RSS

Arhive pe etichete: sluga

Cuvânt al Sf. Ignatie Briancianinov la Pilda celor poftiţi la cină (Lc. 14, 16-24)

Cuvânt al Sf. Ignatie Briancianinov

la Pilda celor poftiţi la cină (Lc. 14, 16-24)[1]

Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pre mulţi (Lc. 14, 16). Iubiţi fraţi! Astăzi, Evanghelia ne istoriseşte despre un om necunoscut care a dat un ospăţ măreţ, la care au fost chemaţi numeroşi oaspeţi. După aceea, Evanghelia stăruie asupra unui fapt ciudat: la masă au luat parte nu cei chemaţi la început, ci cu totul alţii. Strălucitul ospăţ a fost dat seara, şi ca atare este numit Cină Mare. “Seară” numim cele din urmă ceasuri ale zilei, dinainte de venirea nopţii.

Istorisirea despre Marea Cină este o pildă prin care Domnul nostru Iisus Hristos a zugrăvit în culori vii Împărăţia lui Dumnezeu, pe care Tatăl Ceresc a gătit-o de la întemeierea lumii (Mt. 25, 34) pentru aleşii Săi – a zugrăvit-o arătând şi cum a fost primită buna vestire despre această Împărăţie de către omenirea care a fost chemată la ea.

Pe toţi, până la unul, ne aşteaptă moartea; suntem datori cu toţii să intrăm pe porţile morţii în veşnicie şi să rămânem în veşnicie pentru totdeauna. Viaţa pământească este cămara din care se intră în veşnicie. Este ca o anticameră strâmtă şi neaerisită înaintea unor iatacuri măreţe şi nespus de neîncăpătoare. În veşnicie este gătită pentru noi Împărăţia lui Dumnezeu; în afara ei e nesfârşită amărăciune, nenorocire ce niciodată nu va înceta, plângere şi tânguire ce niciodată nu vor cunoaşte mângâiere şi niciodată nu vor amuţi. Dacă mâine, peste o săptămână, peste o lună, ar avea să se întâmple ceva ce ne-ar hotărî soarta pământească fie în bine, fie în rău, oare n-am lua toate măsurile, nu ne-am da toată osteneala pentru a îndrepta curgerea întâmplărilor spre deznodământul dorit de noi? Deci, să ne întoarcem luarea-aminte spre soarta noastră din veşnicie. Să lepădăm somnul trândăvirii şi al uitării, în care suntem cufundaţi; să lepădăm orbirea, să lepădăm amăgirea de sine, ce face ca omului să i se pară nesfârşită viaţa sa pământească. Să credem în adevărul cel mai vrednic de crezare. Să credem că pe toţi ne aşteaptă moartea, de care nu putem scăpa. Pe cât de neîndoielnic este faptul că vom muri, pe atât este de neapărată nevoia să ne îngrijim pentru soarta noastră din tărâmul de dincolo de mormânt. În acest scop, să cercetăm pilda Domnului nostru despre Marea Cină.

Cine dă această cină? Sfânta Evanghelie îl numeşte om oarecare, adică om necunoscut, nehotărnicit. Lucrurile sunt limpezi: este vorba de Dumnezeu. În pilda Sa, El S-a înlocuit pe Sine printr-un chip – omul. Iar întrucât oamenii au uitat de Dumnezeu, au pierdut adevărata Lui cunoaştere, concepţia corectă despre El. Ei bine, Dumnezeu Se numeşte pre Sine nu numai “om”, ci “om oarecare”: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pre mulţi. Marele număr al celor chemaţi arată că toată omenirea, până la cel de pe urmă om, a fost menită de către Dumnezeu fericirii veşnice. Fraţilor! Suntem chemaţi cu toţii! Nimeni nu e uitat! Nimeni nu are nici pricină, nici drept să se lase pradă tânguirii şi trândăvirii.

