Decizia Sfîntului Sinod al B.O.R. cu privire la „Cazul Corneanu”: între motivaţii probabile şi consecinţe inevitabile.

Patristica, pentru Ips Nicolae Corneanu, este acea 'filosofie' care te face 'sensibil' si iti trezeste 'emotii'... o spune din experienta.

Decizia Sfîntului Sinod al B.O.R.

cu privire la „Cazul Corneanu”:

între motivaţii probabile şi consecinţe inevitabile.

de Gheorghe FEDOROVICI

Preluare de la Dl. Claudiu TARZIU

Sublinierea textului imi apartine, pentru locurile de o superbitate teologica rar intalnita.

Ca si adaos> desi articolul se refera doar la Ips Nicolae Corneanu, este de la sine inteles ca are ca destinatar si pe Ps Sofronie Drincec, care a fost chemat la Sinod sa dea explicatii pentru aceeasi vina: lepadarea si tradarea Ortodoxiei (sau intr-un cuvant apostazie (pt. primul cuvant), si erezie (pentru cel de-al doilea)).

Comunicatul Patriarhiei din 9 iulie 2008 ne povesteşte ceva despre o decizie. Am citit şi recitit textul, încercînd să văd care ar fi aceea (pentru rezumatul şi analiza evenimentelor, vezi „Indecizia Sfîntului Sinod”„eretic cu suspendare”! de Răzvan Codrescu, material postat în 9 iulie 2008 pe blogul domniei sale). Nu am găsit-o, afară de faptul că textul dezaprobă gesturi de tipul celui comis de Mitropolitul Corneanu pe care le ameninţă cu sancţiuni severe (caterisire pentru clerici şi oprire de la împărtăşanie pentru laici). Cu alte cuvinte, Mitropolitul Banatului a primit verdictul de …

Nu văd cum ar fi putut hotărî Sinodul un lucru hotărît deja, cum ar fi interdicţia de împărtăşire a ortodocşilor la sau împreună cu heterodocşii sau a concelebrării clericilor ortodocşi cu cei heterodocşi (pentru acest aspect precum şi în legătură cu sensul declaraţiei date de Mitropolitul Corneanu la sfîrşitul şedinţei, vezi articolul lui Răzvan Ionescu, „Adio dar rămîn cu tine”, Gazeta de Transilvania, nr. 5459, 12 iulie 2008). Cel mult, Sinodul a amintit nişte puncte importante ale învăţăturii ortodoxe. Dar dacă a trebuit să le amintească unor episcopi, memoria unora şi onestitatea celorlalţi trezesc serioase motive de îngrijorare.

Aş fi vrut să mă pot bucura la aflarea acestei veşti. Aş fi vrut să pot spune, „Sinodul a acţionat cu trezvie şi cu dragoste”. Mă împiedică însă semnele vremurilor. Mi-e greu să cred că decizia Sinodului a fost luată în numele iubirii creştine, din pogorămînt, chiar dacă aşa vrea să pară. Mi-e greu să nu observ că decizia este în acord cu sprijinul acordat de elita noastră Mitropolitului Corneanu – o elită alcătuită din gnostici, agnostici şi atei. Vedem încă o dată adeverite cuvintele lui Hristos, „nimeni nu poate să slujească la doi domni” (Matei 6, 24). Aş vrea să pot crede că Sinodul îi mai slujeşte încă lui Hristos. Dar atunci, cum se face că, cu excepţia ÎPS Bartolomeu Anania, Sinodul a acţionat exact în spiritul celor străini de Hristos sau vrăjmaşi ai Lui?
PF Daniel spune în cuvîntul de deschidere a lucrărilor şedinţei sinodului că, „printr-un dialog teologic sincer si profund, pot fi redefinite dogmele care separă Biserica Romano-Catolică de cea Ortodoxă.” În ciuda unei formulări cam ambigui, se poate vedea că sînt indicate dogmele care-i separă pe catolici de noi şi nu dogmele în genere. Cu alte cuvinte, că ei sunt cei separaţi. Problema rămîne însă: căci dacă într-adevăr asta a vrut Patriarhul să spună, atunci nu văd cum pot fi „redefinite” nişte dogme care au produs separare. Dacă separarea este rezultatul ereziei, atunci dogmele ereticilor nu pot fi în nici un caz „redefinite”, de vreme ce nu este vorba de dogme, ci de erezii. Doreşte oare Patriarhul Daniel să redefinească nişte… erezii?

La fel de grav mi se pare şi pasajul imediat următor, prin care se recomandă ortodocşilor, fără nici o ambiguitate de această dată, să se reţină de la întrebuinţarea cu „uşurinţă şi patimă” a termenilor erezie, eretic, apostazie. Iniţial este vizat doar modul în care aceşti termeni sînt folosiţi; numai că spre finalul pasajului se sugerează printr-un abil sofism arhieresc că oricine foloseşte termenii respectivi desparte „dreapta credinţă de iubirea creştină smerită”. Apoi ne sînt amintite cîteva pasaje pilduitoare din Noul Testament (Efeseni 4, 15 şi Galateni 5, 6). Selecţia pasajelor indică preferinţa patriarhului pentru gesturi care exprimă „iubirea creştină smerită”; din acest motiv, gestul iubitor şi mai ales smerit al mitropolitului Banatului nu avea cum să fie sancţionat. Există însă şi alte pasaje în Scriptură unde ereticii sînt numiţi cîini (Filipeni 3, 2; Apocalipsa 22, 15) şi antihrişti (1 Ioan 2, 18-19); aceasta pentru că pentru apostoli, o iubire nu este destul să fie smerită şi nici nu poate să fie smerită dacă nu este în primul rînd creştină. Acest sens al iubirii, oarecum suspendat în cuvîntul Patriarhului, face ca în capitolul 3 al primei sale Epistole, Sf. Ap. şi Ev. Ioan să vorbească despre iubirea cu care sîntem datori doar fraţilor, adică fiilor lui Dumnezeu pe care-i opune fiilor diavolului (1 Ioan 3, 10). Trebuie să ne iubim aproapele pînă acolo încît să ne dăm şi viaţa pentru el, dar trebuie să ne iubim fratele, adică pe mădularul Trupului, pînă acolo încît să tăiem din Trup mădularul stricat (Matei 5, 29-30; Ioan 15, 1-6). Dar dacă nu iubim Trupul, nu vom putea iubi nici mădularele Trupului şi cu atît mai puţin pe „aproapele” Trupului. Pe Mitropolitul Corneanu nu-l mai putem iubi ca frate, ci ca pe un aproape, ca pe unul care, chiar dacă a împărţit hainele Trupului şi a aruncat sorţi, „nu ştie ce face” (Luca 23, 34).

De altfel, nici unul din sfinţii autori ai Scripturii nu întrebuinţează un limbaj atît de sever precum Apostolul iubirii cînd este vorba de eretici. Nu vreau să spun că Mitropolitul Corneanu ar fi un fiu al diavolului (asta o ştie numai el şi Dumnezeu), ci doar că Scriptura este departe de a propovădui în mod nediferenţiat „iubirea creştină smerită” şi cu atît mai puţin în cazuri în care dreapta credinţă este ameninţată, indiferent că este vorba de gesturi de o agresivitate evidentă precum cel al mitropolitului Banatului, sau de efortul subtil precum cel ţesut de elită de ani buni de zile. Un efort mai puţin vizibil dar cu roade tot mai vizibile – precum acest cuvînt de deschidere al patriarhului. În articolul „Cine se teme de Patriarhul Daniel” (Dilema Veche, nr. 229, 3 iulie 2008), Andrei Pleşu îi amintea PF Daniel de un proiect comun şi, bănuiesc, pe termen lung. Biserica Ortodoxă Română începe într-adevăr să se înnoiască, dar într-un mod îngrijorător, într-unul în care trăsăturile ei tradiţionale (în sensul etimologic al termenului) încep să se atenueze.

Dacă este adevărat că Preafericitul Daniel a ţinut cont în decizia sa (de a nu lua nici o decizie) de ajutorul pe care l-a primit la începutul carierei din partea Mitropolitului Corneanu, înseamnă că pocăinţa Mitropolitului Corneanu, reală sau inventată, publică sau privată, nu a jucat nici un rol. Înseamnă că mecanismul care a funcţionat aici este acelaşi care asigură eficienţa şi longevitatea grupurilor de interese unde indivizii îşi sunt obligaţi unii altora în virtutea unor favoruri-datorii cu scadenţă lungă, în virtutea principiului quid pro quo. Scenariul aminteşte de episodul fanariot, cînd domnitorii greci care ajungeau pe tronurile Ţărilor româneşti erau deja datori vînduţi celor care i-au ajutat să obţină tronul.

Oamenii patriarhului nu obosesc să amintească modul favorabil în care acesta era privit în tinereţe de părintele Stăniloae şi de părintele Cleopa (găsim un astfel de locus classicus în articolul lui Andrei Pleşu menţionat mai sus). Dar poate fi considerată aprecierea reală acordată de aceşti stîlpi ai Ortodoxiei tînărului teolog de atunci un cec în alb, un credit acordat necondiţionat şi nelimitat? Ar putea crede cineva că astăzi, în lumina aşa-zisei decizii sinodale şi a cuvîntului de deschidere rostit de PF Daniel, părintele Stăniloae şi părintele Cleopa şi-ar fi păstrat sprijinul acordat, în condiţiile în care ceilalţi stîlpi rămaşi în viaţă, precum părintele Arsenie Papacioc şi părintele Iustin Pârvu, şi-au exprimat public dezaprobarea şi îngrijorarea faţă de atitudinea şovăitoare a Sinodului şi implicit a Patriarhului?

În definitiv, problema nu este dacă Corneanu este păcătos, ci dacă este eretic. Dacă Mitropolitul Banatului ar fi doar un păcătos aşa cum suntem cu toţii, chestiunea nu trebuia să privească pe nimeni din Biserică, ci făcea doar rating în mass media. Ca orice creştin, ÎPS Corneanu putea fi iertat la scaunul de spovedanie pentru desfrînare, hoţie, minciună, delaţiune în măsura, fireşte, în care şi-ar fi recunoscut şi regretat păcatul. În timp ce păcatul este individual, erezia atacă comunitatea de credinţă. Cu alte cuvinte, spre deosebire de erezie, păcatul nu pune în pericol adevărul de credinţă, ci doar mîntuirea personală. În schimb, de vreme ce s-a rupt de Biserică, ereticul nu mai poate primi iertarea fără de care nimeni nu se poate mîntui, chiar dacă ar trăi pentru tot restul vieţii la un nivel moral ireproşabil. Ereticul este un fel de sinucigaş spiritual: sinucigaşul trupesc nu mai poate fi mîntuit fiindcă şi-a anulat, o dată cu moartea fizică, posibilitatea de a învia duhovniceşte prin dobîndirea iertării. Ereticul, deşi mort duhovniceşte, mai are posibilitatea (teoretică) de a se întoarce în Biserică şi de a cere iertarea: chiar şi erezia poate fi iertată în măsura în care este recunoscută şi lepădată. Întrebarea este: ce a iertat Sinodul, de vreme ce Corneanu se simte nevinovat? Tocmai pentru că, în cazul lui Corneanu cel puţin, Sinodul nu a iertat nimic, ci a trecut totul cu vederea, Sinodul a sfîrşit prin a-i refuza lui Corneanu şansa unei pocăinţe autentice prin care acesta să poată reveni în Biserică. Prin felul în care a abordat întreaga situaţie, Sinodul s-a arătat lipsit nu doar de trezvie, ci şi de dragoste. Căci în urma acestei „decizii,” Mitropolitul Corneanu nu se mai află nici în Biserică, nici în afara ei, ci undeva în acel limbus infantium despre care teologii catolici spun că este locul veşnic al pruncilor avortaţi şi al copiilor nebotezaţi.

