RSS

Arhive pe etichete: trup

Bucuria Invierii Domnului, in Sfanta Liturghie – Pastorala la Învierea Domnului (2012) a IPS Laurentiu Streza

[Ultima parte a pastoralei este si cea mai acida, facand referire la generalizarea desfraului in mass media si criza familiei. Totodata, legatura noastra cu Hristos a devenit de „circumstanta” din cauza crestinismului nostru formal, practicat la scara larga.- dan.camen.]

BUCURIA ÎNVIERII DOMNULUI, ÎN SFÂNTA LITURGHIE

PASTORALA LA INVIEREA DOMNULUI 

†LAURENŢIU

DIN MILA LUI DUMNEZEU,

ARHIEPISCOP
AL SIBIULUI ŞI MITROPOLIT AL ARDEALULUI

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept‑credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări!

Cerurile după cuviinţă să se veselească şi pământul
să se bucure. Şi să prăznuiască toată lumea cea văzută
şi cea nevăzută; că S-a sculat Hristos, Bucuria cea veşnică.

(Stihiră din Canonul Învierii)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Cuvintele sfinte ale cântărilor liturgice, care ne încălzesc sufletele, ne îndeamnă ca, în această „noapte de mântuire”, să ne bucurăm de noianul cel negrăit şi de neînţeles pentru mintea omenească al iubirii lui Dumnezeu, ce se revarsă iarăşi peste noi şi ne face părtaşi tainicului ospăţ al darurilor deosebitei Sale purtări de grijă pentru noi. Astăzi e bucurie în cer şi pe pământ, astăzi toate s-au umplut de lumină, astăzi şedem cu Hristos la Cina Împărăţiei veşnice, unde El se face dulcea noastră hrană, scumpa noastră băutură.

În săptămâna ce a trecut am trăit împreună cu Hristos Sfintele Pătimiri pe care El le-a îndurat din dragoste pentru noi, am văzut vânzarea Sa, am simţit durerea batjocoririi şi a răstignirii Sale, am fost copleşiţi de durere şi de vinovăţie, ştiind că pentru iertarea păcatelor noastre a fost nevoie de o jertfă atât de sângeroasă şi de o moarte atât de nedreaptă. Toate aceste evenimente petrecute acum peste 2000 de ani le putem retrăi şi noi, pentru că ele sunt mereu vii în Persoana Mântuitorului Hristos, iar noi vorbim cu acest Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel răstignit şi înviat, şi menţinem legătura cu El prin rugăciuni, imne şi cântări. La rândul Său, Hristos comunică şi împărtăşeşte fiinţei noastre toate stările prin care umanitatea Sa curată a trecut şi ne face astfel contemporani cu El, în drumul Său împlinit pe pământ pentru noi sau, mai bine spus, El Se face contemporan cu noi, în acest drum străbătut de El.

Această împreună călătorie a lui Hristos cu noi, prin întreg cultul Bisericii, este realitatea tainică a acestei „nopţi de mântuire”, care ne-a umplut sufletul de bucurie. Această negrăită bucurie o primim de la El, de la Cel răstignit şi înviat, devenind părtaşi şi noi la Învierea Sa, la biruinţa asupra morţii, asupra diavolului şi asupra păcatului. Astăzi, prin El, simţim şi noi aceeaşi fericire pe care Apostolii şi ucenicii au gustat-o când li S-a arătat Mântuitorul. Simţim şi noi, în interiorul nostru că Hristos a înviat, că El este viu şi că noi nu vom muri niciodată, pentru că moartea nu mai are stăpânire peste noi.

Iată de ce Sfânta Biserică, în această „aleasă şi sfântă zi, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor şi sărbătoare a sărbătorilor”, ne ajută să retrăim toate aceste evenimente tainice prin intermediul slujbei Învierii şi a Sfintei Liturghii. La chemarea îngerească: „Veniţi de luaţi lumină!”, am venit cu toţii şi ne-am aprins făcliile, din faţa sfântului altar, care preînchipuie simbolic mormântul învierii lui HristosMântuitorul lumii. Am alergat apoi, împreună cu femeile mironosiţe, cu făclii aprinse în mâini, înconjurând biserica, ca să ducem în lumea întunericului vestea Învierii Domnului, cântând: „Învierea Ta, Hristoase, Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi, pe pământ, ne învrednicşte cu inimă curată să Te slăvim. Am purtat cu noi: Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce şi icoana Învierii, ca mărturii ale realităţii celei mai mari minuni săvârşite pe pământ.

În afara bisericii, în faţa uşilor de la intrare, am auzit proclamarea Evangheliei Învierii„ca un fel de trâmbiţare a veştii minunate a Învierii Domnului în toată lumea”. Cel care „citeşte Evanghelia închipuie acum pe femeile mironosiţe, care, după ce văzuseră mormântul gol, au alergat, pline de bucurie, să spună ucenicilor că Domnul a înviat[1].

A urmat apoi preamărirea Sfintei Treimi, prin binecuvântarea Învierii: „Slavă Sfintei şi Celei de o fiinţă şi de viaţă făcătoarei şi nedespărţitei Treimi…”. Asemenea martorilor Învierii Domnului şi noi am fost pătrunşi de fiorul bucuriei nespuse, când am intonat pentru prima dată minunatul imn pascal: „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le!” Apoi, cădindu-se împrejurul icoanei Sfintei Învieri, se repetă acest imn, împreună cu versetele psalmistului: „Înviază Dumnezeu risipindu-se vrăjmaşii Lui, şi fugind de la faţa Lui toţi cei ce-L urăsc pe El! Precum se împrăştie fumul şi nu mai este, precum se topeşte ceara de la faţa focului, aşa pier păcătoşii de la faţa lui Dumnezeu, iară drepţii se veselesc. Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul, să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea!” (Ps 67, 1-3).

Biruinţa asupra morţii şi asupra puterii diavolului şi zdrobirea porţilor iadului, de către Hristos, sunt reprezentate simbolic prin dialogul din faţa uşilor de intrare în biserică, împrumutat din rânduiala sfinţirii noului locaş de închinare. Arhiereul sau preotul, simbolizând pe Hristos Care a zdrobit ferecăturile de aramă ale iadului, bate în uşă, purtând un dialog cu o persoană din biserică, prin cuvintele psalmistului:„Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. // Cine este Acesta Împăratul slavei? // Domnul Cel tare şi puternic, Domnul Cel tare în război. // Ridicaţi, căpetenii, porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei. // Cine este Acesta Împăratul slavei? Domnul puterilor, Acesta este Împăratul slavei” (Ps. 23, 7-10).

Apoi, cu mare bucurie se intră în biserică şi se cântă troparul pascal, continuându-se Utrenia Învierii. „Reintrarea clerului şi a credincioşilor, din întunericul de afară, în biserica luminată, simbolizează lumina Învierii, care a strălucit la mormânt[2].

Slujba Utreniei este plină de fericirea pascală, exprimându-se prin cântările liturgice această împreună trăire cu Hristos a bucuriei Învierii, care ne pregăteşte pentru marea întâlnire a noastră cu Fiul lui Dumnezeu, de la Cina euharistică. Sfântul Ioan Gură de Aur ne cheamă pe toţi la acest ospăţ al Fiului de împărat, care este pregătit în cer pentru noi şi la care suntem invitaţi să participăm, acum şi aici, prin Sfânta Împărtăşanie: „Masa este bogată, spune Sfântul Ioan, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei: împărtăşiţi-vă toţi din bogăţia bunătăţii. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat împărăţia cea de obşte. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate că, din mormânt, iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului[3].

