Ca Moise, pe „muntele” rugăciunilor şi al faptelor alese…

Marţi – Întâia săptămână a Sfântului şi Marelui Post

„Spre muntele faptelor celor alese să ne apropiem toţi prin post, lăsând năvălirile desfătărilor, care râvnesc la cele de jos. Şi în norul cinstitelor vedenii intrând, să vedem singură frumuseţea cea dorită a lui Hristos; îndumnezeindu-ne cu taină prin dumnezeieştile înălţări” [1]

~~~+~~~

„Cu postul apropiindu-ne şi noi de muntele rugăciunilor, să vedem cu inimă curată pe Dumnezeu, tablele poruncilor primindu-le înlăuntru ca şi Moise; strălucind de slavă, de faţa dragostei Lui” [2]

Prin post urcăm taboric muntele rugăciunilor, dumnezeieşte înălţându-ne mintea în inimă spre vederea frumuseţii lui Hrisots în norul slavei Sale celei neapropiate. Primind tablele poruncilor lăuntric, începem să lucrăm faptele alese ale dragostei Sale.

 ___________________________

[1] – Stihira la Tricantare (cantarea a 2-a, glas II) in Triodul, EIBMBOR, Bucuresti, 2000, p. 138

[2] – Ibidem (cantarea a 9-a), p. 140-141

foto>

http://static.panoramio.com/photos/original/6526676.jpg

 

Ortodoxia nu este religie (de Ioannis Romanides)

Ortodoxia nu este religie [1]

 Protopresbiter Prof. Univ. Dr.

Ioannis ROMANIDES 

Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre mul­tele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membri­lor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se con­sideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pen­tru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiu­nea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, even­tual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.

Acei creştini ortodocşi care cred că acest lucru este Ortodoxia, au legat Ortodoxia în mod exclusiv de viaţa viitoare. Iar aceia nici nu prea fac multe lucruri în viaţa de aici, ci aşteaptă să moară, ca să se ducă în Rai, pentru că atât cât au trăit, au fost ortodocşi!

O altă partidă a ortodocşilor activează în spaţiul Bi­sericii, fiind interesată nu de viaţa viitoare, ci mai ales de viaţa de aici. Adică de modul în care Ortodoxia îi va aju­ta să trăiască bine în această viaţă. Astfel de creştini orto­docşi se roagă lui Dumnezeu, îi pun pe popi [3] să le facă ru­găciuni, să le facă sfeştanii, paraclise, sfinte masle, etc., ca să le ajute Dumnezeu să le meargă bine în viaţa aceasta, să nu se îmbolnăvească, să li se aranjeze copiii, să le asigure fiicelor lor o zestre cumsecade şi câte-un ginere de treabă, băieţii să-şi găsească fete bune cu zestre bună ca să se căsă­torească, să le meargă treburile bine, comerţul, de care se ocupă, să meargă cum trebuie până şi bursa de valori ori fabrica lor, etc. Astfel, vedem că aceşti creştini nu diferă prea mult de credincioşii altor religii, care fac şi ei aproxi­mativ aceleaşi lucruri [4].

Adică vedem din cele de mai sus că între Ortodo­xie şi celelalte religii există două puncte comune: primul, pregătirea credincioşilor pentru viaţa de după moarte, ca aceştia să meargă în Rai, aşa cum şi-l imaginează fiecare şi, al doilea, să poarte de grijă ca asupra creştinilor să nu se abată în viaţa de aici necazuri, tristeţi, catastrofe, boli, războaie etc., adică Dumnezeu să le facă pe toate după nevo­ile şi poftele lor. Astfel, pentru cei din urmă, religia joacă un foarte mare rol în viaţa de aici şi, mai ales, în viaţa coti­diană însăşi.

În realitate însă, care dintre creştinii de mai sus este interesat dacă există sau nu există Dumnezeu? Care dintre ei Îl caută? Pentru aceştia nu se pune problema dacă exis­tă sau nu Dumnezeu, de vreme ce mai bine ar fi să existe Dumnezeu, pentru ca să-L putem invoca şi cere satisface­rea nevoilor noastre, ca astfel treburile să ne meargă bine şi să avem parte de-o oarecare fericire în viaţa aceasta.

Vedem astfel că în om se manifestă o foarte puter­nică tendinţă de a voi să existe Dumnezeu, de a crede că există Dumnezeu, pentru că este o necesitate pentru om să existe Dumnezeu, ca astfel Acesta să îi asigure cele pe care le-am amintit. Ei, şi întrucât există nevoia omului de a exista Dumnezeu, Dumnezeu există!

Dacă omul nu ar fi avut nevoie de-un Dumnezeu şi dacă ar fi putut să-şi asigure suficienţa celor privitoare la supravieţuirea în această viaţă în vreun alt mod, atunci nu se ştie câţi oameni ar fi crezut în Dumnezeu. Aceasta se petrece, într-o mare măsură, în Grecia.