În concluzie, soluţia Sinodului a făcut mai mult rău decît bine. Departe de a-şi recunoaşte vreo greşeală, Corneanu consideră că gestul său, absolut firesc în ce-l priveşte, este doar interpretat de unii ca fiind necanonic. Chiar dacă aceşti „unii” reprezintă sinodul B.O.R., lui Corneanu nu i se pare relevant, ceea ce demonstrează două lucruri:

1. Corneanu nu mai recunoaşte de drept şi de fapt autoritatea Sfîntului Sinod al B.O.R.;
2. În măsura în care Sfîntul Sinod va continua să tolereze nesimţirea teologică a Mitropolitului Banatului, vrînd-nevrînd va deveni complicele unei abateri grave din punct de vedere dogmatic şi canonic. Indiferent de raţiunile acestei complicităţi – care pot varia de la interese personale la pură delăsare -, ierarhia va fi în acest caz direct responsabilă de prelungirea propriei confuzii la nivelul întregii Biserici şi, prin aceasta, de producerea unor viitoare tensiuni interconfesionale.

sursa> http://www.rostonline.org/blog/claudiu/2008/07/criza-din-biserica-se-acutizeaza.html#links

foto> http://www.librariasophia.ro/cartea-carte/1601-patristica,-filosofia-care-mangaie-corneanu,-nicolae,-ips.html

 

Ips. Nicolae Corneanu si Ps. Sofronie Drincec sunt iertati de catre Sinod. Ips Bartolomeu se dovedeste a fi un nou Marcu Evghenicul.

Ips Bartolomeu Anania evghenicul

Ips. Nicolae Corneanu si Ps. Sofronie Drincec

sunt iertati de catre Sinod.

Ips Bartolomeu se dovedeste a fi un nou Marcu Evghenicul.

ca si motto:

‘Daca Bartolomeu Evghenicul n-a semnat,

atunci n-ati facut nimic….’

„În şedinţa de lucru, din zilele de 8-9 iulie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a luat în discuţie împărtăşirea Înaltpreasfinţitului Părinte Nicolae, Mitropolitul Banatului, la o Liturghie greco-catolică şi concelebrarea Preasfinţitului Părinte Sofronie, Episcopul Oradiei, cu un ierarh greco-catolic la slujba de sfinţire a Aghiazmei Mari.
Sfântul Sinod a dezaprobat gesturile necanonice ale celor doi ierarhi, care au produs tulburare în Biserică. Apoi, Sfântul Sinod a luat act de regretul şi pocăinţa acestora, pe care le-a primit ca prim semn de îndreptare.
În legătură cu comportamentul sacramental şi liturgic al ierarhilor, preoţilor, diaconilor, monahilor, monahiilor şi credincioşilor mireni ai Bisericii Ortodoxe Române în relaţie cu alte culte, pe temeiul Sfintelor Canoane şi al învăţăturii de credinţă ortodoxă, Sfântul Sinod a hotărât că nu este îngăduit niciunui ierarh, preot, diacon, monah, monahie sau credincios mirean din Biserica Ortodoxă Română să se împărtăşească euharistic în altă Biserică creştină. De asemenea, nu este îngăduit niciunui cleric ortodox să concelebreze Sfintele Taine şi Ierurgii cu slujitori ai altor culte.
Cei ce nu se supun acestei hotărâri pierd comuniunea cu Biserica Ortodoxă şi, în consecinţă, vor suporta sancţiuni canonice corespunzătoare stării pe care o ocupă în Biserică: depunerea din treaptă sau caterisirea, în cazul clericilor, şi oprirea de la împărtăşanie a credincioşilor mireni.”

BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

Desi se prefigura de ceva timp decizia Sfantului Sinod, prin faptul ca problema celor doi ierarhi a fost lasata in penumbra in toate deciziile sinodale (prima reactie a Patriarhiei la aceasta problema, deciziile Sinodului permanent, apoi ale Sinodului mare), apoi prin faptul ca Ips. Nicolae  este numit presedinte al comisiei pentru dialog inter-religios din cadrul Sinodului, in virtutea functiei de mitropolit pe care inca o detinea (vezi comunicatul AICI); decizia de azi (9 iulie 2008) a Sinodului Mare nu a adus nimic nou  pentru cei ce sunt atenti la aceste detalii informationale. Chiar cu o zi inainte vorbeam cu cineva despre situatia creata, si ii spuneam ca de fapt va fi o cacealma sinodala, treaba fiind rezolvata in cel mai pur stil romanesc, al ‘spalarii pe maini’ de cele intamplate.

De asemenea, nu pot sa nu remarc faptul ca de ceva timp incoace, deciziile sinodale sunt date mai mult pentru gura presei, pentru a nu sifona imaginea Bisericii, ci a o prezenta intr-o aliura comerciala, prospera si cinstita. Este un subiect la care doream sa scriu mai mult intr-o postare aparte, referindu-ma la faptul ca toata presa (scrisa si digitala) e axata numai pe politichia mioritica, si nu mai gasesc niciun alt subiect ‘tare’ in ceea ce priveste planul bisericesc. Astfel ca, orice decizie minora politica, afecteaza societatea de la cea mai mica persoana la cea mai mare, pe cand o decizie sinodala, fie ea dintre cele mai importante, nu aduce nimic nou, sau nu are vreun efect major in viata sociala a crestinilor ortodocsi. Consider ca acest lucru se datoreaza faptului ca curajul marturisirii si apararii dreptei credinte in duh apostolicesc, este inlocuit de nenumarte dialoguri si comisii.

Chiar am participat la o piesa de teatru (printre putinele) superba, intitulata „Oratorii pisicilor turbate”. Subiectul central al piesei privea situatia politicului din tara noastra, cand discursurile epocale ce tasneau din dorinta patriota de iubire de popor si tara, care erau de nestavilit, fulgeratoare si antologice, erau inlocuite cu… dezbateri, comisii si para-comisii. Atitudinea patriarhala si voievodala (ce caracterizeaza pe romanul legat de traditia bimilenara dreptslavitoare) disparea treptat, fiind inlocuita  cu cea a omului ‘la patru ace’, diplomat (de la Titulescu incoace), respectat, dispus sa-ti ofere totul pentru a incheia afacerea secolului, inlantuind nesfarsite comisii si departamente, pentru ca profitul este noul lui crez. Solutionarea problemei este de acum sortita comisiilor si dezbaterilor, voturilor si legilor demo-cratice.

Citeam, de asemenea, reactia mult laudata a celor ‘48 de asociatii, 90 de manastiri si schituri, 11 parohii si mii de mireni’ cu privire la cazul celor doi ierarhi, pentru a fi caterisiti la sinod. Este laudabila actiunea, insa eu cred ca a fost pripita. Cu alte cuvinte, acum ar trebui sa vedem reactia acestor oameni; acum sa vezi manastirile care marturisesc pe Hristos si zic ca nu accepta un astfel de mitropolit si astfel de episcop si ca intrerup comuniunea, acum sa vezi asociatiile respective (care pentru prima data se aduna intr-un numar atat de mare) ca continua actiunea de informare publica si de luare de pozitie cu privire la decizia sinodala si ca fac presiuni pentru indreptarea situatiei create de cei doi ierarhi. Acum sa vezi miile de mireni ca se aduna la Patriarhie si zic cu cuvinte vechi-testamentare pentru pacate nou-testamentare „sa starpesti [Israele] raul din mijlocul tau si toti Israelitii vor auzi si se vor teme.” (Deut, 21, 21).  … insa e utopie, utopie, utopie.

Camasa lui Hristos

M-au frapat doua lucruri, de fapt trei la acest sinod. Acestea sunt lucruri ce ma uimesc de-a dreptu’  si ma fac sa-mi pun indoieli asupra celor ce fac parte din acest sinod.

Primul dintre ele este faptul ca cei doi ierarhi nu au primit nici macar cea mai mica pedeapsa, ci doar o mustrare scrisa. Eu nu am mai vazut niciodata  un pogaramant care sa nu aiba cu sine nici cea mai mica urma de pedeapsa. Insasi Sinodul spune ca sunt ‘necanonice’ faptele celor doi ierarhi, si inca ce fapte. Astfel ca orice iertare trebuie insotita cu o mica pedeapsa. Daca e sa mai punem la socoteala faptul ca Ips Nicolae mai intai a mintit in legatura cu fapta impartasirii, spunand ca nu a facut acest gest, apoi a schimbat-o,  spunand ca a facut-o din emotie si din respect fata de catolicii, ca mai apoi sinodul sa ne spuna ca au facut ‘pocainta spre indreptare’ – ceea ce in spatiul public nici nu s-a auzit de asa ceva sa fii facut cei doi (macar ca ar fi dat semne de regrete pentru cele savarsite de ei), iar cat priveste pocainta publica de dupa aceasta decizie, nici nu mai vorbim… (UPDATE – vezi reactia Ips Nicolae dupa sedinta Sfantului Sinod AICI) Eu personal am cerut caterisirea celor doi ierarhi, insa stiind felul de solutionare a problemelor de catre Sinod, ma gandeam macar la o pensionare pentru Ips Nicolae si o retragere de buna voie din partea Ps Sofronie, insa la noi romanii ‘mantuirea este gratis’.

Al doilea aspect este de-a dreptul strigator la cer, prin faptul ca din cei 48 de ierarhi, doar unul, Ips Bartolomeu, a cerut caterisirea celor doi ierarhi, restul s-au spalat pe maini. Exact ca si odinoara Sfantul Marcu Evghenicul, Ips Bartolomeu isi dovedeste taria duhovniceasca, mergand drept inainte, nu pe laturi (in stil romanesc), marturisind cu toate consecintele, inlaturarea raului din sanul Bisericii si al Sinodului. Nu a tinut cont de ‘varsta, barba si rasa’ celor ce erau pe drept cuvant vinovati, nu a facut partinire ticaloasa, ci a incercat sa faca dreptatea hristica. Insa vorba romanului, dramatica si reala in acelasi timp:  ‘n-ai cu cine dom’le, nu ai cu cine…’ A preferat o comuniune sincera si curata in Sinod, decat una falsa, de ochii lumii, plina de tradarea lui Hristos. Oare el a fost singurul ierarh care a plecat urechea la tulburarea facuta in Biserica de catre cei doi ierarhi? Tulburare care negresit va  produce si mai multa sminteala, prin simpla iertare a celor doi. Eu insa nu am sa renunt usor, si voi nadajdui ca Dumnezeu nu va lasa neindreptate aceste lucruri. Astfel, parafrazand cuvintele papei Eugenie, care a realizat miseleste unirea de la Ferrara-Florenta din 1437-1439, care auzind ca Sfantul Marcu Evghenicul nu a semnat actul de unire, ci s-a opus ferm, a zis ca de fapt astfel nu a realizat nimic; voi spune si eu sinodului ca „daca Bartolomeu Evghenicul n-a semnat, atunci n-ati facut nimic….”

Cea de-a treia chestiune este legata de nesfarsita abstractizare a canoanelor, obiectivare lor. Astfel ca ceea ce trebuia aplicat aici, in cazul celor doi ierarhi, este lasat de izbeliste pentru viitorii infaptuitori, care la randul lor vor primi iertare si mustrare in scris… Sinodul, prin comisia lui canonica si de disciplina, nu a putut sa  spuna decat adevarul ca faptele celor doi ierarhi sunt necanonice si a spus la final de comunicat ca cei ce vor primi comuniunea dubla (de la ortodocsi si catolici sau greco-catolici) sa fie pusi spre pedepsire, conform canoanelor. Astfel ca ei nu isi mai aduc de vorba batraneasca, care spune ca „pestele de la cap se-npute”. Oare acum sinodul il va opri pe Dl. Cristian Badilita de la impartasanie, pentru faptul ca din copilarie se impartaseste la catolici, ortodox fiind, si se lauda cu asta? Oare acum nu ar fi trebuit, macar pentru asta, pedepsit Ips Nicolae, care afirma ca el a impartasit oameni de alta credinta fara niciun fel de problema, chiar a incurajat lucrul acesta. Au nu e acesta un paradox ticalos in comunicatul sinodului? Care-i pana la urma vinovatul?… iar daca l-am gasit, si stim cine e, atunci de ce nu-l pedepsim? de ce nu indreptam ce trebuie indreptat?

Eu cred ca e acelasi lucru ca atunci cand, un om flamand si sarac fura o paine pentru a-si astampara foamea,  este dus la inchisoare, punandu-i-se toate legile in cap, pe cand oligarhii plini de putere, cand sunt prinsi, musamalizeaza totul. Asa si aici, canoanele sunt pentru cei mici, pentru ‘norod’. Nu de aceea noul partiarh al nostru a imprumutat formula, foarte fancy de altfel, de „sanctitatea sa” – dupa modelul catolic. Astfel ca putem sa-l  beatificam inca din viata, precum fac catolicii cu ‘sfantul lor parinte’, care e papa – macar aceia stiu de ce ii spun ‘sanctitate’. Sa inteleg ca si ierarhii au imunitate la canoane, precum politicienii la legi, doar din considerentul ca, primind un rang superior, este deodata mantuit,sau s-a sfintit peste noapte? Noi romanii insa am invatat ca functia nu te mantuieste, cel mult te sfinteste, daca sti sa o sfintesti.

Despre relatiile viitoare pan-ortodoxe mi-e si frica sa mai vorbesc. Cu toate acestea, cred ca Athos-ul, daca va avea o atitudine ferma (chiar si in privinta retragerii comuniunii cu Ips Nicolae), va incerca sa faca presiune pentru retragerea Ips Nicole din functie. Nu mai are rost sa fac o analiza a relatiilor cu rusii si grecii,  deoarece postarea aceasta prinde proportii prea mari.

Cum am spus inca de la inceputul acestei crize bisericesti, ca nu imi voi lua o pozitie decat dupa ce Sinodul o va da, sperand ca aceasta sa fie suficienta pentru ca aceasta tradare a Ortodoxiei sa nu fie trecuta cu vederea, iata-ma acum in postura de crestin care duce lupta in continuare, pana la final, cand altii deja au obosit ducand-o, sperand ca si Ips Bartolomeu nu va renunta ca aceasta nedreptate sa nu fie pedepsita precum se cuvine; caci se cuvine a fi pedepsita!

Inca si acum ma gandesc, la fel cum ma gandeam la prima postare de dupa fapta facuta de Ips Nicolae, ca totul a inceput prin reactia greco-catolicilor de a considera gestul ierarhului tradator drept o minune. Iarasi, nu pot uita ca tot evenimentul savarsit era trecut in doar patru randuri ‘obisnuite’ pe site-ul Mitropoliei Banatului, astfel ca… ori acum, ori niciodata, acest gest aduce cu sine marturia unora, lepadarea altora; dovedirea unora, aratarea necredintei altora…

dan.camen.

foto> http://dorubrudascu.blogspot.com/2008/03/la-desprirea-de-un-adevrat-printe-i_24.html