RSS

Arhive pe etichete: racla

Canonizarea Sfântului Cuvios Irodion şi sfinţirea bisericii mari a Mănăstirii Lainici

Mitropolia Olteniei / 18 aprilie 2011

Arhiepiscopia Craiovei organizează în perioada 29 aprilie – 3 mai două evenimente de mare importanță pentru istoria Bisericii din Oltenia: canonizarea Sfântului Cuvios Irodion, stareţul Mănăstirii Lainici şi sfinţirea Bisericii cu hramul „Izvorul Tămăduirii” din cinstitul aşezământ.

La eveniment va participa Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu o mare parte din membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Sfântul Cuvios Irodion a fost stareţ al Mănăstirii Lainici în perioada 1854 – 1900. Datorită vieţii sale pline de sfinţenie, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica l-a ales să-i fie duhovnic, numindu-l „Luceafărul de la Lainici”. Atât în timpul existenţei sale pământeşti, cât şi după mutarea la ceruri (3 mai 1900), Cuviosul Părinte a fost făcător de minuni şi văzător cu duhul. Foarte mulţi credincioşi l-au proclamat sfânt încă din timpul vieţii. Moaştele sale au fost descoperite pentru prima dată în anul 1907, de cuviosul părinte Iulian Drăghicioiu. În 1927 au fost aflate din nou de părintele Visarion Toia, stareţul Mănăstirii Lainici din acea vreme.

A treia descoperire a moaştelor s-a împlinit la data de 10 aprilie 2009, în prezenţa Înalt Presfinţitului Părinte Irineu, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, fapt ce a consolidat argumentarea canonizării „Luceafărului de la Lainici”, mult aşteptată de credincioşi. În acest sens, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a confirmat trecerea Cuviosului Părinte în rândul sfinţilor, prin temeiul 6370 din 29 octombrie 2010, cu ziua de prăznuire la data de 3 mai (ziua adormirii sale în Domnul).

Construcţia Bisericii cu hramurile „Izvorul Tămăduirii” şi „Sfântul Cuvios Irodion” din Mănăstirea Lainici, a început în 1990, după ce, în data de 20 aprilie a aceluiaşi an, vrednicul de pomenire mitropolit Nestor Vornicescu al Olteniei a aşezat piatra de temelie. Lucrările de construcţie şi pictură au fost finalizate în anul 2010.

(Diac. Ioniţă Apostolache)