Astfel, întâlnim mulţi oameni care, deşi înainte erau indiferenţi faţă de religie, către sfârşitul vieţii devin religi­oşi, poate în urma unui oarecare eveniment care i-a speriat. Pentru că deja nu mai pot să trăiască fară să invoce aju­torul unui oarecare Dumnezeu, adică dintr-o prejudeca­tă superstiţioasă. Din aceste motive, chiar firea omului îl ajută pe om să devină religios. Aceasta nu este valabil doar pentru creştinii ortodocşi, este valabil şi pentru credin­cioşii de alte religii. Firea omului este pretutindeni ace­eaşi. Astfel că omul, după căderea sa, întunecat fiind «după fire», ba mai degrabă «împotriva firii», înclină către superstiţie.

Astfel, întrebarea care urmează este aceasta: unde se opreşte superstiţia şi unde începe credinţa adevărată?

Referitor la aceste chestiuni, Părinţii au poziţii şi o învăţătură clare. Un om care urmează sau care mai degrabă socoteşte că urmează învăţătura Iui Hristos şi doar se duce în fiece Duminică la Biserică, care se împărtăşeşte la intervale de timp regulate, care-i foloseşte pe popi ca să-i facă aghiazme, Maslu, etc., [5] fără a se adânci într-aces-tea, rămânând la litera legii şi nu la duhul legii, acesta tra­ge vreun folos oarecare din Ortodoxie? Iar un altul, care se roagă exclusiv pentru viaţa viitoare pentru el insuşi şi pentru ceilalţi, dar care este total indiferent faţă de viaţa aceasta, acesta, de asemenea, trage vreun folos aparte din Ortodoxie? O tendinţă este reprezentată de preotul unei parohii şi de cei care se adună împrejurul lui în spiritul de mai sus, iar cealaltă de un Stareţ în mănăstire, de obicei un oarecare arhimandrit, care se află la pensie şi aşteaptă să moară, cu câţiva monahi în juru-i. [6]

Întrucât aceste tendinţe nu sunt axate pe curăţire şi luminare dintr-o perspectivă patristică, ele sunt eronate în privinţa scopului urmărit. Insă numai în măsura în care ele sunt centrate pe curăţire şi luminare şi aplică discipli­na ascetică patristică ortodoxă pentru a dobândi rugăciu­nea minţii, numai atunci lucrurile sune aşezate pe o teme­lie adevărată. Aceste două tendinţe sunt exagerări duse la extrem. Aceste tendinţe nu au un ax comun. Axul comun care susţine Ortodoxia şi îi întreţine coerenţa, unicul şi singurul ax deasupra tuturor chestiunilor care o preocupă şi care le aşează pe toate celelalte pe un fundament just – atunci când este avut în vedere – este axul: curăţirea – lu­minarea – îndumnezeirea.

Părinţii nu sunt interesaţi exclusiv de ce se va întâm­pla omului după moarte, ci ceea ce îi interesează în special este ce va deveni omul în viaţa aceasta. După moarte nu există vindecarea minţii (νοϋς), astfel că vindecarea trebu­ie să înceapă din viaţa aceasta, pentru că «în iad nu exis­tă pocăinţă». De aceea Teologia Ortodoxă nu este nici supra-cosmică, nici futurologistă, nici eshatologică, ci es­te pur endocosmică. Pentru că interesul Ortodoxiei este pentru omul din lumea de aici, din viaţa aceasta, nu după moarte.

Acum, pentru ce anume sunt necesare curăţirea şi lu­minarea? Pentru ca omul să meargă în Rai şi să fugă de iad? Pentru asta sunt necesare? În ce constă curăţirea şi luminarea şi pentru ce motiv sunt urmărite de ortodocşi? Pentru ca cineva să afle motivul şi să dea un răspuns la această întrebare trebuie să deţină cheia esenţială care es­te aceasta: toţi oamenii de pe pământ au acelaşi sfârşit din punct de vedere teologic ortodox. Fie că este cineva orto­dox, fie că este budist, fie că este hinduist, fie agnostic, fie ateu, orice ar fi, adică fiecare om de pe pământ are meni­rea să vadă slava lui Dumnezeu. Va vedea slava lui Dum­nezeu în urma sfârşitului comun al umanităţii, la cea de-a doua Venire a lui Hristos. Toţi oamenii vor vedea slava lui Dumnezeu, şi, din acest punct de vedere, toţi vor avea acelaşi sfârşit. Toţi vor vedea, desigur, slava lui Dumnezeu însă cu o diferenţă: cei mântuiţi vor vedea slava lui Dumnezeu ca pe o Lumină prea-dulce şi neînserată, iar cei pierduţi vor vedea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu ca pe un foc consumator, ca pe un foc ce-i va arde. Acest fapt, că toţi vor vedea slava lui Dumnezeu, este un eveniment adevărat şi aşteptat. A vedea cineva pe Dumnezeu, adică slava Sa, Lumina Sa, acesta este un fapt care va avea loc fie că vrem fie că nu. Trăirea acestei Lumini va fi diferită la unii faţă de ceilalţi.

