„Tată” pentru 400 de suflete – Părintele Mihail Jar, Stareţul Mănăstirii Bănceni din Ucraina (VIDEO)

Unul dintre cele mai frumoase cadouri de Sfintele Pasti de anul acesta a fost emotionantul documentar realizat magistral de „Reporterii Realitatii” in legatura cu Parintele Mihail Jar, staretul Manastirii Banceni din Ucraina *(aflata la 7 km de granita cu Romania), „tata” pentru aproape 400 de copii.

Asemenea parintelui Nicolae Tanase de la Valea Screzii si Valea Plopului, parintele Arhimandrit Mihail Jar a luat sub ocrotire multime de copii, majoritatea cu diferite dizabilitati sau abandonati prin orfelinate, iar pe unii dintre ei i-a infiat cu acte in regula.

Va invit, asadar, pe toti sa urmariti acest documentar, pe care si eu – va marturisesc – l-am vazut intamplator, imediat ce am sosit acasa de la Inviere, fapt care mi-a umplut si mai mult sufletul cu nespusa bucurie.

Hristos a inviat!

VIDEO AICI 

~~~+~~~

REPORTERII REALITĂŢII: Peste 400 de copii îi spun „tată” unui preot

Realitatea.net/ 14 aprilie 2012

Peste 400 de suflete îi spun „tata”. Pe 33 dintre ei i-a înfiat cu acte în regulă. Pe ultimul, chiar în Săptămâna Mare. E român, dar a ajuns erou naţional în Ucraina. Mihail Jar, stareţul mânăstirii Bănceni, a uimit lumea întreagă prin lucrările înfăptuite, la o aruncătură de băţ de graniţă, în apropiere de Cernăuţi.

În mânăstire se spune că se întâmplă adevărate minuni, prin puterea credinţei, pentru că până şi medicii au constatat cele şase vindecări miraculoase ale unor micuţi seropozitivi. O poveste emoţionantă într-un reportaj semnat Camelia Moise şi Cătălin Dinu. 

Hleb, sau Hlebucica, aşa cum îl alinta părintele, este unul din cei patru sute de copii aflaţi în grija sa. El simte bucuria din jurul lui doar prin mâini. Pentru el, lumea nu are decât gust si miros. Celelalte simţuri nu le-a cunoscut niciodată: este surd, orb şi mut. Şi, de parcă nu ar fi fost îndeajuns, are epilepsie şi paralizie cerebrală. Părintele Mihail l-a învăţat lecţia cea mai importantă a vieţii: iubirea.

Parintele Staret are sub obladuirea sa doua manastiri, cea de la Banceni, unde vietuiesc 70 de calugari si la Boian, in care se afla cele 120 de calugarite. Maicile sunt cele care grijesc de copii.

Ei nu mai sunt orfani, orbi, surzi si muti care traiesc in saracie, pentru ca Parintele Mihail Jar colinda toate orfelinatele din Ucraina si-i aduce pe copii in cele cateva corpuri de cladire special construite pentru ei.

Mihail Jar, sau Arhimandritul Longhin, cum i se mai spune, s-a nascut foarte aproape de locul in care mai tarziu a ridicat manastirea. In copilarie isi aminteste ca isi dorea, pe cand se face mare, sa lucreze, fara bani, intr-un orfelinat.

„Se seamana pamantul si se ingrijesc peste o suta de vite. Se gaseste de mancare nu doar pentru copii, ci pentru fiece pelerin care calca pragul manastirii Banceni. In preajma sarbatorilor, tone de pachete cu mancare pleaca de aici catre inchisorile si azilele de batrani din Ucraina.”, spune Mihail Jar.

Parintele Mihail il roaga pe Dumnezeu sa-i dea putere sa faca mai mult, pentru mai multi. Il roaga in limba romana. Insa la manastire se tine Liturghia in multe graiuri, pentru ca trebuie sa ajunga Cuvantul lui Dumnezeu la cat mai multi oameni.

Gurile rele au cartit ca cele cateva incendii care au avut loc la cladirile in care locuiesc copii, se poate sa nu fi fost intamplatoare. Dar, Parintele Mihail este de-a dreptul fericit cand primeste romani.

O lume ireala, in care nu e nimic mai important ca dragostea si credinta in Dumnezeu. Parintele Mihail Jar, nu demult, a primit numele de erou national. Iar manastirea, infiintata de nici doua decenii, a primit numele de lavra.

Imediat ce-i treci pragul, ai impresia ca intri intr-o manastire a copiilor. Mai mult de jumatate din numarul total el elevilor scolii de la Molnita, sunt copiii parintelui.

Nu mai stau izolati printre cei 60 de copii infestati, ci dorm, mananca si se joaca alaturi de ceilalti, care sunt doar orfani sau uitati de parinti.

„Arhimandritul stie ca are o mare misiune in fata lui Dumnezeu: sa le ofere ce e mai bun si mai ales iubire. Intrebarea pe care o pun copiii, cel mai des, maicilor, este, daca acestea ii iubesc. Si o repeta des. Iar maicile ii saruta si ii ingrijesc, de parca ar fi copiii lor, din… lume.”, spune Maica Elizaveta.

Viktor Ianukovici, presedintele Ucrainei, vine cateodata, sa se roage la Banceni. Cu patru ani in urma, a taiat chiar panglica piscinei in care toti copiii invata sa inoate.

Parintele e bun si are inima deschisa pentru fiecare. Dar oamenii nu sunt la fel. Dupa Slujba de Inviere din urma cu cativa ani, au venit din Rusia, de la Manastirea Optina, sa slujeasca alaturi de el, Rasoforul Trofin, rasoforul Terapont si Ienomonahul Vasile.

Si aici, viata e facuta din toate, cele bune, dar si cele rele. Cele vrednice, dar si nevrednice. Moartea, nasterea si cununia, sunt cele trei mari taine ale vietii. In popor se spune ca unul naste, altul moare. Tania, una din fetele crescute de Parintele Mihail, si-a gasit alesul. Si s-a cununat cu el. A fost prima nevasta din manastire. Parintele a construit si o sala pentru nunti, cu 3500 de locuri, pentru a nu-I lasa pe copii sai fara nunta.

Sursa>
http://www.realitatea.net/reporterii-realitatii-peste-400-de-copii-ii-spun-tata-unui-preot_933160.html

 

HRISTOS ŞI „MARELE INCHIZITOR” – Pastorala de Craciun a PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor

Pictura din tripticul lui Ilya Glazunov, ilustrand Legenda Marelui Inchizitor din romanul "Fratii Kramazov" a lui F. M. Dostoievski

[Anul acesta, cu prilejul sosirii praznicului Nasterii Domnului, PS Sebastian ne invita sa lecturam si sa meditam pe marginea capitolului care face referire la Marele Inchizitor din romanul „Fratii Kramazov” al lui Dostoievki. Este o pastorala profunda si puternica, care are menirea sa dezghete acel fior de iubire sfanta din noi si sa incalzeasca inimile noastre pentru Domnul. Sublinierile din text imi apartin. – dan.camen.]

~~~+~~~

HRISTOS ŞI „MARELE INCHIZITOR”

SCRISOARE PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Domnul Iisus Hristos revine pe pământ în fiecare decembrie, parcă la fel de discret, dar provocator şi, mai ales, plin de nespusă iubire, ca în poemul marelui scriitor rus Feodor Mihailovici Dostoievski [1], care a imaginat cu neegalat talent întâlnirea Sa cu marele inchizitor.

Coborât cu aceeaşi smerenie cu care venise şi odinioară şi împărtăşind oamenilor aceleaşi binecuvântări şi minuni, Hristos găseşte la începutul secolului al XVI-lea un creştinism interesat şi străin; la fel de interesat de darurile Sale − în ceea ce-i priveşte pe cei mulţi −, dar străin de Duhul Său − în ceea ce-i priveşte pe conducători. Bucuros să-L revadă într-o primă fază, poporul este copleşit apoi imediat de frică la vederea celor ce stăpânesc acum lumea şi, iubindu-şi mai mult viaţa decât soarta, Îl lasă iarăşi singur în mâna dregătorului.

Discret, tăcut şi smerit în faţa celui care Îl arestează (iată, din nou!), Domnul arată aceeaşi siguranţă de Sine cu care ne-a obişnuit; aceeaşi autoritate, aceeaşi convingere că tot ce a fost de spus s-a spus deja şi că tot ce s-ar mai putea adăuga ar atenta la libertatea pe care marele inchizitor o demonizează atât de mult.

Pe cât de discret şi de tăcut, pe atât de provocator priveşte Hristos cum uzurpatorul Său se zbate în chinurile propriei viziuni asupra vieţii, o viziune care a falsificat grosolan Evanghelia şi Viaţa. În faţa tăcerii Sale, marele inchizitor perorează dezvinovăţindu-se până la epuizare, în timp ce Domnului I-a fost de ajuns să i Se arate doar… Siguranţa Lui îl ustură, iar tăcerea Sa îl doare, zădărnicindu-i pledoaria pe cât de ferventă, pe atât de perversă şi de inutilă.

Ceea ce îl copleşeşte, însă, pe cel ce s-a arătat atât de „tulburat” de incomoda apariţie a Domnului pe pământ a fost nemaisperata Lui iubire. Sărutul Său, ultimul lucru la care s-ar mai fi putut aştepta marele inchizitor după o atare „primire”, este mai tulburător decât sărutul lui Iuda.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Imaginaţia scriitorului rus nu poate decât să ne trezească şi nouă fiori reci la gândul că Hristos ar putea fi primit şi privit şi astăzi tot ca în legenda marelui inchizitor: profitabil, dar, în acelaşi timp, incomod; discret, dar, cu toate acestea „tulburător”; străin, şi totuşi iubitor!