Iubiţi fraţi creştini,

Prin participarea noastră la Sfânta Liturghie simţim cu toţii că „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru ea[4], că dragostea lui Dumnezeu ne copleşeşte şi ne mângâie. Nimeni nu mai e acum sărac sau bogat, nimeni nu mai este întristat sau suferind, căci toţi suntem fiii lui Dumnezeu şi fraţi ai lui Hristos, în Împărăţia veşnicei Sale iubiri. Cu această simţire îndrăznim să ne apropiem de preacuratele Taine, prin care Fiul lui Dumnezeu ni Se dăruieşte nouă cu Trupul Său preacurat, în care sunt cuprinse toate simţirile sufletului Lui, iar aceste simţiri curate se imprimă în toţi cei care se împărtăşesc cu vrednicie, căci „în Trupul Lui dat mie, spune părintele Dumitru Stăniloae, se simte mila Lui…, care este însăşi dragostea Lui care mi se împărtăşeşte prin Trupul Lui mereu frânt spiritual pentru mine. Trupul viu al cuiva este un mijloc de comunicare al simţirilor lui sufleteşti. Cu atât mai mult Trupul Cuvântului dumnezeiesc, în care mereu Îşi trăieşte, cu o simţire ce întrece orice simţire omenească, frângerea din milă pentru noi[5].

Simţirile bucuriei curate ale sufletului Său îndumnezeit, pentru învierea şi răscumpărarea noastră din tirania păcatului, a diavolului şi a morţii ni le dăruieşte nouă la fiecare Sfântă Liturghie, la fiecare împărtăşire cu scumpul Lui Trup şi Sânge. Ele devin în noi „izvor de bunătăţi, viaţă, nepătimire”, „foc şi lumină care arde spinii păcatului şi care umple de mireasma dumnezeirii[6], şi aduc în noi pregustarea din fericirea vieţii viitoare, „scufundarea existenţei noastre în viaţa infinită a lui Dumnezeu şi, prin aceasta, sorbirea unei vieţi nemuritoare şi plenare[7].

Iubiţi credincioşi,

Sfânta Euharistie, ca mod plenar de împărtăşire cu Hristos, este un dar care angajează, care presupune şi aşteaptă un răspuns din partea noastră, căci în viaţa liturgică a Bisericii se petrece un schimb necontenit de daruri între Dumnezeu şi om, schimb care este vizibil în Sfânta Liturghie prin aducerea ca ofrandă de către credincioşi a prescurilor, la altar. Pâinea care devine ofrandă este cea care întreţine viaţa noastră şi acest gest al aducerii ei la sfântul altar indică, simbolic, dăruirea întregii noastre existenţe lui Dumnezeu. Miridele scoase la proscomidie, prin pomenirea numelui fiecăruia, reprezintă predarea noastră tainică lui Dumnezeu, după asemănarea lui Hristos, jertfirea egoismului nostru, dăruirea întregii noastre existenţe lui Dumnezeu, pentru ca El să ne-o dăruiască înapoi plină de Duhul Sfânt şi de puterea Învierii Lui.

Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, la care participăm la fiecare Sfântă Liturghie, jertfă care a adus în existenţa noastră puterea Învierii, ca un şuvoi de viaţă nouă care ne preschimbă şi ne pregăteşte pentru tainele lumii viitoare, este un dar care însă ne şi responsabilizează. Jertfa aceasta a lui Hristos aşteaptă jertfa noastră, ca o rodire a ei în noi, prin puterea Învierii Lui şi prin viaţa noastră de asceză şi de practicare a virtuţilor, ca moarte a egoismului nostru personal şi ca predare cu totul lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Faţă de atâtea binefaceri pe care le-am primit noi de la Hristos, Dumnezeul nostru, nimeni nu poate să rămână nepăsător. O astfel de iubire jertfelnică aşteaptă răspunsul dragostei noastre. Din păcate însă noi ne purtăm urât cu Hristos, uităm repede ceea ce a făcut El pentru noi, şi prinşi în iureşul materiei şi al poftelor lumii acestei Îl batjocorim, Îl hulim, şi doar atunci când avem nevoie alergăm la El. Legătura noastră cu Hristos este una de circumstanţă. Alergăm la biserică doar atunci când avem nevoie, iar creştinismul nostru formal este cauza a tot răul material şi spiritual ce vine asupra noastră. Nu punem în lucrare şi nu folosim ceea ce Dumnezeu ne dăruieşte, nu dorim darurile Sale plătite cu scumpul Sânge al Fiului Său, ci ne alipim de bunurile şi plăcerile trecătoare ale acestei lumi, jignind bunătatea Dăruitorului nostru. Necinstea, răutatea, invidia, egoismul, neîncrederea intoxică societatea noastră. Tinerii noştri sunt acum educaţi de mass-media, părinţii lor sunt plecaţi să îşi câştige existenţa în alte ţări.

Familia creştină suferă, ca şi societatea, de o profundă criză, divorţul şi adulterul fiind acum moda la care toată lumea se raportează. Şi cum altfel ar putea sta lucrurile, când desfrânarea a devenit nota generală a televiziunilor care ni se impun, dar şi în care ne complacem să trăim. Putem oare să avem o viaţă creştină, spurcându-ne mintea cu imaginile deşănţate din reviste, ziare şi televizor? Mai poate oare supravieţui familia, atâta vreme cât soţul sau soţia se alipesc cu inima şi cu simţurile de idolii micului ecran şi cumpără televizor separat în camera copiilor? Avem oare dreptul să mai cerem de la Dumnezeu o soartă mai bună pentru copii, noştri, dacă noi înşine nu ne străduim să le fim modele de înfrânare şi de virtute?

Nu trebuie să ne revoltăm pentru viaţa tot mai grea pe care am ajuns să o avem. Toate necazurile nu sunt altceva decât roade ale îndepărtării noastre de Dumnezeu, ale încrederii pe care ne-am pus-o în confortul şi plăcerile trupeşti ale lumii acesteia. Bunăoară, i-am închinat noi oare Domnului primele noastre gânduri ale fiecărei zile şi sufletul nostru curăţit permanent de întinarea păcatului prin Sfânta Taină a Spovedaniei? Trăim noi oare cu dorul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Mântuitorului? Unde sunt frica de Dumnezeu, milostenia, smerenia şi dragostea creştinească?

Şansa noastră nu poate fi alta decât să ne întoarcem cu toată inima la Hristos. Trebuie multă răbdare în necazuri şi pocăinţă înainte de a nădăjdui ceva mai bun. Iar dacă vom alege această cale, neîntârziat vom primi răspuns de la Dumnezeu, Care aşteaptă să-I dăm inimile pentru ca El să ni le umple cu bucuria harului Duhului Său celui Sfânt. Să ne străduim să punem în lucrare darurile Învierii şi să nădăjduim că puterea lui Hristos cel răstignit şi înviat va revigora şi va trezi neamul nostru atât de încercat. Mai mult ca niciodată greutăţile ne apasă şi ştim că doar mila lui Dumnezeu, pe care trebuie să o cerem stăruitor, cu lacrimi, cu umilinţă şi cu post, ne poate scoate din toate necazurile, ispitele şi încercările ce ne împresoară. Nu avem altă nădejde decât prezenţa vie şi lucrătoare a lui Hristos cel înviat, în noi! Să nu o ignorăm, să nu o dispreţuim, ci să omorâm în noi pe omul cel vechi, pentru ca omul cel nou să învieze împreună cu Hristos, în fiecare dintre noi. Să cultivăm legătura noastră strânsă cu Dumnezeu, să ne îngrijim de frumuseţea noastră interioară, să dăm Chipului pe cel după chip, să fim împlinitori ai cuvântului lui Dumnezeu, nu doar propovăduitori ai lui, pentru ca toţi împreună să ne desfătăm de bunurile gătite în Împărăţia cerurilor celor ce curat L-au iubit pe Dumnezeu.