Astfel că lucrarea Bisericii şi a preoţilor nu constă în a ne ajuta să vedem această slavă, pentru că aceasta oricum se va întâmpla. Lucrarea Bisericii se focalizează asupra mo­dului în care va vedea fiecare în parte pe Dumnezeu. Adi­că lucrarea Bisericii constă în a propovădui oamenilor că există un Dumnezeu adevărat, că Dumnezeu se descope­ră fie ca Lumină, fie ca foc ce arde, că toţi oamenii, în vremea celei de-a Doua Veniri Îl vor vedea pe Dumnezeu [7], ca să îşi pregătească membrii să-L vadă pe Dumnezeu nu ca Foc, ci ca Lumină. [8]

Această pregătire a membrilor Bisericii, precum şi a tuturor oamenilor care vor să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină, este, în esenţă, o disciplina terapeutică, ce trebuie să înceapă şi să se încheie în viaţa aceasta. Trebuie ca această vindecare să aibă loc şi să se încheie în viaţa aceasta. Pen­tru că după moarte nu există pocăinţă. Această disciplină terapeutică este esenţa şi principalul conţinut al Tradiţiei Ortodoxe, precum şi principala grijă a Bisericii Ortodo­xe. Este formată şi alcătuită din următoarele trei stadii de urcuş spiritual: purificarea de patimi, luminarea de către Harul Sfântului Duh şi îndumnezeirea, de asemenea, tot prin harul Sfântului Duh. Se întâmplă însă următorul lu­cru: dacă cineva nu ajunge la starea de luminare parţială, în viaţa aceasta, nu poate să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină nici în viaţa aceasta, şi nici în viaţa cealaltă [9].

Astfel, este evident că Părinţii Bisericii îşi arată interesul faţă de om aşa cum este el astăzi, în clipa de faţă. Iar cel care are nevoie de vindecare este fiecare om, cel care, de asemenea, este şi responsabil în faţa lui Dumnezeu de începerea acestei lucrări chiar de astăzi, în viaţa aceasta, pentru că numai în viaţa aceasta îi stă în putinţă. Nu după moarte. Şi acest om însuşi este cel care va decide dacă va urma acest drum al vindecării sau nu.

Hristos a spus: «Eu sunt Calea» [10]. Calea către ce? Nu doar către cealaltă viaţă. Hristos este în primul rând calea în această viaţă. Hristos este calea către Tatăl Său şi Tatăl nostru. Hristos Se descoperă în primul rând omului în viaţa aceasta şi îi arată drumul către Tatăl. Acest drum este Hristos Însuşi. Dacă omul nu-L vede pe Hristos în această viaţă cel puţin prin simţirea duhovnicească, nu-L va vedea pe Tatăl, adică Lumina lui Dumnezeu, nici în cealaltă viaţă [11].

---

[1] Fragment extras din cartea Protopresbyter Prof. Univ. Dr. Ioannis Romanides, Teologia Patristică, trad. din lb. neogreacă de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Metafraze, Bucureşti, 2011, pp. 65-71

[2] Adică «drept-slăvitoare, drept-credincioasă» (n.trad.).

[3] Folosirea acestui termen (παπαδες) de către părintele Ioannis nu este înjositoare. Încă din S.U.A., unde trăise de la vârsta de trei luni, a crescut, a studiat şi s-a maturizat, obişnuise să folosească accst ter­men. De asemenea, în Sfântul Munte se foloseşte până la saturaţie cu­vântul popă (παπας), fară niciun înţeles dispreţuitor. Ba, dimpotrivă.

[4] Cuvântul părintelui Ioannis, aşa cum am menţionat deja în prolog, este câte-o dată caustic.

[5] Lucruri pe care le fac şi creştinii adevăraţi, şi nu este rău să vrea cineva să le facă; rău este să rămână la acestea.

[6] Care adică este părintele lor spiritual şi monahii săi nu au ni­mic în comun cu Isihasmul.

[7] Desigur, o experienţă parţială a acestei vederi a lui Dumne­zeu o au toţi oamenii imediat după ieşirea sufletului din trup, adică după moartea biologică.

[8] Nichita Stethatos, Filocalia, 4, ed. Άστερος, 1976, p. 134, #79

[9] Vezi, Sfântul Simeon Noul Teolog, Ευρσκομενα, Cuvântul al 75-lea. Acolo citim: «Cădea-vom de la vederea Aceluia în raport cu ambliopia [slăbirea vederii] fiecăruia în parte încă din viaţa aceasta, în­trucât de bună voie ne-am lipsit de lumina Lui chiar în viaţa aceasta».

[10] In. 14,6.

[11] Vezi Mitrop. Ierotheos Vlahos, Persoana în Tradiţia Ortodoxă, ed. Mânăstirii Naşterii Domnului, Levadeia, 1994, p. 162: «…O dată cu cea de-a Doua Venire a lui Hristos vor învia toţi oamenii şi vor fi judecaţi pentru faptele lor. Păcătoşii care nu au dobândit ochi duhovniceşti nu vor dispărea. Vor rămâne ca persoane ontologice, însă nu vor avea participare la Dumnezeu. Drepţii se vor face părtaşi lui Dumnezeu şi vor fi în comuniune cu Dumnezeu. Aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, păcătoşii vor trăi “existenţa cea pururea cumplită (άει φευ ειναι)”, în timp ce drepţii “existenţa cea pururea bună (άει ευ ειναι)”».

