TÂNGUIREA LUI ADAM [1]
de Sf. Siluan Athonitul
Adam, părintele întregii lumi, în Rai a cunoscut desfătarea iubirii lui Dumnezeu, şi de aceea, când a fost gonit din Rai pentru păcat, şi s’a lipsit de dragostea lui Dumnezeu, amar a suferit, şi cu mare suspin se tânguia în toată pustia. Sufletul său era chinuit de gândul: «Pre iubitul Dumnezeu am întristat». Nu atâta îi părea rău după rai şi după frumuseţea lui, cât pentru că se lipsea de iubirea lui Dumnezeu care, în chip nesăţios, în fiece clipă trage sufletul către Dumnezeu.
Aşa şi tot sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, iar apoi a pierdut harul, cearcă chinul lui Adam. Sufletul doare şi amarnic se căieşte când mâhneşte pe Domnul cel iubit.
Tânjea Adam pe pământ, şi amarnic se tânguia, şi pământul nu îi era drag. El se stingea după Dumnezeu şi zicea:
«Tânjeşte sufletul meu dupre Domnul, şi cu lacrămi caut pre El. Cum să nu-L caut? Când eram cu El sufletul meu era vesel şi liniştit, şi vrăjmaşul la mine nu ajungea; dar acum un duh rău a pus stăpânire asupra mea şi îmi clatină şi chinuie sufletul, şi de aceea tânjeşte sufletul meu dupre Domnul până la moarte, şi râvneşte duhul meu către Dumnezeu, şi nimica pre pământ mă veseleşte, şi de nimica voieşte sufletul meu a se mângâia, ci voieşte din nou a vedea pre El şi a se plini întru Dânsul. Nu pot a-L uita nici o clipă, şi se stinge sufletul meu dupre Dânsul, şi de multă durere cu suspin plâng: Miluieşte-mă, Dumnezeule, pre căzută zidirea Ta».
Aşa se tânguia Adam, şi lacrămile îi curgeau de pe faţă pe piept şi pe pământ, şi întreagă pustia îi auzea suspinurile; fiarele şi pasările tăceau întristate; iar Adam se tânguia, căci pentru păcatul său toţi pierduseră pacea şi iubirea.
Mare era durerea lui Adam, dacă se izgonise din rai, dară când a văzut pe fiul său Avel ucis de fratele Cain, încă mai mare i s’a făcut durerea, şi se muncea cu sufletul, şi se tânguia, şi gândea: «Din mine vor izvorî şi se vor înmulţi noroade, şi toate vor suferi şi vor vieţui în vrăjmăşie, şi se vor ucide unul pre altul». Şi această durere a lui era adâncă precum marea, şi a o înţelege poate numai cel al cărui suflet a cunoscut pe Domnul şi cât de mult ne iubeşte El.
Şi eu am pierdut harul, şi împreună cu Adam strig:
«Milostiv fii mie, Doamne, dăruieşte-mi duhul smereniei şi al iubirii».
O, iubire a Domnului! Cine te-a cunoscut, neostoit te caută zi şi noapte, şi strigă:
«Tânjesc dupre Tine, Doamne, şi cu lacrămi Te caut; cum nu Te voi căuta? Tu mi-ai dat a Te cunoaşte în Duhul Sfânt, şi această cunoaştere a lui Dumnezeu trage sufletul meu cu lacrămi a Te căuta».
~~~+~~~
Plânge Adam:
«Nu-mi este dorită pustia. Nu-mi sânt dragi munţii înalţi, nici lunca, nici pădurea, nici cântul pasărilor; nimica îmi este drag. Sufletu-mi zace în mare durere: scârbit-am pre Domnul. Şi de m’ar lua Domnul din nou în Rai, încă şi acolo mă voi mâhni şi voi plânge: pentru ce pre Dumnezeul cel iubit am întristat».
~~~+~~~
Pe Adam, după izgonirea sa din Rai, sufletul îl durea şi multe lacrămi vărsa el de mâhnire. Tot aşa şi tot sufletul ce a cunoscut pe Domnul tânjeşte după Dânsul şi zice:
«Unde eşti, Doamne? Unde eşti, Lumina mea? Căci Ţi-ai ascuns faţa de la mine, şi sufletu-mi îndelung nu te vede, şi tânjeşte dupre Tine, şi cu lacrămi caută pre Tine».
«Unde este Domnul meu? Pentru ce nu II văd în sufletul meu? Ce îl opreşte a viia întru mine? Nu este dară întru mine a lui Hristos smerenie şi iubirea pentru vrăjmaşi»
~~~+~~~
Dumnezeu este iubire fară saţiu, şi a o înfăţişă este cu neputinţă.
Umbla Adam pe pământ, şi pentru multe durerile inimii sale plângea, iar cu mintea cugeta la Dumnezeu; iar când neputinţa trupul său, şi nu mai putea vărsa lacrămi, duhul său şi atuncea ardea pentru Dumnezeu, căci nu putea uita Raiul şi frumuseţea lui; dar încă mai mult sufletul lui Adam iubea pre Domnul, şi însăşi puterea iubirii îl trăgea către Dânsul.