Când a venit vremea doritei mese, Dătătorul ospăţului trimite pe Sluga Sa să-i înştiinţeze pe cei chemaţi. Atât vremea ospăţului, cât şi persoana Slugii au înţeles adânc. În textul grec al Evangheliei, scris de Sfântul Luca, înaintea cuvântului “Slugă” este pus articolul (τόν δούλον), ceea ce, potrivit firii acestei limbi, dă cuvântului “Slugă” o însemnătate deosebită, aparte. Aici “Slugă a lui Dumnezeu”, în deplinul înţeles al cuvântului, Domnul Iisus Hristos S-a numit pre Sine şi pre nimeni altcineva. El, deopotrivă fiind cu Tatăl şi cu Duhul după Dumnezeire, este după omenitatea Sa singura şi adevărata Slugă a lui Dumnezeu. El singur a împlinit deplin şi desăvârşit voia lui Dumnezeu şi a fost curat de tot păcatul. Ceilalţi oameni sfinţi sunt sfinţi numai relativ (Rom. 4, 2); sfinţenia omenească este cea mai mică păcătoşenie de care este în stare omul. Singura slugă a lui Dumnezeu este înfăţişată în pildă ca singur lucrător al mântuirii oamenilor: proorocii, apostolii, dascălii Bisericii au fost doar slujitori, unelte ale Cuvântului: Toate printr-Însul s-au făcut şi fără de Dânsul nimic nu s-a făcut din câte s-au făcut (In. 1, 3). Vremea chemării celor poftiţi e seara – adică Domnul nostru Iisus Hristos S-a pogorât pe pământ în cele din urmă ale lumii văzute. Optsprezece veacuri s-au scurs din vremea acestei neasemuit de fericite întâmplări; viaţa lumii nu s-a curmat încă: că o zi înaintea lui Dumnezeu este ca o mie de ani, şi o mie de ani ca o zi (II Ptr. 3, 8). Seara lui Dumnezeu se prelungeşte, sorocul ei se tot amână, ca toţi cei chemaţi să apuce să se pregătească pentru Cina Lui, ca nici unul dintre cei aleşi să nu rămână lipsit de ea.

Astfel este înfăţişată în pildă iconomia lui Dumnezeu cea privitoare la oameni; să privim acum în ce fel apare purtarea oamenilor faţă de Dumnezeu. Parcă s-ar fi vorbit între ei, toţi cei chemaţi s-au lepădat, cerându-şi iertare, de cină. Ce fel de uneltire să fie asta: toţi într-un suflet împotriva lui Dumnezeu? Aceasta e urmare a căderii, care-i de obşte pentru toţi; aceasta e dovada bunei voiri faţă de propria stare căzută, a rămânerii de bună voie în ea; acesta este semn al omorârii de către păcat a sufletului, care nu poate şi nu vrea să se trezească din somnul morţii nici măcar când este chemat de glasul Fiului lui Dumnezeu. Ca pricină a nedorinţei lor de a merge la cină, cei chemaţi au arătat legăturile pământeşti. Unii au dat atâta însemnătate îndeletnicirilor cărturăreşti, sau datoriilor lumeşti, sau toanelor proprii, încât au socotit că-şi pot îngădui să-L nesocotească pe Dumnezeu; alţii s-au cufundat în grijile de familie şi au uitat de Dumnezeu; în fine, alţii s-au arătat purtaţi de patimi, s-au afundat în plăceri trupeşti grosolane şi s-au făcut străini de Dumnezeu cu totul. Comoara noastră duhovnicească nu ne este răpită de către un singur păcat care să sară în ochi: ne-o răpeşte orice îndeletnicire pământească, orice situaţie pământească, atunci când sufletul este atras şi ţintuit de aceasta în întregime.

Cei chemaţi n-au vrut să ia parte la cină. Cel ce a făcut cina trimite pe aceeaşi Slugă pe uliţe şi străduţe, pe drumuri şi la răspântii, ca să-i adune pe betegi, săraci, şchiopi, orbi şi, înduplecându-i, să-i aducă la cină.

“Chemaţi” îi numeşte Evanghelia pe iudei, fiindcă, prin mijlocirea legii şi a proorocilor, au fost primii chemaţi la creştinism. Săracii şi betegii lipsiţi de adăpost, ce hoinăreau pe uliţe ori se opriseră la răspântii ca să-şi aleagă drumul, sunt păgânii, care petreceau în afara casei – în afara Bisericii, în afara cunoştinţei de Dumnezeu; bolile lor trupeşti arătate aici trebuie înţelese ca privind de fapt sufletul. Iudeii s-au împotrivit cu hotărâre chemării; în urma lor, păgânii de-abia s-au lăsat înduplecaţi să vină la cină: de multe veacuri, nenumărate jertfe şi râuri întregi de sânge a fost nevoie ca să-i înduplece Cuvântul lui Dumnezeu a primi creştinismul.

