Înflăcărarea bătrânului Mucenic Varlaam
“Să fie cinstit cu cântări Varlaam cel minunat, cel ce a stins focul necredinţei cu focul credinţei celei drepte, cel însuflat de Dumnezeu”[1]
Martiriul pe scurt
“Sfîntul Mucenic Varlaam era din Antiohia Siriei, bătrîn cu vîrsta. El a fost prins pentru mărturisirea numelui lui Iisus Hristos şi adus la judecată înaintea păgînului voievod. Acolo a fost silit să aducă jertfă idolilor, dar nesupunîndu-se, a suferit multe răni şi munci pentru Hristos Domnul său. Întîi a fost bătut fără milă cu vine de bou, apoi a fost strujit cu unghii de fier. După aceasta l-au dus păgînii în capiştea cea idolească şi acolo, după porunca muncitorului, întinzînd mîna lui peste jertfelnicul care avea foc aprins, a ţinut în mînă cărbuni aprinşi cu tămîie, ca doar să arunce peste jertfelnicul necuraţilor idoli. Căci credeau că mucenicul, neputînd a suferi să ţină în mînă cărbunii cei aprinşi, îi va arunca împreună cu tămîia înaintea idolilor.
Dacă ar fi făcut aceasta i-ar fi zis: „Iată acum ai adus jertfe zeilor noştri”. Dar n-au izbutit ticăloşii ceea ce voiau pentru că mucenicul lui Hristos, stînd ca un stîlp neclintit, a ţinut în mîna sa focul ce ardea, arătîndu-se mai puternic decît arama şi fierul. Şi atît de mult a ţinut focul în mînă încît i-au ars degetele şi i-au căzut pe pămînt împreună cu focul. Însă el nu şi-a clintit mîna sa nici n-a aruncat cărbunii cu tămîia peste altar, înaintea idolilor. Astfel s-a arătat cu bărbăţie şi nebiruit, pătimitorul şi ostaşul lui Hristos cel tare, şi într-o bună mărturisire şi-a dat sufletul său în mîinile Domnului. Pe acesta şi dumnezeiescul Hrisostom şi Sfîntul Vasile cel Mare l-au cinstit cu cuvinte de laudă.”
~~~+~~~
“Cine va lăuda precum se cade cu laude tăria, puterea şi cugetul cel nespăimântat al gândului tău, preafericite”[2]
Lăudat cu prea-minunate cuvinte de către Marele Vasile şi de Dumnezeiescul Ioan Gură de Aur, dar şi în slujba sa de Teofan, făcătorul de canoane; Varlaam, bătrânul mucenic din Antiohia Siriei, surprinde pe toţi prin martiriul său. Veţi vedea de ce, citind cu atenţie rândurile de mai jos. Jertfirea sa pentru Domnul a rămas consemnată nouă în aceste două cuvântări de laudă ale celor doi mari ierarhi ai Ortodoxiei, iar ceea ce v-am prezentat mai sus fiind varianta prescurtată a martiriului său, aflată în Vieţile Sfinţilor, ca să puteţi avea o idee de ansamblu asupra împrejurării în care s-a întâmplat acesta.
Am preluat, aşadar, stihiri alese închinate mucenicului din slujba Vecerniei şi din Canonul alcătuit de Teofan, slujbe aflate în Mineiul pe luna Noiembrie, în nouăsprezece zile, dar şi câteva prea-frumoase paragrafe din cuvântul de laudă al Sf. Ioan Hrisostom, care se găseşte în cartea Predici la sărbători împărăteşti şi Cuvântări de laudă la Sfinţi[3], la care am adăugat şi eu câteva smerite adaosuri pe care le-am considerat potrivite, şi care le-am împletit ca pe-o cunună mucenicului, dorindu-vă să dobândiţi prin aceasta folos duhovnicesc şi întărire în acest post.
„Sculaţi-vă acum zugravii cei buni şi înfrumuseţaţi chipul mucenicului cu meşteşugurile voastre cele bune, închipuind întru dânsul aievea pe Dătătorul de răsplată”[4]
“Ne-a chemat la această sfântă sărbătoare şi prăznuire Fericitul Varlaam, nu ca să-l lăudăm, ci ca să-l imităm; nu ca să ascultăm cuvinte de laudă în cinstea lui, ci ca să mergem pe urma faptelor lui mari!”[5] – Iată îndemnul de început cu care lira Duhului, Sf. Ioan Hrisostom, a început să răsune, căci “mucenicii simt cinstea ce o au, când văd că cei împreună cu ei robi, adică oamenii, ajung părtaşi bunătăţilor lor. Prin urmare, de vrei să lauzi pe mucenici, imită pe mucenici!”[6]
Mucenicia albă, sau cea de zi cu zi, nu a sângelui, aceasta este imitarea pe care Sf. Ioan o propune celor ce duc lupta desăvârşirii. Înconjuraţi şi prigoniţi din toate laturile nu de tirani trupeşti, ci de cei ce hărţuiesc şi schingiuiesc sufletul, în sinea noastră, noi ne suntem înşine şi jertfitori şi jertfă duhovnicească. Sub acest aspect poate că suntem un pic mai mult decât nişte simpli imitatori, ci următori în duh ai sfinţilor mucenici:
– “Dar cum e cu putinţă, m-ai putea întreba, să imiţi acum pe mucenici? Acum nu-i timp de prigoană!
– Ştiu şi eu! Nu-i timp de prigoană, dar timp de mucenicie este! Nu-i timp de lupte muceniceşti, dar timp de cununi este! Nu te prigonesc oamenii, dar te prigonesc demonii! Nu te alungă tiranul, dar te alungă diavolul, un tiran mult mai cumplit ca toţi tiranii. Nu vezi cărbuni aprinşi înaintea ta, ci vezi aprinsă văpaia poftei. Au călcat aceia pe cărbuni aprinşi, calcă şi tu văpaia trupului! Au luptat aceia cu fiarele, înfrânează şi tu mânia, fiara cea sălbatică şi neînblânzită! Au stat aceia nedoborâţi în faţa unor dureri de nesuferit, biruie şi tu gândurile cele păcătoase şi rele ce gâlgâie în inima ta! Aşa imiţi pe mucenici![7]”[8]
Ca o lege duhovnicească care spune că focul cu foc se stinge, şi se preschimbă, lupta aceasta epuizează întregile noastre puteri fizice şi duhovniceşti. “Cumplit e jarul cărbunilor, dar mai grozav e jarul poftei!”[9] Astfel, “lupta e continuă, pentru ca şi cununa să fie strălucită”[10]
Lăudându-i nemişcarea, stîlpnicia trupului în timpul martirajului, Sf. Ioan Hrisostom îl asemuieşte pe Varlaam cu o statuie, deoarece arată în trupul său muritor “filosofia puterilor netrupeşti”[11].
“Ca un preot ce ai fost, şi înaintea lui Dumnezeu stând şi către El apropiindu-te, fericite, nu prin sânge străin, ci mai vârtos cu sângele tău şi cu mână de mucenic, ai adus tămâie cu bun miros, nu la înşelăciunile demonilor, ci lui Hristos Mântuitorului şi Stăpânului, Celui ce pururea împărăţeşte”[12].
Această caznă la care mucenicul a fost supus, prin înţelesul pe care îl poartă, este diferită de toate muncile întâlnite la pătimirea celorlalţi mucenici. Diavolul “născoceşte un nou chip de viclenie, pentru ca noutatea pedepsei să-l ia pe mucenic pe nepregătite şi să-i înfrângă cerbicia”[13], căci “o caznă la care nu te-ai gândit, oricât de uşoară ar fi, e mai dureroasă decât toate”[14]. Scopul diavolului cu această ispitire este îndoit, astfel că “dacă mucenicii sunt învinşi, înfrângerea lor să fie ruşinoasă că nu s-au putut împotrivi nici unor mici încercări”[15], tocmai pentru că “asta caută diavolul cu stăruinţă: să-i facă pe sfinţi să cadă, nu să-i facă să sufere”[16].
„Mai tare decât stâlpul de piatră şi mai puternic decât arma şi mai vârtos decât fierul te-ai făcut. Că fiecare dintre acestea se supune focului, topindu-se şi degrab risipindu-se, fiind biruite de puterea lui. Iar dreapta ta fiind neplecată când se întindea, a biruit jeraticul cel arzător, preaînţelepte„[17].
Interpretând gestul ţinerii în mână a cărbunilor aprinşi, care odată aruncaţi din pricina arderii, ar fi putut constitui învinuire din partea tiranului, Sf. Ioan arată şi cealaltă posibilitate, aceea că şi “dacă ar fi întors mâna, fără să fi făgăduit că jertfeşte, vina n-ar fi fost a voinţei mucenicului. S-ar fi întâmplat asta din pricina focului, nu pentru că i s-ar fi slăbit voinţa, ci pentru că nervii şi-ar fi pierdut tăria lor firească şi mâna s-ar fi plecat fără voia sfântului… Dar asta nu s-a întâmplat, ca să afli cu prisosinţă că harul lui Dumnezeu era alături de atlet, îl încuraja şi-i întărea slăbiciunea firii. Nici mâna mucenicului n-a arătat atunci că era făcută din carne şi oase; a rămas neclintită, ca şi cum ar fi fost tare ca diamantul”[18]. În această privelişte cutremurătoare “se plecau de sus îngerii ca să privească, se uitau arhanghelii!”[19] Era ca un al doilea Moise ce biruia pe amaleciţii diavoli.
“Arătatu-te-ai, preaminunate, tăriei ardere de tot, tămâie cu bun miros şi pe tine te-ai adus jertfă lui Hristos şi cununa cinstei ai primit, Varlaame luptătorule; roagă-te pentru noi pururea”[20]
Era strălucită vederea de unele ca acestea ce se petreceau acolo, că “cine n-ar fi dorit să vadă pe acelaşi om şi jertfelnic, şi jertfă, şi preot? De asta fumul de la jertfă, ce se ridica în sus, era îndoit: unul de la tămâia aprinsă, altul de la carnea mâinii arse. Şi era mirosul acesta mai plăcut decât celălalt, parfumul acesta, mai bun decât celălalt. S-a întâmplat acum ce se întâmplase şi cu rugul (Ieşire 3,2). După cum rugul acela ardea, şi nu se mistuia, tot aşa şi aici ardea mâna dreaptă, dar nu se mistuia sufletul: se mistuia trupul, dar nu se mistuia credinţa; pierea carnea mâinii, dar nu pierea râvna; cărbunii au căzut jos găurind podul palmei, dar bărbăţia sufletului n-a căzut”[21]. În acest fel “sufletul fericitului Varlaam, mistuindu-şi mâna, ucigând falangele diavolilor, căuta din nou o altă mână, ca să-şi arate şi cu ea râvna… Acela care şi-a dat, acela şi-ar fi dat şi capul, şi-ar fi dat şi coastele focului, fiarelor, mării, prăpastiei, crucii şi roţii”[22].
“Preot ce aduci jertfă şi miel adus jertfă, pe tine însuţi, prealăudate, cu amândouă, bucurându-ne, te numim, ca unul ce te-ai făcut însuţi amândouă lui Dumnezeu. Ca o junghiere fără prihană, cu totul te-ai adus jertfă cu focul chinurilor. Pe Dumnezeu roagă-l să mântuiască pe cei ce cinstesc pomenirea ta cea pururea lăudată”[23]
În ce constă esenţa martirajului?… în aceea că “mucenicii nu se duc la cazne hotărâte de ei mai dinainte, ci se pregătesc de lupte pe care nu le cunosc, că nu sunt stăpâni pe voinţa şi gândul tiranilor, nici nu le pun ei hotare şi măsuri pedepselor, ci când vin la mucenicie suferă toate caznele câte doreşte să le dea voinţa tiranilor, cea neomenească şi sălbatică; afară doar dacă trupul mucenicilor nu lasă în timpul chinurilor neîmplinită dorinţa tiranilor… Mucenicul nu simţea văpaia aceasta, din afară, pentru că înlăuntrul lui ardea focul cel tare arzător şi cu vâlvătăi al dragostei de Hristos”[24].
“Cu dreapta cea care ardea să fie pălmuite feţele demonilor, iar inimile credincioşilor să salte şi cetele celor fără de trup cu strălucire să se veselească”[25]
Însă “nu numai în ceasul acesta să fie admirat ucenicul, ci să ia fiecare cu el pe sfânt când pleacă acasă, să-l ducă în casa lui… Luaţi-l cu voi pe mucenic, după cum v-am mai spus, şi puneţi-l în inima voastră având mâna întinsă”[26]. Astfel, “când griji lumeşti te năpădesc şi-ţi înnegresc sufletul, şterge-l cu amintirea mucenicilor”[27].