O, Adame, eu scriu, dar tu vezi că slabă este mintea mea şi nu poate pricepe cum tânjeai tu dupre Dumnezeu şi cum purtai osteneala pocăinţei.
O, Adame, tu vezi că eu, fiul tău, pătimesc pre pământ. Puţin este în mine focul, şi abia de nu se stinge dragostea mea.
O, Adame, cântă nouă cântul Domnului, ca să se veselească sufletul meu de Domnul şi să se scoale a lăuda şi a slăvi pre El, precum slăvesc pre Dânsul în ceruri Heruvimii şi Serafimii, şi precum toate cinurile cereştilor îngeri cântă Lui întreit-sfânta cântare.
O, Adame, părintele nostru, cântă nouă cântul Domnului, ca să auză întreg pământul, şi ca toţi fiii tăi să-şi înalţe mintea către Dumnezeu, şi să se îndulcească de glasurile cereştii cântări, şi să-şi uite amarul pre pământ.
~~~+~~~
Duhul Sfânt este iubire şi desfătare sufletului, minţii şi trupului. Şi cel ce a cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, râvneşte cu nesaţiu zi şi noapte către Dumnezeul cel viu, căci iubirea lui Dumnezeu foarte este dulce. Dar când sufletul pierde harul, atunci din nou cu lacrămi caută pe Duhul Sfânt.
Dară cel ce nu a cunoscut pe Domnul în Duhul Sfânt, acela nu poate cu lacrămi a-L căuta, şi sufletul lui totdeauna este luptat de patimi; mintea-i cugetă cele pământeşti, şi nu poate ajunge la vedenie şi a cunoaşte pe Iisus Hristos. El se cunoaşte în Duhul Sfânt.
Adam a cunoscut pe Dumnezeu şi Raiul, şi după cădere cu lacrămi căuta pre El.
– O, Adame, părintele nostru, spune nouă, fiilor tăi, despre Domnul. Sufletul tău a cunoscut pre Dumnezeu pre pământ, cunoscut-a şi Raiul, şi desfătarea lui, şi veselia, iar acum vieţuieşti în ceruri şi vezi slava Domnului. Spune nouă cum se proslăveşte Domnul nostru pentru ale Sale patimi, şi cum sânt cântecele cântate în ceruri, şi cât de dulci sânt acele cânturi, căci ele se cântă în Duhul Sfânt.
Spune nouă despre slava Domnului, şi cât este El de milostiv, şi cât iubeşte El a Sa zidire.
Spune nouă şi despre Preasfânta de-Dumnezeu-Născătoare, cum este Ea mărită în ceruri, şi cu ce cântări se fericeşte.
Spune nouă cum se bucură acolo Sfinţii, şi cum strălucesc ei cu harul; cum iubesc ei pre Domnul, şi cu ce smerenie înainte-stau ei lui Dumnezeu.
O, Adame, mângâie şi îmbucură întristate sufletele noastre. Povesteşte nouă, ce vezi tu în ceruri?…
Ce dară taci?… Iată întreg pământul zace în scârbe…
Au doară tu, din dragoste de Dumnezeu, nu poţi nici să-ţi mai aminteşti de noi?
Au doară vezi pre Născătoarea-de-Dumnezeu în slavă şi nu te poţi smulge de la acea vedenie, şi nu voieşti a spune nouă, celor mâhniţi, cuvânt duios, spre a uita amarul pre pământ?
O, Adame, părintele nostru, tu vezi durerea fiilor tăi pre pământ. Ce dară taci?
Grăieşte Adam:
– Feţii mei, nu căutaţi către mine. Eu nu mă pot smulge de la iubirea lui Dumnezeu spre a grăi cu voi. Sufletu-mi este rănit de iubirea Domnului şi se veseleşte de frumuseţea Lui, şi cum mi-aş putea aduce aminte de pământ? Cei ce viază înaintea Feţei Stăpânului nu pot cugeta cele pământeşti.
– O, Adame, părintele nostru, părăsitu-ne-ai pre sirimanii tăi. Şi doară în amar petrecem pre pământ. Spune nouă, ce să facem spre a plăcea lui Dumnezeu? Caută asupra fiilor tăi împrăştiaţi în tot pământul, împrăştiaţi cu mintea lor. Mulţi uită pre Dumnezeu, în întunerec vieţuiesc şi merg în prăpastia iadului.
– Nu mă turburaţi. Eu văd pre Maica Domnului în slavă, şi cum pot eu a mă smulge şi a grăi cu voi? Eu văd pre Sfinţii Proroci şi Apostoli, iar ei toţi sânt asemenea Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Eu umblu prin grădinile Raiului şi pretutindenea văz slava Domnului, căci Domnul este întru mine, şi m’au făcut asemenea Lui. Aşa proslăveşte Domnul pre om, cât îl face asemenea Lui.
– O, Adame, doară noi sântem fiii tăi. Spune nouă, carii ne mâhnim pre pământ, cum să moştenim Raiul, ca şi noi, asemenea ţie, să vedem slava Domnului. Sufletul nostru tânjeşte dupre Domnul, tu însă în ceruri viezi şi te bucuri de slava Domnului; rugămu-te, mângâie pre noi.
– Ce înălţaţi către mine glasul, feţii mei? Domnul vă iubeşte şi au dat vouă poruncile. Păziţi-le, iubiţi-vă unul pre altul, şi veţi afla odihnă în Dumnezeu. Căiţi-vă în tot ceasul pentru căderile voastre, spre a putea întâmpina pre Domnul. Domnul au zis: «Pre cei ce Mă iubesc, Eu iubesc, şi pre cei ce Mă proslăvesc, îi proslăvesc».
– O, Adame, roagă-te pentru noi, fiii tăi. De multe scârbe se întristează sufletele noastre.
~~~+~~~
– O, Adame, părintele nostru, tu vieţuieşti în ceruri, şi vezi pre Domnul şezând în slavă de-a dreapta lui Dumnezeu-Tatăl. Tu vezi pre Heruvimi şi pre Serafimi, şi pre toţi Sfinţii, şi auzi cântările cereşti, de dulceaţa cărora sufletul tău a uitat pământul. Noi însă ne mâhnim pre pământ şi mult tânjim dupre Dumnezeu. Puţin este întru noi focul, ca înflăcărat să iubim pre Domnul. Însuflă-ne, ce sântem datori a face spre a afla Raiul?
Răspunde Adam:
– Nu căutaţi către mine, feţii mei, căci eu, de desfătăciunea iubirii lui Dumnezeu, nu pot să-mi amintesc pământul.
– O, Adame, tânjesc sufletele noastre, şi durerile ne-au îngreuiat. Spune nouă cuvânt de mângâiere. Cântă nouă din cântările carile tu auzi în ceruri, ca să le auză tot pământul, şi oamenii să-şi uite amarul… O, Adame, întristaţi sântem foarte.
– Nu căutaţi către mine. Vremea durerilor mele a trecut. De frumuseţea Raiului şi de îndulcirea Duhului Sfânt nu îmi mai pot aduce aminte de pământ. Dară zic vouă: Iubeşte pre voi Domnul, şi voi în iubire să vieţuiţi, fiţi ascultători stăpâniilor, smeriţi-vă inimile, şi Duhul Sfânt va viia întru voi. El vine lin în suflet, şi împarte pace, şi fără cuvinte poartă mărturie pentru mântuire. Cântaţi lui Dumnezeu în dragoste şi în smerenia duhului, căci Domnul se bucură de aceasta.
– O, Adame, părintele nostru, ce dară vom face? Noi cântăm, dară nu este în noi iubire, nici smerenie.
Căiţi-vă înaintea Domnului şi cereţi. El iubeşte pre om şi toate dăruieşte. Şi eu mult m’am căit, şi mult m’am întristat, căci pre Dumnezeu am scârbit, căci pentru păcatul meu s’a pierdut pacea şi iubirea pre pământ. Lacrămile curgeau pre faţa mea şi-mi udau pieptul şi pământul, şi pustia auzea suspinurile mele. Voi nu puteţi cuprinde durerile mele, nici cum mă tânguiam eu dupre Dumnezeu şi Rai. În rai fusesem bucuros şi vesel: Duhul lui Dumnezeu mă veselea şi suferinţe nu cunoşteam nici una. Dar când m’am izgonit din Rai, frigul şi foamea mă munceau; fiarele şi pasările, ce îmi erau blânde în Rai şi mă iubeau, se sălbăticiră, începură a se teme şi a fugi de mine. Gânduri urâte mă sfâşiau; soarele şi vântul mă ardeau; ploaia mă uda; boalele şi toate durerile pământului mă chinuiau, dară eu toate am răbdat şi cu tărie am nădăjduit în Dumnezeu.
Iară voi purtaţi-vă ostenelile pocăinţei: iubiţi durerile, uscăţivă trupurile, smeriţi-vă şi iubiţi pre vrăjmaşi, spre a sălăşlui în voi Duhul Sfânt, şi atunci veţi cunoaşte şi veţi afla Cereasca Împărăţie.
Dară către mine nu căutaţi: acum, de dragostea lui Dumnezeu, uitat-am pământul şi tot ce este într’însul, uitat-am până şi Raiul meu cel pierdut, căci văd slava Domnului, şi slava Sfinţilor, carii, de lumina feţei lui Dumnezeu, ei înşişi strălucesc, asemenea Lui.
– O, Adame, cântă nouă cerescul cânt, ca să auză tot pământul şi să se îndulcească de pacea iubirii de Dumnezeu. Dorim a auzi acele cântări: dulci sânt ele, căci se cântă în Duhul Sfânt.
~~~+~~~
Adam a pierdut pământescul Rai, şi plângând îl căuta: «Raiul meu, Raiule, preafrumosul meu Rai». Domnul însă, prin dragostea Sa, i-au dat pe Cruce un alt Rai, mai bun decât cel dinainte, în ceruri, unde este Lumina Sfintei Treimi.
Ce vom da noi Domnului pentru dragostea Sa către noi?
Theologhia 