În sânul creştinismului, “chemaţi” trebuie socotiţi cei slăviţi, bogaţi, învăţaţi ai acestei lumi, cărora toate le merg bine pământeşte. Întâietăţile faţă de ceilalţi pe care Dumnezeu le-a dăruit lor, faptul că de aceste întâietăţi este legată o mai lesnicioasă cunoaştere a lui Dumnezeu şi slujire a lui Dumnezeu de către ei, arată fără îndoială faptul că Dumnezeu i-a chemat la mântuire, la cea mai înaltă fericire… Vai! Ce privelişte vrednică de plâns! Cei chemaţi rămân ca nişte pietre, nu iau aminte la Cel care îi cheamă. S-ar părea că numai cei loviţi de nenorociri, de boli, de nevoi, de lipsuri, doar cei “handicapaţi”, “infirmi” şi “sărăntoci” în înţelesul lumesc al cuvântului sunt în stare să asculte de Dumnezeu. După spusa Apostolului, arată supunere lui Dumnezeu cei neştiutori potrivit înţelegerii lumeşti, cei ce sunt neputincioşi, de neam prost, defăimaţi în această lume (I Cor. 1, 27). Şi aceşti defăimaţi ai lumii sunt datori, sub călăuzirea Cuvântului Dumnezeiesc, cu puternica Lui împreună-lucrare, să ţină piept în neasemuit de crâncena luptă cu propria cădere, să se supună pe sine cu de-a sila lui Dumnezeu, să-şi dea cu sila mântuirea. Foarte nimerit arată pilda că pentru ca săracii, orbii, şchiopii şi betegii să vină la cină, minunata Slugă trebuie să-i înduplece. Căderea noastră ne-a intrat în fire, am îndrăgit-o: ne vine greu să ne despărţim de ea. Propria noastră fire ne face neînstare de bine, şi fără Mântuitorul ea nu poate face niciun bine adevărat, neştirbit: Fără de Mine, a zis El, nu puteţi face nimic (In. 15, 5). Binele nostru este spurcat prin amestecarea cu răul. El n-are cum să nu fie aşa: izvorul lui – firea omenirii căzute – este un amestec de bine şi rău, şi neîncetat naşte o lucrare pe potriva sa.

Domnul încheiat pilda printr-o hotărâre ameninţătoare. Prevăzând cu ochiul Său atoatevăzător neluarea-aminte a oamenilor faţă de El din acea vreme şi din viitor, a zis: mulţi sunt chemaţi, dar puţin aleşi (Mt. 22, 14). Pe toţi îi cheamă Milostivul Dumnezeu la mântuire, dar foarte puţin se supun Lui. Potrivit negrăitei iubiri dumnezeieşti faţă de noi, cu toţii facem parte din cei chemaţi, dar foarte puţin dintre noi intră în rândul celor aleşi, fiindcă intrarea în rândul celor aleşi este lăsată în seama alegerii voii noastre. Amin.

______________________ 


[1] Cuvânt extras din cartea Sf. Ignatie Briancianinov, Predici, trad. din lb. rusă de Adrian şi Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti, 2008, pp. 245-248

______________________

foto>

http://www.truthbook.com/index.cfm?linkID=1419

 
 

Etichete: , , , , , , , ,

Pilda datornicului nemilostiv – Duminica iertării

Contextul întru care această pericopă evanghelică este inserată este cu totul aparte. De o frumuseţe rară, capitolul optsprezece al Evanghelistului Matei începe cu întrebarea ucenicilor adresată Mântuitorului: “Cine este, oare, mai mare în împărăţia cerurilor?”, la care Hristos răspunde că cine “se va smeri precum pruncii, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor”; se continuă apoi “Vai-ul” adresat lumii din pricina smintelilor ce au sa vină şi cu îndemnul că “dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în gheena focului”; apoi cu pilda căutării oii pierdute, cu soborniceasca şi întru Biserică cercetare a celor ce greşesc, cu cuvintele sacramentale: “Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” şi “unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”, dar şi cu întrebarea lui Petru de câte ori să iertăm pe aproapele, la care Hristos a răspuns “Nu zic ţie până de şapte ori, ci până de şaptezeci de ori câte şapte”, pentru ca să se termine cu pilda datornicului nemilostiv, ce îmbrăţişează, ca-ntr-o corolă preafrumos împodobită, învăţăturile cuprinse în pericopele de dinaintea ei. Acest buchet haric de cuvinte mântuitoare înmiresmează cu mirul înţelegător al Duhului spre înţelegere deplină pe cel ce le aude şi le citeşte şi se împletesc ca-ntr-o cunună nevestejită celor ce doresc să le urmeze şi să le împlinească, arătând prin ele chipul omului duhovnicesc.

