierii. Or, Hristos ne doreşte prieteni (In 15, 15), parte cu cei pe care istoria i-a reţinut ca exemple de slujire sfântă, iar nu de suspectare, ignorare ori vânzare a învăţăturii Sale. Să lepădăm, dar, de la noi, atitudinile neputincioase, suspicioase ori răutăcioase şi să-I urmăm Domnului ca Petru, transformându-ne îndoiala în lacrimi, frica în demnitate creştină, iar ezitarea în credinţă puternică!

Să sărbătorim Sfintele Paşti cu Hristos, bucurându-ne de darul Învierii Lui, care este şi învierea noastră. Să-I urmăm şi să trăim potrivit poruncilor Sale, pentru că El este gata să ne învieze şi pe noi „în ziua cea de apoi” (In 6, 39), dacă vom crede cu tărie în El!

Hristos a înviat!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

_______________________________

sursa>

http://www.episcopiaslatinei.ro/2012/04/09/inviere-si-apostazie-%E2%80%93-scrisoare-pastorala-la-invierea-domnului/

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

HRISTOS ŞI „MARELE INCHIZITOR” – Pastorala de Craciun a PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor

Pictura din tripticul lui Ilya Glazunov, ilustrand Legenda Marelui Inchizitor din romanul "Fratii Kramazov" a lui F. M. Dostoievski

Pictura din tripticul lui Ilya Glazunov, ilustrand Legenda Marelui Inchizitor din romanul "Fratii Kramazov" a lui F. M. Dostoievski

[Anul acesta, cu prilejul sosirii praznicului Nasterii Domnului, PS Sebastian ne invita sa lecturam si sa meditam pe marginea capitolului care face referire la Marele Inchizitor din romanul „Fratii Kramazov” al lui Dostoievki. Este o pastorala profunda si puternica, care are menirea sa dezghete acel fior de iubire sfanta din noi si sa incalzeasca inimile noastre pentru Domnul. Sublinierile din text imi apartin. – dan.camen.]

~~~+~~~

HRISTOS ŞI „MARELE INCHIZITOR”

SCRISOARE PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI


† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!


Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Domnul Iisus Hristos revine pe pământ în fiecare decembrie, parcă la fel de discret, dar provocator şi, mai ales, plin de nespusă iubire, ca în poemul marelui scriitor rus Feodor Mihailovici Dostoievski [1], care a imaginat cu neegalat talent întâlnirea Sa cu marele inchizitor.

Coborât cu aceeaşi smerenie cu care venise şi odinioară şi împărtăşind oamenilor aceleaşi binecuvântări şi minuni, Hristos găseşte la începutul secolului al XVI-lea un creştinism interesat şi străin; la fel de interesat de darurile Sale − în ceea ce-i priveşte pe cei mulţi −, dar străin de Duhul Său − în ceea ce-i priveşte pe conducători. Bucuros să-L revadă într-o primă fază, poporul este copleşit apoi imediat de frică la vederea celor ce stăpânesc acum lumea şi, iubindu-şi mai mult viaţa decât soarta, Îl lasă iarăşi singur în mâna dregătorului.

Discret, tăcut şi smerit în faţa celui care Îl arestează (iată, din nou!), Domnul arată aceeaşi siguranţă de Sine cu care ne-a obişnuit; aceeaşi autoritate, aceeaşi convingere că tot ce a fost de spus s-a spus deja şi că tot ce s-ar mai putea adăuga ar atenta la libertatea pe care marele inchizitor o demonizează atât de mult.

Pe cât de discret şi de tăcut, pe atât de provocator priveşte Hristos cum uzurpatorul Său se zbate în chinurile propriei viziuni asupra vieţii, o viziune care a falsificat grosolan Evanghelia şi Viaţa. În faţa tăcerii Sale, marele inchizitor perorează dezvinovăţindu-se până la epuizare, în timp ce Domnului I-a fost de ajuns să i Se arate doar… Siguranţa Lui îl ustură, iar tăcerea Sa îl doare, zădărnicindu-i pledoaria pe cât de ferventă, pe atât de perversă şi de inutilă.

Ceea ce îl copleşeşte, însă, pe cel ce s-a arătat atât de „tulburat” de incomoda apariţie a Domnului pe pământ a fost nemaisperata Lui iubire. Sărutul Său, ultimul lucru la care s-ar mai fi putut aştepta marele inchizitor după o atare „primire”, este mai tulburător decât sărutul lui Iuda.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Imaginaţia scriitorului rus nu poate decât să ne trezească şi nouă fiori reci la gândul că Hristos ar putea fi primit şi privit şi astăzi tot ca în legenda marelui inchizitor: profitabil, dar, în acelaşi timp, incomoddiscret, dar, cu toate acestea „tulburător”; străin, şi totuşi iubitor!

Domnul pare celor mai mulţi oameni şi în vremea noastră profitabilpentru puterea Sa cu care, departe de a-i strivi, le dăruieşte Viaţă şi toate cele de folos; nu-i pedepseşte, ci îi miluieşte continuu; nu îi judecă degrabă, ci îi aşteaptă la pocăinţă. Generozitatea Lui convine. De aceea, în general, oamenilor le repugnă ateismul, din păcate doar în schimbul unei credinţe de conjunctură, la modă şi tot mai convenţională. Când, însă, El Se arată a pretinde mult mai mult de la noi, atunci devine de îndată incomod, ca marelui inchizitor, pe care Hristos l-a „tulburat” atât de tare cu simpla Sa prezenţă. Astfel, profitabil în general, Domnul poate încurca planurile unora şi tulbura efectiv viaţa altora, lucru ce face pe unii să ajungă să-L pună mai degrabă în paranteze, adică să-L considere neimportant, facultativ, inutil sau, şi mai rău, periculos pentru modernitate.

Discreţia Domnului, într-o lume ca a noastră, pare mai degrabă desuetă unora, slăbiciune şi chiar lipsă de inspiraţie. Eroare a numit-o marele inchizitor; de-a dreptul prostie ar numi-o oamenii veacului acestuia, care au pervertit curajul în tupeu, virtutea în nepricepereşi respectul în slugărnicie. „Corectându-I” Evanghelia − după cum se afirmă în poem −, cei aflaţi acum la cârma lumii nu se sfiesc să se considere mai inspiraţi decât Elmai înţelepţi şi chiar mai preocupaţi de soarta celor mulţi, deplângându-le cu prefăcută compătimire libertatea, pe care s-au grăbit, însă, atât de mult să le-o răpească pentru a şi-o aservi. Astfel, noua înrobire este frumos ambalată ca un cadou şi oferită în schimbul unei recunoştinţe impuse de forţa braţului secular.

Domnul Hristos este lăsat, în felul acesta, singur cu Evanghelia Sa − alta decât cea care se propovăduieşte astăzi − pentru că altele sunt valorile şi alta este miza acum. Şi, în faţa acestei prăpăstii căscate între El şi noua lume, Domnul nu mai este bun decât de ars pe rug, nu doar ca un ins inutil, ci ca un duşman periculos chiar.

În faţa acestei noi rupturi create între cer şi pământ, însă, Hristos are un singur răspuns − acela al iubirii − singura care poate ucide moartea şi poate cuceri până şi monştrii, căci sărutul Domnului paralizează gândirea demonică a marelui inchizitor şi-l face, măcar şi pentru o singură clipă, binevoitor. Aceasta este şi speranţa într-o lume care se comportă tot mai mult ca un inchizitor, pe cât de mare pe atât de mic sufleteşte. Dragostea care, potrivit Apostolului Pavel „nu cade niciodată” (1 Cor. 13, 8), este singura care mai poate birui reaua credinţă şi reaua voinţă şi singura care poate „arde” ca pe rug nelegiuirea şi monstruozitatea unei lumi gata să-L ia din nou captiv pe Dumnezeu (pentru a câta oară?)…

Dragii mei,

Hristos Se naşte şi anul acesta, chiar dacă mai sărac şi mai chinuit, parcă, decât oricând, pentru cei mai mulţi dintre noi! Într-o lume din ce în ce mai incomodă, mai tulbure şi mai străină Lui, El păşeşte la fel de discret, de profitabil şi de iubitor printre noi, ce dacă riscă să fie arestat din nou pentru incompatibilitate şi inadaptabilitate (tot El!)Deşi tot mai puţin aşteptat, El tot mai vine! Din ce în ce mai puţin slujit, El Se întrupează totuşi, ca să ne arate că, pe cât lumea este mai puţin dispusă să creadă în El, cu atât Lui Îi este mai dor de ea… Sărutul Lui este la fel de fierbinte. Dragostea Sa din ce în ce mai mistuitoare! Căci, cine l-ar mai fi sărutat pe marele inchizitor după ce a răstălmăcit Evanghelia?! Şi totuşi, răspunsul Său rămâne în veac unic şi acelaşi − IUBIREA!…

Să-L rugăm, aşadar, pe Mântuitorul Hristos Domnul, Cel care ne iubeşte nespus mai mult decât Îl putem noi respinge, să ne facă vrednici de bunătatea şi generozitatea Sa, bucurându-ne în aceste zile sfinte de darurile şi de iubirea Sa nemărginită. Să sărute şi de data aceasta lumea noastră cu sărutul iubirii Sale, convertindu-o şi constrângându-o astfel la adevărata slujire, la dragoste şi preţuire nemărginită faţă de jertfa Sa, şi oprindu-o în felul acesta de pe panta trădării şi înstrăinării de El şi de Evanghelia Lui cea sfântă şi nemuritoare, Amin!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR


[1] Vezi capitolul intitulat „Marele Inchizitor”, în romanul Fraţii Karamazov.

sursa>

http://www.episcopiaslatinei.ro/2011/12/19/hristos-si-%E2%80%9Emarele-inchizitor%E2%80%9D-scrisoare-pastorala-la-nasterea-domnului/

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,