Domnul pare celor mai mulţi oameni şi în vremea noastră profitabil, pentru puterea Sa cu care, departe de a-i strivi, le dăruieşte Viaţă şi toate cele de folos; nu-i pedepseşte, ci îi miluieşte continuu; nu îi judecă degrabă, ci îi aşteaptă la pocăinţă. Generozitatea Lui convine. De aceea, în general, oamenilor le repugnă ateismul, din păcate doar în schimbul unei credinţe de conjunctură, la modă şi tot mai convenţională. Când, însă, El Se arată a pretinde mult mai mult de la noi, atunci devine de îndată incomod, ca marelui inchizitor, pe care Hristos l-a „tulburat” atât de tare cu simpla Sa prezenţă. Astfel, profitabil în general, Domnul poate încurca planurile unora şi tulbura efectiv viaţa altora, lucru ce face pe unii să ajungă să-L pună mai degrabă în paranteze, adică să-L considere neimportant, facultativ, inutil sau, şi mai rău, periculos pentru modernitate.

Discreţia Domnului, într-o lume ca a noastră, pare mai degrabă desuetă unora, slăbiciune şi chiar lipsă de inspiraţie. Eroare a numit-o marele inchizitor; de-a dreptul prostie ar numi-o oamenii veacului acestuia, care au pervertit curajul în tupeu, virtutea în nepricepere, şi respectul în slugărnicie. „Corectându-I” Evanghelia − după cum se afirmă în poem −, cei aflaţi acum la cârma lumii nu se sfiesc să se considere mai inspiraţi decât El, mai înţelepţi şi chiar mai preocupaţi de soarta celor mulţi, deplângându-le cu prefăcută compătimire libertatea, pe care s-au grăbit, însă, atât de mult să le-o răpească pentru a şi-o aservi. Astfel, noua înrobire este frumos ambalată ca un cadou şi oferită în schimbul unei recunoştinţe impuse de forţa braţului secular.

Domnul Hristos este lăsat, în felul acesta, singur cu Evanghelia Sa − alta decât cea care se propovăduieşte astăzi − pentru că altele sunt valorile şi alta este miza acum. Şi, în faţa acestei prăpăstii căscate între El şi noua lume, Domnul nu mai este bun decât de ars pe rug, nu doar ca un ins inutil, ci ca un duşman periculos chiar.

În faţa acestei noi rupturi create între cer şi pământ, însă, Hristos are un singur răspuns − acela al iubirii − singura care poate ucide moartea şi poate cuceri până şi monştrii, căci sărutul Domnului paralizează gândirea demonică a marelui inchizitor şi-l face, măcar şi pentru o singură clipă, binevoitor. Aceasta este şi speranţa într-o lume care se comportă tot mai mult ca un inchizitor, pe cât de mare pe atât de mic sufleteşte. Dragostea care, potrivit Apostolului Pavel „nu cade niciodată” (1 Cor. 13, 8), este singura care mai poate birui reaua credinţă şi reaua voinţă şi singura care poate „arde” ca pe rug nelegiuirea şi monstruozitatea unei lumi gata să-L ia din nou captiv pe Dumnezeu (pentru a câta oară?)…

Dragii mei,

Hristos Se naşte şi anul acesta, chiar dacă mai sărac şi mai chinuit, parcă, decât oricând, pentru cei mai mulţi dintre noi! Într-o lume din ce în ce mai incomodă, mai tulbure şi mai străină Lui, El păşeşte la fel de discret, de profitabil şi de iubitor printre noi, ce dacă riscă să fie arestat din nou pentru incompatibilitate şi inadaptabilitate (tot El!)… Deşi tot mai puţin aşteptat, El tot mai vine! Din ce în ce mai puţin slujit, El Se întrupează totuşi, ca să ne arate că, pe cât lumea este mai puţin dispusă să creadă în El, cu atât Lui Îi este mai dor de ea… Sărutul Lui este la fel de fierbinte. Dragostea Sa din ce în ce mai mistuitoare! Căci, cine l-ar mai fi sărutat pe marele inchizitor după ce a răstălmăcit Evanghelia?! Şi totuşi, răspunsul Său rămâne în veac unic şi acelaşi − IUBIREA!…

Să-L rugăm, aşadar, pe Mântuitorul Hristos Domnul, Cel care ne iubeşte nespus mai mult decât Îl putem noi respinge, să ne facă vrednici de bunătatea şi generozitatea Sa, bucurându-ne în aceste zile sfinte de darurile şi de iubirea Sa nemărginită. Să sărute şi de data aceasta lumea noastră cu sărutul iubirii Sale, convertindu-o şi constrângându-o astfel la adevărata slujire, la dragoste şi preţuire nemărginită faţă de jertfa Sa, şi oprindu-o în felul acesta de pe panta trădării şi înstrăinării de El şi de Evanghelia Lui cea sfântă şi nemuritoare, Amin!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

---

[1] Vezi capitolul intitulat „Marele Inchizitor”, în romanul Fraţii Karamazov.

sursa>

http://www.episcopiaslatinei.ro/2011/12/19/hristos-si-%E2%80%9Emarele-inchizitor%E2%80%9D-scrisoare-pastorala-la-nasterea-domnului/

 

Sfintirea altarelor bisericilor Asezamantului Romanesc de la Ierihon si a unei placi comemorative pentru Casa de Pelerini de catre Patriarhul Teoctist cu ocazia pelerinajului din 2000 la Locurile Sfinte

„Pelerinajul in Tara Sfanta din luna ianuarie 2000 a fost rodul dorintei Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist de a se afla in Pestera Nasterii lui Hristos din Bethleem, dar a fost cauzat, ca actiune concreta, de un moment pan-ortodox de mare importanta. La chemarea Sanctitatii Sale Diodor I, Patriarhul Ierusalimului, intaistatatorii Bisericilor Ortodoxe din intreaga lume, inconjurati de ierarhi, preoti si credinciosi din Bisericile lor, s-au prezentat, ca simpli prieteni, pentru a multumi lui Dumnezeu pentru doua milenii de crestinatate si a-I cere ajutorul si pentru vremurile nu tocmai usoare care le stau in fata.

 – fragmente – 

[…] In dupa-amiaza aceleiasi zile [miercuri, 5 ianuarie 2000 – n.m.], delegatia Bisericii Ortodoxe Romane s-a indreptat spre orasul biblic Ierihon, pentru a participa la sfintirea unei placi memoriale a Asezamantului destinat pelerinilor romani.

Constructia Asezamantului romanesc de la Ierihon a inceput in anul 1999, luand contur o initiativa mai veche a Patriarhiei Romane de a avea si in teritoriile palestiniene o casa proprie pentru pelerini, Biserica si alte cladiri anexe.

La intrarea in Asezamant, Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist a fost intampinat de P.C. Arhim. Ieronim Cretu, care se ocupa indeaproape de lucrarile de constructie. De fata erau numerosi romani care muncesc in Tara Sfanta, lucratori de la Asezamant si grupul nou de pelerini, ierarhi, clerici si credinciosi, veniti in pelerinaj cu delegatia oficiala a Bisericii Ortodoxe Romane.

In incinta Asezamantului, a avut loc o mica slujba de sfintire a unei placi comemorative, fiind de fata si Domnul Emil Constantinescu, Presedintele Romaniei, si alti membri ai delegatiei prezidentiale. Dupa slujba, a fost dezvelita placa amintita, care are inscris pe ea urmatorul anunt:

INSCRIPTIE

„Doamne Dumnezeule, Ziditorule si Facatorule a toate, Care ai facut cerul cu intelepciune si ai intemeiat pamantul pe taria lui, cauta spre locul acesta si-l binecuvanteaza cu puterea tariei Tale, ajuta ca sa se ridice aici casa pentru gazduirea pelerinilor romani din tara si de pretutindeni, care vor veni ca sa se inchine la locurile sfinte ale mantuirii noastre, dupa adevarata mantuire a Sfintei Evanghelii, despre care Insusi Domnul a proorocit ca va vorbi de indata ce se vor muta Apostolii intru slava, alaturi de Domnul lor.

Ne rugam deci, Prea Bunule Stapane, binecuvanteaza sa se inalte spre zidire acest nou Asezamant romanesc din orasul biblic Ierihon, intarindu-l pe el pe piatra cea tare, pentru ca, dupa glasul cel dumnezeiesc al Evangheliei Tale, nici vantul, nici apa, nici cutremurul, nici focul si nici altceva sa nu-l poata strica.

Ajuta ca aceasta noua intemeiere Romaneasca, ridicata pelerinajului romanesc organizat cu prilejul sarbatoririi aici, in Palestina, a 2000 de ani de la Intruparea si Nasterea Fiului si Cuvantului Tau Celui preaiubit, a Domnului nostru Iisus Hristos, sa se inalte pana la capat, spre odihna, imbunatatirea sufleteasca si bucuria poporului Tau binecredincios, pe care pazeste-l de toate bantuielile cele potrivnice. Ca a Ta este stapanirea si a Ta este Imparatia, puterea si marirea, a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor.