Astfel, cel mai mare în împărăţia cerurilor este cel care a iubit mult, căci multe păcate i s-au iertat lui, “Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte” (Lc. 7, 47). Iubirea unui astfel de om oglindeşte iertarea pe care ar fi avut-o către toţi pe care i-a întâlnit pe pământ, cărora le-ar ierta de şaptezeci de ori câte şapte, bineştiind că oricâte va lega în viaţă, vor fi legate veşnic şi oricâte va dezlega în trup, vor fi dezlegate în duh. O slugă ca aceasta caută oaia rătăcită şi îndreptează pe cei greşiţi în sobornicească adunare. Este ca un prunc ce se smereşte şi nu sminteşte.

Am cugetat întru câtva timp aceasta pildă, căutând asemănări contextuale vremilor noastre. Pot spune că am găsit câteva, pe care am să vi le redau mai jos.

Prima slugă, îndatorată stăpânului cu 10.000 de talanţi (un talant are 49,077 kg dacă e din aur şi 43,620 kg dacă e din argint), a făgăduit că-i va plăti tot, doar de-l va mai păsui. Împăratul însă s-a milostivit de el şi i-a dat drumul, iertându-i şi datoria, după ce mai înainte poruncise să fie vândută împreună cu familia şi averile sale, ca să se răscumpere astfel datoria. Sunt deci aici două afirmaţii greu de crezut, la propriu, venite atât de la slugă, cât şi de la împărat. Cea de la sluga – că va putea înapoia datoria care este colosală chiar şi pentru vremurile noastre, mai multă chiar decât datoria externă actuală a României raportată doar la un singur om, iar cea de la împărat – că va putea recupera imensa datorie doar prin vinderea familiei şi a bunurilor slugii datornice. Asta nu înseamnă că Mântuitorul a exagerat când a spus aceste lucruri, ci s-a referit mai degrabă la raţiunile duhovniceşti ale acesteia, pentru că dacă un suflet poate păcătui în viaţă imens, fără să mai poată întoarce înapoi timpul şi să răscumpere vremea cheltuită în zadar, prin iertare primeşte însă restaurarea fiinţială şi starea cea dintâi. De asemenea, nu ajung bogăţiile acestei lumi pentru a putea cumpăra un suflet, pentru că, aşa cum a zis Mântuitorul, “ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Mt. 16, 26).

Să înţelegem deci că slugă crease prejudiciul acela fiind pusă să administreze ceva ce nu era al ei (de aceea se şi numeşte “slugă”), fiind şi mâna dreaptă a împăratului, poate chiar casnicul lui cel mai apropiat. Doar aşa se explica de ce împăratul nu şi-a dat seama decât prea târziu de datoria imensă ce se acumulase, fiindcă avusese încredere în această slugă, dar şi de faptul că a iertat-o aşa uşor după ce ceea s-a pocăit. Această slugă nu era una oarecare, cum era cea de-a doua, care avea o datorie mică la prima, chiar insignifiantă, de doar 100 de dinari (un dinar din argint are 4,50 gr), arătându-ne prin aceasta că fusese pusă de împărat să administreze mult mai puţin, nefiind socotită între casnicii cei mai apropiaţi, la fel ca prima.

Este deci o pildă a extremelor contraste. Este de necrezut! Pare chiar o pildă încropită pe loc de Mântuitorul, fără o bază reală, ci doar imaginară, dar cât de actuală este! Totul parcă este construit invers decât ar trebui: sluga căreia i se iertase cel mai mult ar fi trebuit să iubească cel mai mult şi să ierte pe loc pe cealaltă, tot ea ar fi trebuit pedepsită aspru şi băgată în închisoare pentru datoria imensă acumulată, tot ea ar fi trebuit pusă să plătească ce avea îndatorat indiferent cât şi cum, nu să i se taie pur şi simplu datoria, tot ea ar fi trebuit “sugrumată” – precum zice Scriptura ş.m.d. “Logica” acestei pilde merge mai departe, astfel că atunci când cea de-a doua slugă cere îngăduinţă pentru a putea plăti minuscula datorie, prima slugă nu o ascultă, şi o aruncă în închisoare… ca să plătească în acest fel datoria. Raţionamentul primii slugi este aşadar iraţional. Irascibilitatea pe care o are o face să acţioneze nebuneşte, astfel că porneşte de la un motiv exterior şi ajunge să atenteze la viaţa celei de-a doua slugi. Atac la persoană, cum s-ar zice… Mai mult decât atât, actul ei nu are finalitate: doreşte să primească imediat plata, însă nu ia de la sluga îndatorată alte bunuri de aceeaşi valoare, nici nu o îngăduie să plătească eşalonat, pentru ca la o aşa sumă se putea face uşor şi repede.