“Legea laudelor se birueşte de mărimea luptelor tale. Numai Stăpânul Hristos stie a te mări cu dumnezeiască strălucire. Pe Care roagă-L neîncetat pentru cei ce te laudă cu credinţă”[28]
Pentru noi, creştinii, “mormântul mucenicilor este un cort ostăşesc. De-ţi deschizi ochii credinţei, vei vedea aici în mormânt platoşa dreptăţii (Efes. 6, 14), pavăza credinţei (Efes. 6, 16), coiful mântuirii (Efes. 6, 17), încălţămintea Evangheliei (Efes. 6, 15), sabia Duhului (Efes. 6, 17), iar capul diavolului, aruncat jos, la pământ. Când vezi un demonizat zăcând cu faţa la pământ lângă mormântul mucenicului şi sfâşiindu-se adeseori singur, să nu vezi în el altceva decât capul tăiat al diavolului. Încă şi acum stau acesta arme lângă ostaşii lui Hristos. Şi după cum împăraţii îngroapă pe eroi cu armele lor, tot aşa şi Hristos i-a îngropat pe mucenici cu armele lor, pentru ca să arate, chiar înainte de înviere, toată slava şi toată puterea sfinţilor”[29].
dan.camen.
____________________________
[1] Stihiră de la Cântarea 1-a a Canonului mucenicului, alcătuire a lui Teofan, gl. IV, în Mineiul pe Noiembrie, Ediţia a cincea, Tipărit în zilele păstoriei PFP Patriarh Iustin, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 239
[2] Slava de la Cântarea a 3-a a Canonului mucenicului, alcătuire a lui Teofan, gl. IV, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 240
[3] Trad. din limba greacă veche şi note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2006, pp. 488-496
[4] Slava de la Cântarea a 6-a a Canonului mucenicului, alcătuire a lui Teofan, gl. IV, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 243
[5] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 488
[6] Ibidem
[7] “Acum nu avem de luptat cu sângele şI trupul, ci cu începătoriile, cu stăpâniile, cu stăpânitorii întunericului acestui veac, cu duhurile răutăţii” – Efeseni 6, 12
[8] Predici la sărbători împărăteşti…, pp. 488-489
[9] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 489
[10] Ibidem
[11] Ibidem
[12] Stihiră la slujba Vecerniei, gl. IV, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 238
[13] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 490
[14] Ibidem
[15] Ibidem
[16] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 491
[17] Stihiră la slujba Vecerniei, gl. IV, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 238
[18] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 492
[19] Ibidem
[20] Condacul mucenicului, gl. II, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 243
[21] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 492
[22] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 493
[23] Slava de la slujba Vecerniei, gl. IV, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 238
[24] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 493
[25] Stihiră de la Cântarea a 6-a a Canonului mucenicului, alcătuire a lui Teofan, gl. IV, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 243
[26] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 493
[27]Predici la sărbători împărăteşti…, p. 495
[28] Stihiră de la Cântarea a 9-a a Canonului mucenicului, alcătuire a lui Teofan, gl. IV, în Mineiul pe Noiembrie…, p. 247
[29] Predici la sărbători împărăteşti…, p. 494
foto>
http://www.artknowledgenews.com/files2009b/Mapplethorpe_Hand_in_Fire.jpg
http://politicspeaksvalleys.files.wordpress.com/2009/04/coal-burning.jpg
http://www.flickr.com/photos/_tommyd/241203843/sizes/o/
Soborul de ierarhi prezenti a fost format din IPS Teofan – Mitropolitul Moldovei si Bucovinei, PS Nicodim – Episcopul Severinului si Strehaiei, si PS Gurie – Episcopul Devei si Hunedoarei, la care s-au adaugat multime de preoti si calugari de la Manastirile Lainici, Antim, Nera si Petru Voda, precum si numerosi credinciosi, fii duhovnicesti de-ai parintelui *(ca la o mie). Slujba prohodirii a fost tinuta in pridvorul bisericii mari, iar la sfarsitul ei parintele Arhim. Ioachim Parvulescu, staretul manastirii si IPS Teofan au evocat fiecare in parte viata si personalitatea marelui nostru duhovnic.
Theologhia 