Lasam marturie aceasta memorabila piatra de temelie a caminului de pelerinaj, al Asezamantului romanesc din orasul biblic Ierihon, Palestina, ca sa aminteasca peste veacuri cum, cu voia lui Dumnezeu Celui in Treime inchinat si slavit, s-a pus piatra de temelie a acestui camin al Asezamantului romanesc pentru pelerinaj, organizat in orasul biblic Ierihon, in ziua de miercuri, 5 ianuarie 2000, de catre Prea Fericirea Sa Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, dimpreuna cu Excelenta Sa, Domnul Emil Constantinescu, Presedintele Romaniei si cu Excelenta Sa, Domnul ministru Said Baricat, reprezentantul personal al Excelentei Sale Yaser Arafat, Presedinitele Palestinei.

Binecuvantat fie acest cel mai frumos dar, care se face acum poporului romanesc!”

[…]

Au fost vizitate apoi diferitele cladiri ale Asezamantului, ale caror lucrari de constructii incepusera deja, si anume; biserica centrala, paraclisul, staretia, precum si locul unde va fi asezata casa de pelerini.

Prezenta delegatiei romane la Asezamantul de pelerinaj de la Ierihon a fost un moment de bucurie aleasa. Romanii au, in comparatie cu iudeii sau cu rusii, putine locuri de inchinare proprii in Tara Sfanta. De aceea, constructia Asezamantului de la Ierihon are semnificatia sa aparte.

In jurul orelor 17.30, delegatia Bisericii Ortodoxe Romane a revenit la Ierusalim, pentru a participa, impreuna cu delegatiile celorlalte Biserici Ortodoxe surori, la inca trei momente incluse in programul celei de-a doua zi de pelerinaj in Tara Sfanta.

[…]

Sfintirea sfintelor mese din altarele celor doua biserici ale Asezamantului romanesc din Ierihon.

Evenimentul a avut loc sambata, 8 ianuarie. Dis-de-dimineata, incinta Asezamantului era deja neincapatoare. Sute de romani aflati la munca in Israel, lucratorii de la asezamant si multi pelerini asteptau sosirea Prea Fericitului Parinte Teoctist si a insotitorilor sai. In jurul orelor 9.00, inaltii oaspeti din Romania au sosit la Ierihon, intampinati de P.C. Arhim. Ieronim Cretu, superiorul Asezamintelor Romanesti din Tara Sfanta. Erau de fata si Ambasadorul Romaniei la Tel-Aviv, Dl. Gheorghe Popescu, Dl. Marin Albu, reprezentant roman pe langa Autoritatea Palestiniana, Dl. Saic Barat, reprezentantul Dlui. Yasser Arafat, Presedintele Autoritatii Palestiniene.

Sfintele mese ale altarelor bisericii principale si paraclisului au fost sfintite in acelasi timp. Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist, inconjurat de ierarhii, preotii si diaconii prezenti, a sfintit dupa randuiala Sfanta Masa din altarul bisericii celei noi cu hramul Nasterea Domnului. Altarul paraclisului din incinta viitoarei staretii a fost tarnosit de P. S. Episcop Teofan Sinaitul, Vicar Patriarhal.

Dupa slujbele de sfintire, a urmat celebrarea Sfintei Liturghii in biserica principala, cantarile liturgice fiind executate de corul condus de Pr. Arhid. Sebastian Barbu Bucur. Dupa savarsirea Sfintei Liturghii, subliniind semnificatia speciala a momentului, Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist a spus:

„Minunat esti Doamne si niciun cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!”.

Cu adanca emotie, acum, cand am sfintit primul altar romanesc din Ierihon, un gand de recunostinta catre Milostivul Dumnezeu, pentru ca m-a invrednicit sa implinesc aceasta sfanta randuiala. Datoram aceasta unica bucurie vredniciei inaintasilor nostri, ierarhi, credinciosi, domnitori si monahi, care au facut din evlavia lor o permanenta cale spre Hristos si spre Locurile Sfinte, unde au daruit ofranda credintei lor. Personal, ma bucur astazi ca am avut in jurul meu pe inalt Prea Sfintitii Mitropolit Daniel al Moldovei si Bucovinei, Nicolae al Banatului, pe Prea Sfintitul Episcop Casian al Dunarii de Jos, arhimandriti, diaconi, monahi, monahii si credinciosi pelerini din Romania. Insasi prezenta si lucrarea noastra de astazi arata nesfarsita bunatate a lui Dumnezeu, care se arata neincetat, minunat, intre sfintii Sai. Invrednicindu-ne sa imploram Duhul Cel Sfant peste lucrarea de zidire a acestui Camin romanesc si peste Sfanta Masa, Jertfelnicul aducerii Euharistiei in aceasta biserica, intrezarim aici manifestarea iubirii lui Dumnezeu fata de noi si de neamul nostru romanesc. Traim comuniunea cu toti Sfintii romani, din randul ocrotitorilor acestui sfant locas, intre care se afla si Cuviosul monah de la manastirea Neamt, Ioan Iacob, care si-a sfintit viata si trupul in aceste parti. Iubitii mei, prin stralucirea fetelor dumneavoastra de dimineata si pana acum, la terminarea slujbei de sfintire si a Sfintei Liturghii, ne-ati adus noua, slujitorilor altarului, bucuria dumneavoastra launtrica. Numai apropierea nevazuta, dar reala de Mantuitorul nostru Iisus Hristos cunoaste o asemenea bucurie. Si aceasta, cum ne invata El, nu se va lua de la noi.

Acest inceput de intemeiere a Sf. Altar, loc de Jertfa si de rugaciune aici, in Ierihon, si deci aceasta bucurie o datoram si Prea Fericitului Patriarh Diodor I al Ierusalimului, pentru binecuvantarea sa, cum am auzit din documentul asezat la piciorul Sfintei Mese, precum si autoritatii palestiniene, pentru autorizatia de constructie a Caminului pentru pelerinii romani. […]

A consemnat,

+ TEOFAN SINAITUL

Episcop vicar-patriarhal,

Secretarul Sfantului Sinod

sursa>

http://www.crestinortodox.ro/carti-ortodoxe/romanii-tara-sfanta/anul-2000-pelerinaj-tara-sfanta-prea-fericitului-parinte-teoctist-82406.html

foto>

http://www.crestinortodox.ro/reportaj/asezamantul-romanesc-la-ierihon-72406.html

 

Ruinele unei biserici creştine medievale, descoperite în Cetatea din Alba Iulia

Mediafax.ro / 15 aprilie 2011

Arheologii din Alba Iulia au descoperit în timpul lucrărilor de reabilitare a zonei interioare a Cetăţii Vauban din municipiu ruinele unei biserici creştine medievale, specialiştii estimând că aceasta datează din secolul al X-lea şi ar putea fi cel mai vechi lăcaş creştin din oraş.

Arheologul Daniela Marcu Istrate a declarat, vineri, într-o conferinţă de presă, că ruinele au fost descoperite în faţa Catedralei romano-catolice din Alba Iulia în timpul unor lucrări de reabilitare a zonei interioare a Cetăţii Vauban. Ea a adăugat că ruinele aparţin unei biserici medievale timpurii care ar putea fi cel mai vechi lăcaş creştin din Transilvania şi în care ar fi slujit episcopul Hierotheus, care a avut misiunea de a creştina populaţia din această zonă, în jurul anului 950.

Potrivit sursei citate, arheologii nu au reuşit încă să stabilească cu exactitate vechimea bisericii, însă bănuiesc că biserica ar putea fi cea construită de principele Gyula, creştinat la Constantinopol şi întors în această zonă cu episcopul Hierotheus, dar nu exclud nici varianta ca lăcaşul de cult să fi fost ctitorit în jurul anului 1000 de regele Sfântul Ştefan.

„Putem spune, deşi nu am cercetat-o în întregime, că este un monument istoric de o valoare excepţională„, a afirmat Daniela Marcu Istrate.

Ea a spus că în perioada următoare vor continua lucrările de cercetare a zonei şi în urma acestora specialiştii în Evul Mediu vor reuşi să adune mai multe informaţii despre ruinele descoperite.

În aceeaşi zonă au fost descoperite şi 43 de morminte, care datează din jurul anului 1200.

În ultima perioadă, arheologii din Alba Iulia au descoperit, în timpul unor lucrări de reamenajare a zonei interioare a Cetăţii Vauban din municipiu, numeroase fragmente din vechiul castru roman al Legiunii a XIII-a Gemina.

Prima descoperire a fost făcută în apropierea Porţii a III-a a cetăţii, unde a fost găsită fundaţia uneia dintre barăcile soldaţilor romani din Legiunea a XIII-a Gemina.

O altă descoperire importantă a fost făcută în zona Porţii a IV-a a cetăţii, unde săpăturile de cercetare au scos la iveală un altar din perioada romană.

Totodată, arheologii au descoperit un templu roman dedicat zeiţei Nemesis, în incinta acestuia fiind găsite o statuetă a zeităţii, un basorelief şi un altar votiv.

De asemenea, echipele de cercetători au descoperit şi o porţiune din Via Principalis, din interiorul castrului Legiunii a XIII-a Gemina, peste care a fost construită fortificaţia actuală.

Cetatea din Alba Iulia a fost construită la începutul secolului al XVIII-lea, între anii 1714-1738, fiind considerată cea mai reprezentativă fortificaţie bastionară de tip Vauban din România.

Înainte de a se ridica fortificaţia de tip Vauban, pe acest loc au existat, începând cu anul 104, un castru roman, iar apoi o cetate medievală.

sursa>

http://www.mediafax.ro/cultura-media/ruinele-unei-biserici-crestine-descoperite-in-cetatea-din-alba-iulia-8161366/

foto>

http://www.hieronymus.ro/images/cont_11.jpg

http://cimec.files.wordpress.com/2010/05/albaiulia.jpg

 

Despre ratiunea de A Fi …

Despre ratiunea de A Fi …

…blogger

Necesitatea unui blog de a fi cat mai personal, depasind chiar si cadrul unui jurnal banal de zi cu zi, intr-un cadru metafizic care imbratiseaza cu el chiar si pe cei pe care nu-i cunosti, dar care se reunesc intr-un spatiu virtual ce poate reda o comunicare directa, libera si sincera, a fost mereu preocuparea mea de cand am intrat pe Wp.

Aceasta blog-uiala, utila adesea, impartaseste interactiunea necesara oricarui om care doreste sa-si pastreze intr-o oarecare masura intimitatea prin faptul ca poate sta comod in scaun, in casa lui, in timp ce comunicarea lui poate avanasa spre acel metafizic ce depaseste cotidianul banal, sau chiar imbraca acest cotidian firesc si natural cu haina bucuriei impartasite.

Unii pot asemui acest lucru cu un confesoar despovarator de singuritatea sau prea-plinul acumulat in zi, eu insa il voi asemana cu acel ‘comunitas’ ce prabuseste fara mila acele structuri sociale bulversante ce ne strecoara si ultima vlaga pe care o mai avem si o pastram. Este o pliroma virtuala a oamenilor ce comunica precum stiu ei sa comunice si sa-si comunice personalul viu dintru ei.

Incercand sa avem aceste intelesuri, nu pot decat sa nadajduiesc ca ratiunea cu care cineva se angajeaza la o astfel de lucrare personala, este una centrata pe omul cu care interactioneaza, nu spre nimicuri si briz-bizuri cotidiene din care incercam deja sa iesim, pentru a transcende prin aceasta unda virtuala catre ‘capataiul’ necesitatii (scopul) angajarii noastre in lupta cea buna pe care o avem de dus fiecare din noi in aceasta viata.

…roman

Suma cumulata a tuturor trasaturilor ce ne este comuna, noua, celor de un neam, identifica intr-un straveziu aparte, identitatea noastra genetica. Ea face sa ne recunoastem drept frati si surori, depasind prin puterea recunoasterii insasi necunoscutul dintre noi, insasi ne-familiaritatea obsteasca si nefireasca ce distanteaza pasii dintre noi.

Este mai mult decat o limba ceea ce ne face sa fim un popor. Este acea legatura inseparabila ce uneste spre o impreuna-lucrare a tuturora catre idealul si constiinta comuna ce izvoraste din insasi sanul poporului. Aceasta ‘limba’ este deseori depasita sau asumata in permanenta necesitate de dialogare si lucrare dintre oameni, catre oameni.

Daca cei ce construiau Turnul Babel isi pastrau ratiunea vietuirii lor, pentru care au fost creati si adunati impreuna, lucrarea lor nu ar mai fi fost una de a incerca sa-L ajunga pe Dumnezeu in Cer prin puterea lor de a urca acolo cu ajutorul constructiei turnului, ci ar fi sfintit locul in care erau cerand mai degraba pogorarea lui Dumnezeu la ei, cei de un popor si un neam si o limba. Astfel ca identitatea lor divina sadita in ei au sters-o, inlocuind-o cu una omeneasca, caci fala cu care urmau a se fali in lume devenea noua lor identitate, omeneasca. Deveneau un popor de ei facut, nu de Dumnezeu sadit, caci identitatea divina este identitatea unui popor, acesta-i caracterul lui sacru, aceasta-i mostenirea pe care o are fiecare popor.

Pruncul ce nu cunoaste inca a vorbi limba poporului, o intelege, vadindu-i caracterul sacru. Nu poate un om sa-l invete pe altul o limba, daca cel ce primeste nu-i va recunoaste caracterul sacru, pe Dumnezeu Cel in Treime care S-a pogorat sa amestece limbile, sa le imparta si apoi sa le uneasca prin El Insusi, iarasi, la Pogorarea Duhului peste Apostoli. Lucrarea Apostolilor este deci arhetipul lucrarii pe care babilonenii aveau menirea a o savarsi. Putem numi si invers, adica impartirea limbilor in Babilon drept o prefigurare a apostoliei ucenicilor Domnului. Astfel ca Acelasi Duh imparte oamenii in popoare, ca mai apoi sa-i adune intru Imparatia Cereasca, sa le daruiasca ‘limba Cuvantului’ cea plina de sfintenie, sa-i sfinteasca si sa-i faca Luisi Poporul Sau.

… viu

In Teologie vorbim adesea de o miscare a ne-insufletitului, care nu poarta denumirea de viu, caci precum soarele se misca pe cer, asa si cel ce nu-si cunoaste Sustinatorul vietii sale se numeste mort miscator. Paradoxul teologiei este infruntat, sau mai bine zis biruit, de firescul concept de persoana. In Teologie, de asemenea, putem vorbi si de o insufletire a viului, care nu poarta numele propriu de viu, caci precum animalele se misca si nu rationalizeaza scopul fiintarii lor, asa si omul ce nu-si afla scopul vietuirii sale si identitatea sa sacra, se numeste necuvantator si irational.

Mai sunt definiti in terminologia teologica si aceia ce se impotrivesc ‘viu-lui’ vesnic, adica lor insisi, dar care tin contra la tot ceea ce inseamna Dumnezeu si posibilitate de a se indumnezei, adica impotriva Ratiunii de a exista, de a fi viu, purtand numele de ‘athei’. Lupta lor este una impotriva a orice: a lui Dumnezeu, a oamenilor, a naturii si a lor insisi, astfel ca ei sunt doar niste razvratiti si poarta, fara sa vrea, numele lui Satan, caci tot in termeni teologici ‘satan’ inseamna ‘contra’. Lupta lor se vadeste a fi o lupta de desacralizare a sfinteniei (sacrului), de profanare si instrainare a celor afierosite Domnului.

Existenta omului angajeaza, intr-o framantare continua, intreaga fiinta umana spre rationalizarea celor experiate, pentru a deveni dintru nefiinta, intru fiintare si spre a da viata. Astfel ca omul este luat din tarana, neavand existenta, i sa da suflare divina in fata spre fiintare, ca mai apoi prin adaparea de la Izvorul vietii, sa se invesniceasca si prin asta, sa adape pe toti si pe toate de viata. Ontologia umana este una dinamica, indreptata spre Dumnezeu si centrata pe persoana umana.

Persoana defineste cel mai bine relatia dintre om si Izvorul vietii, caci niciun om nu poate avea viata vesnica sau macar viata de la sine, caci nici macar un fir de par nu-l poate face sa creasca mai repede sau mai incet. Persoana este deci cea care transpune pe om ‘fata-catre-fata’ (precum se traduce acest termen) cu Dumnezeu. Partasia la viata devine partasia la Cel ce da viata, este comuniunea nemijlocita si personala intre cel ce comuniaza si Cel ce este comuniat. Viata vesnica este deci invesnicirea acestei relatii, este ‘devenirea intru persoana’ a celui ce doar fiinteaza.

…ortodox

Firescul dumnezeiesc sadit in om este acea Ortodoxie ce anima persoana umana, subiectul, dar prin Dumnezeu il leaga cu ceilalti spre comuniune. Este Taina ce lucreaza launtric atat in sanul poporului lui Dumnezeu, cat si in sanul crestinului. Cel ce lucreaza o astfel de lucrare este negresit Cel ce ii aduna si ii leaga pe oameni cu o legatura atat de intima, incat uneori ai impresia ca oamenii il poarta pe Dumnezeu, sau ca ei sunt purtati de Dumnezeu.

Daca Hristos este Capul acestui Trup tainic, cei care poarta ‘Icoana prezentei’ Lui in popor, episcopii, sunt acele ‘incheieturi’ din tot Corpul ce au menirea de a lega madularele trupului si a le comunica sangele cel de viata datator, ca Dumnezeu sa fie Totul intru toate. Ortodoxia este definita cu termenul de ‘comuniune a persoanelor’, caci Treimea este comuniune de Persoane in Unimea Fiintei, care comuniaza cu persoane.

O comunitate ortodoxa este negresit o comuniune de persoane in care Dumnezeu este in mijlocul lor si e atat de intim cu ei incat ei poarta numele Lui, slavosloviile lor sunt numele Lui, calea lor e calea numelui Lui, adevarul lor e adevarul numelui Lui si viata lor este insasi viata Lui. De aceea pentru ei a muri pentru El este totuna cu a vietui cu El vesnic, iar a vietui intru marturia Lui este totuna cu a se ancora cat mai adanc in sfintenia Lui. Ei se mai numesc si ‘sfinti’, pentru sfintenia cu care El ii preamareste si afieroseste.

Ortodoxia este insasi revelarea iubirii dumnezeiesti, dupa ce dreptatea a fost revelata, ca pe aceasta din urma sa o implineasca si sa o desavarseasca. Ortodoxia face oamenii sa iubeasca si sa fie iubiti, nu cu o iubire omeneasca… ca aceasta sa nu piara devreme, ci cu o iubire tainica si deplina si vesnica a Dumnezeului celui ce ne vrea asemenea. Aceasta Iubire implineste prin ea toata taina pentru care Dumnezeu S-a pogorat la oameni, ca acestia sa se intoarca catre El si sa-L iubeasca, Cel ce da iubire ca sa fie iubit, se daruieste pre Sine, fiindca Dumnezeu este Iubire.

dan.camen.