 _________________________

foto>

http://de.academic.ru/pictures/dewiki/71/Goreme_OpenAir_Museum_Dunkle_Kirche_2_11_2004.jpg

http://www.librariasophia.ro/img/pozefmari/romanides_ioannis_pr-teologia_patristica-6669.jpg

 

Cuvant la Inaltarea Domnului al Sf. Nicolae Cabasila

Cuvânt la Înălţarea Domnului

si Mântuitorului nostru Iisus Hristos [1]

de preaînţeleptul şi preaeruditul domn Nicolae Cabasila[2]

[Un cuvant foarte frumos si interesant, insa care din pricina dificultatii lui trebuie citit macar de doua ori pentru a putea fi inteles pe deplin – dan.cemen]

Înălţarea Domnului răstoarnă raporturile între cer şi pământ

1. Pe timpurile dinainte, harurile erau din cer şi din veac orice bine ajungea pe pământ de la locurile de sus în lumea de jos, dar astăzi ordinea e răsturnată: dă celor de sus feri­cirea plecând de la cele de jos, iar noi, oamenii, trimiţând dep e pământ îngerilor un Stăpân, împodobim corul acela cu cea mai frumoasă podoabă dintre toate. Cele prezente sunt pentru noi un prilej de plăcere minunată în locul aces­tora [al îngerilor], în locul cărora cinstim într-o măsură cu mult mai mare pe Cel care i-a cinstit şi prin această mutare facem cerul cu atât mai frumos decât el însuşi decât făcea acela mai bun pământul prin cei ce veneau de la el, pe cât de mare e distanţa între nişte sclavi şi un stăpân. Fiindcă acela [cerul] făcea cinstit pământul trimiţând îngeri, dar acum pământul i-a trimis în loc de orice cunună şi podoabă pe Cel căruia îi sunt sclavi heruvimii.

Chiar dacă [Scriptura] spune că Mântuitorul a coborât din cer [In 3, 13 – 14, 31], dar întrucât El era încă fără trup şi nu asumase încă pe om, nu putea nici să coboare, nici să urce, nici nu era loc pe care să-l lase şi la care să ajungă, fiindcă nu era unde să fie de faţă, „căci cerul şi pământul Eu le umplu, zice Domnul” [Ir 23, 24]; iar când a fost ca El să coboare şi să vină jos să şadă împreună cu cei umiliţi, nu a venit pe pământ mai mult din cer decât din pământul însuşi. Dar după ce a îmbrăcat pe om şi i-a fost cu putinţă să se mişte şi să treacă schimbând un loc cu altul, atunci ple­când de la pământ S-a pornit cu adevărat şi a alergat spre celelalte făpturi de acolo şi a primit începutul întregii îna­intări şi al faptelor şi cuvintelor de aici. Şi el [pământul] este o patrie şi un oras al lui Dumnezeu; şi dacă ceva din cele ce sunt trebuie să fie presupus drept patrie şi loc al lui Dumnezeu, atunci pământul e învingător.

Ce este mai nou/straniu decât acestea? Împăratul e de la cei legaţi, Domnul Care dezleagă vina e din locul celor osândiţi, şi de la cei ce şed în întuneric [Mt 4, 16] s-a revărsat la toată creaţia Lumina cea adevărată [In 1,9], Cerul Îl primeşte ploaie timpurie şi târzie [Ir 5, 24], iar îngerii şi heruvimii văd reflectată de pământ raza căreia i se închină, slava nespusă şi strălucirea care-i uimeşte. Şi se face aici o mirare şi a îngerilor şi a oamenilor: unii uimindu-se de Dumnezeul care urcă, iar alţii de omul ridicat; văzându-L în formă de Dumnezeu, unii socotesc nouă/stranie urcarea Lui, iar alţii, ştiindu-L om ca şi ei, se miră că ajunge în cer cel de o simţire cu ei. Si dacă firile Celui dublu sunt împărţite prin imne, din ambele se armonizează un singur cor în jurul Unicului Mire, îngerii cântându-I iubirea de oameni, iar oamenii puterea.

Înălţarea treptată – cinstire a timpului

2. Iar El urcă cu răgaz şi pas cu pas, şi nu ajunge dintr-o dată la locurile de sus — căci n-a fost luat pe sus, ci „a fost purtat la cer” [cf. Lc 24, 51] —, deşi nimic nu împie­dica să i se dea tronul „deodată, într-o clipeală de ochi”, zice Pavel [7 Co 15, 52], acolo unde va răpi de pe pământ în ziua de pe urmă şi trupurile sfinţilor [7 Tes 4, 17]. Nemistuind nici o mică parte a timpului, ci reţinându-Se, urcă încet, puţin câte puţin, dând răgaz acestui spectacol şi nu fuge repede de ochiul celor ce privesc de pe pământ, pen­tru ca pe ucenici să-i veselească, pământul să-l cinstească şi să Se arate iubitor de oameni, iar nu fugind din lume, nici lăsându-i pe oameni, ci să arate că pentru ei a plecat şi S-a dus suportând unele ca acestea ca un ambasador, avocat şi mijlocitor la Tatăl pentru neamul omenesc; şi [să Se arate] totodată nu necinstind timpul, ca Unul care a ajuns sub timp, precum a şi fost purtat în pântec un timp, şi dez­leagă puterea morţii, iar a treia zi zideşte templul dărâmat al trupului Său [cf. In 2, 19-22], aşa cum şi la începutul timpului cu o lungime şi un număr de zile a dat subzistenţă întregului univers.

…sfinţire a aerului

Încă şi pentru ca, aşa cum prin zăbovirea Sa în ele a lu­minat pământul şi iadul, tot aşa şi aerul, primindu-L pentru puţin timp, a fost sfinţit şi el şi nici un loc n-a fost lăsat ca propriu lor tâlharilor din el, adică stăpânitorilor întunericu­lui. Şi după ce toate au primit Soarele, păşeşte pe un nor, ca şi aerul să primească trupul foarte uşor, pentru că El este „Cel ce pune norii suirea Lui, Cel ce umblă peste ari­pile vânturilor” [Ps 103, 3].

Norul – simbolul Duhului Sfânt

Norul însă L-a învăluit şi pe Cel care-şi schimbase for­ma [Mt 17, 5] şi tot el îl va aduce atunci când Se va coborî pe pământ în ziua de pe urmă [FA 1, 11] şi tot un nor îi va aduna de pretutindeni pe aleşii Lui [7 Tes 4, 17], Peste tot El are nevoie de nor. Mai întâi, deoarece şi creaţia cea nouă [2 Co 5, 17; Ga 6, 15], al cărei singur Meşter a venit El, şi pentru care a făcut toate şi a arătat toate, o alcătuieşte un Duh şi o apă, iar norul este alcătuit din acestea. Apoi, pentru că acesta [norul] era în mod simplu simbol al Mângâietorului de o cinstire cu El şi prezent mereu tot timpul, Care e numit şi apă [In 7, 37-39], e chemat şi duh [In 15, 26], prin Care s-a alcătuit şi acel trup egal cu Dumne­zeu al Mântuitorului [Mt 1, 20], prin Care a lucrat El Însuşi lucrurile mai presus de fire, Care venind peste El atunci când S-a botezat a dat mărturie de dumnezeirea Lui [Mt 3, 16], Care a fost de faţă atunci când El S-a schimbat la faţă arătându-Se prin nor şi completând Treimea, legându-Se pe Sine Însuşi ca al Treilea de [Tatăl] Cel ce dădea mărturie şi de [Fiul] Cel ce primea mărturia [Mt 17, 5]. Căci şi acum, când Fiul urcă, iar Tatăl Se arată prin pornirea spre El a Slugii Sale [cf. Is 52, 13] — căci unde altundeva Se grăbea Fiul restabilit? — a fost nevoie să Se arate prin nor şi Mângâietorul ducându-L pe Cel de o cin­stire la cer, aşa cum mai înainte „a fost dus de Duhul în pustie” [Mt. 4, 1].

Străbaterea în sens invers a ierarhiei şi porţilor cereşti

3. Iar Celui ce urcă I se deschid nişte porţi. Şi ce altceva trebuie crezute aceste porţi decât hotarele demnităţilor şi ordinelor [îngereşti] pe care le-a depăşit trupul îndumnezeit. Căci întrucât Mântuitorul avea nevoie de un loc din pricina trupului Său, dar nicăieri între cele făcute nu era un loc cuvenit, ci chiar şi un loc al îngerilor şi al arhangheli­lor, ba încă şi al celor de mai departe, chiar al heruvimilor înşişi, era mai prejos decât I se cuvenea, ca unul care era egal cu Dumnezeu, de aceea orice ordin al celor necorpo­rale s-a dat înapoi dinaintea Celui ce urca şi fiecare din locurile cele mai înalte i-L ceda pe al său propriu, cei mai de sus după ce-i mai jos, şi aşa tot mai sus, până când, după cuvântul lui Pavel, “a ajuns mai presus de toată stă­pânirea, domnia şi puterea” [Ef 1, 21]. De aceea, cei mai mari află/învaţă despre Cel mai înalt de la cei mai mici şi corifeii de la cei subordonaţi, ca minunea să urce de la cele umile la cele înalţe, pentru că, spune Pavel „prin Biserică”, care e mai prejos decât toate ordinele, „s-a făcut cunoscută stăpâniilor şi începătoriilor înţelepciunea mult variată a Lui Dumnezeu” [Ef 3, 10]. Pentru acestea îngerii secunzi Îl vestesc pe Cel necunoscut de ei, iar porţile le ridică co­mandanţii ordinelor, care deţin în fiecare ordin hotarul ultim de cinstire si locul de vârf. Căci dacă cedează locul cei mai mici, încă nu este arătat Cel ce este cinstit de tot ordinul, ca Unul care era mai înalt decât ele, dar dacă fac asta comandanţii, la care este toată slava corului, atunci era evident că Cel închinat de tot crugul este mai presus de ele. Porţile sunt însă veşnice ca unele înfipte din veac şi nimănui dintre toţi ele nu-i oferă trecere în ziua aceasta, dar „acum, zice [Psalmistul], ridicaţi-vă!” [Ps 23, 7. 9], pen­tru că trece „Cel căruia I se va pleca tot genunchiul celor cereşti” [Flp 2, 10]. Căci nimănui nu i s-a întâmplat să vină pe această cale, nimeni nu s-a urcat în cer de pe pământ [Rm 10, 6], ci primul şi singurul care a croit această cale e Mântuitorul; „pentru că nimeni, zice, nu s-a urcat în cer decât Cel ce S-a pogorât din cer” [In 3, 13].

Hristos, Împărat al slavei prin pătimirea Sa

4. Dar de ce trebuie să fíe ridicate porţile? „Pentru că e Împărat al slavei, tare şi puternic în război” [Ps 23, 8], fiindcă a urcat plin de răni. Dovadă era slăbiciunea trupu­lui şi lipsa de slavă pe care o răbdase, căci era evident că purtase cruce. Şi era minunat pentru că într-o putere şi slavă atât de nespusă aducea urmele lipsei de slavă şi ale slăbicunii, cărora îngerii vestitori le opuneau: crucii slava de acolo, iar slăbiciunii triumful prin aceasta, faptul că triumfătorul nu dobândise numai o slavă strălucită, dar era şi Împăratul slavei înseşi [Ps 23, 7-l0]. Nefolosindu-Se de nimic din cele ce obişnuiesc să aducă slava, Acesta venise la ea prin cele contrare, şi de aceea a putut fi fără slavă, după care, spunea David, a umplut de slava Sa tot pământul [Ps 56, 5]. Fiindcă acel lucru ar fi fost propriu celui ce urmează legilor slavei, dar acesta celui ce pe cât se pare conduce slava însăşi. Căci nici focul nu poate fi stăpânit de materiă aruncată în foc ca sa-i aţâţe flacăra, nici vizitiul şi cel care conduce caii nu urmează cailor în direcţia în care se pornesc ei, ci, dacă cineva care are un frâu ştie să-i lege cu el şi să-i facă să meargă în sens opus, nici nu este Domn al slavei cel ce ar putea să-şi adune o slavă de la cei ce par a fi cei mai buni. Ci Mântuitorul, aşa cum mai înainte S-a arătat pe Sine Însuşi stăpân al focului arătând o flacără în apă şi aprinzând foc cu pregătirea care-l poate stinge, tot aşa S-a făcut arătat în mod evident că este împărat al slavei, arătându-Se tuturor strălucit şi prealăudt prin lipsă de slavă şi de cinstire. De aceea, spune, acestea nu trebuie să se mire dacă, purtând un trup care are vânătăi, El depăşeşte hotarele fiinţelor necorporale, nici nu trebuie să creadă invocând aceste semne de slăbiciune că Cel Înalt este din pricina acestor lucruri de umilinţă în dezacord cu Sine Însuşi; din contră, luând de aici în chip deosebit dovada clară a forţei Lui suprafireşti, să admită că El este Stăpân al întregii creaţii.

5. Dar îngerii sunt învăţaţi acestea nu numai unii de către ceilalţi, ci şi de Mântuitorul Însuşi. Celor ce-L întreabă: „De ce sunt roşii hainele Tale?” [Is 63, 2], Acesta le spune: Am îmbrăcat trup!, iar celor ce-L întreabă: De ce eşti lovit?, le spune: „«Am călcat Un teasc» [Plg 1, 15]. De bunăvoie M-am lăsat lovit. Căci nu Mi-am vărsat sângele fără să vreau, nici n-am venit pe cruce din slăbiciune, ci Eu În­sumi «am călcat teascul»”. Lucru pe care-l spune şi apos­tolilor înainte de pătimire: „Nimeni nu ia de la Mine sufle­tul Meu, ci Eu îl pun de la Mine Însumi. Putere am să-l pun şi putere am să-l iau iarăşi” [In 10, 18], arătând puterea Lui nebiruită. „Prin urmare, ridicaţi porţile!” [Ps 23, 7], Şi aceasta nu o dată, arătând astfel că nu-şi aduceau aminte acest lucru ştiindu-l, ci îl învăţau neştiindu-l. Deoarece atunci n-ar fi avut nevoie de cuvintele celor secunzi în rang, ei întrebând, iar Acela răspunzând. Fiindcă stăpânii porţilor Îl ştiau bine pe „Stăpânul puterilor”, dar nu-L ştiau pe “Împăratul slavei” cine este. Căci întâiul era dinainte de veacuri numele dumnezeirii şi, de aceea, era cunoscut tutu­ror corurilor îngerilor, dar acesta din urmă le-a rămas as­cuns, şi de el au auzit abia ulterior, el fiind luat plecând de la cruce şi de la cele de ocară; după cum ignorau poate că Stăpânul lor se numea şi Iisus, Nazarinean şi răstignit, lucruri pe care le ştiau numai acei îngeri care slujiseră Celui purtat în pântec şi născut, Celui mort şi înviat. De aceea unii se opresc la acea primă glăsuire şi întreabă nedumeriţi: “Cine este Acesta, Împăratul slavei?” [Ps 23, 10], iar aceştia îi învaţă repetându-le denumirea mai cunoscută: „Domnul puterilor” [ibid.]. Iar ei încetează atunci, recunoscându-L pe cel căutat din cele ce ştiau.

Dezvăluirea raţiunii ultime a Economiei mântuitoare – iubirea

Şi când Acesta înaintează, atunci Însuşi Tatăl îi aduce la aceste raţiuni. Căci profetul Zaharia îi introduce pe Acela [Tatăl] întrebând şi pe Acesta [Hristos] răspunzând, însem­nând prin aceasta că înseşi puterile care sunt nemijlocit în preajma lui Dumnezeu află acum raţiunea Economiei, pe care mai înainte n-o ştiau. Căci atunci când Tatăl îşi des­coperă taina Sa prin Unul-Născut, au părut să fie iniţiate în aceasta şi primele făpturi care stau în jurul tronului însuşi. Dar aici Fiul sugerează şi cauza junghierii şi învăţând de ce anume a venit pătimind pe cruce, spune că ceea ce l-a convins a fost iubirea de oameni. Căci întrebându-L Tatăl de unde are loviturile de pe mâini — pentru că Acesta zice: „Ce sunt aceste lovituri în mijlocul mâinilor Tale?” [Za 13, 6] — El pune înainte casa celui iubit şi spune că faptul că a venit şi a locuit cu cei iubiţi i-a adus aceste lovituri: „Cele cu care am fost lovit în casa celui iubit” [ibid.], pentru că S-a îndurat de cei care zăceau, îndurându-Se a venit la ei, şi venind i-a restaurat, iar mâinile cu care i-a rechemat au fosţ lovite. Şi astfel Stăpânul casei [Tatăl], care are cerul şi pământul, a oferit tuturor robilor Lui dinarul, adică raţiunea trupului şi morţii lui, începând de la cei de pe urmă si până la cei dintâi [cf. Mt 20, 1].

Înălţarea, desăvârşirea preoţiei veşnice a lui Hristos

 6. A venit din cer pe pământ, ca să facă cunoscut celor de pe pământ pe Tatăl Cel de acolo, a coborât de pe pă­mânt în iad, ca să vestească celor din iad economia de pe pământ, din iad a urcat iarăşi la cei de pe pământ, ca să afle cauza coborârii, de pe pământ urcă în cer, ca să fie adusă vestea cea bună şi îngerilor: pe de-o parte, mântuirea oamenilor — căci se bucură împreună cu noi cei replămădiţi, întrucât sunt iubitori de oameni —, pe de altă parte, progresul lor spre cele mai bune, precum şi celelalte, învăţându-L ei pe Dumnezeu mai bine decât înainte şi, înainte de toate, pentru ca trupul cel mai presus decât toată creaţia să ajungă mai presus decât toată creaţia şi să-şi ocupe locul cuvenit. Căci poate de aceea n-avea unde să-şi plece capul [Mt 8,20] atunci când locuia pe pământ. Şi urcă un om în formă de Dumnezeu [cf. Flp 2, 7] şi un Dumnezeu în trup de om, luptător din pricina războiului împotriva morţii, şi biruitor din pricina triumfului, victimă sfântă pentru junghiere, pentru că a primit junghierea vrând aceasta, preot care nu lasă nimic din cele cuvenite lui Dumnezeu, nici nu respinge nimic din cele ce fac pe om, ci salvează în toate fiecare fire şi nu înşeală cu nici un cuvânt nici una din aceste două denumiri, ci numai relele omeneşti, fiindcă aşa cum a fost liber de păcat de la început, aşa a fost şi de toată stricăciunea, pentru că nici una din ele nu ţinea de fire. Căci pe cel dintâi l-am introdus noi, iar cealaltă i-a urmat, fie ca pedeapsă pentru cei ce greşiseră, fie ca leac pentru cei care se îmbolnăviseră. Dintre ele pe unul, adică păcatul Mântuitorul nu l-a cunoscut de la început, iar pe cealaltă, adică stricăciunea, a primit-o, orânduind ca un econom cele ale oamenilor, pentru ca să Se facă în stare să Se jertfească pentru ei, şi în locul jertfei să primească pentru neamul omenesc nestricăciunea. Prin urmare, jertfindu-Se şi bucurându-Se de un trup stricăcios şi aducând acestea care se cuveneau, a dezbrăcat îndată stricăciunea şi n-a fost lipsit de cele care-l făceau victimă. Prin vânătăile Sale vesteşte junghierea, iar fierul care lucrează jertfa e încredinţat pen­tru cei ce văd trupul acela. Şi astfel, jertfindu-Se pentru o zi, este o Victimă perpetuă. Şi aşa cum „o dată pentru tot­deauna S-a adus ofrandă pe Sine însuşi”, cum zice Pavel [Evr 7, 27], de acolo că păstrează totdeauna pe Preot, căci zice: „Tu eşti Preot în veac” [Evr 5, 6; Ps 110, 4], tot aşa fiind adus o dată pentru totdeauna, este Victimă veşnică. Fiindcă n-ar fi putut fi nici Preot veşnic, dacă nu ar fi fost şi Victimă, lipsindu-i atunci ceea ce ar fi făcut preoţia Lui. Aşa L-a dat întregii creaturi pământul pe Stăpânul comun. Şi oamenii îl trimit pe ambasadorul lor, îngerii îl primesc pe Dumnezeul lor, Care li Se înalţă mai curat, iar Tatăl primeşte pe Cel de un tron cu El dându-i o cunună de slavă din trofeele Slugii [Domnului; cf. Is 52, 13].

Aclamarea lui Hristos Cel Înălţat

7. Hai acum să ne adresăm Învingătorului şi noi, cei pentru care s-a făcut războiul! O, Cel ce ai biruit lumea [In 16, 33] şi ai legat pe cel puternic [Mt 12, 20], Care ai luat prăzile [Lc 11, 22] şi i-ai dezlegat pe cei legaţi! O, Cel ce faci toate numai cu voinţa, iar mutându-Te încoace ai intrat în război şi luptă pentru oameni! O, Cel ce cu un semn i-ai zidit pe cei ce nu erau, iar pe cei căzuţi i-ai îndreptat prin sârguinţă şi osteneli! O, Cel care ca să-i faci vii şi să-i în­cununezi pe cei lipsiţi de cinste şi morţi, alergi spre lupta morţii! O, Cel care prin faptul că ai fost defăimat ai dezle­gat vina omului, prin aceea că ai fost răstignit l-ai slăvit, prin aceea că ai murit l-ai făcut viu! O, Dumnezeu care ai murit pentru oameni, Stăpân care ai murit pentru robi şi lipsit de păcat care ai murit pentru foarte răi! O, Cel care prin aceea că ai fost vândut ne-ai dobândit libertatea, prin aceea că ai fost lovit ne-ai câştigat nestricăciunea, iar prin aceea că ai suferit dureri ne-ai agonisit veselia cea curată! O, Cel care ai cumpărat cu sufletul pe duşmani, iar cu sângele pe cei impioşi! O, Cel care ai iubit un om care te ura! O, Cel ce eşti pentru noi, Acelaşi, şi Mântuitor şi preţ de răscumpărare! O, Cel ce eşti şi cale si conducător şi sălaş! Cel ce te-ai făcut pentru robii tăi toate cele care duc la cer! O, imigrare nouă şi străină, care muţi capitala! O, Cel care împreună cu Tine muţi şi strămuţi toată creaţia! O, Cel care n-ai lăsat nimic între cer şi pământ, între Dum­nezeu şi oameni! O, Cel care prin aceea că Te-ai dus pe pământ ai plecat cerul, iar prin aceea că ai plecat la cer ai înălţat pământul! Tu eşti şi Dumnezeul nostru şi apoi moş­tenitor, şi celor al căror stăpân erai din veac, Le-ai slujit ca un rob cumpărat. Şi, iarăşi, pe cei al căror Stăpân în tot felul Te-ai făcut, i-ai făcut fraţi şi Te-ai folosit de ei ca de nişte membre, şi ai primit toată înrudirea, comunitatea şi relaţia ca noi, ca armonizându-ne cu Tine însuţi în tot felul şi urmându-Te prin toate să faci bogăţia ta a noastră! Şi robul păcatului să se audă Fiu al lui Dumnezeu, iar cel legat să se arate încununat. O, de câte şi ce fel de lucruri l-ai făcut datornic pe om! O, datorii care nu pot fi dezlegate de nimeni nicicând! Căci ce ai putea găsi la noi, şi care să nu-l fi pus Tu? Dacă Ţi-am înălţat un glas care aduce vreo recunoştinţă pentru cele pe care ni le-ai dat, nu e un schimb pentru cele date, ci din adaos la datoriile noastre, pentru că faptul de a gândi şi de a putea rosti acestea vine tot de la Tine. Tu însă Ţi-ai pus Ţie Însuţi această lege nouă: de fiecare dată când oferi ceva, Te mărturiseşti dator cu alte haruri celor ce îl primesc. De aceea, să nu treci cu vederea harul Tău mult lăudat, dacă a fost lăudat cu ceva şi de noi, ci să-L arăţi pe Binefăcătorul uitându-Se nu la sărăcia vo­inţei noastre, ci la bogăţia mâinii Tale. Şi în prezent să mă dezlegi, fiind Domn, de toată vina şi să-mi oferi curata simţire a blândeţii Tale şi să faci să mă ruşinez de această nespusă iubire de oameni. Iar după ce mă vei muta de aici, să mă muţi bucurându-mă şi cu nădejdi bune că voi fi scris în corul prietenilor Tăi, şi acolo să stai împreună cu cei ce ştiu cele ale Tale şi pe care I-ai cunoscut Tu Însuţi, ca şi aici cu glasul celor ce prăznuiesc şi al strigătului adăugat de noi să Te cântăm pe Tine Mântuitorul în veac împreună cu părintele Tău Cel fară început şi cu Preasfântul, Bunul şi de Viaţă făcătorul Duh. Amin.

---

[1] Cuvânt extras din cartea Nicolae Cabasila – Cuvântările teologice: la Iezechiel – Hristos – Fecioara Maria, Studiu introductiv şi traducere de Diac. Ioan I. Ică Jr., Deisis, Sibiu, 2010,  pp. 161 – 171

[2] Traducere după ediţia B. Pseutonkas: Nikolaou Kabasila hepta logoi nyn proton ekdidomenoi, Thessaloniki, 1976, p. 113 – 123; ed. II: Nikolaou Kabasila Logoi. Eisagoge – keimena – scholia, ekd. B. Pseutonkas, Thessaloniki, 2006, p. 124 – 134.

______________________________

foto>

http://1.bp.blogspot.com/_6WRcJM7SGZY/S-nWYwcCYDI/AAAAAAAACJU/BM45kXhSpTQ/s1600/9thSinaiAscension.jpg

http://www.antiochian.org/sites/antiochian.org/files/images/Ascension.preview.jpg