Hristos a înviat!

Sărbători fericite! Întru mulţi şi binecuvântaţi ani!

Al vostru al tuturor,

de tot binele voitor şi pururea rugător către Hristos, Învierea noastră,

† Dr. Laurenţiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului


[1] Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica specială, Bucureşti, 1980, p. 117.

[2] Ibidem, p. 118.

[3] Joannes Chrysostomus Scr, Sermo catecheticus in pascha, PG 59, 723A, edit. J.-P. Migne, Paris, 1857-1866.

[4] Penticostar, Bucureşti, 1999, p. 15.

[5] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în liturghia ortodoxă, Craiova, 1986, p. 5-12, 344.

[6] „Canonul de pregătire pentru împărtăşanie”, în Ceaslov, Bucureşti, 1979, p. 631.

[7] Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia dogmatică… vol. III, p. 87.

________________________________

sursa>
http://www.mitropolia-ardealului.ro/actualitati/act.php?id=1948 

Anunțuri
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Luciul desfătărilor păleşte, adâncul milostivirii dumnezeieşti străluceşte…

Joi – Întâia săptămână a Sfântului şi Marelui Post

„Aruncat fiind în luciul cel adânc al desfătărilor, chem adâncul milostivirii Tale, Îndreptătorule, mântuieşte-mă” [1]

Luciul desfătărilor ne-a întunecat minţille. Să mânecăm către adânc,

scăldându-ne în razele milostivirii dumnezeieşti!

~~~+~~~

„Deşi eşti fântână adâncă, Stăpâne, izvorăşte-mi ape din preacuratele Tale vine, ca bând, să nu mai însetez ca şi samarineanca, că izvoare de viaţă izvorăşti” [2]

„Siloam să mi se facă mie lacrimile mele, Stăpâne Doamne, ca să-mi spăl şi eu ochii inimii şi să te văd cu gândul pe Tine, Doamne, Lumina cea mai înainte de veci” [3]

Izvorul viu al harului dumnezeiesc să umple fântâna adâncă a lacrimilor noastre. 

Adânc pe adânc cheamă (Ps. 41, 9)…

__________________________________

[1] – Stihira la Tricantare (cantarea a 9-a, glas II) in Triodul, EIBMBOR, Bucuresti, 2000, p. 168

[2] – Stihira (cantarea a 5-a, glas VI) a Canonului cel Mare al Sf. Andrei Criteanul in Triodul… p. 176

[3] – Ibidem

foto>

http://mnprairieroots.files.wordpress.com/2011/06/art-fountain-of-life.jpg

 
 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

La inceput de post…

Luni seara – Intaia saptamana a Sfantului si Marelui Post


„Fugi de aprindere, o suflete! Fugi de arderea Sodomei! Fugi de stricăciunea dumnezeieştii văpăi!” [1]

De trei lucruri trebuie sa ne ferim> de „aprinderea” trupeasca, de „arderea” ca plata a pacatului si de „vapaia” dreptatii Dumnezeiesti.

~~~+~~~

„Scara pe care a văzut-o de demult marele între patriarhi, suflete al meu, este arătarea suirii celei cu lucrarea şi a înălţării gândului. Deci de voieşti să vieţuieşti cu lucrarea şi cu cunoştinta şi cu înălţarea gândului, înnoieşte-te!” [2]

Ca o funie impletind virtutile, sa ne innoim duhovniceste firea, ridicandu-ne de pe pamant la Cer pe scara – chipul inaltarii cugetului mintii si a lucrarii.

_____________________________

[1] – Stihira (cantarea a III-a) a Canonului cel Mare al Sf. Andrei Criteanul in Triodul, EIBMBOR, Bucuresti, 2000, p. 131

[2] – Stihira (cantarea a IV-a) a Canonului cel Mare al Sf. Andrei Criteanul in Triodul… p. 131


 
Scrie un comentariu

Scris de pe Februarie 27, 2012 în articole, diverse, spiritualitate

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Mesajul ÎPS Dr. Laurentiu Streza la trecerea la cele vesnice a Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

Mesajul ÎPS Dr. Laurentiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului si Mitropolitul Ardealului,

la trecerea la cele vesnice a Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

MitropoliaArdealului.ro / 10 februarie 2012

Credincioşii Arhiepiscopiei Sibiului şi Mitropoliei Ardealului, cadrele didactice şi studenţii Facultăţii de Teologie Andrei Şaguna din Sibiu conduc în aceste zile, pe ultimul drum, trupul neînsufleţit al distinsului Părinte Profesor Ilie Moldovan, după ce sufletul său s-a mutat la cele veşnice, la Cel pe Care, cu vreme şi fără de vreme, L-a slujit şi mărturisit cu o viaţă aleasă şi neostoită râvnă pastorală.

Neobosita sa lucrare prin cuvânt şi faptă, îndelungata sa activitate didactică şi pedagogică, consecvenţa şi fidelitatea sa mărturisitoare ne îndreptăţesc să afirmăm, fără tăgadă, că robul lui Dumnezeu, Părintele Ilie, şi-a slujit cu devotament Biserica, pregătindu-şi, cu fiecare zi, întâlnirea sa cu Împăratul Măririi, în Împărăţia Cerurilor.

Părintele Profesor Ilie Moldovan a fost una din personalităţile emblematice ale teologiei româneşti.

Convingerea îndelung mărturisită că în Hristos Domnul s-au schimbat condiţiile ontologice ale existenţei umane a marcat şi viaţa şi gândirea distinsului nostru profesor şi coleg din a doua jumătate a secolului XX şi începutul secolului XXI. El şi-a asumat, în dificila şi derutata perioadă postdecembristă ce a marcat societatea românească, rolul de reînsufleţire a disciplinei etice şi bioetice în teologia românească. Pe de o parte, activitatea sa didactică şi editorială a afirmat faptul că teologia nu e exclusiv o activitate mentală, o simplă ramură a ştiinţei; ea reclamă în chip firesc viaţa duhovnicească, orice dihotomie între teologia academică şi experienţa ascetico-mistică fiind eronată şi riscantă.

Pe de altă parte, ca un rezultat al acestei viziuni, majoritatea acţiunilor Bisericii noastre în domeniul bioeticii creştine şi al etnologiei româneşti (un termen impus tot de Părintele Ilie Moldovan) i se datorează în mod direct Părintelui.

Plecarea dintre noi a distinsului Părinte Profesor Ilie Moldovan înseamnă o grea pierdere, atât pentru învăţământul teologic, cât şi pentru întreaga Biserică Ortodoxă.

În acest moment, de dureroasă despărţire, transmitem condoleanţe familiei greu încercate şi ne rugăm Bunului Dumnezeu să aşeze sufletul său în ceata Drepţilor, acolo unde nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit!

ÎPS Dr. Laurenţiu Streza,

Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului

~~~+~~~

Referinte biografice:

Pr. Ilie Moldovan s-a născut la 18 mai 1928, în Albeşti, jud. Mureş. Între 1939-1947, urmează Liceul Teoretic din Sighişoara, apoi Facultatea de Agronomie din Cluj (1947-1952). Se înscrie, între 1950-1952, la Institutul Teologic Universitar din Cluj şi Sibiu (1953-1955). Îşi continuă studiile doctorale, specializarea Dogmatică, în cadrul Institutului Teologic din Bucureşti (1964-1968), susţinând examenul de doctorat în 1974. Activează ca inginer agronom (1953-1955), fiind numit, în 1955, preot paroh în Lisa (Făgăraş, Braşov). În 1970 e preot paroh în Daneş, iar în 1976 duhovnic II şi asistent al Institutului Teologic din Bucureşti (februarie-septembrie), apoi duhovnic I şi conferenţiar (1976-1983) şi suplinitor al Catedrei de Teologie Dogmatică şi Simbolică (1980-1983) al aceluiaşi institut. Din 1 noiembrie 1983, pr. Ilie Moldovan e profesor titular la Facultatea de Teologie Ortodoxă Andrei Şaguna din Sibiu.

Priveghiul si prohodirea:

Părintele Ilie Moldovan va fi însoţit, începând cu seara de vineri, 10. 02. 2012, în capela Facultăţii de Teologie sibiene, unde va fi privegheat de studenţi şi profesori până în zorii zilei de sâmbătă, când trupul său neînsufleţit va fi depus în Catedrala Mitropolitană din Sibiu.

Sâmbătă, 11 februarie a. c., începând cu ora 08:00, în Catedrala Mitropolitană, va avea loc Sf. Liturghie, urmată (ora 11:00) de slujba prohodirii, cu participarea ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Arhiepiscopul Sibiului şi Mitropolitul Ardealului.

Înmormântarea va avea loc duminică, 12 februarie a. c., după Sf. Liturghie, la Albeşti (jud. Mureş), locul de naştere al Părintelui.

surse>

http://www.mitropolia-ardealului.ro/actualitati/act.php?id=1838

http://www.mitropolia-ardealului.ro/actualitati/act.php?id=1837

 
2 comentarii

Scris de pe Februarie 11, 2012 în articole, citadela, diverse, duhovnici, ecclesia, Vesti

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Cuvant la Inaltarea Domnului al Sf. Nicolae Cabasila

Cuvânt la Înălţarea Domnului

si Mântuitorului nostru Iisus Hristos [1]

de preaînţeleptul şi preaeruditul domn Nicolae Cabasila[2]

[Un cuvant foarte frumos si interesant, insa care din pricina dificultatii lui trebuie citit macar de doua ori pentru a putea fi inteles pe deplin – dan.cemen]

Înălţarea Domnului răstoarnă raporturile între cer şi pământ

1. Pe timpurile dinainte, harurile erau din cer şi din veac orice bine ajungea pe pământ de la locurile de sus în lumea de jos, dar astăzi ordinea e răsturnată: dă celor de sus feri­cirea plecând de la cele de jos, iar noi, oamenii, trimiţând dep e pământ îngerilor un Stăpân, împodobim corul acela cu cea mai frumoasă podoabă dintre toate. Cele prezente sunt pentru noi un prilej de plăcere minunată în locul aces­tora [al îngerilor], în locul cărora cinstim într-o măsură cu mult mai mare pe Cel care i-a cinstit şi prin această mutare facem cerul cu atât mai frumos decât el însuşi decât făcea acela mai bun pământul prin cei ce veneau de la el, pe cât de mare e distanţa între nişte sclavi şi un stăpân. Fiindcă acela [cerul] făcea cinstit pământul trimiţând îngeri, dar acum pământul i-a trimis în loc de orice cunună şi podoabă pe Cel căruia îi sunt sclavi heruvimii.

Chiar dacă [Scriptura] spune că Mântuitorul a coborât din cer [In 3, 13 – 14, 31], dar întrucât El era încă fără trup şi nu asumase încă pe om, nu putea nici să coboare, nici să urce, nici nu era loc pe care să-l lase şi la care să ajungă, fiindcă nu era unde să fie de faţă, „căci cerul şi pământul Eu le umplu, zice Domnul” [Ir 23, 24]; iar când a fost ca El să coboare şi să vină jos să şadă împreună cu cei umiliţi, nu a venit pe pământ mai mult din cer decât din pământul însuşi. Dar după ce a îmbrăcat pe om şi i-a fost cu putinţă să se mişte şi să treacă schimbând un loc cu altul, atunci ple­când de la pământ S-a pornit cu adevărat şi a alergat spre celelalte făpturi de acolo şi a primit începutul întregii îna­intări şi al faptelor şi cuvintelor de aici. Şi el [pământul] este o patrie şi un oras al lui Dumnezeu; şi dacă ceva din cele ce sunt trebuie să fie presupus drept patrie şi loc al lui Dumnezeu, atunci pământul e învingător.

Ce este mai nou/straniu decât acestea? Împăratul e de la cei legaţi, Domnul Care dezleagă vina e din locul celor osândiţi, şi de la cei ce şed în întuneric [Mt 4, 16] s-a revărsat la toată creaţia Lumina cea adevărată [In 1,9], Cerul Îl primeşte ploaie timpurie şi târzie [Ir 5, 24], iar îngerii şi heruvimii văd reflectată de pământ raza căreia i se închină, slava nespusă şi strălucirea care-i uimeşte. Şi se face aici o mirare şi a îngerilor şi a oamenilor: unii uimindu-se de Dumnezeul care urcă, iar alţii de omul ridicat; văzându-L în formă de Dumnezeu, unii socotesc nouă/stranie urcarea Lui, iar alţii, ştiindu-L om ca şi ei, se miră că ajunge în cer cel de o simţire cu ei. Si dacă firile Celui dublu sunt împărţite prin imne, din ambele se armonizează un singur cor în jurul Unicului Mire, îngerii cântându-I iubirea de oameni, iar oamenii puterea.

Înălţarea treptată – cinstire a timpului

2. Iar El urcă cu răgaz şi pas cu pas, şi nu ajunge dintr-o dată la locurile de sus — căci n-a fost luat pe sus, ci „a fost purtat la cer” [cf. Lc 24, 51] —, deşi nimic nu împie­dica să i se dea tronul „deodată, într-o clipeală de ochi”, zice Pavel [7 Co 15, 52], acolo unde va răpi de pe pământ în ziua de pe urmă şi trupurile sfinţilor [7 Tes 4, 17]. Nemistuind nici o mică parte a timpului, ci reţinându-Se, urcă încet, puţin câte puţin, dând răgaz acestui spectacol şi nu fuge repede de ochiul celor ce privesc de pe pământ, pen­tru ca pe ucenici să-i veselească, pământul să-l cinstească şi să Se arate iubitor de oameni, iar nu fugind din lume, nici lăsându-i pe oameni, ci să arate că pentru ei a plecat şi S-a dus suportând unele ca acestea ca un ambasador, avocat şi mijlocitor la Tatăl pentru neamul omenesc; şi [să Se arate] totodată nu necinstind timpul, ca Unul care a ajuns sub timp, precum a şi fost purtat în pântec un timp, şi dez­leagă puterea morţii, iar a treia zi zideşte templul dărâmat al trupului Său [cf. In 2, 19-22], aşa cum şi la începutul timpului cu o lungime şi un număr de zile a dat subzistenţă întregului univers.

…sfinţire a aerului

Încă şi pentru ca, aşa cum prin zăbovirea Sa în ele a lu­minat pământul şi iadul, tot aşa şi aerul, primindu-L pentru puţin timp, a fost sfinţit şi el şi nici un loc n-a fost lăsat ca propriu lor tâlharilor din el, adică stăpânitorilor întunericu­lui. Şi după ce toate au primit Soarele, păşeşte pe un nor, ca şi aerul să primească trupul foarte uşor, pentru că El este „Cel ce pune norii suirea Lui, Cel ce umblă peste ari­pile vânturilor” [Ps 103, 3].

Norul – simbolul Duhului Sfânt

Norul însă L-a învăluit şi pe Cel care-şi schimbase for­ma [Mt 17, 5] şi tot el îl va aduce atunci când Se va coborî pe pământ în ziua de pe urmă [FA 1, 11] şi tot un nor îi va aduna de pretutindeni pe aleşii Lui [7 Tes 4, 17], Peste tot El are nevoie de nor. Mai întâi, deoarece şi creaţia cea nouă [2 Co 5, 17; Ga 6, 15], al cărei singur Meşter a venit El, şi pentru care a făcut toate şi a arătat toate, o alcătuieşte un Duh şi o apă, iar norul este alcătuit din acestea. Apoi, pentru că acesta [norul] era în mod simplu simbol al Mângâietorului de o cinstire cu El şi prezent mereu tot timpul, Care e numit şi apă [In 7, 37-39], e chemat şi duh [In 15, 26], prin Care s-a alcătuit şi acel trup egal cu Dumne­zeu al Mântuitorului [Mt 1, 20], prin Care a lucrat El Însuşi lucrurile mai presus de fire, Care venind peste El atunci când S-a botezat a dat mărturie de dumnezeirea Lui [Mt 3, 16], Care a fost de faţă atunci când El S-a schimbat la faţă arătându-Se prin nor şi completând Treimea, legându-Se pe Sine Însuşi ca al Treilea de [Tatăl] Cel ce dădea mărturie şi de [Fiul] Cel ce primea mărturia [Mt 17, 5]. Căci şi acum, când Fiul urcă, iar Tatăl Se arată prin pornirea spre El a Slugii Sale [cf. Is 52, 13] — căci unde altundeva Se grăbea Fiul restabilit? — a fost nevoie să Se arate prin nor şi Mângâietorul ducându-L pe Cel de o cin­stire la cer, aşa cum mai înainte „a fost dus de Duhul în pustie” [Mt. 4, 1].

Străbaterea în sens invers a ierarhiei şi porţilor cereşti

3. Iar Celui ce urcă I se deschid nişte porţi. Şi ce altceva trebuie crezute aceste porţi decât hotarele demnităţilor şi ordinelor [îngereşti] pe care le-a depăşit trupul îndumnezeit. Căci întrucât Mântuitorul avea nevoie de un loc din pricina trupului Său, dar nicăieri între cele făcute nu era un loc cuvenit, ci chiar şi un loc al îngerilor şi al arhangheli­lor, ba încă şi al celor de mai departe, chiar al heruvimilor înşişi, era mai prejos decât I se cuvenea, ca unul care era egal cu Dumnezeu, de aceea orice ordin al celor necorpo­rale s-a dat înapoi dinaintea Celui ce urca şi fiecare din locurile cele mai înalte i-L ceda pe al său propriu, cei mai de sus după ce-i mai jos, şi aşa tot mai sus, până când, după cuvântul lui Pavel, “a ajuns mai presus de toată stă­pânirea, domnia şi puterea” [Ef 1, 21]. De aceea, cei mai mari află/învaţă despre Cel mai înalt de la cei mai mici şi corifeii de la cei subordonaţi, ca minunea să urce de la cele umile la cele înalţe, pentru că, spune Pavel „prin Biserică”, care e mai prejos decât toate ordinele, „s-a făcut cunoscută stăpâniilor şi începătoriilor înţelepciunea mult variată a Lui Dumnezeu” [Ef 3, 10]. Pentru acestea îngerii secunzi Îl vestesc pe Cel necunoscut de ei, iar porţile le ridică co­mandanţii ordinelor, care deţin în fiecare ordin hotarul ultim de cinstire si locul de vârf. Căci dacă cedează locul cei mai mici, încă nu este arătat Cel ce este cinstit de tot ordinul, ca Unul care era mai înalt decât ele, dar dacă fac asta comandanţii, la care este toată slava corului, atunci era evident că Cel închinat de tot crugul este mai presus de ele. Porţile sunt însă veşnice ca unele înfipte din veac şi nimănui dintre toţi ele nu-i oferă trecere în ziua aceasta, dar „acum, zice [Psalmistul], ridicaţi-vă!” [Ps 23, 7. 9], pen­tru că trece „Cel căruia I se va pleca tot genunchiul celor cereşti” [Flp 2, 10]. Căci nimănui nu i s-a întâmplat să vină pe această cale, nimeni nu s-a urcat în cer de pe pământ [Rm 10, 6], ci primul şi singurul care a croit această cale e Mântuitorul; „pentru că nimeni, zice, nu s-a urcat în cer decât Cel ce S-a pogorât din cer” [In 3, 13].

Hristos, Împărat al slavei prin pătimirea Sa

4. Dar de ce trebuie să fíe ridicate porţile? „Pentru că e Împărat al slavei, tare şi puternic în război” [Ps 23, 8], fiindcă a urcat plin de răni. Dovadă era slăbiciunea trupu­lui şi lipsa de slavă pe care o răbdase, căci era evident că purtase cruce. Şi era minunat pentru că într-o putere şi slavă atât de nespusă aducea urmele lipsei de slavă şi ale slăbicunii, cărora îngerii vestitori le opuneau: crucii slava de acolo, iar slăbiciunii triumful prin aceasta, faptul că triumfătorul nu dobândise numai o slavă strălucită, dar era şi Împăratul slavei înseşi [Ps 23, 7-l0]. Nefolosindu-Se de nimic din cele ce obişnuiesc să aducă slava, Acesta venise la ea prin cele contrare, şi de aceea a putut fi fără slavă, după care, spunea David, a umplut de slava Sa tot pământul [Ps 56, 5]. Fiindcă acel lucru ar fi fost propriu celui ce urmează legilor slavei, dar acesta celui ce pe cât se pare conduce slava însăşi. Căci nici focul nu poate fi stăpânit de materiă aruncată în foc ca sa-i aţâţe flacăra, nici vizitiul şi cel care conduce caii nu urmează cailor în direcţia în care se pornesc ei, ci, dacă cineva care are un frâu ştie să-i lege cu el şi să-i facă să meargă în sens opus, nici nu este Domn al slavei cel ce ar putea să-şi adune o slavă de la cei ce par a fi cei mai buni. Ci Mântuitorul, aşa cum mai înainte S-a arătat pe Sine Însuşi stăpân al focului arătând o flacără în apă şi aprinzând foc cu pregătirea care-l poate stinge, tot aşa S-a făcut arătat în mod evident că este împărat al slavei, arătându-Se tuturor strălucit şi prealăudt prin lipsă de slavă şi de cinstire. De aceea, spune, acestea nu trebuie să se mire dacă, purtând un trup care are vânătăi, El depăşeşte hotarele fiinţelor necorporale, nici nu trebuie să creadă invocând aceste semne de slăbiciune că Cel Înalt este din pricina acestor lucruri de umilinţă în dezacord cu Sine Însuşi; din contră, luând de aici în chip deosebit dovada clară a forţei Lui suprafireşti, să admită că El este Stăpân al întregii creaţii.

5. Dar îngerii sunt învăţaţi acestea nu numai unii de către ceilalţi, ci şi de Mântuitorul Însuşi. Celor ce-L întreabă: „De ce sunt roşii hainele Tale?” [Is 63, 2], Acesta le spune: Am îmbrăcat trup!, iar celor ce-L întreabă: De ce eşti lovit?, le spune: „«Am călcat Un teasc» [Plg 1, 15]. De bunăvoie M-am lăsat lovit. Căci nu Mi-am vărsat sângele fără să vreau, nici n-am venit pe cruce din slăbiciune, ci Eu În­sumi «am călcat teascul»”. Lucru pe care-l spune şi apos­tolilor înainte de pătimire: „Nimeni nu ia de la Mine sufle­tul Meu, ci Eu îl pun de la Mine Însumi. Putere am să-l pun şi putere am să-l iau iarăşi” [In 10, 18], arătând puterea Lui nebiruită. „Prin urmare, ridicaţi porţile!” [Ps 23, 7], Şi aceasta nu o dată, arătând astfel că nu-şi aduceau aminte acest lucru ştiindu-l, ci îl învăţau neştiindu-l. Deoarece atunci n-ar fi avut nevoie de cuvintele celor secunzi în rang, ei întrebând, iar Acela răspunzând. Fiindcă stăpânii porţilor Îl ştiau bine pe „Stăpânul puterilor”, dar nu-L ştiau pe “Împăratul slavei” cine este. Căci întâiul era dinainte de veacuri numele dumnezeirii şi, de aceea, era cunoscut tutu­ror corurilor îngerilor, dar acesta din urmă le-a rămas as­cuns, şi de el au auzit abia ulterior, el fiind luat plecând de la cruce şi de la cele de ocară; după cum ignorau poate că Stăpânul lor se numea şi Iisus, Nazarinean şi răstignit, lucruri pe care le ştiau numai acei îngeri care slujiseră Celui purtat în pântec şi născut, Celui mort şi înviat. De aceea unii se opresc la acea primă glăsuire şi întreabă nedumeriţi: “Cine este Acesta, Împăratul slavei?” [Ps 23, 10], iar aceştia îi învaţă repetându-le denumirea mai cunoscută: „Domnul puterilor” [ibid.]. Iar ei încetează atunci, recunoscându-L pe cel căutat din cele ce ştiau.

Dezvăluirea raţiunii ultime a Economiei mântuitoare – iubirea

Şi când Acesta înaintează, atunci Însuşi Tatăl îi aduce la aceste raţiuni. Căci profetul Zaharia îi introduce pe Acela [Tatăl] întrebând şi pe Acesta [Hristos] răspunzând, însem­nând prin aceasta că înseşi puterile care sunt nemijlocit în preajma lui Dumnezeu află acum raţiunea Economiei, pe care mai înainte n-o ştiau. Căci atunci când Tatăl îşi des­coperă taina Sa prin Unul-Născut, au părut să fie iniţiate în aceasta şi primele făpturi care stau în jurul tronului însuşi. Dar aici Fiul sugerează şi cauza junghierii şi învăţând de ce anume a venit pătimind pe cruce, spune că ceea ce l-a convins a fost iubirea de oameni. Căci întrebându-L Tatăl de unde are loviturile de pe mâini — pentru că Acesta zice: „Ce sunt aceste lovituri în mijlocul mâinilor Tale?” [Za 13, 6] — El pune înainte casa celui iubit şi spune că faptul că a venit şi a locuit cu cei iubiţi i-a adus aceste lovituri: „Cele cu care am fost lovit în casa celui iubit” [ibid.], pentru că S-a îndurat de cei care zăceau, îndurându-Se a venit la ei, şi venind i-a restaurat, iar mâinile cu care i-a rechemat au fosţ lovite. Şi astfel Stăpânul casei [Tatăl], care are cerul şi pământul, a oferit tuturor robilor Lui dinarul, adică raţiunea trupului şi morţii lui, începând de la cei de pe urmă si până la cei dintâi [cf. Mt 20, 1].

Înălţarea, desăvârşirea preoţiei veşnice a lui Hristos

 6. A venit din cer pe pământ, ca să facă cunoscut celor de pe pământ pe Tatăl Cel de acolo, a coborât de pe pă­mânt în iad, ca să vestească celor din iad economia de pe pământ, din iad a urcat iarăşi la cei de pe pământ, ca să afle cauza coborârii, de pe pământ urcă în cer, ca să fie adusă vestea cea bună şi îngerilor: pe de-o parte, mântuirea oamenilor — căci se bucură împreună cu noi cei replămădiţi, întrucât sunt iubitori de oameni —, pe de altă parte, progresul lor spre cele mai bune, precum şi celelalte, învăţându-L ei pe Dumnezeu mai bine decât înainte şi, înainte de toate, pentru ca trupul cel mai presus decât toată creaţia să ajungă mai presus decât toată creaţia şi să-şi ocupe locul cuvenit. Căci poate de aceea n-avea unde să-şi plece capul [Mt 8,20] atunci când locuia pe pământ. Şi urcă un om în formă de Dumnezeu [cf. Flp 2, 7] şi un Dumnezeu în trup de om, luptător din pricina războiului împotriva morţii, şi biruitor din pricina triumfului, victimă sfântă pentru junghiere, pentru că a primit junghierea vrând aceasta, preot care nu lasă nimic din cele cuvenite lui Dumnezeu, nici nu respinge nimic din cele ce fac pe om, ci salvează în toate fiecare fire şi nu înşeală cu nici un cuvânt nici una din aceste două denumiri, ci numai relele omeneşti, fiindcă aşa cum a fost liber de păcat de la început, aşa a fost şi de toată stricăciunea, pentru că nici una din ele nu ţinea de fire. Căci pe cel dintâi l-am introdus noi, iar cealaltă i-a urmat, fie ca pedeapsă pentru cei ce greşiseră, fie ca leac pentru cei care se îmbolnăviseră. Dintre ele pe unul, adică păcatul Mântuitorul nu l-a cunoscut de la început, iar pe cealaltă, adică stricăciunea, a primit-o, orânduind ca un econom cele ale oamenilor, pentru ca să Se facă în stare să Se jertfească pentru ei, şi în locul jertfei să primească pentru neamul omenesc nestricăciunea. Prin urmare, jertfindu-Se şi bucurându-Se de un trup stricăcios şi aducând acestea care se cuveneau, a dezbrăcat îndată stricăciunea şi n-a fost lipsit de cele care-l făceau victimă. Prin vânătăile Sale vesteşte junghierea, iar fierul care lucrează jertfa e încredinţat pen­tru cei ce văd trupul acela. Şi astfel, jertfindu-Se pentru o zi, este o Victimă perpetuă. Şi aşa cum „o dată pentru tot­deauna S-a adus ofrandă pe Sine însuşi”, cum zice Pavel [Evr 7, 27], de acolo că păstrează totdeauna pe Preot, căci zice: „Tu eşti Preot în veac” [Evr 5, 6; Ps 110, 4], tot aşa fiind adus o dată pentru totdeauna, este Victimă veşnică. Fiindcă n-ar fi putut fi nici Preot veşnic, dacă nu ar fi fost şi Victimă, lipsindu-i atunci ceea ce ar fi făcut preoţia Lui. Aşa L-a dat întregii creaturi pământul pe Stăpânul comun. Şi oamenii îl trimit pe ambasadorul lor, îngerii îl primesc pe Dumnezeul lor, Care li Se înalţă mai curat, iar Tatăl primeşte pe Cel de un tron cu El dându-i o cunună de slavă din trofeele Slugii [Domnului; cf. Is 52, 13].

Aclamarea lui Hristos Cel Înălţat

7. Hai acum să ne adresăm Învingătorului şi noi, cei pentru care s-a făcut războiul! O, Cel ce ai biruit lumea [In 16, 33] şi ai legat pe cel puternic [Mt 12, 20], Care ai luat prăzile [Lc 11, 22] şi i-ai dezlegat pe cei legaţi! O, Cel ce faci toate numai cu voinţa, iar mutându-Te încoace ai intrat în război şi luptă pentru oameni! O, Cel ce cu un semn i-ai zidit pe cei ce nu erau, iar pe cei căzuţi i-ai îndreptat prin sârguinţă şi osteneli! O, Cel care ca să-i faci vii şi să-i în­cununezi pe cei lipsiţi de cinste şi morţi, alergi spre lupta morţii! O, Cel care prin faptul că ai fost defăimat ai dezle­gat vina omului, prin aceea că ai fost răstignit l-ai slăvit, prin aceea că ai murit l-ai făcut viu! O, Dumnezeu care ai murit pentru oameni, Stăpân care ai murit pentru robi şi lipsit de păcat care ai murit pentru foarte răi! O, Cel care prin aceea că ai fost vândut ne-ai dobândit libertatea, prin aceea că ai fost lovit ne-ai câştigat nestricăciunea, iar prin aceea că ai suferit dureri ne-ai agonisit veselia cea curată! O, Cel care ai cumpărat cu sufletul pe duşmani, iar cu sângele pe cei impioşi! O, Cel care ai iubit un om care te ura! O, Cel ce eşti pentru noi, Acelaşi, şi Mântuitor şi preţ de răscumpărare! O, Cel ce eşti şi cale si conducător şi sălaş! Cel ce te-ai făcut pentru robii tăi toate cele care duc la cer! O, imigrare nouă şi străină, care muţi capitala! O, Cel care împreună cu Tine muţi şi strămuţi toată creaţia! O, Cel care n-ai lăsat nimic între cer şi pământ, între Dum­nezeu şi oameni! O, Cel care prin aceea că Te-ai dus pe pământ ai plecat cerul, iar prin aceea că ai plecat la cer ai înălţat pământul! Tu eşti şi Dumnezeul nostru şi apoi moş­tenitor, şi celor al căror stăpân erai din veac, Le-ai slujit ca un rob cumpărat. Şi, iarăşi, pe cei al căror Stăpân în tot felul Te-ai făcut, i-ai făcut fraţi şi Te-ai folosit de ei ca de nişte membre, şi ai primit toată înrudirea, comunitatea şi relaţia ca noi, ca armonizându-ne cu Tine însuţi în tot felul şi urmându-Te prin toate să faci bogăţia ta a noastră! Şi robul păcatului să se audă Fiu al lui Dumnezeu, iar cel legat să se arate încununat. O, de câte şi ce fel de lucruri l-ai făcut datornic pe om! O, datorii care nu pot fi dezlegate de nimeni nicicând! Căci ce ai putea găsi la noi, şi care să nu-l fi pus Tu? Dacă Ţi-am înălţat un glas care aduce vreo recunoştinţă pentru cele pe care ni le-ai dat, nu e un schimb pentru cele date, ci din adaos la datoriile noastre, pentru că faptul de a gândi şi de a putea rosti acestea vine tot de la Tine. Tu însă Ţi-ai pus Ţie Însuţi această lege nouă: de fiecare dată când oferi ceva, Te mărturiseşti dator cu alte haruri celor ce îl primesc. De aceea, să nu treci cu vederea harul Tău mult lăudat, dacă a fost lăudat cu ceva şi de noi, ci să-L arăţi pe Binefăcătorul uitându-Se nu la sărăcia vo­inţei noastre, ci la bogăţia mâinii Tale. Şi în prezent să mă dezlegi, fiind Domn, de toată vina şi să-mi oferi curata simţire a blândeţii Tale şi să faci să mă ruşinez de această nespusă iubire de oameni. Iar după ce mă vei muta de aici, să mă muţi bucurându-mă şi cu nădejdi bune că voi fi scris în corul prietenilor Tăi, şi acolo să stai împreună cu cei ce ştiu cele ale Tale şi pe care I-ai cunoscut Tu Însuţi, ca şi aici cu glasul celor ce prăznuiesc şi al strigătului adăugat de noi să Te cântăm pe Tine Mântuitorul în veac împreună cu părintele Tău Cel fară început şi cu Preasfântul, Bunul şi de Viaţă făcătorul Duh. Amin.


[1] Cuvânt extras din cartea Nicolae Cabasila – Cuvântările teologice: la Iezechiel – Hristos – Fecioara Maria, Studiu introductiv şi traducere de Diac. Ioan I. Ică Jr., Deisis, Sibiu, 2010,  pp. 161 – 171

[2] Traducere după ediţia B. Pseutonkas: Nikolaou Kabasila hepta logoi nyn proton ekdidomenoi, Thessaloniki, 1976, p. 113 – 123; ed. II: Nikolaou Kabasila Logoi. Eisagoge – keimena – scholia, ekd. B. Pseutonkas, Thessaloniki, 2006, p. 124 – 134.

______________________________

foto>

http://1.bp.blogspot.com/_6WRcJM7SGZY/S-nWYwcCYDI/AAAAAAAACJU/BM45kXhSpTQ/s1600/9thSinaiAscension.jpg

http://www.antiochian.org/sites/antiochian.org/files/images/Ascension.preview.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Interviu cu PS Irineu Pop Bitriteanul pentru Radio Reintregirea, imediat dupa alegerea ca Arhiepiscop al Alba Iuliei

Viziunea misionară, socială şi pastorală a PS Irineu,

noul arhiepiscop al Alba Iuliei

Reintregirea.ro / 19 mai 2011

Într-un interviu acordat postului de Radio Reîntregirea PS Irineu şi-a exprimat viziunea Preasfinţiei Sale despre noua misiune pe care o va face în Arhiepiscopia Alba Iuliei:

„Astăzi prin milostivirea lui Dumnezeu am fost ales întâistătător pe tronul istoric şi plin de nobleţe spirituală al Alba Iuliei. Sunt la început de drum nou când poate este potrivit să-mi exprim viziunea mea despre responsabilitatea misionară, socială şi pastorală care îmi stă în faţă.

Biserica noastră este astăzi rănită de apostazie, de poluare morală, de indiferentism religios şi suntem chemaţi să punem balsamul suav pe rănile corpului ecclesial, pe rănile trupului tainic al lui Hristos, care este Biserica, definită în teologia noastră ca fiind extensiunea socială a lui Hristos Cel răstignit şi Înviat.

Această viziune aş putea s-o exprim în trei direcţii:

În primul rând voi avea grijă de catehizarea şi educaţia religioasă a poporului şi mai ales a tinerilor. Catehizarea duce la cunoaştere, cunoaşterea duce la iubire, iar iubirea duce la trăirea tainelor credinţei. În felul acesta putem fii creştini, nu numai cu numele, ci şi cu fapta, creştini practicanţi.

În al doilea rând, o importanţă specială voi da Dumnezeieştii Liturghii, şi când spun acesta mă refer la faptul că ea trebuie să fie trăită integral. Nu e suficient să fii prezent fizic la Sfânta Liturghie, ci trebuie să înţelegi cu mintea ce se petrece acolo, să simţi cu inima misterul pascal, să ne împreunăm vocile în a ne ruga şi a cânta împreună şi apoi să ne şi împărtăşim, bineînţeles după o pregătire prealabilă şi după sfânta Spovedaniei. Deci e nevoie o împărtăşire frecventă a credincioşilor. În felul acesta nu suntem doar spectatori, ci adoratori ai lui Hristos, Mielul înjunghiat pentru păcatele lumii, adoratori ai lui în Duh şi în Adevăr.

În al treilea rând, aş vrea să spun că mărturia noastră credincioasă este foarte necesară. Când zic acesta mă gândesc că mărturia putem s-o facem prin exemplul personal. Fiecare dintre noi, cleric sau mireni, trebuie să fie sare pământului şi lumina lumii şi-atunci atragi şi pe alţii la Hristos. De asemenea când zic de mărturie mă gândesc că trebuie să ne apropiem de cei rătăciţi şi neştiutori şi să-i aducem în matca Bisericii şi la Adevărul, care te face liber. Că spune Sf. Ap Iacov „cel ce va întoarce pe un păcătos de la rătăcirea căii lui i se va ierta mulţime de păcate” (Iac. 5, 20). Aceasta este viziunea mea privind responsabilitatea pastoral-misionară pe care o am la Alba Iulia în aceste timpuri de noapte etică, de criză morală. Să-mi ajute Bunul Dumnezeu să mă fac pildă credincioşilor cu cuvântul, cu fapta, cu purtarea şi cu dragostea.”

Sursa: Radio Reîntregirea, Data: 19 Mai 2011

sursa>

http://www.reintregirea.ro/index.php?cid=stire-3540

~~~+~~~

PS Irineu despre întreita datorie în Arhiepiscopia Alba Iuliei

Reintregirea.ro / 19 mai 2011

Într-un scurt interviu acordat de PS Irineu la Radio Trinitas, imediat după alegerea la Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe de Alba Iulia, Preasfinţia Sa a vorbit despre o întreită datorie în noua misiune încredinţată de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române:

„Acum la început de drum nou, de o nouă misiune, sau de responsabilitate pastoral-misionară ce mi s-a încredinţat, sunt hotărât să împlinesc acolo la Alba Iulia o întreită datorie:

În primul rând, voi acorda o atenţie deosebită slujirii pe care păstorii sufleteşti, sau preoţii, o desfăşoară. Voi căuta să-i determin a avea cât mai multă râvnă pastorală şi un dinamism entuziast în slujirea sfântă ce li s-a încredinţat. Şi mă gândesc acum la programul slujbelor religioase, care trebuie să fie foarte bogat şi intens, pentru că prin aceste slujbe se coboară ozonul harului peste turma cea cuvântătoare. Uşa bisericii să fie mereu deschisă. Şi-apoi cât îi priveşte pe păstorii sufleteşti mă gândesc şi la importanţa pastoraţiei individuale pe care ei trebuie să o desfăşoare. Să fie în căutarea oilor celor pierdute. Făcând acesta se vor valida într-adevăr ca iconomi ai tainelor lui Dumnezeu şi ca vase ale Duhului Sfânt, întrupări ale absolutului sau expresii ale veşniciei, cum îi numeşte un părinte athonit pe slujitorii consacraţi.

În al doilea rând, voi avea grijă de şcolile teologice şi de promovarea culturii, acolo la Alba Iulia. Zic şcolile teologice, pentru că aici se formează discipolii, care mâine-poimâine vor desfăşura activitatea lor în imensul câmp pastoral, filantropic, patrimonial şi social al Bisericii. Cultura nu va fi neglijată de mine, pentru că ştim că ea îşi are rădăcinile în cultul liturgic şi prin cultură se edifică, se iluminează sufletele şi cunoaşterea duce la trăire sau la practicarea credinţei, la trăirea tainelor credinţei. În acest domeniu intră şi sfintele mănăstiri şi schituri, care sunt prin excelenţă focare de spiritualitate şi cultură, oaze de primenire duhovnicească şi morală.

În al treilea rând, o atenţie deosebită voi acorda asistenţei sociale şi carităţii creştine, un lucru bine-plăcut lui Hristos, Marele Filantrop, despre care citim că trecea făcând binele, El într-adevăr umblă necunoscut prin lume şi se identifică mai ales cu cei care, cu glas sau fără glas, solicită mila şi ajutorul nostru. Dacă exercităm iubirea, Biserica este într-adevăr Hristosul extins în timp şi spaţiu sau Hristosul care vieţuieşte mai departe pe pământ.

Aceasta este viziunea mea la început de drum nou privind responsabilitatea mea personală, responsabilitatea Bisericii noastre într-o lume afectată de sărăcie morală, de secetă spirituală şi de oboseală în credinţă.

Îl rog pe Bunul Dumnezeu să îmi ajute ca să fiu într-adevăr instrumentul Său în acea zonă a României şi prin mine să îşi împlinească voia Sa, pentru ca lumea să aibă viaţă şi să o aibă din belşug.”

Sursa: Radio Reîntregirea, Data: 19 Mai 2011

sursa>

http://www.reintregirea.ro/index.php?cid=stire-3541 

foto>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/bpreasfintitul_parinte_irineu_bistriteanul_este_noul_

arhiepiscop_al_arhiepiscopiei_alba_iulieib_8457.html

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Poporul Meu, ce am făcut vouă?

“Fiecare mădular al Sfântului Tău Trup a răbdat ocară pentru noi: capul a răbdat spini; faţa scuipări; obrazul, loviri cu palme; gura, gustarea oţetului celui amestecat cu fiere; urechile, hulele cele păgâneşti; spatele, biciuiri şi mâna, trestie; întinsorile a tot trupul pe cruce, şi cuie, încheieturile şi coasta, suliţă. Cel ce ai pătimit pentru noi, şi ne-ai mântuit pe noi din patimi; Care Te-ai smerit pentru noi, prin iubirea Ta de oameni, şi ne-ai înălţat, Atotputernice Mântuitorule, miluieşte-ne pe noi” [1].

~~~+~~~

“Acestea zice Domnul către iudei: Poporul Meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe bărbatul cel ce era în pat l-am îndreptat. Poporul Meu, ce am făcut vouă? Şi cu ce mi-aţi răsplătit? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă, cu oţet; în loc ca să Mă iubiţi, pe Cruce M-aţi pironit. De acum nu voi mai răbda; chema-voi neamurile Mele, şi acelea Mă vor preaslăvi împreună cu Tatăl şi cu Duhul, şi Eu le voi dărui viaţă veşnică” [2].

~~~+~~~

“Ce pricină te-a făcut, Iuda, vânzător al Mântuitorului? Au doară te-a despărţit din ceata Apostolilor? Au doară te-a lipsit de darul tămăduirilor? Au doară cinând împreună cu ceilalţi, pe tine te-a gonit de la masă? Au doară picioarele celorlalţi le-a spălat, iar ale tale nu le-a băgat în seamă? O, de cât bine te-ai făcut uitător! Iată gândul tău cel nemulţumitor se vădeşte, iar îndelungă-răbdarea cea neasemănată şi mare mila Mântuitorului se propovăduieşte” [3].

~~~+~~~

„Astăzi a fost spânzurat pe Lemn Cel ce a spânzurat pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nouri. Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii. Cu suliţa a fost împuns Fiul Fecioarei! Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne nouă şi slăvită învierea Ta!” [4]


[1] Idiomelă, glasul al III-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul († Teoctist), EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 616

[2] Antifonul al XII-lea, glasul al VIII-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul…, p. 609

[3] Sedealna Antifonului al VI-lea, glasul al VII-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul…, p. 607

[4] Antifonul al XV-lea, glasul al VI-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul…, p. 610

__________________________

foto>

http://3.bp.blogspot.com/_VYAhHCWM31c/TF6S48A7KfI/AAAAAAAAAOE/2YVlnJ1rYOA/s640/Greek-Orthodox-Jes_1386502i.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , ,