Tinerete fara de batranete si viata fara de moarte.
Ia aminte la tine, o, tinerete, dorind a te nevoi, sa nu cumva sa treaca zilele tale in raspandire. Sa nu primesti gandurile cele rele si viclene, ca sa nu oboseasca puterea ta in razboiul vrajmasului tau. Sa ai totdeauna pe dulcele Stapan in cugetul tau, ca sa se incununeze drumul nevointei tale. Alearga iute in lupta nevointei tale, o, tinerete, caci a sosit ziua si s-a apropiat vremea cand cei ce se ostenesc se incununeaza si cei ce s-au trandavit se caiesc.
Castiga-ti fapta buna pana cand ai vreme, evlavie in ochiul tau, adevar in urechile tale, graiuri de viata in limba ta, cercetare de bolnavi in urmele tale, in inima ta chipul Domnului tau, in madularele tale isprava intregii intelepciuni, ca sa te cinstesti inaintea Ingerilor si a oamenilor. Lemnul neinsufletit se cinsteste avand chipul chipul muritorului imparat: cu cat mai vartos se va prefera sufletul ce are pe Dumnezeu intru sine, in veacul acesta si in cel ce va sa fie! Ia aminte la tine, iubite: pofta moarta este, iar trupul viu este. Drept aceea, cu de-adinsul ia aminte ca trupul tau sa nu dea viata celui mort; de ii vei da lui viata, te ucide pe tine.
O, ce amara plangere, ca mortul, dupa ce s-a facut cu viata, ucide pe cel ce ii da lui viata! Invata-te cu de-adinsul ce este pofta. Aceasta fara de trup este moarta; iar cand se va apropia pornirea poftei de trup, vie s-a facut pofta si gandirea cugeta in dulceata poftei, si se afla trupul cel viu murind intru moartea poftei. Pentru aceasta, cu de-adinsul ia aminte de mortul acesta. Intru infocarea poftei lui, adu in cugetarea ta focul cel nestins si viermele cel nesfarsit si indata se stinge infocarea madularelor; ca nu candva, molesindu-te, sa te biruiesti si sa te caiesti, si sa te apuce pe tine focul cu scarba si cainta, si sa te obisnuiesti a pacatui si caindu-te. Castiga-ti asprime din inceput spre toata pofta, ca sa nu fii biruit si sa nu te obisnuiesti a fi biruit in razboi. Caci obiceiul este a doua fire, si obisnuinta molesirii niciodata nu castiga asprime; caci totdeauna zideste si surpa, totdeauna pacatuieste si se caieste. […]
Rogu-Te, dar, pe Tine, Lumina cea adevarata, Hristoase, Nasterea binecuvantatului Parinte, Chipul Ipostasului Lui, Cel ce sezi de-a dreapta Maririi Lui, necuprinse Fiule al lui Dumnezeu, necercate Hristoase, lauda si bucuria celor ce Te doresc si Te iubesc pe Tine, bucuria si veselia celor ce Te asteapta pe Tine, viata mea, Hristoase: mantuieste-ma pe mine, pacatosul, intru Imparatia Ta, Lumina mea, Doamne. Argatul cel ce se osteneste asteapta sa isi ia platile; vai mie, ca se osteneste limba mea la cuvantare de lauda Ta, Mantuitorule, dar dupa cum am facut sa nu imi rasplatesti mie, nici dupa lucrurile mele sa Te manii asupra mea; ci mantuieste-ma pentru Darul Tau, si indura-Te spre mine, pentru milosardia Ta. Ca Tu esti binecuvantat impreuna cu cu binecuvantatul Tau Parinte si cu Duhul Tau Cel Sfant si De-Viata-Facator si Mangaietor, acum si de-a pururea si in vecii vecilor. Amin!
Adormirea Sfantului Efrem cel din Syria
„Din cuvantul sfatuitor” al Sfantului Efrem Sirul; text cules din ‘Rugaciunile Sfintilor Parinti sau Apanthisma’, Ed. Sophia – Cartea Ortodoxa, Bucuresti, 2007, pp. 344-346.
* [sus] Icoana a Sfantului Efrem (dreapta) impreuna cu Sf. Gheorghe (sus) si Sf. Ioan Damaschinul (stanga); parte a unui triptic provenind posibil din Constantinopol, sec. XIV, aflat la Manastirea Sfintei Ecaterina din Sinai.
**[jos] Fresca din Manastirea Varlaam cu Adormirea Sfantului Efrem Syrianul
sursa foto 1> http://en.wikipedia.org/wiki/Image:George_John_Ephraim_Triptychon_fragment_Sinai_14th_century.jpg
foto 1> http://picasaweb.google.com/mreynolds5000/Greece2008/photo#5212765366235763154
Theologhia 
Mario Barangea
martie 30, 2009 at 1:03 am
Chipuri de Monahi. Parintele Damian Bogdan de la Manastirea Sitaru.
Am avut fericirea de a cunoaste un om dedicat privirii blande si zambetului cald. Nevointa lui a fost aspra. Se punea pe sine mai jos decat ar intelege cineva sa se puna in numele smereniei. Smerenia nu vorbeste despre sine, e ca o marturisire pentru ca e o jertfa. Parintele Damian era o jertfa vie, care umbla girovag in jurul Manastirii pe care o re-ctitorise: Sf. Nicolae – Sitaru din Codrii Vlasiei. Era pelerinajul cu care se mandrea cel mai mult. O singura data l-am insotit si l-am ascultat vorbind. Cu Parintele nu se putea vorbi, nu pentru ca era ursuz si necomunicativ ,ci pentru ca tot ce puteam eu face era sa-l ascult. Cu atentie. Iata poate prima virtute pe care am invatat-o de la Parintele: atentia. La mine insumi cand ma rog, la ceilalti de langa mine, cand ma rog mai bine si la ceilalti fara sa ma mai numesc pe mine, atunci cand ma rog cu adevarat. Era in cuvantul lui acel gen de invatatura care seamana cu mierea de brad : rara, pretioasa. Vorba lui imi dilata plamanii, ma facea sa respir mai bine, mai pana in adanc. A fost primul om care mi-a aratat cum se respira, a fost primul om care mi-a dezvaluit ca fiecare dintre noi e dator cu o viata, intr-adevar, dar si cu un adanc constientizat pus in fata lui Dumnezeu. Respiratia nu are valoare decat pusa in acord cu rugaciunea, altfel e actul biologic fundamental. Esential, dar marginal. Si iata ca paradoxul se transforma in mod de viata. Atentia la sine aduce cu ea luminarea acestui complex aliniat paradoxului care este fiinta umana. Suntem calatori pe pamant, dar nu vedem decat varfurile picioarelor care calca pe poteca. Pe unde mergem si ce avem de remarcat in drumul nostru si insusi drumul, tóate astea ne raman o necunoscuta. Am invatat multe de la Parintele Damian dar am invatat mai ales – mult. Cantitatea vorbelor sale era depasita mereu de calitatea mangaierilor. Nu doar virtutile mi-au fost aratate, dar tot ce izvoraste din ele : linistea din spatele cuvintelor, solemnitatea retinuta, gestul ferm si privirea flexibila.Acum multe secole, Manastirea Sitaru era doar o insula in mijlocul apelor Ialomitei. In zilele noastre, a ramas tot o insula, insa apele nu mai sunt ale Ialomitei ci ale valtorii lumii moderne. Vederea zidurilor albe si a Bisericii este o invitatie pentru pelerin sa-si continuie pelerinajul, pentru rugator sa-si continuie ruga, pentru cel ce vorbeste sa taca si pentru cel ce se cauta sa se caute pana se va gasi. Parintele Damian nu intelegea abandonul, decat numai daca trata parasirea zbaterii inutile. Lectia despre ce este útil si ce ramane in veci nenecesar omului, a fost o lectie pe care Parintele Damian mi-a povestit-o fara cuvinte, doar din priviri mi-a daruit acest dar pretios al gasirii locului propriu. Imi e greu sa va explic Bucuria si Fericirea pe care le am amintindu-mi, numai, de Parintele Damian, acest duhovnic venit pe lume in anul in care incepea primul razboi mundial. Calugarit la Manastirea Balaciu din Baragan in 1946, a transpus in persoana Preacuviosiei Sale tot amarul si tóata asprimea climatului pustiului care este Baragan. Dar ceea ce a ramas am amintit chiar in prima propozitie a acestei scrieri. Amarul pamantului crapat in vremea secetelor a devenit privirea sa blanda, de o bunatate angelica, de o duiosie pe care, eu unul, nu am mai intalnit-o de atunci. Asprimea iernilor din aceasta campie salbatica (pe care pecenegii au numit-o Baragan tocmai din acest motiv) s-au transformat intr-un suras ce parea etern si cu siguranta ca este. Atunci cand blasfemia numita “comunism” si-a aratat coltii dornici de sange martiric, Manastirea Balaciu a fost inchisa si monahii transferati la Caldarusani, de unde in 1971 Parintele Damian este trimis catre misiunea pe care o avea de indeplinit in aceasta lume. Sosind la Sitaru in 1971, nu a abdicat in fata greutatilor, ci pana in 1975, cand au inceput sa vina frati noi, si-a luat ca principala responsabilitate recladirea Manastirii gasita in ruina. A facut asta ca si cum ar fi celebrat o euharistie continua, pana in momentul adormirii sale. A dus la indeplinire aceasta misiune luandu-si in serios voturile monahale. Saracia nu a fost numai cea a hainelor si a mancarii si a banilor ci, mai ales cea a purtarii in sihastrie a mantiei monahale, a postului prelungit, a neagonisirii. Ascultarea nu a insemnat la Parintele Damian numai taierea voii in fata duhovnicului sau ci si aplecarea spre ceea ce mintea spunea inimii, spre ceea ce Tatal dadea raspuns sufletului sau intrebator, spre felul in care Hristos se facea prezent in el, traind in el. Curatia nu a fost doar trairea fecioriei ci si asceza neintrerupta si dreapta socotinta neintinata de prea multa stiinta. Cu timpul, in timp, in afara timpului, Parintele Damian a construit nu doar ziduri ci si caractere. Parintii si fratii care au avut acest privilegiu, de a fi formati la Scoala Parintelui Damian de la Sitaru, vor depune marturie, daca nu in aceasta lume, atunci cu siguranta la Judecata din urma, despre felul in care Parintele judeca fara sa osandeasca si facea astfel vizibila iubirea lui Dumnezeu pentru oameni. De la un anumit moment, Parintele Damian se tranfigureaza, numai este el cel care face faptele care ii sunt atribuite. Este contributia directa a acelor ingerí care lucreaza nestingherit si la vedere prin cei care se fac slujitori pentru a avea parte de libertatea Cerului. In cate cuvinte sa pot zugravi viata Parintelui? Cate vorbe imi vor trebui sa descriu, pentru cei care nu l-au cunoscut, faptele demne de toata pomenirea, ale Parintelui ? Am scris o mie de cuvinte si as mai completa cu de o mie de ori pe atata, dar tot nu ar fi de ajuns. Fie doar ca rugaciunea lui curata sa ne insoteasca pe fiecare si binecuvantarea lui sa ne aduca in starea de a cuvanta bine despre toate ale Celui ce i-a fost Stapan si Prieten.