Pentru mine personajul-cheie al acestei pilde sunt “celelalte slugi”, care intervin oportun din impuls în cadrul pildei, “văzând cele petrecute” şi “întristându-se foarte”, şi spunând împăratului toate câte s-au întâmplat. Ele reacţionează fără echivoc pentru salvarea slugii întemniţate şi nu se tem de trecerea pe care o are prima slugă înaintea împăratului, fiind iertată atât de uşor pentru un lucru atât de grav. Ele nu au suportat fărădelegea neiubirii aproapelui şi uciderii de frate, deşi nu au învinuit-o deloc pentru celelalte lucruri săvârşite de ea. Ele au preţuit mai mult dreptatea şi adevărul decât tăcerea. De aceea spun că această pildă este foarte actuală! Pentru că şi în zilele noastre sunt întemniţaţi datornicii cu 100 de dinari, iar cei care au datorii de 10.000 de talanţi umblă prin preajma împăratului şi nu au milă cu ceilalţi. De asemenea, în zilele noastre se regăsesc aceia care au lăsat tăcerea şi denunţă pe faţă şi deschis fărădelegea, urâciunea pustiirii, fără teamă de slugile cele mari ale împăratului şi chiar de împăratul însuşi.

Alte câteva lucruri de remarcat în această pildă:

– felul cum împăratul a decis să rezolve în primă fază problema, prin vinderea slugii datornice, împreună cu familia ei şi cu toate bunurile pe care aceea le avea, pentru a putea răscumpăra o parte din datorie, are rădăcini în Legea celor XII Table care ocrotea cu multă grijă proprietatea privată, pedepsind cu asprime pe cei care o încălcau. În această lege o importanţă deosebită se acorda creditului, debitorul insolvabil putând fi vândut ca sclav “dincolo de Tibru” sau chiar omorât şi împărţit în atâtea bucăţi conform numărului de creditori către care era dator.

– cu ce erau datornici împăratului femeia şi copiii slugii, de puteau fi puşi la socoteală cu bunurile spre vânzare pentru recuperarea unei părţi din datorii, din moment ce aceia nu au greşit cu vreun lucru nimănui? Negreşit cu nimic, însă prin acest exemplu Mântuitorul ne arată de fapt nouă realitatea duhovnicească care are loc atunci când cineva care se face rob păcatului se înstrăinează cu chipul de Tatăl cel Ceresc şi nu mai poate iubi pe Dumnezeu, ci se alipeşte de patimă ca de o desfrânată. În acest fel, înstrăinându-se la chip, i se răpeşte dragostea.

– iertarea vine în urma rugăminţii, iar mila primită cere după ea, la rându-i, milă. Cu toţii suntem între noi fraţi şi slugi, şi trebuie să ne îngăduim unii pe alţii şi să iertăm din inimă cele greşite şi îndatorate.

– pedeapsa finală pe care a primit-o sluga datornică este munca veşnică a iadului, fiindcă zice Scriptura că “l-a dat pe mâna chinuitorilor (diavolilor / n.m.), până ce va plăti toată datoria”. Dar nu ai cum să plăteşti într-o viaţă de om o aşa datorie, iar dacă vei muri datornic, nu ai cum în viaţa cealaltă să-ţi răscumperi datoriile din lumea asta, fiindcă atunci este vreme de răsplătire şi de odihnă nu de adunat şi de alergat.

– în ultimul verset Mântuitorul spune “Tatăl meu”, în contrast cu celelalte dăţi când spune “Tatăl nostru”, tocmai pentru a ne arăta că suntem fraţi între noi cu toţii şi că suntem datornici, fiecare în felul său, Tatălui. Pe de altă parte ne cheamă să fim precum este El, şi El se aseamănă întru toate Tatălui, fiind milostiv, fiindcă doar cei ce se aseamănă Mântuitorului pot să-L cheme pe Dumnezeu şi Tatăl în rugăciuni ca tată.

dan.camen.

foto>

http://prodigalpaul.com/sermons/wp-content/uploads/2009/05/ParableDebtors1-300×233.jpg

http://www.boonecornerstone.com/images/blog/1139188697.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , ,