Lacrimile Iordanului în repejuni întoarse

Lacrimile Iordanului în repejuni întoarse

Mărginit de mâna omenească a Botezătorului precum era Iona cuprins în chitul mării, Hristos Se botează în repejunile Iordanului! Acel chit era mormântul pe care şi botezul lui Ioan avea să-l prefigureze întru Hristos, când va primi pentru neamul omenesc, trei ani mai târziu, jertfire de Sine şi moarte pe Cruce şi pogorâre la Iad şi înviere. “Cu Mine împreună de se va pogorâ cineva, şi împreună se va îngropa prin Botez, cu Mine se va desfăta, întru slavă şi întru înviere; Hristos acum vesteşte, pre carele cu credinţă să-L întâmpinăm”[1]. În acest mormânt al omenirii Hristos Se botează ca să-l umple de înviere.

E acea smerenie mormântală, ca o închipuire de-a pururi a morţii, dar şi tainică, pe care Domnul a arătat-o în Botez. E goliciunea dezbrăcării de slavă şi îmbrăcarea în azuriul iertării şi al milostivirii. În acest nobil albastru înveşmântează Domnul iarăşi firea noastră, adăugându-i purpurei împărăteşti a trupului întocmit din sângele şi trupul Fecioarei, diadema şi pecetea împărătească a Duhului: “În haină roşie împărătească, din sângele fecioresc Doamne îmbrăcându-Te cu Trupul, la curgerile apei vii gol, ca să îmbraci a mea goliciune”[2]. Gol vine la Botez Mântuitorul, arătând prin aceasta goliciunea de slavă a chipului fără de asemănare. Cu apa iertării acoperă Domnul goliciunea noastră. Îmbrăcându-Se, El ne îmbracă: “Iată luminarea noastră, scăparea şi mântuirea, de voie vine mai înainte la Iordan gol arătat, Cel ce Se îmbracă cu apele ca şi cu un veşmânt, îmbrăcând goliciunea tuturor, ceea ce se golise prin sfatul împotrivnicului şarpe”[3].

A luat chip de rob, deşertându-Se, ca robul să primească izvoarele vii ale vieţii de la Izvorul Vieţii; El “S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om” (Filip. 2, 7). Chipul cel asemenea Tatălui din om nu putea rămâne chip de rob. Străine de auzire sunt cuvintele acestea ca cel ce era dintâi fiu (omul) să rămână pe vecie, din cauza păcătuirii, rob. Cu mâini dumnezeieşti a fost întocmit chipul acestuia la facere, ca prin mâna zidirii să fie apoi botezat Cel ce va repune întru asemănare deplină chipul fiului cu Tatăl: “Cel ce Te-ai împărtăşit cu trupul meu, ca să-mi dai mie Dumnezeirea Ta, că chipul Părintelui Tău neschimbat fiind, încapi sub mâinile zidirii Tale Mântuitorule, fără de păcat om arătându-Te, cu Cel asemenea, curăţind Cuvinte pre cel asemenea”[4].

Sluga Domnului, Ioan, sfeşnic se face, ca să lumineze lumii pe soarele dreptăţii. Apa n-a putut stinge Focul dumnezeierii în Iordan şi nici adâncurile ei nu L-au putut înghiţi, ci L-a vădit lumii ţinându-L pe deasupra ei, arătându-L şi adeverindu-L ca Fiu al Tatălui prea iubit, odată cu Treimea: “Ceea ce ţine apa cea neţinută şi mai presus în văzduh, înţelepciunea lui Dumnezeu, care opreşte adâncurile şi mările înfrânează, vine la Iordan, şi Botez ia din mâinile slugii”[5]. Cu picătura aceasta de apă, precum o lacrimă ce cade, a închipuit Domnul botezul pocăinţei şi al harului ce va să vină, căci roua Duhului rourează, precum pe cei trei tineri în cuptorul cu văpaie din Vavilon, curăţind inimile în taină şi dând pace: “Cela ce eşti plin de ape de taină, ca un Izvor al păcii, Însuţi Doamne la râu ai venit, de la o picătură mică cerând să Te botezi, Cel ce Unul eşti fără de păcat”[6].

Păcatul scălda oarecând, pe timpul lui Noe, faţa lumii şi omenirea se îneca în el, iar Domnul revărsând peste tot ape, în repejuni l-a înecat şi a preschimbat faţa pământului. La Botez însă Hristos a căutat “să împlinească toată dreptatea” (Mt. 3, 15), fiind fără de păcat, astfel Iordanul şi-a întors apele şi în repejuni Iisus a fost botezat: “Înnecat-ai oarecând păcatul pe vremea lui Noe, deschizând jgheaburile cereşti cu cuvântul. Şi cum va suferi Iordanul văzându-Te? Că iată curgerea îşi întoarce, cunoscându-Te pre Tine toată făptura şi eu strig Ţie: Bine eşti cuvântat Cel ce Te-ai arătat, Dumnezeul nostru slavă Ţie!”[7]. Trupul Său n-a fost nălucă, ci fire umană enipostaziată, asumată şi pe deplin curată: “Ca un om după fire, iară nu după nălucire, ai venit în mijlocul tuturor, cerând Botez, Însuţi fiind din fire nevinovat, că ai venit să îngropi vinovăţiile oamenilor, în ape botezându-Te”[8].

Cerul Îi este Lui scaun, iar pământul aşternut picioarelor Sale. Mai mult decât aceasta, întru smerenia Sa, El S-a îngropat în apă, coborând grumajii în taină ca să ridice firea noastră: “Ca să se plinească bunăvoinţa Tatălui, am venit pre pământ, îmbrăcându-Mă în sărăcie. Cerul Îmi este Mie scaun şi pământul aşternut, şi ţie grumajii îmi plec, că la aceasta am venit, botează-mă pre Mine, şi întru Mine se vor curăţi greşalele oamenilor”[9]. Închipuind Iordanul, aşa şi firea noastră să se îmbrace în Hristos, întorcându-se de la păcate: “Când Te-a văzut pre Tine apa Iordanului Doamne, s-a întors, şi firea noastră cea spurcată de multe patimi, la Ceruri s-a întors, închinându-se Ţie”[10]. Din adâncul pământului Iordanul primeşte pe Domnul pentru Botez şi, întorcându-se, parcă vrea să se suie la Ceruri.

Lacrimile Iordanului în repejuni întoarse: Epifania Domnului vădeşte starea umană asumată şi transfigurată.

dan.camen.

____________________

---

[1] Slujba Pavecerniţei, Canonul – peasna a 7-a, în Slujba Înainteprăznuirii Botezului Domnului – Mineiul lunei lui Ianuarie, Ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1909, p.73

[2] Slujba Utreniei, Canonul – cântarea 1, glas VI, p. 75

[3] Slujba Vecerniei, stihire la Stihoavnă, glas VIII, pp. 70-71

[4] Slujba Pavecerniţei, Canonul – peasna a 4-a, p. 72

[5] Slujba Pavecerniţei, Canonul – peasna a 5-a, pp. 72-73

[6] Slujba Utreniei, Canonul – cântarea a 6-a, glas VI, p. 81

[7] Stihiră la Laude, glas VI, p. 89

[8] Slujba Pavecerniţei, Canonul – peasna a 9-a, p. 74

[9] Slava de la Laude, glas VI, p. 89

[10] Slujba Utreniei, Canonul – cântarea a 4-a, glas VI, p. 78

____________________

foto>

http://www.touregypt.net/featurestories/cart19.jpg