sursa>

http://www.mitropoliaolteniei.ro/?p=1963

 ~~~+~~~

Dialog între egumenul Mânăstirii Lainici, părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu, 

şi George Crasnean, despre aflarea moaştelor Sfântului Cuvios Irodion Ionescu

Notă: Textul redat mai jos este extras din cartea „Aflarea moaştelor Cuviosului Irodion de la Lainici”, scrisă de George Crăsnean la Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2009, pp.3-49

Predoslovie

În primăvara acestui an (aprilie 2009) m‑a învrednicit Dumnezeu să asist la descoperirea unor sfinte moaşte, şi cum aceasta nu se întâmplă zilnic, m‑am gândit că bun lucru este şi folositor dacă voi cere mai multe lămuriri despre o aşa de minunată lucrare. Şi cum despre moaştele Cuviosului Irodion Ionescu de la Lainici este vorba, am considerat că cel mai îndrituit a‑mi desluşi această taină nu poate fi decât actualul egumen al sfintei mânăstiri, părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu. Aşadar, cele scrise mai jos nu sunt decât transcrierea discuţiilor purtate cu părintele stareţ Ioachim despre viaţa şi sfinţenia Cuviosului Irodion. Să‑l ascultăm…

Părinte arhimandrit, cum a început totul?

În ziua de 10 aprilie 2009, Mânăstirea Lainici a fost supusă unui mare şi greu examen. Din fericire, el a fost trecut cu bine. Se cunoştea din trecut viaţa plină de sfinţenie a celui mai longeviv stareţ al Mânăstirii Lainici din toate timpurile, Cuviosul Irodion Ionescu, duhovnic al Sfântului Calinic de la Cernica, cel care l‑a supranumit „Luceafărul de la Lainici”. Istoria zbuciumată a Mânăstirii Lainici ne‑a pus în faţă sărăcăcioase mărturii despre trecutul ei, care însă ne‑au îndârjit mai mult în căutarea adevărurilor istorice referitoare la sfântul aşezământ şi, mai ales, la viaţa Sfântului Cuvios Irodion. Cu nădejde în Dumnezeu, cu rugăciune insistentă la duhovnicul său, Sfântul Calinic de la Cernica, şi mai ales cu multă dragoste duhovnicească, am purces la descoperirea tainei „Luceafărului de la Lainici”. Şi nu pentru ale noastre osteneli, ci pentru sfinţenia Cuviosului Irodion, Bunul Dumnezeu, în marea Sa dragoste, ne‑a descoperit nouă, nevrednicilor, această taină. Cunoaştem, de altfel, că totul este taină în jurul nostru. Ne naştem în taină, trăim în taină şi plecăm dincolo în taină. De aceea şi momentul descoperirii moaştelor şi a vieţii „Luceafărului de la Lainici” se constituie intr‑un fel de dezvelire a unei taine. Taina unei vieţi sfinte ce a stat până acum adânc îngropată (şi la propriu, şi la figurat!) în pământul sfinţit al Lainiciului. În istoria Bisericii Ortodoxe sunt cunoscute două momente culminante definitorii pentru isihasm, care prin învăţăturile sale a dat profunde valori şi a îmbogăţit duhovniceşte mistica dreptei credinţe. Primul moment important este cel al Sfântului Grigorie Palama, ce domină, din punct de vedere dogmatic, secolul XIV. Al doilea moment cred că îl reprezintă a doua jumătate a secolului al XVIII‑lea, precum şi secolul al XIX‑lea, prin corifeii neoisihasmului românesc, care au penetrat toată lumea ortodoxă prin Sfântul Paisie Velicikovski de la Neamţ – cel care a preluat multe şi bogate daruri spirituale de la părintele său duhovnicesc, Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului. Zeci de ucenici ai Sfântului Paisie vor duce în toată lumea ortodoxă slavă marele dar al rugăciunii lui Iisus, marii stareţi ruşi de la Optina ajungând desăvârşiţi practicanţi ai acestei rugi. Unul dintre ucenicii direcţi ai Sfântului Paisie a fost stareţul Gheorghe de la Cernica, cel care, formând la mânăstirea sa o veritabilă şcoală isihastă, a devenit astfel, alături de Sfântul Grigorie Dascălu, propagatorul acestei învăţături în Ţara Românească. Se cuvine să mai adăugăm că Sfântul Gheorghe de la Cernica a format în mânăstirea sa o mulţime de ucenici, care, la rândul lor, vor forma alţi practicanţi ai rugăciunii inimii, printre care şi Sfântul Calinic al Cernicăi. Ultimul discipol al Sfântului Calinic de la Cernica, cel care a încheiat secolul al XIX‑lea al neoisihasmului românesc, a fost Cuviosul Irodion Ionescu, numit pe bună dreptate, chiar de către mentorul său, „Luceafărul de la Lainici”, pentru mulţimea darurilor şi virtuţilor cu care a fost înzestrat. Acest mare sfânt a stat tainic mai bine de un veac după mutarea sa la Domnul, pentru a‑i fi dezgropate moaştele abia în aceste momente istorice importante, doar de Dumnezeu alese.

Descoperirea tainei „Luceafărului de la Lainici”

Părinte arhimandrit, povestiţimi, vă rog, despre cel mai osârduitor egumen al Mânăstirii Lainici!

Cel mai important şi longeviv stareţ al Mânăstirii Lainici din toate timpurile şi care a avut o aleasă viaţă de sfinţenie a fost, indiscutabil, Protosinghelul Irodion Ionescu. S‑a născut în 1821, la Bucureşti, iar la botez a primit numele de Ioan. Fiind o fire meditativă şi predispusă la rugăciune, şi primind din fragedă pruncie o educaţie aleasă de la părinţii săi, a crescut mereu în preajma Sfintei Biserici. Cam în aceeaşi perioadă a copilăriei sale, în apropierea Bucureştiului s‑a dezvoltat o adevărată „citadelă isihastă” prin lucrarea stareţului Gheorghe, ucenic direct al sfântului mare isihast Paisie Velicikovski de la Neamţ. Această sfântă lucrare duhovnicească este continuată la Mânăstirea Cernica de stareţul Calinic, viitorul Episcop al Râmnicului. În toate vremurile, acolo unde existau mânăstiri cu vieţuire duhovnicească înaltă, cu mari nevoitori sfinţi, se crea în jurul sfântului locaş o atmosferă de mare evlavie şi sfinţenie. De acel har al locului beneficiau şi se împărtăşeau din plin adevăraţii credincioşi. Aşa se face că şi tânărul Ioan Ionescu, auzind de faima Cernicăi, şi mai ales a stareţilor săi, este atras de acest loc ca de un veritabil magnet şi, frecventând Mânăstirea Cernica, îl cunoaşte pe marele stareţ Calinic. Nu după multă vreme, robit de dorirea de Dumnezeu, pe la vârsta de 20 ani, îşi ia iertare de la părinţii săi pentru tot ce le‑a greşit şi le cere binecuvântarea de a se retrage pentru totdeauna la Mânăstirea Cernica, sub oblăduirea stareţului Calinic. Rămas la Sfânta Mânăstire Cernica, sub îndrumarea stareţului Calinic, tânărul Ioan Ionescu este supus la toate ispitele, trece prin toate ascultările şi le rabdă pe fiecare cu multă bărbăţie. Ba chiar doreşte şi mai multe ascultări, solicitandu‑i stareţului nevoinţă peste nevoinţă. Dormea doar câte trei‑patru ore pe noapte, era prezent la cele mai grele ascultări, după care, restul timpului şi‑l petrecea în rugăciune şi metanii. Nelipsit de la toate slujbele, participa la ele cu adevărată râvnă, socotindu‑le tot atât de necesare sufletului său precum aerul pentru respirat. Fiind o adevărată şcoală isihastă aici în mânăstire, tânărul Ioan deprinde rugăciunea lui Iisus de la stareţul său Calinic şi de la bătrânii din mânăstire. Urcă duhovniceşte, treaptă cu treaptă, în chip foarte vizibil, uimindu‑i pe cei din mânăstire cu virtuţile sale. Toţi îl iubeau şi‑l apreciau, tuturor le era supus şi cu multă dragoste şi smerenie făcea orice ascultare. N‑ai fi auzit din gura lui nici un cuvânt de nemulţumire, de clevetire, de bârfă sau de vrajbă, nu‑l interesau toate acestea, ci permanenta lui preocupare era dobândirea Duhului Sfânt. Nedorind a‑L mâhni pe Dumnezeu nici măcar cu gândul, permanent pe buzele lui se afla rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine păcătosul”. Intuind şi văzând acel ceva deosebit în interiorul tânărului nevoitor, stareţul său Calinic, viitorul episcop de Râmnic, în anul 1846 îl tunde în monahism cu numele de Irodion. Devenit acum monah, Irodion se nevoia şi mai mult în post, în rugăciune şi metanii. Aparent nu se schimbase nimic în comportamentul său, dar smerenia sa era tot mai evidentă pentru toată obştea, care îi observa creşterea sa duhovnicească. În anul 1850, stareţul Calinic, la multele insistenţe ale domnitorului Barbu Ştirbei, acceptă în cele din urmă să fie ales episcop al Râmnicului. Cu multe regrete va părăsi obştea Cernicăi, luând cu el câţiva părinţi pentru a‑i folosi la organizarea Episcopiei Râmnicului – care tocmai fusese distrusă de un incendiu de mari proporţii. Din acest motiv, episcopul va locui multă vreme la Craiova, până ce va termina de rezidit ansamblul episcopal de la Râmnic. Printre vrednicii părinţi aduşi cu el de la Cernica s‑a aflat şi Cuviosul Irodion, în care, punandu‑şi multă nădejde, îl trimite mai întâi ca vieţuitor la Lainici, prin 1851‑1852, având însă planuri mai mari pentru el. În marea sa smerenie, cuviosul Irodion n‑a acceptat niciodată ridicarea la rangul de arhimandrit, cu toate insistenţele episcopului Calinic. Doar un an mai târziu, viitorul Sfânt Calinic îl numeşte ca egumen la Schitul Lainici pe cuviosul protosinghel Irodion Ionescu.

Asta se întâmpla deci prin 1854. Dar din câte ştiu eu, părinte, Cuviosul Irodion a renunţat destul de repede la stăreţie…

Da. O dată ajuns egumen, Cuviosul Irodion, cu multă responsabilitate şi râvnă duhovnicească a trecut la nevoinţe şi mai mari. Socotea că monahul, cu cât are răspunderi mai mari înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, cu atât mai mare trebuie să îi fie şi nevoinţa. Cu cât se nevoia mai mult, cu atât Dumnezeu îl înţelepţea şi îl lumina, însă şi nelipsitele ispite erau pe măsură. Nu a fost cruţat de răutatea unor fraţi care i‑au provocat multă amărăciune, făcandu‑l să‑şi dea demisia din stăreţie. Era aceasta şi consecinţa faptului că în prima jumătate a secolului al XIX‑lea ctitorii mireni ai Schitului Lainici căutau, prin orice mijloace, să‑şi impună voinţa lor în treburile bisericeşti ale schitului. S‑au dovedit deosebit de dăunătoare aceste imixtiuni ale laicilor în viaţa monahală. Fiind un om de rugăciune, trăitor isihast, protosinghelul Irodion a considerat că e mai înţelept lucru să renunţe la egumenie decât să se producă dezbinare. Este dincolo de orice îndoială că episcopul Calinic îl adusese în Lainici în vederea revigorării duhovniceşti a schitului situat intr‑o deplină sihăstrie pe Valea Jiului, dar în care se strecurau inerente ispite. Însă toate aceste încercări îl maturizau şi‑l întăreau. Precum aurul şi metalul se călesc în foc, tot astfel şi Cuviosul Irodion se călea în necazuri şi supărări. Socotea încercările acestea ca binecuvântări trimise de Dumnezeu. Exemplu îl avea pe Hristos şi sfinţii Lui, care se îndumnezeiau răbdând suferinţe inimaginabile. Altfel spus, socotea chiar de trebuinţă suferinţa şi necazurile în calea spre sfinţenie şi desăvârşire.

Totuşi nu se poate să nu fi remarcat şi alţi monahi sfinţenia vieţii sale…

Cuviosul Irodion a adunat destul de mulţi ucenici în jurul său, deprinzandu‑i cu rugăciunea lui Iisus. Schitul Lainici, în timpul păstoririi sale, după unele documente istorice, avea cea mai numeroasă obşte din Oltenia, depăşind chiar şi renumitele mânăstiri Tismana şi Cozia. Or, acest lucru spune foarte mult despre înălţimea duhovnicească a stareţului Irodion. Şi, lucrul cel mai evident al curăţiei şi sfinţeniei sale, Sfântul Calinic, episcopul Râmnicului, se hotărăşte a‑i încredinţa gândurile şi trările sale, alegandu‑l drept duhovnic pe cuviosul Irodion, cu toate că acesta era mult mai tânăr şi îi fusese ucenic, ba chiar el îl formase la Mânăstirea Cernica. Avva devine ucenicul, iar ucenicul avvă! Lumina Cuviosului Irodion se făcea din ce în ce mai vizibilă. Nu se putea ascunde sub obroc, pentru că lumina mai puternic şi‑i copleşea pe toţi. Foarte des, Sfântul Calinic venea de la Vâlcea în Lainici pentru a se mărturisi şi a cere sfat, pentru că doar Cuviosul Irodion îl odihnea. Un mare dar s‑a revărsat peste acest loc şi peste acest om. O dată cu scurgerea timpului, era tot mai limpede acest lucru. Mulţi oameni cu probleme veneau aici şi îşi găseau liniştea, vestea minunilor sale răspandindu‑se foarte repede şi foarte departe.

Ştiu că se dusese vestea că alunga duhurile necurate, nu?

Este foarte adevărat. Ajunsese după un timp Cuviosul Irodion la măsura Sfântului Calinic, să fie văzător cu duhul şi să alunge diavolii. Avva Calinic îl numea „Luceafărul de la Lainici” pe bună dreptate, deoarece era un permanent călăuzitor şi îndrumător, aşa cum un far luminează şi călăuzeşte călătorii pe mare.

Şi totuşi, care era adevărul din spatele acelor demisii din funcţia de egumen?

Din 1854 până în 1900, cât a fost stareţ la Lainici, Cuviosul Irodion şi‑a cerut eliberarea din funcţie de cinci ori episcopilor ce s‑au succedat în această perioadă la Râmnic. Cauza o reprezentau invidiile şi orgoliile unor monahi dornici de putere. Şi pe deasupra, în prima jumătate a secolului al XIX‑lea, în Lainici, de foarte multe ori se amestecau în problemele schitului ctitorii ce donaseră pământuri şi alte daruri. Aceştia interveneau insistent pe lângă episcopi, influenţandu‑i să schimbe stareţii după bunul lor plac, cauzând astfel tulburări de foarte multe ori. Fireşte că nici Cuviosul Irodion nu a fost lipsit de aceste ispite, mai ales că el venise de la Cernica şi nu cunoscuse acolo implicarea laicului în monahism. Pe de altă parte, unii părinţi de aici nu erau formaţi în duhul isihast, aducandu‑i Cuviosului Irodion, de multe ori, durere şi amărăciune. El nu venise aici pentru putere, ranguri sau demnităţi, ci din ascultare. Se poate observa în vieţile sfinţilor că atunci când cineva avea ambiţii de mărire, aceasta nu era de la Dumnezeu. De la Domnul era doar atunci când cel în cauză era propus fără ştirea lui şi acesta accepta după multe insistenţe, fără ca el să fi dorit acel lucru. Duhul poftei de mărire a fost şi va fi permanent în lume. Însă oamenii iniţiaţi duhovniceşte şi atenţi la mişcările inimii îşi dau seama de această ispită şi nu cad în ea. Spunea Sfântul Nichita Stithatul despre dorinţa de putere: „Nu te grăbi niciodată să ajungi în scaun de întâistătător prin om sau prin ajutorul oamenilor şi prin rugăminţi, fără chemare de sus, chiar dacă te ştii în stare să foloseşti sufletele. Căci aceste trei te vor urmări şi una din ele te va ajunge: sau îţi va veni asupra nemulţumirea lui Dumnezeu prin felurite greutăţi şi necazuri, căci nu vor lupta împotriva ta numai oameni, ci şi aproape toată zidirea şiţi va fi viaţa plină de suspin; sau vei fi scos de acolo cu multă necinste de cei mai tari decât tine; sau vei muri înainte de vreme, fiind tăiat de la viaţa aceasta(Filocalia, vol. VI, pag. 280). Adevărat este că, în cei 40 de ani de stăreţie, Cuviosul Irodion a fost silit să demisioneze de cinci ori, dar tot atât de adevărat este şi faptul că, după scurt timp, episcopul îl repunea în funcţie. A fost o dureroasă şi permanentă suferinţă a stareţului acest lucru, dar Dumnezeu mai mult îl întărea în tainele vieţii duhovniceşti. Mai tare se smerea el şi se retrăgea lăuntric. Nu voia să aibă dispute cu asemenea vrăjmaşi nici măcar cu gândul. Aşa cum Sfântul Paisie Velicikovski a avut foarte mult de luptat cu concepţia unor monahi din Moldova privitoare la rugăciunea lui Iisus, tot aşa şi Cuviosul Irodion cu greu îi forma duhovniceşte pe părinţii din Lainici în acest duh isihast. Dar aşa a fost viaţa tuturor sfinţilor: o permanentă suferinţă, provocată de oameni, de diavoli sau de slăbiciunile trupeşti. I‑au trebuit Cuviosului Irodion zeci de ani ca să‑şi formeze discipoli şi ca să fie înţeles. Dragostea şi simţirea lui adâncă s‑au văzut şi atunci când episcopii şi autorităţile române au cerut ajutorul tuturor mânăstirilor în Războiul de Independenţă din 1877. Cu mare promptitudine, trimite din Lainici la Târgu Jiu 12 părinţi pentru a fi recrutaţi ca sanitari şi trimişi pe front, să îngrijească răniţii patriei.

Aveţi mai multe date şi mărturii despre Cuviosul Irodion? Pentru că Patericul românesc este destul de sărac în informaţii despre fostul stareţ de la Lainici.

Unul dintre discipolii săi, la care a ţinut foarte mult, a fost ieromonahul Iulian Drăghicioiu din Bumbeşti, judeţul Gorj. Acesta, locuind foarte aproape de mânăstire şi auzind de numele bun al Cuviosului Irodion, venea foarte des la el şi se spovedea. După ani de zile de ucenicie în lume, se hotărăşte să intre în mânăstire, pentru a se face monah. Astfel, în 1892, intră ca frate în Lainici, având numele de botez Ioan. Peste patru ani este tuns în monahism cu numele de Iulian. În 1898, cuviosul Irodion îi cere episcopului ca Iulian să fie hirotonit, invocând şi motivul lipsei de preoţi. Datorită faptului că în ultimii ani ai vieţii ieromonahul Iulian a fost o persoană foarte apropiată de egumenul Irodion, lui i‑au fost dezvăluite multe din tainele cuviosului. Una dintre proorocirile lui a fost aceea că, la scurt timp de la mutarea întru cele veşnice, Mânăstirea Lainici se va pustii, fapt care s‑a şi întâmplat: Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi lângă altar trupul meu şi nu uitaţi făgăduinţele călugăreşti ce leaţi dat lui Hristos. La 3 mai 1900, Cuviosul Irodion se mută la Domnul, iar în 1916 începe Primul Război Mondial. Valea Jiului a fost cuprinsă integral în acest război. Armatele germane au distrus toată mânăstirea, arhiva a fost arsă, clopotele au fost topite, iar biserica a fost transformată în grajd. Unii călugări au fost deportaţi în Germania, iar alţii au fugit pe unde au putut, ca să se salveze. Între 1916 şi 1919, mânăstirea a fost pustiită complet. Printre călugării deportaţi în Germania se afla şi Iulian Drăghicioiu, care de altfel va muri intr‑un lagăr aidoma unui martir pentru Hristos.

De unde aţi aflat atât de multe despre acest ieromonah, Iulian Drăghicioiu?

Ambele portrete, ale Cuviosului Irodion şi ieromonahului Iulian, s‑au aflat în mod minunat. Chipul Cuviosului Irodion s‑a păstrat în mod miraculos, din stareţ în stareţ, până astăzi în mânăstire, fotografia datând din 1897, iar al părintelui Iulian a fost adus la mânăstire în vara anului 2008 de o strănepoată a dumnealui. Când ne‑a adus acea fotografie, am avut un sentiment de împlinire şi, în acelaşi timp, parcă de refacere a familiei monahale de la Lainici pe acest pământ, totodată trezindu-mi un mai mare interes pentru cercetarea vieţii monahale de aici. Am trăit o bucurie de nedescris în momentul acestei revelaţii istorice. După aproape 100 de ani, apare fotografia unui părinte, despre existenţa căruia n‑am ştiut nimic, însă parcă presimţeam că este ceva foarte important. Apare dintr‑o dată un ucenic de‑al Cuviosului Irodion! Să fie aceasta doar o simplă întâmplare?… Pe spatele fotografiei stătea scris: Iulian Drăghicioiu călugăr la Mânăstirea Lainici, judeţul Gorj, luat prizonier de trupele germane în toamna anului 1916 de la mânăstire şi dus în Germania, unde a murit intrun lagăr german”. Semnează: Dumitru Drăghicioiu (probabil un nepot, în prima jumătate a secolului al XX‑lea). Am socotit această fotografie tot ca pe o mărturie din viaţa Cuviosului Irodion, după ce am cercetat documentele de arhivă pe care le‑am putut găsi. Omeneşte, am considerat‑o ca pe o coincidenţă divină, căci nimic nu este întâmplător: cine are ochi de văzut, să vadă! Avva şi ucenicul sunt redescoperiţi împreună ca‑ntr‑o mărturie comună şi completă.

Altceva se mai ştie despre acest ucenic al Cuviosului Irodion?

Da. Mai avem o mărturie despre el. Dragostea pe care i‑a purtat‑o ieromonahul Iulian Drăghicioiu Cuviosului Irodion se regăseşte şi în cererea pe care a făcut‑o stareţul Teodosie Popescu în 1907, la 7 ani de la mutarea la Domnul a Cuviosului Irodion, pentru a‑i dezgropa osemintele şi în care specifică cu insistenţă că ieromonahul Iulian este pregătit să dezgroape osemintele. Stareţul Irodion se mutase la Domnul pe data de 3 mai 1900 şi fusese înmormântat pe 5 mai. La mormântul său se făceau minuni şi aveau evlavie atât monahii, cât şi credincioşii. Exista o tradiţie monahală athonită după care, la 7 ani de la moarte, se dezgropa trupul monahului, se spăla cu vin, se făcea slujba înmormântării din nou şi se punea în osuar, acolo unde exista. La mânăstirile, unde nu exista osuar sau gropniţă, se înmormânta la loc, în acelaşi mormânt. Chiar dacă erau descoperite astfel sfinte moaşte, nu puteau fi certificate, pentru că mai trebuia să treacă câteva zeci de ani de zile. Aceasta pentru că se întâmpla ca unele oseminte, din motive anatomice, fizice, sau datorită mediului biologic, să nu putrezească şi, pentru a nu se produce vreo greşeală, se puneau la loc. După care timpul şi evlavia credincioşilor făceau să se descopere dacă sunt sfinte moaşte sau nu. Dacă exista o evlavie deosebită faţă de acel sfânt, dacă se simţea cu adevărat o corespondenţă în duh între cuvios şi închinători, atunci se lăsa descoperit sfântul. Aşa se face că majoritatea sfinţilor au fost canonizaţi după zeci şi sute de ani. Tot atunci li s‑au descoperit şi sfintele moaşte. Zic majoritatea, pentru că, bineînţeles, au fost şi cazuri excepţionale, când s‑au făcut canonizări mai repede. Observăm că sfinţii români din secolul al XIX‑lea au fost canonizaţi în secolul al XX‑lea sau chiar al XXI‑lea. De exemplu, stareţul Gheorghe de la Cernica se mută la Domnul în anul 1806 şi este canonizat în 2005, după 199 de ani, Sfântul Calinic de la Cernica se mută la Domnul în 1868 şi este canonizat în 1955, Sfântul Grigorie Dascălul se mută la Domnul în anul 1834 şi este canonizat în 2005. Tot timpul Biserica a fost foarte precaută şi prudentă cu canonizările. Socotim că sfinţii se descoperă în momentul când sunt solicitaţi în rugăciune de oameni, când simt o mare dragoste faţă de ei, când le simt ajutorul lor şi se împrietenesc cu ei. Şi toate acestea se fac în timp, prin nevoinţă, sinceritate, dăruire, respect şi evlavie faţă de acei sfinţi. Părintele ieromonah Iulian Drăghicioiu era intr‑o permanentă relaţie în duh cu stareţul său, îl pomenea permanent la rugăciunile sale personale şi din biserică. Nu putea să îl uite pentru că el îl învăţase alfabetul duhovnicesc isihast. Simţea vizibil ajutorul lui şi observa minunile ce se făceau la mormântul cuviosului cu oamenii care veneau cu credinţă şi mijloceau ajutorul lui. Deja se dusese vestea despre sfinţenia Cuviosului Irodion în împrejurimi. La 5 mai 1907, exact la 7 ani de la înmormântarea stareţului Irodion, părintele Iulian Drăghicioiu, cu multă evlavie, frică şi cutremur, dezgroapă osemintele. Însă din pricina vicisitudinilor istoriei, nu avem detalierea acestui moment şi nu‑l cunoaştem oficial. Dar tradiţia a consemnat că în momentul dezgropării s‑ar fi găsit moaştele Cuviosului Irodion întregi şi neputrezite. A fost informat episcopul Râmnicului, Atanasie, despre acest fapt, iar acesta ar fi exclamat: Aista miai fost, Irodioane?, adică „Chiar aşa om sfânt mi‑ai fost, Irodioane?”. Dar, cum aminteam, conform tradiţiei monahale a fost pus înapoi în groapă, deoarece în Mânăstirea Lainici nu exista osuar sau gropniţă. De atunci povestea moaştelor Cuviosului Irodion s‑a închis intr‑un mare mister.

Adică?

Se pare că au mai fost căutate şi nu s‑au mai găsit. Urmează după această dezgropare Primul Război Mondial, cu gravele daune provocate mânăstirii, epoca celui de‑Al Doilea Război Mondial, apoi perioada comunistă, care a perturbat foarte mult viaţa monahală din Lainici. S‑a transmis însă, din generaţie în generaţie, că s‑ar mai fi dezgropat osemintele Cuviosului Irodion în perioada interbelică de către stareţul Visarion Toia, de asemenea şi de către stareţul Calinic prin anii 1950‑1960, iar prin anii 1983, de către stareţul Caliope, dar nu au mai fost găsite sfintele moaşte.

Aşa ştiu şi eu: că părintele Visarion Toia a venit ca stareţ în primăvara lui 1929 şi în toamna aceluiaşi an a şi dezgropat moaştele cuviosului. A precizat Episcopiei că a aflat moaşte şi nu oase şi a întrebat apoi Râmnicul cum să procedeze cu ele. I sa spus să le reîngroape. Părerea mea este că părintele a făcut asta datorită râvnei şi evlaviei credincioşilor, care probabil căi căutau osemintele, ştiind că avea putere asupra duhurilor rele.

Este o ipoteză. Cu exactitate nu putem şti, deocamdată, cine le‑a îngropat acolo unde le‑a îngropat. Moştenind această nebuloasă, acest mister, ne‑a fost teamă să abordăm acest subiect, cu toate că ni se părea foarte provocator. A fost lăsat timpul să‑şi spună cuvântul. După 1989, s‑au făcut afirmaţii gratuite şi nefondate referitoare la acest subiect de massmedia şi chiar de unele persoane bisericeşti, considerandu‑ne ignoranţi, necredincioşi, delăsători şi acuzandu‑ne că nu vrem să dezgropăm sfintele moaşte. Atitudini şi acuzaţii ce ne‑au afectat, deoarece nu erau adevărate. Dar am răbdat cu nădejdea că se vor elucida cândva toate aceste lucruri. Mitropolitul Nestor, după 1995, mi‑a spus în nenumărate rânduri ca vrea să‑l canonizeze pe Cuviosul Irodion, dar pentru aceasta să merg să fac cercetări la arhivă. Îmi creştea inima la aceste iniţiative, însă pentru puţin timp, deoarece nu mă simţeam vrednic, nu ştiam, nu puteam, nu înţelegeam cum să fac asemenea lucrare. Mitropolitul Teofan, de asemenea, după anul 2000, dorea foarte mult să facă această canonizare, dar nu s‑a putut: nu a fost timpul… Îmi spunea cineva, în trecut, că a cunoscut un ierarh care pomenea pe toţi înaintaşii săi care au cârmuit eparhia respectivă din cele mai vechi timpuri până la el. Şi o făcea cu foarte multă evlavie, cu dragoste faţă de ei, cu respect şi cu pasiune, nu formal, ci din toată inima, ca pe un lucru firesc. Îi pomenea ca pe nişte rude de‑ale sale, ca pe nişte prieteni şi părinţi în acelaşi timp. La un moment dat m‑am gândit cât de mare dreptate avea: dacă pomeneşti pe înaintaşii tăi, nu ai decât de câştigat. Pe de o parte îi ajuţi cu rugăciunile tale pe aceia care au nevoie, iar, pe de altă parte, cei care s‑au mântuit sau sunt sfinţi, te ajută ei pe tine. În orice caz, comuniunea cu ei în rugăciune este foarte importantă, faci câţiva paşi în transcendent, te familiarizezi cu atemporalul, te împrieteneşti cu veşnicia şi cu locuitorii ei. Acestea fiindu‑ne spuse, ne‑au rămas la inimă şi am început şi noi la mânăstire să‑i pomenim la fiecare slujbă pe cei mai importanţi stareţi, în frunte cu egumenul Irodion. Şi intr‑adevăr, pomenindu‑i cu multă dragoste, parcă simţeam cum ne intersectăm în duh şi în trăire. Cea mai mare bucurie o simţeam la pomenirea de la Sfânta Liturghie, începând cu proscomidia până la ieşirea cu Sfintele Daruri.

Bun lucru, părinte! Şi totuşi, de ce tocmai acum aţi purces la căutarea moaştelor cuviosului şi nu mai devreme, sau chiar mai târziu?

Actualul Mitropolit al Olteniei, ÎPS Irineu, a demarat procesul canonizării de la sfârşitului anului 2008, începând cu cercetarea istorică în arhive, pe de altă parte, însă, a dorit să argumenteze sfinţenia cuviosului prin aflarea sfintelor sale moaşte. Având mare evlavie la Sfântul Calinic de la Cernica, ocrotitorul şi ctitorul Mânăstirii Frăsinei, de unde vine şi Înalt Prea Sfinţia Sa, ne‑a sugerat să facem rugăciuni stăruitoare către patronul spiritual al Cuviosului Irodion, Sfântul Calinic de la Cernica. Am făcut cunoscută dorirea ÎPS Mitropolit Irineu obştii Mânăstirii Lainici şi am hotărât apoi ca să facem dezgroparea moaştelor în Postul Mare. Am socotit că cea mai potrivită perioadă pentru această lucrare ar fi chiar prima săptămână, când se posteşte mai aspru, post negru până seara, sau când unii părinţi ţin post negru trei zile, până miercurea, când se împărtăşesc. Am încercat aceasta, dar nu am simţit nici un imbold să facem dezgroparea. Am zis apoi s‑o facem la mijlocul postului, însă nici atunci nu am avut tragere de inimă. Ne‑am consultat, din nou, cu ÎPS Mitropolit Irineu pe 1 aprilie 2009 şi ne‑a povăţuit:Părinte stareţ, săptămâna viitoare, sâmbătă, pe 11 aprilie, prăznuim pe Sfântul Calinic, deci să facem dezgroparea în ajunul sărbătorii şi săl rugăm pe Sfântul Calinic să nil descopere. A fost mitropolitul intr‑un gând cu noi, pentru că venisem să‑i propun chiar acest lucru! La auzul acestui sfat, mi‑am dat seama cât de importantă este binecuvântarea şi sfatul arhiereului, adică să faci lucrurile cu binecuvântare. M‑am întors la mânăstire cu o mare bucurie şi uşurare. Am spus tuturor părinţilor şi fraţilor din mânăstire că săptămâna viitoare vom avea cel mai mare examen de dat, dezgroparea moaştelor Cuviosului Irodion. Vom găsi ceva, nu vom găsi, mila Domnului să fie! Am rânduit ca în acea săptămână toată mânăstirea să ţină post negru în fiecare zi, aşa cum făceam în prima săptămână. În plus, să citim Acatistul Sfântului Calinic şi să facem metanii câte putem la Sfântul Calinic şi să‑l rugăm: „Sfinte Ierarhe Calinic, de este voia lui Dumnezeu, descoperă sfinţenia Cuviosului Irodion”. Am hotărât să facem metanii cu rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, dacă este voia Ta, descoperă sfinţenia Cuviosului Irodion”, sau „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Cuviosului Părinte Irodion, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul”. Am început marea săptămână cu postul şi cu rugăciunile sus amintite. Intr‑adevăr, sâmbătă, 11 aprilie, era prăznuirea Sfântului Calinic şi miercuri, 8 aprilie, era chiar pomenirea apostolului Irodion, unul dintre cei 70 de apostoli. Ce coincidenţă minunată! Mitropolitul Irineu a venit de joi seara la mânăstire, pentru ca a doua zi de dimineaţă să începem dezgroparea. Aşa cum este rânduiala liturgică, vinerea se săvârşea Liturghia Darurilor mai Înainte Sfinţite unită cu Vecernia, chiar a Sfântului Calinic. Simţeam noi cum Sfântul Calinic, al cărui duhovnic şi ucenic fusese cuviosul, veghează lângă noi. La ora 7.30 am început să săpăm, în prezenţa ÎPS Mitropolit Irineu. Am săpat, iar la fundul gropii am dat de nişte oseminte – la care se mai umblase – şi de două cărămizi neinscripţionate. Era, în tradiţia monahală, obiceiul ca atunci când murea un călugăr să se facă o cărămidă din lut, pe care să se scrie numele, data naşterii şi a morţii eventual şi ce era el: monah, ieromonah etc. După aceea se ardea în cuptor şi se punea sub capul celui mort. Aşa se face că după sute de ani se putea descoperi acea cărămidă şi se putea şti ale cui oseminte erau cele găsite. Căutam cu fervoare, doar‑doar vom găsi cărămida cuviosului Irodion. Nu erau însă nici osemintele lui, nici cărămida, cu toate că săpasem în mormântul lui. Dezamăgire şi tristeţe mare: mormântul era practic gol! Mitropolitul a poruncit să se sape mai la vest. S‑a săpat, iar a doua zi am dat de un alt mormânt, care era intact, identificat prin cărămida care era sub craniu şi pe care scria Mitrofan Schimonahul +1869 – un monah care a venit în timpul stăreţiei Cuviosului Irodion l‑am dezgropat cu multă atenţie, sperând că pe cărămidă va scrie numele Cuviosului Irodion. Iarăşi dezamăgire! Mitropolitul a poruncit atunci să săpăm în cealaltă direcţie, spre est. Am aflat un alt mormânt, al unui monah Atanasie, aşa cum scria pe cărămidă. Tristeţe vecină cu deznădejdea: nu‑l găseam pe Cuviosul Irodion! Unde era? În mormântul său era altcineva!

Bine, dar cum se poate aşa ceva? Crucea nu era pe mormântul lui? Doar lăsase cu limbă de moarte să fie îngropat lângă altar şi acolo era acel mormânt!

De jur‑imprejurul bisericii vechi sunt zeci de morminte, datând de sute de ani. Crucile acestor morminte au fost distruse de amintitul vandalism din Primul Război Mondial şi nu s‑au mai putut identifica exact monahii ce‑şi dormeau somnul de veci dinainte de 1914. Probabil că şi mormântul stareţului Irodion avusese aceeaşi soartă. Atunci însă privirile mi s‑au intersectat cu cele ale ÎPS Irineu, pline de dezamăgire. Mitropolitul s‑a ridicat, a ieşit în curte, s‑a dus la chilie şi s‑a rugat fierbinte Sfântului Calinic. Noi, în groapă, ne rugam cum puteam. S‑a întors după o vreme. Ce facem? La care Mitropolitul a zis: „Săpăm până găsim moaştele!”. Nu mi‑am putut opri un gând care‑mi spunea: „Unde să mai săpăm? Numai dacă o luăm roată, pe lângă biserică!”. Îmi pierdusem aproape toate speranţele. Îmi ziceam: „Doamne, nici măcar nu este mormântul Cuviosului Irodion!”. Mi se năruia legenda Luceafărului de la Lainici! Se spunea că în primul Război Mondial a fost distrusă chiar şi crucea lui. Abia după 1930 s‑ar fi identificat mormântul, după spusele localnicilor care l‑au cunoscut. Acum însă nu mai ştiam ce era de făcut!… Şi l‑am auzit atunci pe mitropolit spunând muncitorilor să sape… mai jos. Îmi ziceam: „Unde să mai săpăm, că este fundul gropii?!”. Ei au făcut ascultare, au săpat mai jos în stânga, în dreapta. La un moment dat au observat că parcă era mai moale o parte a pământului de pe fundul gropii. Au luat încet şi au pus deoparte acel noroi. Se întrezărea parcă un mic contur pe fundul gropii: al unei alte gropi mai mici şi mai mocirloase. În mod normal, un mormânt are cam 2/1 metri, însă aici se contura o groapă mai mică, de aproximativ 1,2/0,6 metri. Încetul cu încetul am scos tot acel noroi şi am aflat… un toc de bocanc! Şi totuşi mă întrebam cum putea ajunge un toc de bocanc la adâncimea aceea de peste 2 metri? Au mai săpat muncitorii şi’au mai găsit două-trei cuie aproape descompuse de rugină. Începeam să am din nou speranţe. „Aceste cuie trebuie că sunt un semn. Până acum n-am dat de niciun cui la nici un mormânt”, gândeam în acele momente. Ajunsesem cu săpatul în mocirlă la 2,3 m adâncime, cu acea mică groapă. Primul semn: apare o primă parte a osemintelor, de o culoare maroniu‑portocalie ieşită din comun, asemenea lemnului de stejar. Nu era culoarea oaselor normale, cum fuseseră cele dinainte. Cu atenţie, băieţii mi‑au dat primele oase. În momentul când am pus mâna pe ele, m‑am cutremurat. Acele oase erau nefiresc de uşoare, de câteva ori mai uşoare decât orice os normal. Toate oasele de la ceilalţi părinţi îmi trecuseră prin mâini, le ştiam deja greutatea. Dar în momentul când am pus mâna pe acela, am strigat: Acesta este sigur Părintele Irodion! Este foarte uşor. Este ca paiul de uşor!. Băieţii care săpau au strigat:Miros foarte frumos oasele acestea, părinte!. Lacrimile ne‑au năpădit. Lăcrima şi mitropolitul. Lacrimile au fost bucuria noastră tainică. După aceea am luat din acea mocirlă bucată cu bucată din moaştele cuviosului; în final, s‑a adeverit această descoperire prin aflarea cărămizii Cuviosului Irodion, pe care scria: Protosinghel Irodion Ionescu 18211900. Stareţ al Mânăstirii Lainici… şi încă câteva cuvinte greu lizibile. Lemnul din care fusese făcut acel sicriu mic putrezise de tot, n‑am mai găsit nici măcar o bucată din el, însă forma lui rămăsese imprimată în lutul gropii. Asemenea şi cuiele care au fost bătute în sicriu ruginiseră până aproape de dezintegrare. Totul era descompus în acea mică groapă, doar sfintele moaşte nu aveau nimic, osemintele fiind întregi.

Da, am observat şi eu diferenţa faţă de oasele celorlalţi, care sar fi făcut pulbere dacă le strângeai doar în mână, pe când osemintele cuviosului aveau consistenţă, erau, cum se spune, „întregi”. Şi pe mine ma frapat culoarea deosebit de plăcută a moaştelor stareţului Irodion!

Ai fi zis că acea mocirlă, în loc să le descompună, parcă le conservase mai bine. Şi când te gândeşti că moaştele stătuseră îngropate chiar sub streaşina bisericii, deci umiditatea fusese şi mai mare în mormântul său! Această mare descoperire confirmă chiar sfinţenia Cuviosului Irodion şi a moaştelor sale, deci s‑a dezvăluit taina sfinţeniei Luceafărului de la Lainici. Iată cum ieromonahul Iulian Drăghicioiu, în 1907, l‑a deshumat pe cuviosul şi l‑a reîngropat mai jos, intr‑o raclă mai mică, pe care a ascuns‑o ca pe o comoară la 2,5 m adâncime, sub mormântul iniţial, iar în mormânt a pus, pentru a‑i deruta pe căutătorii clandestini de moaşte, alte oase şi alte cărămizi. De aceea presupunem că, după reîngropare, s-ar mai fi săpat de cel puţin trei ori, fără a se găsi osemintele Cuviosului Irodion.

Există însă şi o altă ipoteză, care spune că părintele stareţ Visarion Toia lar fi îngropat astfel în 1929, tocmai pentru că, în timp, luase prea mare amploare evlavia la osemintele cuviosului, mai ales a celor stăpâniţi de duhuri necurate, care simţeau o alinare fie şi numai dacă stăteau în preajma mormântului său.

Da. Luând în calcul ascunderea moaştelor la o adâncime mai mare decât cea obişnuită (2,5 m faţă de 1,7 m), putem emite două ipoteze. Prima ar fi aceea că, la şapte ani de la mutarea la Domnul a cuviosului Irodion, ucenicul său Iulian Drăghicioiu, datorită minunilor care se făceau la mormânt, cere Episcopiei dezgroparea osemintelor. Se ştie din tradiţie că stareţul Irodion a fost făcător de minuni atât în timpul şederii sale în astă lume, dar şi după ce a murit. La mormântul său veneau oameni să se vindece de unele boli, alţii veneau să scape de duhurile necurate. Deci era foarte căutat chiar şi în mormânt. De aceea, părintele Iulian a cerut dezgroparea la şapte ani, însă, conform tradiţiei, după cum am amintit, trupul a fost pus înapoi în mormânt – desigur la porunca episcopului.Probabil ca unii monahi din evlavie, poate chiar şi credincioşi, au dezgropat mormântul şi au luat diferite părţi din trupul Cuviosului Irodion. Aşa se explică de ce, în momentul când l‑am dezgropat, nu l‑am găsit în mormântul iniţial, ci ascuns mai jos, iar în mormântul lui puse alte oseminte. Cei care mai târziu îl vor fi căutat n‑au mai găsit sfintele sale moaşte. Un lucru care pare să susţină această ipoteză este faptul că la dezgropare am găsit părţi lipsă din trupul cuviosului: mâinile şi câteva coaste. E clar că acestea au fost luate în mod expres cândva şi poate tocmai ca să se împiedice această vandalizare au fost reîngropate intr‑un mod mai puţin comun. Şi acest lucru ascunde o taină, pentru că aproape jumătate din moaştele cuviosului nu le-am găsit! Or, ele nu puteau fi descompuse, ci, pur şi simplu, lipseau. Asta înseamnă, cu siguranţă, că părticele din moaştele sale sfinţesc deja necunoscute antimise ale bisericilor noastre! Poate că noi am reîntregit şi redat astfel evlaviei creştine pe sfântul Irodion întreg, descoperind această parte a moaştelor sale, pentru că parte din el era tăinuit în acest mormânt, în timp ce cealaltă parte tot în tainică cinstire rămâne, pe altare necunoscute… Este posibil ca părintele Iulian Drăghicioiu să fi ascuns cu adevărat această comoară în 1907, pentru ca, după 102 ani, în 2009, să fie găsită de nevrednicia noastră!

– Şi cealaltă presupun cămi dă mie dreptate, nu?

– Da. Cealaltă ipoteză, bazată şi pe mărturia părintelui Ioanichie Bălan din Patericul Românesc, spune intr‑adevăr că părintele Visarion Toia (stareţ în Lainici între 1929 –1951), prin anii ’30, pe când era proaspătul egumen al acestei mânăstiri, ar fi dezgropat osemintele, punandu‑le intr‑o raclă mai mică, şi le‑ar fi reînhumat mai în adâncime, tot din cauza căutătorilor de moaşte sfinte. Spre a‑i deruta pe toţi aceşti profanatori, ar fi îngropat alte oseminte în mormântul iniţial. Cu privire la această părere noi am avea două obiecţiuni. În anul 1929, când venise părintele Visarion Toia în Lainici, trecuseră deja aproape 30 de ani de la mutarea la ceruri a cuviosului Irodion şi ar fi putut să facă demersuri la Episcopie pentru ca moaştele să fie puse la închinare. Nu am găsit nici o mărturie în arhive în acest sens. În al doilea rând, nu suntem de acord cu această ipoteză, deoarece avva Calinic Cărăvan (egumen între 1952‑1974), următorul stareţ după părintele Visarion, nu ne‑a destăinuit nimic despre acest fapt. Or, este puţin probabil să stea ascunsă o asemenea comoară lângă noi, fără ca părintele Calinic să ne‑o destăinuie – mai ales după 1989, când nu mai existau nici un fel de oprelişti.

Dar, părinte, lucrurile acestea se pot interpreta şi altfel…

– Se prea poate. Este posibil ca părintele Calinic Cărăvan să nu fi spus nimic celor din obşte pentru că nu venise încă timpul, sau nu avea cui să destăinuie taina aceasta, sau chiar suspiciunea că regimul comunist nu ar fi admis o asemenea descoperire. Se pot găsi explicaţii destule. Lucru curios este însă că nici părintelui stareţ Caliope nu i‑a destăinuit această taină. Ştim cu certitudine că în 1983 părintele Caliope a săpat intr‑o noapte şi a găsit acele oseminte străine pe care le‑am aflat şi noi, dar, derutat fiind şi crezând că acestea erau intr‑adevăr ale cuviosului Irodion, a astupat mormântul la loc, închizând astfel şi subiectul. Şi se mai poate face încă o deducţie: e posibil ca avva Calinic să nu fi ştiut nici el că egumenul său, Visarion Toia, a reîngropat moaştele într-un mic sicriu la o asemenea adâncime, de 2,3 metri, pentru ca mai apoi să pună osemintele celor doi monahi la adâncimea normală a unei gropi de 1,8 metri.

Nu cred că vom şti vreodată cu exactitate cine a îngropat astfel moaştele sfântului ca să le ferească de profanare. Însă bun lucru a săvârşit.

Aceasta a fost voia Domnului şi a Sfântului Irodion, ca ele să rămână tainice 109 ani. Aşijderea şi taina sfinţeniei vieţii „Luceafărului de la Lainici” a rămas nedescoperită până la acest început de veac. Îi mulţumim Cuviosului Irodion că ne‑a îngăduit a‑l descoperi: pe el şi sfinţenia vieţii lui. Pentru că moaştele lui tocmai aceasta confirmă: viaţa sfântă pe care a dus‑o în această lume. Mulţumim deopotrivă Sfântului Calinic că ne‑a ajutat să descoperim osemintele sfinte ale Cuviosului Irodion, pe care, pe bună dreptate, tot el l‑a numit „Luceafărul de la Lainici”. Pe bună dreptate, fiindcă Sfântul Cuvios Irodion ajunsese la mari daruri duhovniceşti în timpul petrecerii în această lume. Văzător cu duhul, el tămăduia oamenii suferinzi atât fizic cât şi spiritual. I se dusese vestea în toată Valahia şi până dincolo în Austro‑Ungaria, în Ţara Ardealului, că era izgonitor de duhuri necurate. Veneau oamenii cu felurite păsuri de peste tot din ţara românească. Se spune că a venit odată la cuviosul o femeie care i‑a adus nişte lapte. Femeia i‑a dăruit vasul cu laptele muls de la capra ei părintelui. Însă cuviosul a refuzat‑o categoric, zicandu‑i:

Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!

– Ba da, părinte, iertaţimă, de la capra mea este!

– Nu este de la capra ta!

– Ba, părinte, este de la capra mea, este proaspăt, acum lam muls.

Nu mai este de la capra ta. Ieri ai dato diavoluluiDe aceea nu mai pot să primesc laptele, de vreme ce nu mai este capra ta, pentru că tu ai dăruito singură diavolului.

Deci vădită fiind, femeia şi‑a mărturisit păcatul, cerând iertare şi, luând binecuvântare, din ziua aceea n‑a mai drăcuit.

Sfântul Calinic de la Cernica am înţeles că venea deseori în Lainici, mai ales după ce Cuviosul Irodion a devenit duhovnicul lui. Despre el nu se păstrează în memoria Lainiciului nimic, nici o întâmplare sau vreo zicere?

Sfântul Calinic, pe când era episcop la Râmnic, venea foarte des în Lainici. Se consemnează în viaţa lui că odată, în drum spre Lainici, a fost întâmpinat lângă Târgu Jiu, de către o familie de boieri, cărora le murise tatăl de câţiva ani şi nu putrezise. Faptul acesta îl constataseră în momentul când l‑au dezgropat, deoarece acest mort se prefăcuse în moroi (strigoi) şi deranja tare mult familia, umblând noaptea prin casă şi făcând diferite zgomote. Aceştia au fost învăţaţi de către preoţi să‑l dezgroape şi să‑i facă din nou slujba de înmormântare cu mai mulţi preoţi şi chiar episcopi. Lucru pe care l‑au şi făcut. Când l‑au dezgropat, l‑au aflat neputrezit. I‑au făcut mai multe slujbe cu preoţi, dar degeaba. Au auzit că vine Sfântul Calinic spre Lainici şi l‑au rugat prin protopop să vină şi la ei acasă şi să facă rugăciune mortului lor. Sfântul Calinic a venit la ei de cu seară şi a făcut Vecernia la biserica respectivă. Toată noaptea sfântul a petrecut‑o apoi în rugăciune. Dimineaţa a mers la biserică pentru a face Sfânta Liturghie cu Parastas. Au dezgropat mortul care era neputrezit ca o stană de piatră. L‑au rezemat de biserică. Toată lumea era cutremurată de acest caz. Sfântul Calinic a făcut Liturghia, unde l‑a pomenit în mod special pe răposat, făcând chiar Liturghia spre pomenirea lui. După aceea a făcut slujba parastasului. Când a ajuns la sfârşitul parastasului, la cele două rugăciuni de dezlegare, toată familia celui mort a îngenuncheat şi se ruga pentru iertarea lui. Sfântul Calinic a pus epitrahilul şi omoforul pe trupul celui mort şi a început a citi cele două rugăciuni de dezlegare. Pe măsură ce se citeau rugăciunile trupul mortului a început să se descompună văzând cu ochii. La sfârşitul rugăciunilor, n‑a mai rămas decât o grămadă de nisip şi câteva oase. Acest boier făcuse multe şi grele păcate, din care cauză nu putrezea. Numai Sfântul Calinic l‑a putut dezlega de aceste mari păcate. De asemenea, o altă minune care se povesteşte în viaţa Sfântului Calinic este tot legată de venirea sa în Lainici şi după urcarea la Locurele, schitul din munte care a fost chiar sfinţit de Sfântul Calinic în 1860. Nu ştim exact dacă era şi cuviosul Irodion de faţă, dar presupunem că era, deoarece socotim că era puţin probabil ca stareţul Irodion să‑l lase pe Sfântul Calinic să urce la schit fără a‑l însoţi. La coborâre, Sfântul Calinic se opreşte mai jos de schit, se aşază pe o piatră şi începe să plângă. „Ce s‑a întâmplat, Prea Sfinţia Voastră?”, îl întreabă ucenicul. La care Sfântul Calinic răspunde: „Nu credeam să trăiesc să văd schimbat un alt stareţ la Cernica. Stareţul Nicandru a murit”. Acesta era cel pe care îl lăsase Sfântul Calinic în locul său la Cernica, după plecarea sa la Episcopia Râmnicului. Când a ajuns la Episcopie, ucenicul s‑a interesat şi, intr‑adevăr, în acea zi, la acea oră, stareţul Nicandru murise

Ştiu că Sfântul Calinic avea trei mănăstiri la care ţinea foarte mult: Cernica, Frăsinei şi Lainici.

Da. Le‑am putea numi triada mănăstirilor sale de suflet! A ţinut mult la mânăstirea noastră. Referitor la relaţia sa duhovnicească cu Cuviosul Irodion mai avem consemnată şi o altă întâmplare. La biroul episcopal, Sfântul Calinic era împreună cu ucenicii săi, fraţii Baldovin, împlinind unele lucrări. La un moment dat, Sfântul Calinic se ridică de pe scaun şi binecuvântează în văzduh, făcând semnul crucii şi zicând: „Domnul”. Fraţii Baldovin, rămaşi uimiţi, l‑au întrebat: „Ce s‑a întâmplat, Prea Sfinţia Voastră?”. Şi sfântul le‑a răspuns: „Tocmai mi‑a cerut binecuvântare stareţul Irodion de la Lainici, ca să facă un lucru”. Iată că pentru sfinţenia vieţii sale Cuviosul Irodion s‑a învrednicit a comunica în duh şi de la distanţă cu Sfântul Calinic şi iată că şi toate le făcea cu binecuvântare! Multe alte minuni se vor fi întâmplat în timpul vieţii Cuviosului Irodion, însă vicisitudinile istoriei au făcut să dispară multe amintiri ale acestor minunate întâmplări. Cu toate acestea, mulţumim Bunului Dumnezeu, Maicii Sale celei Preacurate, Sfântului Calinic de la Cernica şi Cuviosului Irodion că ne‑au ajutat să elucidăm această mare taină!

Se pare că aţi avut dreptate când miaţi spus odată că „taina se descoperă tot tainic”.

Descoperirea acestei taine a Luceafărului de la Lainici va aduce inexprimabile bucurii duhovniceşti pentru vieţuitorii Mânăstirii Lainici, dar şi pentru toţi închinătorii români care vor cinsti pe acest mare sfânt, ce încheie pleiada secolului XIX a şirului de sfinţi ai neoisihasmului românesc. Sfântul Cuvios Irodion este ultima verigă a acestui lanţ al neoisihasmului românesc, care a început cu Sfântul Vasile de la Poiana Mărului, Sfântul Paisie Velicikovski de la Neamţ, şi a continuat cu stareţul Gheorghe de la Cernica, Sfântul Grigorie Dascălul – Mitropolitul Ţării Româneşti, Sfântul Calinic de la Cernica, duhovnicul şi mentorul stareţului de la Lainici. Iată cât de tainică şi adâncă este legătura aceasta între sfinţi! Sfinte Cuvioase Părinte Irodion, roagă‑te lui Dumnezeu pentru noi!

Şi drept încheiere, părinte, ce ar mai trebui să ştie cei ce citesc aceste rânduri?

În 1997, datorită evlaviei către sfintele moaşte şi către tot ce are Biserica Ortodoxă mai sfânt, m‑am ocupat de editarea volumului Cele trei mari mistere vizibile şi incontestabile din Biserica Ortodoxă, carte tipărită cu binecuvântarea Mitropolitului Nestor al Olteniei. În această lucrare am argumentat, după puţina mea pricepere, trei mari minuni din Biserica Ortodoxă: apa sfinţită care nu se alterează niciodată, apariţia Sfintei Lumini în chip vizibil la Ierusalim şi, bineînţeles, despre sfintele moaşte. Întotdeauna am dorit să avem sfinte moaşte la Mânăstirea Lainici. Am călătorit în mai toate ţările ortodoxe: Rusia, Ucraina, Grecia, ba chiar şi chiar în Apus (Italia), pentru a obţine părticele de sfinte moaşte spre cinstire, dar şi ca binecuvântare. Cu rugăciuni şi mulţumită bunăvoinţei Domnului am obţinut. Însă Bunul Dumnezeu m‑a copleşit cu bunătatea Sa şi iată a făcut să ne deschidem ochii sufletului şi să vedem că stăm chiar pe o comoară duhovnicească de netăgăduit. Aceasta ne‑a învăţat că relaţia personală şi directă cu sfinţii, după ani de comuniune în rugăciune, aduce roadă bogată. Dacă‑i iubim pe sfinţi cu adevărat, ei ne răspund cu inimaginabile daruri, la timpul de ei ştiut. În 1998, am pictat în altarul bisericii noi din Mânăstirea Lainici pe sfinţii ierarhi Ignatie Briancianinov şi Dimitrie al Rostovului, la care aveam multă evlavie, datorită vieţii şi scrierilor lor. În 2003, am mers în Rusia să ne închinăm la sfintele lor moaşte cu dorinţa fierbinte de a aduce măcar o părticică din ele şi în mânăstirea noastră. Am ajuns chiar la hramul mânăstirii. Ierarhii locului ne‑au dăruit sfinte moaşte cu multă dragoste frăţească. În 2006, părintele stareţ Paisie de la Mânăstirea Noul Neamţ (Chiţcani) din Basarabia, la rugămintea noastră, a dăruit Mânăstirii Lainici trei părticele de sfinte moaşte de la trei cuvioşi mucenici din Athos: Eftimie, Acachie şi Ignatie, moaşte pe care le aveau în altarul mânăstirii. După un an, în timp ce cu un alt părinte priveam registrul iconografic, descifrând compoziţile şi sfinţii pe care i‑am recomandat pictorului să‑i zugrăvească în urmă cu 5 ani, uitandu‑mă cu atenţie pe zidul despărţitor dintre naos şi pronaos, am observat cu surprindere şi bucurie, că era pictat chiar actul martirajului celor trei cuvioşi părinţi din Athos în secolul XIX‑lea!… Deci i‑am pictat în 2002 în biserică şi, după patru ani, sfinţii respectivi, fără ca să realizăm noi, au venit în mânăstirea noastră!… De aceea, socotim că Sfântul Irodion s‑a lăsat descoperit după 109 ani şi pentru că au fost părinţi în mănăstirea noastră care au avut evlavie la el şi s‑au rugat mult pentru această desluşire a tainei sale (Dumnezeu să le răsplătească râvna şi credinţa!). Sper din tot sufletul ca cele spuse aici să fie spre întărirea credincioşilor cititori, spre slava lui Dumnezeu şi a sfinţilor Săi şi spre cunoaşterea şi cinstirea marelui isihast român, Sfântul Cuvios Irodion, venerabilul stareţ de la Lainici.

Sfinte Preacuvioase Părinte Irodion, cel ce ai biruit pe nevăzuţii vrăjmaşi, ajutăne şi pe noi să putem birui nenumăratele ispite ce ne împresoară şi să dobândim fericirea vieţii veşnice. Amin!

~~~+~~~


Arătare a Cuviosului Irodion în vedenia unei maici,

mai înainte cu un an de aflarea sfintelor sale moaşte

Duminică, 3 mai 2009, se împlineau exact 109 ani de la mutarea la ceruri a Cuviosului Irodion Ionescu. De aceea am hotărât ca la această Sfântă Liturghie, pe lângă parastasul şi pomenirea sa, să vorbesc la predică pentru a treia oară despre descoperirea sfintelor sale moaşte. Prima dată am vorbit despre aceasta, duminică, pe 12 aprilie, după ce le dezgropasem vineri, pe 10 aprilie, a doua oară vorbisem în noaptea de Paşti, după pastorala ÎPS Mitropolit Irineu. După Sfânta Liturghie am observat în biserică două maici de la Mânăstirea Polovragi, pe care de altfel le cunoşteam foarte bine. În predica acelei zile vorbisem cu dragoste, pe lângă subiectul zilei – „Duminica femeilor mironosiţe” –, despre punerea în mormânt a Domnului de către Iosif şi Nicodim, nicidecum de către vreun ucenic apropiat al Domnului, unul din cei doisprezece. Acest fapt m‑a impresionat profund. Este înmormântat de Iosif şi Nicodim, doi dintre oamenii importanţi ai vremii, dar nu de cei mai apropiaţi ucenici! Am făcut o legătură între prototipul acestei taine a vieţii pământeşti a Domnului cu viaţa Cuviosului Irodion: cum au trebuit să treacă 102 ani după repunerea sa în mormânt până când, prin nevrednicia noastră, s‑a descoperit această parte a tainei vieţii sale. După ce am miruit pe toată lumea, la sfârşitul Liturghiei, una din acele maici, pe nume Marina – pe care o cunoşteam de prin anii ’85, de când avea 11‑12 ani – cu o foarte mare bucurie, vine entuziasmată la uşa altarului şi spune emoţionată că doreşte să‑mi mărturisească ceva. Eu am acceptat cu bunăvoinţă. Însă, după ce mi‑a povestit în câteva minute despre visul‑vedenie pe care l‑a avut, referitor la Cuviosul Irodion, eu am reintrat imediat în altar fiindcă mi‑au dat lacrimile de emoţie. Nu mai puteam vorbi. Parcă nu mai voiam să ies din altar. După ce am revenit la starea pe care o numim noi îndeobşte „normală”, am ieşit afară din biserică căutând maicile, dar am constatat că plecaseră. „Nu‑i nimic”, mi‑am zis, „mă voi duce mâine la Mânăstirea Polovragi s‑o caut pe maica, să‑mi mai povestească încă o dată această minunată vedenie şi o voi consemna în scris, ca o mărturie vie a legăturii tainice dintre sfinţii din ceruri – pe care‑i invocăm în rugăciuni – şi acele suflete nevinovate care sunt sincere şi pot intra în acea legătură harică cu locuitorii cerului”. A doua zi, luni după‑amiază, am şi ajuns la Mânăstirea Polovragi, căutand‑o pe maica. Nu ştiam că o cheamă acum Marina, eu o cunoscusem pe când era o copilă de 11‑12 ani, şi o chema Veronica. Venea pe atunci la mănăstire împreună cu bunica ei din Vulcan – o femeie foarte credincioasă, pe nume Maria Tănăsoiu – şi lua parte în fiecare duminică şi sărbătoare la slujbele din mănăstirea Lainici. Ne era foarte familiară: un exemplu de creştin credincios practicant mai rar întâlnit. Micuţa Veronica, nepoata ei, era mai tot timpul la mânăstire. Există tradiţia ca la mormântul Sfântului Irodion să se aprindă mereu lumânări de către cei ce aveau evlavie la sfântul. Micuţa Veronica era una dintre cei ce se rugau şi aprindeau lumânări mereu la mormântul Cuviosului Irodion. Era nelipsită de la majoritatea privegherilor care se făceau în Mânăstirea Lainici. De multe ori fetiţa adormea în braţele bunicii, ori pe un scaun, sau o mai punea pe câteva perinuţe pe jos, în biserică. Părintele stareţ Caliope îi spunea mereu bătrânei: „Soră Maria, du fetiţa în cameră să se culce, că se chinuie sărmana dormind pe jos!”. Bunica Maria i‑a răspuns de multe ori: „Nu vrea, părinte, i‑am tot spus asta şi‑mi zice că vrea să doarmă în biserică, ca să asculte slujba”. Şi aşa micuţa Veronica şi‑a petrecut mult din copilărie în Mânăstirea Lainici, alături de minunata ei bunică. În 1990, Veronica avea 16 ani, terminase 10 clase şi o bătea gândul să meargă la mânăstire. Bunica ei se bucura mult de acest gând, dar nu şi‑l dădea pe faţă. Veronica, după cum mărturiseşte, a venit la Lainici, mânăstirea ei de suflet, să se roage şi să aprindă lumânări la mormântul Cuviosului Irodion, aşa cum făcea de când se ştia. A stat patru zile, tocmai de ziua sfintei Veronica, între 12 şi 15 iulie 1990. În urma acestei şederi la Lainici, s‑a hotărât să se închinovieze intr‑o mânăstire. Pe 16 iulie ajunge acasă, iar pe 17 iulie, de ziua Sfintei Marina, pleacă direct la Polovragi. Iată, Sfânta Marina a chemat‑o chiar de ziua ei şi i‑a dat numele de călugărie! Aceasta este pe scurt o parte din viaţa Veronicăi (maica Marina), care a crescut de mică la umbra crucii Cuviosului Irodion. De aceea nici cuviosul n‑a uitat‑o. Şi de atunci, din 1990, în fiecare an când merge pe acasă, pe la Vulcan, se opreşte mereu în Lainici, merge la mormântul cuviosului şi se roagă, aprinde lumânări, aşa cum făcea pe când era mică. O rugăciune fierbinte, din toată inima înălţată unui sfânt, nu rămâne nerăsplătită. Pentru că singurii care nu ne înşeală sunt locuitorii cerului: Dumnezeu cu sfinţii Săi… În cele din urmă, i‑am cerut dezlegare maicii stareţe s‑o lase pe maica Marina să‑mi mai povestească o dată minunata vedenie-vis. Maica mi‑a spus că ea, de regulă, nu ţine minte visele şi nu crede în vise, dar acea vedenie i‑a rămas întipărită în minte, în inima şi sufletul ei. Aude vocea Cuviosului Irodion parcă şi acum. A marcat‑o pentru toată viaţa. Mărturiseşte maica Marina: „Se făcea că mă aflam la Mănăstirea Lainici, cum obşnuiam să poposesc în fiecare an la rugăciune, amintindu‑mi cu drag de frumoasele clipe petrecute la mănăstire în vremea copilăriei mele… Eram la mormântului părintelui Irodion, aprinzând lumânări, când, parcă dintr‑o dată, s‑a desfăcut pământul şi cuviosul a ieşit şi s‑a înălţat în chip minunat, neatingând ţărâna. Toată lumea rămăsese înmărmurită, intr‑o linişte deplină. Văzând că părintele pleacă din mormânt, i‑am strigat să se oprească puţin şi să mă binecuvânteze (mă simţeam nevrednică să‑l pot atinge) şi‑am început să plâng văzând că nu stă măcar de vorbă cu noi. S‑a uitat milos spre mine cu privirea lui blândă şi s‑a retras deasupra mormântului său, privind în sus.

– Părinte, de ce nu mai rămâneţi cu noi? – l‑am întrebat atunci. În pământ e frig şi întuneric, iar sfinţia voastră sunteţi viu, cum o să mai staţi acolo?

Şi părintele, smerit, mi‑a răspuns foarte simplu:

– Nu a sosit încă timpul…

– Voi reveni aici anul următor, părinte. Văd că nu aveţi încălţăminte şi nici haine bune – n‑aş putea să vă aduc ceva când mă întorc?

N‑am nevoie de nimic, pentru că peste un an de zile părintele stareţ îmi va face haine

Nu pot descrie în cuvinte bucuria şi starea mea sufletească cu care am rămas după această vedenie. Mi‑a rămas în suflet binecuvântarea părintelui Irodion şi de atunci îl simt mereu aproape de mine, mangaindu‑mă în necazuri şi rugandu‑se pentru mine…“ După câtăva vreme de la această vedenie s‑a întâmplat că Mitropolitul Teofan a venit pe la Polovragi şi le‑a spus maicilor că are intenţia de a‑l canoniza pe Cuviosul Irodion. Maica s‑a bucurat tare mult la auzul acestor cuvinte. Era o coincidenţă divină pentru ea, dar n‑a îndrăznit să‑i spună mitropolitului visul ei. A mai mărturisit această vedenie doar maicilor din Polovragi. Nici când a mai trecut prin Lainici n‑a îndrăznit vreodată să‑mi spună ceva. N‑a fost voia sfântului. De atunci însă, de la acea vedenie, maica îl simţea ca pe un mare protector pe Sfântul Irodion. Şi avea o şi mai mare evlavie la el. După ce am dezgropat şi găsit moaştele Sfântului Irodion, maica a auzit de aceasta şi a cuprins‑o un dor nestăpânit să vină, să se închine la el şi să‑mi spună minunata întâmplare pe care a avut‑o. Şi a venit la mânăstire tocmai când a început Sfânta Liturghie din 3 mai, ziua când Sfântul Irodion se mutase la Domnul. Maica s‑a închinat la sfintele moaşte, mărturisind că n‑a trăit o asemenea bucurie de când se ştie, un asemenea har n‑a simţit la alte sfinte moaşte la care s‑a închinat. Cuviosul Irodion a copleşit‑o şi pe ea, la fel ca pe mulţi dintre oamenii credincioşi, cu marea sa sfinţenie. Se ştie că sfinţii ni se descoperă doar atunci când noi insistăm în rugăciune, când avem evlavie faţă de ei, îi respectăm, îi cinstim. Ei fac parte dintr‑o altă lume, dar cu toate acestea, sunt accesibili nouă, pământenilor. Planul spiritual depăşeşte planul fizic, timpul şi spaţiul. Totul depinde de inima şi evlavia noastră către ei. Dragostea şi respectul faţă de înaintaşi te sensibilizează şi te obligă faţă de trecut. Se întâmplă uneori că, deşi trăieşti în timpul prezent, prin ceea ce faci şi prin legăturile cu trecutul, acesta devine un prezent continuu, asemănător cu veşnicia. Socotim că şi Sfântul Irodion a aşteptat această clipă de reparaţie a trecutului, a aşteptat până când numărul slujbelor şi rugăciunilor L‑au determinat pe Dumnezeu să mai primească încă un prieten, încă un casnic al veşniciei. De aceea îl rugăm pe Sfântul Irodion să ne înţelepţească în ceea ce vom face mai departe, să ne ajute în disciplinarea noastră duhovnicească, deoarece fără nevoinţe nu putem ajunge la desăvârşire. Îi mulţumim Sfântului Irodion că a îngăduit a se lăsa descoperit, şi‑l rugăm să ne pregătească şi nouă un loc în care să ne întâlnim şi să trăim în veşnicie alături de marii plăcuţi lui Dumnezeu.

Sfinte Preacuvioase Părinte Irodion, roagă‑te lui Dumnezeu pentru noi. Amin!

Citeste si> Canonizarea Sf. Irodion de la Lainici

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Moastele Sf. Ioan Botezatorul descoperite in Sozopol anul acesta au fost aduse spre inchinare in catedrala ortodoxa din Sofia

Timp de cinci zile, incepand cu data de 12 noiembrie a.c., la catedrala Sf. Alexandru Nevsky din Sofia (Bulgaria), a fost adusa spre inchinare, racla cu moastele Sf. Ioan Botezatorul, descoperite anul acesta pe 28 iulie, de echipa cercetatorului bulgar Casimir Popkonstantinov, in ruinele vechii manastiri Sf. Ioan Botezatorul de pe insula Sf. Ioan, situata langa orasul maritim Sozopol (Bulgaria).

Patriarhul Maxim al Bulgariei a oficiat cu aceasta ocazie Sfanta Liturghie si s-a inchinat, alaturi de ceilalti membri ai Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Bulgare, la moastele Sf. Ioan. Prezent in tara, premierul rus Vladimir Putin a profitat si el de aceasta ocazie, aducand prinos de cinstire.

Sfintele moaste au fost descoperite intr-un relicvar de alabastru si contin fragmente de os din mana si maxilarul Sfantului Ioan, precum si un dinte. Ele au fost certificate de catre arheologi cu ajutorul unei inscriptii in greaca gasite pe relicvarul de alabastru care mentiona cuvintele “Ioan” si “Iunie 24” *(cf. arheologului-sef Kazimir Popkonstanov).

Ministrul bulgar Dimitirie Bozidar a declarat ca de la descoperirea moastelor aproximativ 150.000 de pelerini au venit in Sozopol, relansand astfel economia destul de subreda a orasului maritim. Pentru cinstirea moastelor, premierul bulgar Boiko Borisov a donat o racla confectionata din aur si argint de mesterul Plovdiv Gancho.

Moastele Sf. Ioan Botezatorul vor fi aduse din nou in Sozopol, unde vor ramane permanent spre inchinare in biserica Sf. Gheorghe.

dan.camen.

Această prezentare necesită JavaScript.

sursa>

http://blogs.reuters.com/faithworld/2010/11/12/bulgaria-shows-john-the-baptist-relics-hopes-for-tourist-boom/

foto>

http://www.sozopol.bg/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe Noiembrie 20, 2010 în articole, citadela, diverse, ecclesia, sfinti, Vesti

 

Etichete: , , , , , , ,

Canonizarea Sf. Irodion de la Lainici

Basilica/ 29 octombrie 2010

În ziua de 29 octombrie 2010, în Sala sinodală din Reşedinţa patriarhală, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, a avut loc şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Ierarhii Sfântului Sinod au aprobat canonizarea Cuviosului Irodion de la Mănăstirea Lainici, duhovnicul Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica. Cuviosul Irodion va fi prăznuit în ziua de 3 mai.

În cadrul şedinţei sinodale o atenţie deosebită a fost acordată intensificării vieţii duhovniceşti în şcolile de teologie şi problemelor pastorale din diaspora ortodoxă română.

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/sedinta_de_lucru_a_sfantului_sinod_29_octombrie_2010_6788.html

~~~+~~~


„LUCEAFĂRUL DE LA LAINICI”

„CUVIOSUL ARHIMANDRIT IRODION IONESCU
Duhovnicul Sfântului Calinic de la Cernica
Schitul Lainici-Gorj
(+ 1900)

Acest cuvios părinte a fost unul din marii stareţi ai monahismului românesc, care a strălucit în mănăstirile Olteniei, în a doua jumătate a secolului trecut.

Era de loc din judeţul Vâlcea. Intrând de mic în nevoinţă călugărească la Mănăstirea Cernica, în puţină vreme a deprins bine meşteşugul luptei duhovniceşti, încât pe mulţi întrecea cu rugăciunea, cu smerenia şi ascultarea. Apoi a primit marele şi îngerescul chip al schimniciei cu numele de Irodion.

Sfântul Ierarh Calinic, pe când păstorea Eparhia Râmnicului, cunoscând petrecerea Cuviosului schimonah Irodion, în vara anului 1853 l-a hirotonit diacon şi preot şi l-a numit egumen la Schitul Lainici de pe Valea Jiului. Apoi l-a făcut arhimandrit şi îl avea de sfetnic şi duhovnic. Şi atât de mult îl iubea şi se cucerea de sfinţenia vieţii lui, că adeseori îl vizita la schit, numindu-l „luceafărul de la Lainici!”. Numele acesta a rămas în graiul poporului până astăzi. De la Cuviosul Irodion se întorcea Sfântul Calinic peste munţi spre Râmnicu-Vâlcea, în vara anului 1854, când i s-a descoperit de la Dumnezeu moartea arhimandritului Nicandru, stareţul Cernicăi.

Pentru multa lui smerenie, arhimandritul Irodion s-a învrednicit de la Hristos de darul preasfintei rugăciuni şi al izgonirii duhurilor necurate. De aceea, nu puţini bolnavi şi neputincioşi de prin satele Olteniei şi Transilvaniei alergau la el şi se vindecau, încât numele său se făcuse cunoscut peste tot. Acest mare stareţ se învrednicise şi de darul mai înaintevederii. Că multora le spunea gândurile cele de taină şi le vestea cele viitoare.

Odată, o femeie i-a adus, după obicei, un vas cu lapte de la capra ei. Iar cuviosul i-a răspuns:

– Nu primesc laptele, că nu este de la capra ta!
– Ba nu, părinte – a zis femeia -, de la capra mea este.
– Dar n-ai dat-o ieri diavolului? Cum să primesc, că nu mai este capra ta! Deci, vădită fiind femeia, şi-a mărturisit păcatul şi, luând binecuvântare, din ziua aceea n-a mai drăcuit.

Aşa a trăit Cuviosul arhimandrit Irodion, totdeauna arzând pentru dragos- tea lui Hristos, ca o făclie în sfeşnic, mângâind, vindecând şi folosind duhovni- ceşte, atât pe mireni, cât şi pe călugări. Şi a fost duhovnic şi egumen vestit la Schitul Lainici peste 35 de ani, adunând în jurul său cam la 30 de ucenici.

Deci, ajungând în vârstă de peste 90 de ani şi simţindu-şi aproape sfârşitul, a chemat la sine pe toţi şi le-a dat binecuvântarea cea mai de pe urmă, zicând:

– Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi lângă altar trupul meu şi nu uitaţi făgăduinţele călugăreşti ce le-aţi dat lui Hristos!

Apoi s-a mutat la cele veşnice, în primăvara anului 1900, pentru a lua plata ostenelilor sale.

În toamna anului 1916 s-a împlinit prezicerea Cuviosului Irodion Ionescu. Că fiind lupte grele pe Valea Jiului, Schitul Lainici a rămas pustiu 13 ani. Chiliile au fost arse, odoarele jefuite, iar biserica transformată în grajd pentru cai. Abia în anul 1929, Schitul Lainici a luat din nou fiinţă prin grija Protosinghelului Visarion Toia.

Noul stareţ, auzind de viaţa şi faptele Cuviosului Irodion Ionescu, l-a dezgropat în toamna aceluiaşi an şi trupul său, o! slăvită minune! l-a găsit întreg şi nevătămat ca pe un adevărat sfânt! Deci, luând poruncă de la episcopul Râmnicului, l-a îngropat din nou în mormântul său, unde se află şi astăzi.

Credincioşii de prin sate păstrează cu evlavie în casele lor chipul stareţului Irodion, iar când au unele necazuri, vin la Schitul Lainici, se roagă, îşi ating hainele de mormântul cuviosului, îi sărută crucea şi pleacă mângâiaţi la căminele lor.

sursa>

http://www.sfant.ro/sfinti-romani/cuviosul-arhimandrit-irodion-ionescu-duhovnicul-sfantului-calinic-schitul-lainici-2.html

foto>

http://ascortargujiu.wordpress.com/sf-irodion/

~~~+~~~


Irodion de la Lainici: Noi descoperiri biografice

Lumea monahilor/ 34 (4), aprilie 2010

Motto: „Fiind, dar, împreună‑lucrători cu Hristos, vă îndemnăm să nu primiţi în zadar harul lui Dumnezeu. Căci zice: La vreme potrivită te‑am ascultat şi în ziua mântuirii te‑am ajutat; iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii, Nedând nicio sminteală întru nimic, ca să nu fie slujirea noastră defăimată, Ci în toate înfăţişându‑ne pe noi înşine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, În bătăi, în temniţă, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi; În curăţie, în cunoştinţă, în îndelungă‑răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefăţarnică; În cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptăţii, cele de‑a dreapta şi cele de‑a stânga, Prin slavă şi necinste, prin defăimare şi laudă; ca nişte amăgitori, deşi iubitori de adevăr, Ca nişte necunoscuţi, deşi bine cunoscuţi, ca fiind pe pragul morţii, deşi iată că trăim, ca nişte pedepsiţi, dar nu ucişi; Ca nişte întristaţi, dar pururea bucurându‑ne; ca nişte săraci, dar pe mulţi îmbogăţind; ca unii care n‑au nimic, dar toate le stăpânesc“. (II Corinteni 6, 1‑10).

Sfinţenia nu cunoaşte grade de comparaţie. Eşti sfânt, sau nu. Eşti om al lui Dumnezeu şi respecţi porunca: fiţi sfinţi!, ori ba. Este adevărat că nu mulţi vor sta lângă sfântul Ioan Bote­ză­torul, dar „în casa Tatălui Meu, multe locaşuri sunt“ pentru sfinţii Săi. Cuviosul Irodion Ionescu de la Lainici este om sfânt. Nu mai sfânt decât alţi sfinţi, dar nici mai puţin desăvârşit decât alţi cuvioşi ai lui Dumnezeu. De ce este cu­viosul Irodion sfânt? Pentru că sfinţii sunt prieteni ai Domnului, iar viaţa lui toată demonstrează că nu poate exis­ta sfinţenie fără Dumnezeu. Pentru că sfinţenia lui Dumnezeu cere sfinţenie de la cei ce se apropie de El, dar îi şi sfinţeşte prin har pe cei ce cu credinţă şi cu dragoste îi urmează Lui. Aşa a fost desăvârşit în chip tainic şi sfântul Calinic de la Cernica, bărbat plin de Duh Sfânt care se mărturisea înaintea Domnului şi a cuviosului Irodion. Şi dacă sfântul îl numea „Luceafărul de la Lainici“, iar obştea de multe ori îl defăima, e pentru că prea adeseori noi, cei îmbrăcaţi în păcat, suntem obişnuiţi să vedem doar strâmbătatea (pe care o şi socotim dreptate!) şi clevetim cu uşurinţă pe cei ce se ţin de Adevăr. Dar virtuţile cele străine pentru noi nu trec la fel de neobservate şi între cei desăvârşiţi, iar sfântul Calinic a putut să vadă curăţia sufletului celui pe care l‑a hirotonit, l‑a uns stareţ şi l‑a făcut martorul gândurilor sale înaintea Domnului.

Viata Cuviosului Irodion

„Călugăr de mare înfrânare şi ne­în­cetată rugăciune“ (pr. prof. D. Stă­niloae, Filocalia VIII, 1979, pg. 572), duhovnicul sfântului Calinic s‑a născut la Bucureşti în zbuciumatul an 1821. Mărturie despre aceasta o dă Dosarul 335 din 1872, fila 2, aflat la Arhivele Naţionale, Filiala Tg. Jiu, Fond Protoieria jud. Gorj, care face referire la tot personalul monahal al mănăstirilor gorjene ale anului 1872 şi care spune că schitul Lainici avea la acea vreme un număr de 16 monahi (destul de mulţi, în comparaţie cu mănăstirea Tismana, care avea doar 13), iar apoi dă toate datele lor personale. Astfel suntem informaţi că stareţul Irodion Ionescu avea atunci 51 de ani –  fiind născut în Bucureşti, judeţul Ilfov – şi a fost tuns în monahism la mănăstirea Cernica în 1846. Mai mult de atât documentul ne dă şi o descriere sumară a cuviosului spunându‑ne că acesta avea faţa plăcută, părul castaniu, gura potrivită şi ochii verzi. (Documentul citat prezintă o mare importanţă fiindcă face lumină în privinţa locului şi a datei de naştere a cuviosului Irodion, despre care – de exemplu – părintele arhimandrit Ioani­chie Bălan afirma în Patericul românesc, ediţia V‑a, Sihăstria 2005, la pagina 471, că „era de loc din judeţul Vâlcea“, iar părintele profesor Nicolae C. Buzescu spunea în 1979, (în Mitropolia Olteniei 31, 1‑3, pag.175), că „nu a găsit până acum nici un act şi nici o însemnare asupra vieţii sale, din care să cunoaştem originea, anul naşterii, şi educaţia primi­tă“). Despre educaţia cuviosului Irodion, într‑adevăr nu avem prea multe date şi singurul lucru pe care‑l ştim cu certitudine este că a intrat de timpuriu în obştea mănăstirii Cernica, unde a primit schima monahală la numai 25 de ani. Aici, la Cernica îi va fi remarcat sfântul Calinic curăţia sufletului şi bună‑petrecerea sa întru cele sfinte ale lui Dumnezeu, încât deîndată ce a ajuns episcop de Râmnic (la 1850) l‑a şi luat pe tânărul Irodion în eparhia sa şi l‑a dus în 1851 deja, la schitul Lainici. Doi ani mai târziu, tot sfântul l‑a hirotonit diacon şi preot, pentru ca la 15 iunie 1854, să dea următoarea carte de numire:

„Dat‑am smerenia noastră această carte cuviosului Ieromonah Irodion, pe care după chibzuirea ce am făcut, l‑am orânduit stareţu părinţilor şi fra­ţi­lor de la schitul Lainici, din judeţul Gorjiu, precum şi chivernisitor acestei şi celorlalte chiverniseli ale acelui schit, în locul cuviosului Ieromonah Chiril, cel ce şi‑a dat demisia…“. (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1854,  nr. 635 din 15 iunie 1854).

Deci nu oricum, ci după „chibzuire“ l‑a numit sfântul episcop pe tânărul ieromonah Irodion, la numai 33 de ani, stareţ al schitului de pe Valea Jiului!

Numai că sfinţii nu fac cele ale oa­menilor, ci doar pe cele ale lui Dumnezeu şi rămân în Adevăr chiar dacă‑i striveşte răutatea omenească, care nu suferă pe cei ce umblă în Duhul şi nu împlinesc pofta trupului (cf. Galateni  5, 14‑16). Pentru aceasta şi cine ştie câte altele, la 30 iunie 1855, episcopia Râmnicului avea să primească o cerere din partea obştii schitului Lainici în care se arăta că, spre regretul lor (!), stareţul Irodion a demisionat, iar ei doresc să le fie numit egumen în loc, iconomul Dorotei, „ca să ne fie păvăţuitor duhovnicesc în locul părintelui Irodion“! Şi cu toate acestea, cuviosul părinte, mult smerindu‑se, se pare că de data aceasta nici n‑a părăsit obştea schitului! Cu adevărat cei drepţi se văd pe ei întotdeauna păcătoşi, iar noi, păcătoşii, întotdeauna ne vedem sfinţi!

Şi iconomul Dorotei a fost numit stareţ la 2 iulie 1855, însă, tot după un an, acesta avea să ceară binecuvântarea „de a rămânea în pace şi linişte despre această însărcinare“. Aşa încât sfântul episcop al Râmnicului a fost nevoit să‑l aducă şi să‑l pună superior al schitului Lainici pe Marcel de la Cernica. Trebuie să fi fost vremuri tulburi în acei ani, pentru că în 1857 sfântul Calinic avea să‑l renumească stareţ al Lainiciului, din nou pe cuviosul părinte Irodion. Se mai păstrează actul de numire al noului stareţ, însă există şi o însemnare făcută pe un Triodion: „Anul 1857, martie 29, am venit cu părintele Irodion stareţu aici pentru slujba părinţilor“. În septembie 1859 acelaşi sfânt episcop avea să întărească pentru a treia oară printr‑o nouă carte stăreţia cuviosului Irodion Ionescu în Lainici. De data aceasta, instabilitatea monahilor din schit era evidentă, încât şi aceştia se săturaseră de acea stare de lucruri şi‑i cereau episcopului, prin Jalba monahilor din schitul Lainici, să le numească stareţ „pe părintele Irodion ca să ne fie păstor, precum şi mai nainte ne‑au fost. Şi cu înscris încredinţăm Preasfinţiilor voastre, şi sfinţiei sale părintelui Irodion, că nu vom ieşi din cuvântul ce ni se va porunci pentru mântuirea noastră, până la sfârşitul vieţii noastre şi de aceasta ne rugăm să nu ne laşi, ci să ne fii milostiv şi cum Duhul Sfânt te va lumina asupra nevredniciei noastre. Ai Preasfinţiei Voastre smeriţi şi plecaţi (ss) Calinic monah, Iovinalie monah, Mitrofan monah. Toată obştea părinţilor din schitul Lainici“. (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1851‑1859, folio 72, nr. 1122 din 7 august 1859). Se pare că în timp monahii şi‑au dat seama de sfinţenia vieţii cuviosului Irodion, dar şi de nestatornicia şi dezbinarea lor, iar Dumnezeu i‑a înţelepţit în cererea lor. Nu se putea ca răbdarea, smerenia, fecioria trupului şi a sufletului său să nu atragă până la urmă preţuirea sfinţeniei cuviosului Irodion! De lucrul acesta erau convinşi la acea dată chiar şi ctitorii schitului care‑i scriau şi ei episcopului: „subscrişii, ne aflăm ca ramură de ctitori ai sfântului schit Lainici şi cu apropiere învecinaţi şi vedem o mare nedumerire între părinţii călugări, numai de la un timp de vreme… iar acum părinţii zic că au dorinţa a avea soţietate şi de stareţi pă părintele Irodion, cel ce a mai fost şi fiindu‑ne plăcut şi nouă duhul înţelepciunii sale, este cu smerenie rugat şi din parte‑ne Preasfinţia Sa Părintele Episcop, să binevoiască a ne îndeplini această cerere de obşte, nădăjduind că doar va rămânea împăcaţi“. (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1851‑1859, folio 75, 12 august 1859). Aşadar şi mirenilor ctitori le era deja „plăcut duhul înţelepciunii sale“ căruia accepta să i se supună chiar şi stareţul Lainiciului din acea vreme, părintele Luca, care îi cerea şi el acelaşi lucru episcopului printr‑un lung hrisov, în care se jeluia de piedicile pe care le întâmpina de la fraţi în administrarea schitului şi conchidea: „cu zmerenie rog înţelepciunea Preasfinţiei Voastre a binevoi să orânduiască stareţi chiar pe părintele Irodion, căruia voi fi supus cu metanie. Luca eromonah. 1859 Aug. 27“. (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1851‑1859, folio 75, 12 august 1859).

Vor fi fost următorii patru ani foarte buni pentru schitul Lainici, pe care l‑a chivernisit cu bună chibzuială cuviosul părinte Irodion sporind viaţa duhovnicească şi numărul de monahi în sfântul lăcaş. La o lună de la instalarea sa, după ce i‑a ajutat pe monahii Luca şi Cleopa să tencuiască schitul Locurele, i‑a cerut episcopului Calinic binecuvântarea pentru „a sfinţi biserica cea nouă de la Locurele“. (I. Popescu‑Cilieni, Acte pri­vitoare la fondarea schitului Lo­curi‑Rele din jud. Gorj, AO 14, 1935, pag.399‑400). Neiubindu‑şi aproapele mai puţin decât pe sine, pentru bunăstarea părinţilor din schit – fiind şi vremuri grele pentru monahi şi mănăstiri (era chiar în timpul domniei lui Cuza!) – cuviosul Irodion vindea la 1 iunie 1861 câteva obiecte de cult, iar toţi banii căpătaţi îi dăruia obştii, pentru supravieţuire (există un înscris al cuviosului de la acea dată, care se păstrează la Arhivele Sattului, Fond Episcopia Râmnicului, Pachet CVI‑32, din 1 iunie 1861). Pentru cinstea sa, sfântul Calinic l‑a chemat la Craiova şi i‑a rânduit chiar funcţia de eclesiarh, însă cuviosul, deşi era „prea mulţumit de postul în care mă aflu orânduit“, şi‑a cerut voie să se înapoieze la schitul său, care se afla „într‑o poziţie tristă… stăruind a‑l îmbunătăţi prin toate mijloacele“. Se pare că cererea sa nu a fost aprobată, aşa încât în 1863 se vede nevoit „ din împrejurări binecuvântate, neputându‑mă întoarce la postul ce mi s‑a încredinţat, de superior al sfântului schit Lainici, Districtul Gorj, demisionez prin aceasta şi vă rog cu tot respectul a face cele de cuviinţă pentru administrarea acelui schit pe viitor. Al P.Sf.V.Prea plecat şi smerit servitor, Irodion Protosingel“. (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1851‑1863, folio 82, 6 iunie 1863. Documentul poartă antetul „Principatele Unite“, scris cu caractere latine). Din păcate, alte date referitoare la activitatea protosinghelului Irodion la Râmnic şi Craiova nu se cunosc. Se ştie – indirect – că stareţul Ilarion n‑a diriguit schitul Lainici decât între 8 iunie 1863 şi 25 mai 1865, pentru că părintele Irodion a fost numit a patra oară stareţ, după cum reiese dintr‑un raport înaintat de el episcopiei Râmnicului, prin care cerea să‑i fie predate toate socotelile schitului: „Dela numirea mea ca stariţu allu schitului Lainici, din jud. Gorjiu, timp trecut de patru ani, am găsit că tot venitul proprietăţii schitului, care valorează annual până la 120 de taleri, s‑a strâns regulat de un călugăr anume Marchian, cel ce se numeşte că este Iconomu, fără a fi orânduit de cineva… Estimp, pomenitul călugăr a vândut fără voia mea 4 boi şi 70 de capre însuşind preţul lor pe samă‑i“. (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1851‑1863, folio 83, nr. 5 din 7 august 1869).

Episcopia a ordonat o anchetă, în urma căreia protopopul de Tg. Jiu a obligat pe cei trei monahi implicaţi în această afacere, Marchian, Pavel şi Nifon, să restituie banii reţinuţi pe nedrept din vânzarea animalelor. Vizibil marcat de aceste probleme lumeşti din schit, cuviosul şi‑a cerut demisia în noiembrie 1869: „Subscrisul cu ordinul Episcopiei încă din 1865, am fost numit stariţu la Sfântul Schitu Lainici unde, după cum cunoaşte Sfânta Episcopie, am întâmpinat destule suferinţe din partea părinţilor vieţuitori acolo, şi ca să‑mi dobândesc liniştea, voesc a mă retrage la un alt chinoviu, rog cu respect Sfânta Episcopie a‑mi primi aceasta drept dimisie din arătatulu postu. Irodion Protosingel.“ (Arhiva Episcopiei Râmnicului Noului Severin, Dosar 37 din 1851‑1863, folio 109, 12 noiembrie 1869).

Probabil că nu va fi fost uşor să păstoreşti obştea oricărui schit sau mănăstire din acea vreme fiindcă se ştie ce jafuri şi pagube s‑au produs în toate aşezămintele închinate Locurilor Sfinte, odată cu secularizarea averilor mănăstireşti din timpul domniei lui Ale­xandru Ioan Cuza (1859‑1866). Când obştea mai are şi monahi precum Mar­chian, autointitulat iconom, care de fapt, mai târziu va părăsi schitul, luând cu el la rudele sale din Budieni şi sineturile Lainiciului, este lesne de înţeles de ce cuviosul Irodion râvnea atât de mult „să‑şi dobândească liniştea“!

În următorii trei ani, sub stăreţia pă­rin­ţilor Iordache Bărbătescu (1870‑1872) şi ieroschimonahului Nifon (1872‑1873), schitul Lainici dimpreună cu obştea au ajuns „în voia întâmplării“, mai ales că în acea perioadă s‑a produs se­cula­rizarea averilor şi a mănăstirilor neîn­­chinate. Schitul nu mai avea de niciunele, iar viaţa duhovnicească bineîn­ţeles că era deja subordonată grijilor lumeşti, aşa încât dacă episcopia mai dorea să salveze Lainiciul trebuia să trimită un om providenţial acolo, spre a curma neorânduiala. Pentru a cincea şi ultima oară a fost numit egumen al schitului părintele protosinghel Irodion Ionescu, cuviosul ieromonah păstorind obştea neîntrerupt, până la mutarea sa la Domnul, în 1900. Punând mare preţ pe smerenie şi ascultare, cuviosul va reuşi să reînvie viaţa spirituală în Lainici, înmulţind şi numărul monahilor (care într‑un timp vor ajunge la 30), dar în acelaşi timp veghind cu asprime şi dreptate la moralitatea obştii (în 1887 a cerut episcopiei să înlăture din monahism pe călugărul Meletie Cristescu pentru abateri de ordin moral, iar episcopia Râmnicului a aprobat acest lucru). În acelaşi timp însă a tuns în monahism numeroşi vieţuitori, ştiuţi fiind: Ion Drăghiciou din Bumbeşti – sub numele de Iulian –, pe Staicu Florea, după 7 ani de noviciat – sub numele de Serghie –, pe Anghel Bărdan, din Rugi, plaiul Vulcanu, în 1879, pe Constantin Mândroi, din Scoarţa, plasa Amaradia – sub numele de Chiril –, sau pe Nicolae Popescu din Vălari, plasa Amaradia – călugărit la 64 de ani sub numele de Nicodim – şi mulţi alţii ale căror dosare nu s‑au mai păstrat.

Patriot fiind, a trimis în Războiul de Independenţă din 1877, aproape toţi monahii pe care îi avea (12 la număr), spre a fi selectaţi ca infirmieri.
În 1889, episcopul Ghenadie al Râmnicului, după o vizită canonică în eparhie, i‑a încredinţat cuviosului Irodion spre ocârmuire şi schitul Locurele, fapt relatat chiar de episcop:

„Sunt frumoase, e prea adevărat, împrejurimile Oltului dintre Cozia şi Brezoi, dar acele ale Jiului de pre această cale sunt tot atât de frumoase, adăugând pe lângă aceasta că sunt şi multe, ba chiar la tot pasul. Ajungând cineva la skitul Lainici are mare trebuinţă mai nainte de a intra în monastire de un repaus, care l‑ar pune în posiţiune de a reflecta asupra frumuseţelor şi a măreţiei tablourilor naturei celei atât de bogate în aceste locuri… Astfel ne găseam sufleteşte, când la 6 1/2 ore am sosit dinaintea uşilor bisericii skitului Lainici. Ieromonahul Irodion, superiorul skitului, înconjurat de cei şapte monahi ai săi, ne‑a primit la intrare cu ceremonia obişnuită şi, după închinarea din altar şi pe la sfintele icoane împărăteşti, între care şi a hramului Naşterea Născătoarei de Dumnezeu, am luat locul în strana arhierească. S‑a urmat rugăciunea de mulţumire cu polihroniul, cel pentru Maiestăţile Lor şi Alteţa Sa Regală, apoi a urmat polihroniul pentru Arhiereul locului şi în sfârşit s‑a încheiat această rugăciune scurtă cu polihroniul pentru înfăţăşitorii naţiei, sfatul ocârmuitor şi întreg poporul cel drept‑credincios. Dând binecuvântarea arhierească monahilor şi celor de faţă care se adăugaseră pe lângă cei ce ne‑au însoţit până la skit, şi locuitorii din împrejurimi, ne‑am retras în chiliile superiorului, unde se pregătise adăpost pentru noi şi cei împreună cu noi.

Joi, 10 August, de dimineaţă până la ora 9 am inspectat mănăstirea şi am căutat a cunoaşte viaţa ce o duce fiecare din locuitorii acestui sfânt lăcaş, dând fiecăruia sfatul trebuitor îndreptării şi mântuirii sale. La această oră, pedestri şi pe cai am luat drumul spre un alt skit, numit Locurele, unde este hramul Schimbarea la Faţă a Domnului şi care cu skitul Lainici are ca drum de comunicaţie o singură potecă dusă prin munţi şi păduri şi foarte anevoioasă de suit. Acest skit este fondat la 1850 de către preotul Constantin Cârteanu în unire cu schimonahul Ioanichie, care şi astăzi se nevoieşte într‑o chilie mai sus puţin de skit, şi anume la locul numit de popor Gropu, sau Vulcanu. Intrând în biserica skitului am fost întâmpinaţi la uşa bisericii de către preotul Constantin Slobozeanu din parohia Cartu‑Turcineşti cu Sfânta Evanghelie şi crucea, fiind de faţă şi domnul Radu Cârteanu cu soţia sa, fiind preotul ctitor, care venise întradins spre întâmpinarea noastră. După polihroniul obişnuit şi binecuvântarea arhierească, am vizitat skitul, care este compus dintr‑o bisericuţă bine întreţinută, din două rânduri de chilii‑din care într‑un rând şade monahul păzitor al skitului‑şi mai are şi o proprietate compusă din 19 pogoane loc cultivabil. Ne‑a nemulţumit foarte ne‑ngrijirea ce am găsit la acest sfânt skit şi care nu provine decât dintr‑un interes rău calculat al celor ce ar trebui să depună mai multă îngrijire şi să aibă mai multă interesare pentru asemenea aşezăminte dumnezeieşti. Pământul skitului era acoperit aproape tot cu plante de acelea ce le‑a făgăduit Dumnezeu lui Adam după căderea în păcat: adică cu spini şi pălămidă. Monahul îngrijitor al skitului, neavând treapta preoţiei, nu putea săvârşi Sfânta Liturghie şi, fiind crescut în Sfântul Munte, el ştia a lucra numai linguri, fără a se gândi că pământul îi putea aduce cele pentru viaţă cu mai multă înlesnire; de aici acea ne‑ngrijire a ogorului mănăstirii şi închiderea – aproape desăvârşită – a uşilor bisericii. Văzând o asemenea stare de lu­cruri, şi apoi mişcaţi şi de întristarea sufletească a d.lui ctitor Radu Cârteanu, am dispus, ca superiorul skitului Lainici, ieromonahul Irodion, să îngrijească de acum cu cele bisericeşti şi de skitul Locurele, având îndatorirea de a fi superiorul şi al acestui skit, şi a face o Liturghie pe săptămână – Sâmbăta – în biserica Schim­barea la Faţă, când va pomeni pe ctitorii acestui sfânt lo­caş. De asemenea va căuta a înlătura, prin munca şi sudoarea feţei părinţilor din Lainic, pustiul şi blestemul lui Adam pentru neascultare, făcând ca spinii şi pălămida să dea loc cartofilor, porumbului şi altor plante folositoare şi trebuitoare vieţii monahale; şi aceasta cu atât mai mult că moşia skitului ar putea foarte bine să îndeplinească lipsa de grădină din Lainici – unde arendaşul, după însăşi cuvintele superiorului, l‑a restrâns în­tre zidurile mănăstirii“… (Ghenadie al Râm­nicului, Zile din viaţa mea pastorală‑O visită canonică, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, 1889, cap. VIII‑IX, pag. 54, 55).
Tot din această preţioasă carte aflăm că mai sus de schitul Locurele, în locul numit Gropu (astăzi numit Poiana Pustnicului!), cu ştirea şi binecuvântarea părintelui Irodion, pustnicea un sihastru mult sporit în viaţa duhovnicească, pe numele său Ioanichie. Tot de la episcopul Ghenadie ni se păstrează şi o minunată întâmplare pe care a avut‑o chiar el cu acest om sfânt.

Se mai ştie că mai nainte cu un an de a pleca la Domnul, cuviosul a dăruit schitului un clopot de 319 kg, făcut pe cheltuiala sa şi a câtorva credincioşi.

Dar se mai ştie şi că pentru asprimea nevoinţelor sale, cât şi pentru viaţa cu­ra­tă pe care a dus‑o înaintea lui Dum­ne­zeu şi printre oameni, părintele s‑a învrednicit încă din timpul petrecerii sale prin astă lume de multe daruri şi ha­ris­me. „Acest mare stareţ se învrednicise şi de darul mai înaintevederii. Că multora le spunea gândurile cele de taină şi le vestea cele viitoare“ – mărturiseşte despre el părintele Ioanichie Bălan în Patericul ro­mânesc. Cele de taină i le‑a spus şi femeii ce îi adusese un vas cu lapte de capră, pe care cuviosul n‑a voit a‑l primi reproşându‑i că nu era de la capra ei. cum femeia nu pricepea vorbele sfântului, acesta i‑a explicat (după cum ne descrie acelaşi părinte Ioanichie Bălan): „Dar n‑ai dat‑o ieri diavolului? Cum să primesc, că nu mai este capra ta! Deci, vădită fiind femeia, şi‑a mărturisit păcatul şi, luând binecuvântare, din ziua aceea n‑a mai drăcuit“.

Şi tot în Patericul românesc găsim şi o bună apreciere făcută de părintele arhimandrit Ioanichie Bălan: „Pentru multa lui smerenie, protosinghelul Irodion s‑a învrednicit de la Hristos de darul preasfintei rugăciuni şi al izgonirii duhurilor necurate. De aceea, nu puţini bolnavi şi neputincioşi de prin satele Olteniei şi Transilvaniei alergau la el şi se vindecau, încât numele său se făcuse cunoscut peste tot“. Nu numai că izgonea duhurile necurate, dar pentru pentru râvna sa spre cele ale sfinţeniei, Dumnezeu i‑a încredinţat de multe ori şi din tainele cele viitoare, de multe ori proorocind cuviosul şi adeverindu‑se cele spuse de el întru totul. Cu puţin timp înainte de a se muta în veşnicie, cunoscându‑şi şi această clipă, a adunat obştea şi le‑a spus părinţilor: „Fiii mei, să ştiţi că puţin după ducerea mea, schitul acesta va rămâne mulţi ani pustiu. Voi, însă, îngropaţi lângă altar trupul meu şi nu uitaţi făgăduinţele călugăreşti ce le‑aţi dat lui Hristos!“. Se va adeveri, din păcate şi această proorocie a cuviosului Irodion, după 16 ani de la adormirea sa, când, în primul război mondial, schitul a fost ocupat şi devastat de nemţi, biserica fiind transformată în grajd pentru cai. Timp de 13 ani schitul a stat pustiit, abia în primăvara anului 1929 părintele Visarion Toia refăcând obştea monahală a Lainiciului.

Se spune că mult timp „Luceafărul de la Lainici“ (cum îl numea sfântul Calinic de la Cernica) a slujit Liturghia zilnic şi „aşa a trăit cuviosul protosinghel Irodion, totdeauna arzând pentru dragostea lui Hristos, ca o făclie în sfeşnic, mângâind, vindecând şi folosind duhovniceşte, atât pe mireni, cât şi pe călugări“. (Ioanichie Bălan, Patericul românesc, ed.V‑a, 2005, pag. 471)

Părintele Irodion Ionescu a plecat la Domnul în anul 1900, şapte ani mai târziu ieromonahul Iulian Drăghicioiu – tuns în călugărie chiar de către cuviosul – dezgropându‑l şi aflându‑l neputrezit, l‑a reînhumat. A rămas cere­rea lui către protopopiatul Tg. Jiu: „Îm­pli­nindu‑se şap­te ani de la răposarea protosinghelului Iro­dion, acum ieromonahul Iulian Drăghi­cioiu din acest schit este pre­gătit să dez­groa­pe oasele numitului ră­posat în ziua de cinci ale curentei luni. Sunteţi rugaţi a face intervenire cătră Prea­sfinţitul Episcop Eparhiot ca să dea voie spre a se putea aduce la îndeplinire de cele ce vă rugăm. Primiţi Preacucernice Părinte închinăciune, Superior Arhim. Teodosie Po­pescu“. (Arhi­vele Statului, Filiala jud.Gorj, Tg. Jiu, Fond Protoieria jud. Gorj, Dosar 335 din 1907, fila 2‑cererea nr. 7, 1 mai 1907). Din păcate ieromonahul Drăghiciou va fi luat prizonier şi dus în Germania unde‑şi va găsi sfârşitul într‑un lagăr.

Se pare că şi după trecerea lui în veşnicie, cuviosul a mai săvârşit minuni alungând duhuri necurate, aşa încât, mai ales după primul război mondial, mulţi au fost cei care au săpat după moaştele sale. Aflând de toate acestea şi cunoscând bine evlavia deosebită a multor credincioşi pentru osemintele protosinghelului Irodion, se presupune că cel care a îngropat mult mai adânc – decât se obişnuieşte – moaş­tele cuviosului spre a le feri de devalizare, a fost părintele Visarion Toia, în 1929.

De atunci au fost multe încercări de a descoperi moaştele sfântului rămase însă fără rezultat. Ele n‑au fost găsite decât atunci când a binevoit cuviosul, arătându‑ne că un sfânt se poate ascunde în Dumnezeu (pe când un păcătos se ascunde de Dumnezeu) şi oricât l‑am căuta nu‑l putem afla, din pricină că noi am uitat să mai fim sfinţi.

Până ce întreaga obşte a mănăstirii Lainici, în frunte cu părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu, n‑a postit şi s‑a rugat cuviosului o săptămână întreagă şi până ce ÎPS Irineu al Olteniei nu l‑a rugat pe sfântul Calinic de la Cernica să i‑l descopere pe „Luceafărul de la Lainici“, nici cuviosul Irodion nu s‑a lăsat aflat!

Trecuseră 109 ani de la înveşnicirea lui…

George Crasnean

Ilustraţia: maestrul Grigore Popescu Muscel

sursa>

http://www.lumeacredintei.com/sct_6/c_2/art_1190/irodion_de_la_lainici_noi_descoperiri_biografice.htm

foto>

http://ascortargujiu.files.wordpress.com/2010/05/sf-irodion-poza.jpg

~~~+~~~


Descoperirea moaştelor

Sfântului Cuvios Irodion, duhovnicul Sfântului Calinic

Lumea Monahilor/ anul III, nr. 6 (24) Iunie 2009

Cuviosul Irodion Ionescu are în urmă o istorie tainică şi plină de evenimente neobişnuite. A intrat în monahism la Mânăstirea Cernica, aflată atunci sub oblăduirea Sfântului Calinic. După ce acesta ajunge episcop, îl va strămuta pe părintele Irodion la Lainici. Viaţa lui curată îl va propulsa din postura de ucenic în cea de duhovnic, Sfântul ajungând să i se spovedească şi să îl ţină de povăţuitor. Apoi faima i s‑a răspândit şi a ajuns să fie supranumit „Luceafărul de la Lainici”. După moartea sa era atât de cunoscut credincioşilor încât aceştia l‑au dezgropat pe ascuns şi i‑au luat braţele cinstindu‑le ca sfinte moaşte. Au trecut mai bine de 100 de ani şi osemintele sale au rămas în pământul mânăstirii. Anul acesta, pe 10 aprilie 2009, în ajunul prăznuirii Sfântului Calinic de la Cernica, părintele stareţ Ioachim Pârvulescu a purces la căutarea lor cu binecuvântarea Î.P.S. Irineu, Mitropolitul Olteniei. Încercările de până atunci, din anii de dinainte de revoluţie, dăduseră greş. Aşa că acum, când au început să sape, stareţul i‑a avertizat pe ceilalţi monahi: „Părinţilor, rugaţi‑vă foarte insistent şi foarte serios, pentru că avem de trecut un mare examen. Nu se ştie dacă vom găsi moaştele Sfân­tu­lui Cuvios Irodion, nu se ştie dacă este chiar aici mormântul cu­viosului. Pentru că totul s‑a distrus pe lângă mănăstire, toa­te crucile, inclusiv crucile de la cimitir, s‑a nivelat totul în primul război mondial şi abia prin anii douăzeci şi ceva, ’29, când a venit părintele Visarion de la Frăsinei stareţ aici, la Lainici, el a identificat locul după spusele bătrânilor lo­cal­ni­ci; tot atunci au aşezat crucea pe mormânt.”

Deci localnicii îşi mai aduceau aminte unde fusese îngropat…

Sigur că da! Pentru că îl ţineau la mare evlavie pe cu­vi­o­sul Irodion, încă din viaţă! Era chiar fă­cător de minuni. Mulţi oameni se vin­de­cau, scotea demonii… atât cei din Oltenia, cât şi din Tran­sil­vania veneau aici. Era, să zicem aşa, o mare efervescenţă du­hov­ni­cească, în zona mănăstirii.

Veneau în pelerinaj la el chiar în timpul vieţii?

Da, în timpul vieţii, da, pentru că i se cunoştea sfin­ţe­nia, era un om văzător cu duhul. Făcător de minuni şi văzător cu duhul. Noi am început acest lucru vineri di­mi­nea­ţa la orele 7, în prezenţa Î.P.S. Irineu, Mitropolitul Olteniei. S‑a săpat la adâncimea nor­mală a unui mormânt, de 1,80‑1,90 m adâncime şi s‑au găsit la fundul gropii câteva oseminte aruncate, şi cărămizi, de asemenea nescrise – nu au ştiut ale cui să fie acele ose­min­te, nu au putut fi identificate. După aceea, am săpat mai spre vest şi am găsit un mormânt efectiv intact. Era un schelet intact. La un moment dat, am cre­zut că este al cuviosului Irodion. Toţi am rămas sur­prinşi. În cele din urmă, am găsit cărămida de sub cap – aşa cum se punea la monahi – pe care scria: Mitrofan schimonahul, 1864. După aceea, am mers spre est. Iar am săpat, iar alt mormânt. Şi am dat de Atanasie schimonahul, anul nu se mai cunoştea. După aceea, am săpat mai în stânga, mai în sud apoi mai în nord. Deja făcusem o groapă de 6 m lungime pe 2 m lăţime şi pe 2 m adâncime.

Cât o fundaţie de casă!

Aproape. Eram deznădăjduiţi total, într‑o mare de­za­mă­gire, eram pe marginea… prăpăstiei dez­nădejdii şi a disperării; că n‑am găsit nimic. Înalt Prea Sfin­ţitul s‑a dus la chilie să se roage la Sfântul Calinic, noi, de asemenea, ne rugam, cum puteam, în groapă. Băieţii tot mai săpau, mai în stânga, mai în dreapta. La un moment dat, Înalt Prea Sfinţitul spune: „Ce facem? Săpăm până găsim! Să­păm până găsim!” Ce să mai găsim? Pe unde? S‑o luăm roată pe lângă biserică, cu săpatul? Nu, era imposibil! Şi atunci, părinţii, la un moment dat au observat că la fundul gropii era ceva mai moale, ca o mocirlă, şi sub celelalte morminte era tare. Şi atunci băieţii au început să sape mai jos şi, la un mo­ment dat, săpând aşa, ca la vreo 20‑30 cm, găsesc un toc de bocanc. Şi asta iarăşi a făcut să tresalte ini­ma puţin în noi, aşa că am săpat mai adânc, mai adânc, aproape 2,5 metri, şi am găsit, în cele din urmă, câteva cuişoare aproape descompuse de rugină. Să­pând aşa, cu foarte multă migală, cu mistria, ca la ches­ti­unile de arheologie, în cele din urmă, parcă‑parcă se întrezărea creionarea unei alte gropiţe la fundul gropii ce­lei mari. Şi la un mo­ment dat ne‑am dat seama că trebuie să fie ceva, încep să apară la suprafaţă primele părţi ale sfintelor moaşte – care erau de un maroniu impecabil, aşa cum este ste­ja­rul, băiţuit. Această culoare, maronie, am mai văzut‑o numai la Sfântul Siluan Athonitul, în Mun­tele Athos la capul Sfântului Siluan; şi la Sfân­tul Gheorghe, stareţul de la Cernica.

Dar altfel osemintele obişnuite ce culoare au?

Oasele normale au culoarea albă. Mai ales după ce se usucă, ele sunt albe‑albe. Sfintele moaşte nu au niciodată culoare albă. Moaştele au stat în acea mocirlă 102 ani, ca să le dezgropăm noi, nevrednicii. Nu s‑a mai găsit nicio bucată de lemn din sicriul acela, totul era descompus – vă daţi sea­ma, de 102 ani! Inclusiv cuiele cu care fu­se­se bătut sicriul, toate erau descompuse de rugină, nu mai era aproape nimic din ele!  Atunci am spus în sinea mea că acestea sunt. Înalt Prea Sfinţitul încă nu credea. Încet, încet au luat primul osemânt şi mi l‑au dat. Am luat apoi fiecare oscior şi l‑am pus într‑un si­criu. Şi în momentul în care mi‑au dat prima parte din moaş­tele Sfântului, când le‑am pus în mână, erau de câteva ori mai uşoare decât celelalte oase dezgropate în celelalte morminte. De câteva ori mai uşoa­re! Erau ca o hârtie în mâna mea, ca un pai! Era incredibil aşa ceva! Primul semn: culoarea ma­ro­nie, al doilea: erau foarte uşoare. Şi după aceea, băieţii din fundul gropii au început să zbiere: „Părinte! Începe să miroasă! O mireasmă deosebită!” Un mi­­ros extraordinar de plăcut! Deja osemintele începuseră să apară şi miroseau extraordinar de frumos. În cele din urmă, am găsit că­ră­mida care identifica clar mormântul cuviosului Irodion. Era scris pe ea: Protosinghel Irodion Ionescu, protosinghelul mă­nă­stirii Lainici, născut: 1821, adormit în Domnul: 3 mai 1900. Ăsta a fost lucrul cel mai clar. Î.P.S. Irineu de bucurie l‑a anunţat telefonic şi pe Părintele Patriarh despre acest lucru, şi chiar Părintele Patriarh i‑a spus: „Vedeţi, vlă­dică, în zilele de criză economică, Dumnezeu ne dă bo­găţie spirituală!”


Părinte am înţeles că atunci când l‑aţi dezgropat pe cuvios el nu avea ­mâini.

Aşa este, în momentul în care noi l‑am dezgropat, nu i‑am găsit mâinile şi coastele; mâinile şi majoritatea coastelor lipseau. Şi atunci, ar fi două ipoteze.

După ce cuviosul Irodion s‑a mutat la Dom­nul, la mormântul lui se făceau minuni: veneau oa­meni demonizaţi, ieşea diavolul din ei; veneau bolnavi şi se vindecau, plecau acasă vindecaţi. Şi se spune că unii oameni evlavioşi ar fi umblat la mormântul cuviosului Irodion şi ar fi furat, pur şi simplu, părticele din sfinte moaşte. Aşa se face că părintele Iulian Drăghicioiu, ucenicul său, a cerut la episcop ca după şapte ani să fie dezgropat şi după aceea să fie pus la loc. Pe la 1907, la şapte ani de la moarte, l‑au dez­gropat şi l‑au pus într‑un sicriu. Se spune, iarăşi (în tra­di­ţie s‑a păstrat acest lucru), că atunci au găsit sfinte moaşte şi au raportat epis­co­pului de la Râmnic: „Prea Sfinţite, am găsit moaştele cu­vi­osului Irodion Ionescu!” La care, Episcopul Râmnicului ar fi excla­mat: „Aista mi‑ai fost, Irodioane!” Şi atunci au luat sfintele moaş­te şi le‑au băgat înapoi în mormânt. Le‑au băgat adânc, la doi metri şi jumătate şi le‑au bă­gat şi într‑o lădiţă. După aceea, au pus pământ pe ele, şi deasupra au pus alte oseminte şi cărămidă şi au as­tu­pat totul.

… ca oamenii să nu mai caute, să nu le mai poată fura…

… asta a fost lucru de­rutant. În tradiţie se spune foarte clar că în anii ’30, părintele Visarion Toia a săpat căutând moaştele, dar nu le‑a mai găsit; după aceea, părintele Calinic Cărăvan, următorul stareţ, a căutat şi el, dar n‑a găsit; după aceea, foarte concret, părintele Vasile Economu ştie că în 1983, părintele stareţ Caliope Georgescu, împreună cu câţiva părinţi, aşa, în mod discret, cu binecuvântarea Mitropolitului Nestor Vornicescu, noaptea au săpat. Au găsit oasele acelea pe care le‑am găsit şi noi, deasupra, dar n‑au ştiut că moaştele se aflau dedesupt. Deci era ca o comoară ascunsă în adâncul pământului.

Aţi făcut aproape anchetă poliţistă!

Hm… din unele puncte de vedere. Adică as­ta e o chestie de descoperire, sfântul a vrut să fie des­co­pe­rit. Nu‑i meritul cuiva.

Deci, asta ar fi o primă ipoteză, că la anul 1907, la şapte ani, l‑ar fi îngropat ei. A doua ipoteză, cu care nu prea sunt de acord, ar fi că părintele Visarion Toia, când vine, în 1929, la stăreţie, sau 1930, el ar fi dezgropat din nou mor­mântul cuviosului Irodion, pentru că se ştia că s‑a um­blat la mormântul lui de mai multe ori, şi s‑au sustras din moaş­tele cuviosului Irodion. Şi atunci el, ca să pună capac acestor chestiuni, speculaţii şi mârşăvii care nu erau după Dumnezeu, a făcut acel sicriu mai mic, a săpat la doi metri jumate adâncime, a băgat acel sicriu în gropiţa aceea mică, a pus pământ peste ea, după aceea, la fundul mormântului normal, a pus alte oase şi cărămizi la derută, şi toţi care au săpat au găsit oasele şi n‑au găsit sfintele moaşte. Eu nu‑s de acord cu această ipoteză, pentru că pe pă­rin­tele Visarion, părintele Calinic Cărăvan, următorul sta­reţ de după părintele Visarion, îl avea la mare evlavie şi si­gur că era ucenicul lui direct. Pe Părintele Calinic l‑am prins în viaţă mulţi ani, a murit în 1991, chiar eram aici şi l‑am înmormântat. Dar el niciodată n‑a spus nimic despre moaştele cuviosului Irodion. Dacă pă­rin­te­le Visarion l‑ar fi dezgropat şi l‑ar fi îngropat înapoi, în 1929 sau 1930, s‑ar fi ştiut din tradiţie că erau acolo. Dar nu ne‑a spus nimeni nimic. De aceea, nu‑s de acord cu aceas­tă a doua ipoteză, că ar fi fost dezgropat în ’29. Eu so­co­tesc că mai degrabă în 1907 a fost prima dezgropare, şi atunci a fost definitivă. Dar cert este că oamenii, din evla­vie, doreau dezgroparea lor.

Părinte, de fapt cum aţi ajuns la căutarea du­hov­nicului Sfântului Calinic?

Este un lucru foarte greu de spus. Pentru că au fost lucruri total imprevizibile. A fost ca o taină care s‑a descoperit în acest mo­ment. Taina descoperirii “luceafărului de la Lainici”.

Aşa i se spunea demult?

Da, se cunoaşte din tradiţia mănăstirii că stareţul Irodion se numea “luceafărul de la Lainici“ – a fost supranumit aşa de Sfântul Calinic de la Cer­ni­ca pe când acesta era epis­cop la Râmnic. Acest cu­vi­os Irodion s‑a născut la anul 1821, în Bucureşti, şi la vâr­sta de 20 de ani a mers la mănăstirea Cernica. Deja mer­gea foarte des la mănăstire, şi duhul isihast de la Mă­nă­sti­rea Cernica l‑a atras ca un magnet…

Moştenirea lui Paisie de la Neamţ şi a Sfântului Gheorghe Cernicanul…

Da. Sub oblăduirea Sfântului Calinic, care atunci era stareţ acolo, a trecut prin toate ascultările şi a fost tuns în monahism, în 1846. Du­pă aceea, Sfântul Calinic venind episcop la Râmnic, l‑a luat cu el, că era printre cei mai deosebiţi părinţi ai mănăstirii Cernica, şi l‑a pus ca egumen în 1854 la Lainici. Se cunoaşte că Sfântul Calinic a avut trei mănăstiri de suflet în vremea sa: Mănăstirea Cernica, Mănăstirea Frăsinei – co­pi­lul său de suflet şi Mănăstirea Lai­nici. De aceea, foarte des venea la Mănăstirea Lainici, să se spovedească la cuviosul Irodion (ucenicul îi devenise între timp duhovnic!)

Era ca o lumină puternică acest mare părinte Irodion. Se consemnează în viaţa Sfântului Calinic faptul că, la un moment dat, când acesta era la Râmnic cu fraţii Baldovin, s‑a ridicat în picioare, a făcut semnul sfin­tei cruci, a binecuvântat şi a spus: „Domnul!” Şi atunci fra­ţii Baldovin l‑au întreabat: „Ce este, Prea Sfinţite, ce s‑a în­tâmplat?” Şi Sfântul Calinic le‑a răspuns: „Stareţul Irodion de la Lainici mi‑a cerut binecuvântare pentru un lucru.” Deci, iată că vorbea în duh cu acest mare părinte.

Aţi întâlnit, aţi vorbit cu oameni care să fi păstrat amintirea minunilor săvârşite de Sfântul Irodion?

Vă daţi seama că e un timp foarte lung. De la 1907, de când s‑a dezgropat, din 1900 când a murit cu­vio­sul, vine primul război mondial, care a distrus totul aici, pur şi simplu, din mănăstire nimic n‑a mai lăsat, nici ar­hi­vă, nimic, nimic! Şi oamenii goniţi! După aceea, în pe­ri­oa­da interbelică, cei bătrâni, care au mai cunoscut, i‑au spus părintelui Visarion, dar, din păcate, el s‑a dus cu aceste co­mori dincolo, în mormânt, şi după aceea, prin anii ’80‑’90, deja nu se mai ştia.

În zona aceasta, în Munţii Lainici, de aici, erau foarte mulţi oameni pe atunci, localnici, care tră­iau în cabane de munte cu animale cu tot, foarte răzleţi, prin munţi, şi veneau doar duminica sau la sărbători, aici la mănăstire şi comunicarea nu se realiza ca acum. Astfel încât nu prea s‑au mai păstrat relatări precise ale minunilor sale.  Poate că şi cuviosul Irodion a vrut să stea în această discreţie, în acest ano­ni­mat, ca atunci când vor fi într‑adevăr oameni care do­resc acest lucru şi cer acest lucru şi intră în corespondenţă în duh cu el şi din toată inima… atunci, sfântul se descoperă.

Se mai cunoaşte însă câte ceva de la părintele Calinic Cărăvan, ultimul stareţ pe care l‑am cunoscut în viaţă. Părintele Ioa­ni­chie Bălan, când a făcut acel Pateric românesc, prin anii şaptezeci şi ceva, mergând pe la majoritatea mănăstirilor din ţară a venit şi la părintele Calinic. Atunci i‑a spus acesta despre minunile care se gă­sesc acum în Pateric şi‑n Convorbiri duhovniceşti, despre cu­vio­sul Irodion Ionescu. E acea minune care s‑a în­tâm­plat cu o femeie de aici, de prin munţi, de prin cabanele acestea şi care venea la mănăstire de mul­te ori, şi aducea prinoase, daruri. Şi la un moment dat vine cu un vas cu lapte şi‑l aduce la cuviosul Irodion. „V‑am adus, părinte, lapte de pomană, de blagoslovenie!” Şi părintele stareţ Iro­dion îi spune: „Nu este laptele tău!” „Ba nu, prea cuvioase, că doar eu l‑am muls azi dimineaţă, acuma… e muls de mine, e proaspăt!” „Nu e laptele tău!” „Ba da, prea cuvioase, e al meu!” „Nu este al tău, este al dia­vo­lu­lui!” „Păi, cum aşa?” „Păi, ieri ai dat diavolului capra de la care l‑ai muls, şi atunci, dacă ai dat‑o diavolului, nu mai este laptele ei, este al diavolului, pentru că diavolul a pus stăpânire pe acea capră! Şi atunci ia‑l de aici şi du‑te!”

Părintele avea înainte vedere şi ştia că femeia înjura şi blestema!

Deci, asta‑i: era un mare văzător, văzător cu duhul şi cunoştea lucrurile în profunzime. Dar, din păcate, s‑au cu­nos­cut puţine lucruri despre el, despre minunile care s‑au făcut în viaţa lui. O altă minune pe care sfântul Irodion a vă­zut‑o – i‑a spus părintelui Iulian Drăghicioiu: „La câţiva ani de la moartea mea, Mănăstirea Lainici se va pustii”. Şi aşa s‑a şi întâmplat, că în 1916, primul război mondial a devastat totul şi a pustiit această mănăstire. Deci, altă prorocie referitoare la Mănăstirea Lainici.

Şi o ultimă sau poate… o primă minune s‑a în­tâm­plat după dezgroparea moaştelor Sfântului cuvios Iro­dion. După ce l‑am dezgropat, în prima duminică am vorbit des­pre acest lucru la biserică, toată istoria pe care v‑am spu­s‑o şi dumneavoastră până acum. Am continuat şi în celelalte duminici. Pe 3 mai era chiar ziua mutării la Domnul a cuviosului Iro­dion. În timpul slujbei observasem că în biserică erau două maici, pe care le cunoşteam foarte bine, că erau de la Mănăstirea Polovraci. Era o maică tânără, pe ca­re o cunoşteam eu de prin anii ’84, pe când avea 10‑12 ani. Tot timpul venea, avea evlavie la cuviosul Irodion, pentru că era tradiţia aceasta la Mănăstirea Lainici, oamenii care‑i cunoşteau minunile din vechime, veneau şi puneau lumânări la mor­mântul său. După ce a ter­mi­nat zece clase, s‑a dus la Mănăstirea Polovraci şi acolo a fost tunsă în monahism. Se numeşte maica Marina, în ziua de astăzi. Şi această maică a auzit la un moment dat că s‑au dezgropat moaştele cuviosului Irodion. Cu un an de zile înainte, a avut un vis. La miezul nopţii, pe la 1‑2, se făcea, în vedenia aceas­ta, că este la mănăstirea Lainici. Şi era în faţa mormântului cuviosului Irodion, iar curtea era plină de lume. Şi la un mo­ment dat vede că se desface mormântul cuviosului Irodion şi parcă ar fi dispărut toată lumea şi cuviosul era deasupra mormântului. Şi maica a rămas uimită de acest lucru. Mai întâi, dorea din tot sufletul să se apropie de cuviosul Irodion, voia să‑i sărute pi­cioarele, simţea o bucurie extraordinară. El a ieşit din mormântul care s‑a deschis şi parcă se îndrepta spre lume. Era frumos la chip, cu barbă lungă şi neagră, însă sărăcăcios îmbrăcat. Şi atunci când Sfântul a vrut să se întoarcă‑n pământ maica a prins curaj şi l‑a rugat să stea afară că doar era viu! Abia atunci a vorbit cuviosul Irodion şi i‑a spus că „N‑a venit încă vremea!”. Maica, văzându‑l atât de sărăcăcios îmbrăcat l‑a întrebat dacă poate să‑i aducă îmbrăcăminte şi pantofi noi, în anul care vine, când se va întoarce pe la mormânt. Şi sfântul i‑a răspuns profetic: „N‑am nevoie de nimic. Anul viitor părintele stareţ îmi va face haine noi!”. Peste un an, i‑am dezgropat moaştele, în chip minunat.

Şi n‑a spus nimica maica, decât maicilor din mă­năstire, care nu cunoşteau mare lucru. Nici mie nu mi‑a spus nimic. Vedeţi cum Dumnezeu a rânduit să mi‑o spună numai după ce l‑am dezgropat, chiar în du­mi­ni­ca de 3 mai, când Sfântul a împlinit 109 ani de când s‑a mu­tat la Domnul…

Cristian Curte

sursa>

http://www.lumeacredintei.com/sct_6/c_2/art_791/descoperirea_moatelor_sfntului_cuvios_irodion

_duhovnicul_sfntului_calinic.htm

foto>

http://www.lumeacredintei.com/images/news/c1/n400/big/id408_sf1.jpg

http://ascortargujiu.files.wordpress.com/2009/09/racla-moaste-sf-irodion-lainici.jpg?w=428

~~~+~~~

Viata Sfantului Irodion de la Lainici in imagini

fresce din pridvorul bisericii mari a Manastirii Lainici

fotografii preluate de pe site-ul ASCOR Tg. Jiu


 
 

Etichete: , , , , , , , , , , ,

Părticele din Moaştele Sfântului Ioan Botezătorul, descoperite de arheologi în Bulgaria

Articol preluat de pe „Blogul lui Vasile Călin Drăgan”

Părticele din Moaştele Sfântului Ioan Botezătorul au fost descoperite în timpul săpăturilor arheologice din Sudul Bulgariei, în oraşul Sozopol, au anunţat în urmă cu 3 zile arheologii – duminică 1 august 2010. Arheologii investigau insula Sfântul Ioan, în largul insulei Sozopol, la Marea Neagră, unde au descoperit o mică raclă – relicvariu – zidită în Altarul unei biserici vechi care poartă hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Racla, care a fost deschisă duminică, conţine părticele mici din braţul şi piciorul sfântului, după cum raportaseră arheologii, intr-o prima faza, citaţi de Novinite. Racla are forma unui sarcofag şi a fost descoperită de către echipa Prof. Kazimir Popkonstantinov. De-a lungul secolelor, au existat controverse legate de localizarea Moaştelor Sfantului Ioan Botezatorul. Oraşul Sozopol este unul dintre cele mai vechi oraşe aflate pe litoralul Mării Negre, datând din epoca bronzului. Acesta a fost colonizat de greci, în frunte cu filozoful Anaximandru, în jurul anului 610 î.Hr.. Sozopol devenind un centru creştin timpuriu, cu episcop propriu. Arheologii consideră că Moaştele Sfântului Ioan Botezătorul au fost aduse aici din Constantinopol, conform unei declaraţii date ulterior de ministrul Bojidar Dimitrov. “Presupunem că, în antichitate, cineva din Patriarhia de Constantinopol a donat o parte din sfintele moaşte mănăstirii “Sfântul Ioan Botezătorul”, a declarat acesta duminică, adăugând că interesul arheologic asupra insulei Sfântului Ioan (Ivan) a început în urmă cu aproximativ 25 de ani. Dimitrov a luat parte la ceremonia oficială de duminică, la care au mai participat, de asemenea, specialişti, parlamentari şi jurnalişti. Arheologii au anunţat că moaştele Sfântului Ioan Botezătorul includ părţi ale unui braţ, ale tălpii piciorului, dinţi şi un os facial. Şeful echipei de arheologi, prof. Kazimir Popkonstantinov, a predat Moaştele Episcopului de Sliven, Ioanikii, care probabil va decide locul în care vor fi depuse. Potrivit ministrului bulgar, moaştele ar trebui să fie aşezate în Biserica Sfântul Gheorghe, aflată lângă Sozopol. La deschiderea oficială a raclei, şeful echipei de arheologi, prof. Kazimir Popkonstantinov, a declarat că racla este realizată din alabastru, şi nu din marmură, aşa cum se crezuse anterior.

sursa>

http://calindragan.wordpress.com/2010/08/04/particele-din-moastele-sfantului-ioan-botezatorul-descoperite-de-arheologi-in-bulgaria/

 
Scrie un comentariu

Scris de pe August 7, 2010 în articole, diverse, ecclesia, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , , ,