Schimbarea la Faţă> Opt sunt cei şase

Opt sunt cei şase

“După cea de-a şasea zi, a luat Iisus pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi S-a dus cu aceştia pe un munte înalt în singurătate, în pustie, şi S-a schimbat la Faţă înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele”. (Mt. 17, 1-2)

“Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu. Iar după cuvintele acestea, ca la opt zile, luând cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage şi pe când Se ruga El, s-a făcut chipul feţei Lui altul şi îmbrăcămintea Lui albă, strălucind”. (Lc. 9, 27-29)

~~~+~~~

Sf. Grigorie Palama

“[…] Cum concordă cele două Evanghelii după Luca şi Matei, când unul zice clar că s-au scurs opt zile între făgăduinţă şi descoperire, iar celălalt spune că a fost această arătare în munte după cea de-a şasea zi? Luaţi aminte şi înţelegeţi: erau de opt zile petrecând pe munte, dar de arătat S-a arătat în cea de-a şasea zi. Aceştia trei: Petru, Iacov şi Ioan, care s-au urcat pe munte împreună cu Iisus, au văzut acolo împreună cu El pe Moise şi cu Ilie, astfel încât erau cu totul, împreună cu aceştia, şase. Dar împreună cu Domnul, pururea nevăzut, erau dimpreună şi Tatăl şi Duhul Sfânt, Unul mărturisind prin însuşi glasul Lui că El este Fiul Lui cel iubit, iar Celălalt, prin norul cel luminos a strălucit împreună [cu glasul], arătându-Se pe Sine şi pe Tatăl de aceeaşi fiinţă cu Fiul şi de o unime cu privire la lumină, căci este bogăţia Acestora firea şi o singură izbucnire a strălucirii. Astfel opt sunt cei şase. Aşadar, aşa precum nu este niciun dezacord între şase şi opt, la fel nici cei doi evanghelişti nu se contrazic, unul zicând că după şase zile, iar Luca punând că au trecut după aceste cuvinte ca la opt zile. Iar nouă ni se pare cum că sunt ca nişte tipuri, prin aceste două ziceri aduse împreună de pe munte, ascuns rostite şi, totodată, lămurit.

Însă cineva ar putea urma astfel văzând cât de frumos se aseamănă între ele cele două dumnezeieşti propovăduiri, chiar şi după literă. Căci Luca a zis “opt zile”, fără a se deosebi întru nimic de cel ce a zis “după şase zile”, punând la socoteală şi ziua în care a grăit cuvintele acelea şi ziua în care Domnul S-a Schimbat la Faţă. Pe acestea şi Matei le-a dat spre cugetare celor care în mod obişnuit văd pentru aceasta şi adăugirea “după”, care arată posterioritatea, acesta a grăit-o, iar celălalt a lăsat-o: căci nu a zis “după opt zile”, precum a zis acela “după şase zile”, ci “au trecut ca la opt zile”. Astfel, nu se află vreo contradicţie în cugetul desfăşurării faptelor la cei doi evanghelişti […]”. [1]

---

[1] Fragment extras din Cuvântul Sf. Grigorie Palama la Praznicul Împărătesc al Schimbării la Faţă a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos în Sfântul Grigorie Palama – Omilii, vol. II, trad. din lb. greacă de Parascheva Grigoriu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, pp.181-183. Versetele scripturistice redate mai sus sunt preluate, de asemenea, din cuvantul citat.

______________________________

foto>

http://www.artbible.net/3JC/-Mat-17,01_The_La_Transfiguration/13%20EV%20DE%20KERAN%20ARMENIE%20TRANSFIGURATIO.jpg

http://www.artbible.net/3JC/-Mat-17,01_The_La_Transfiguration/13%20ICONE%20ARMENIENNE%20TRANFIGURATION.jpg

 

Predică la Rugăciunea Arhierească a lui Iisus Hristos de Ieromonah Grigorie Sandu

Predică despre Rugăciunea Arhierească a lui Iisus [1]

Ieromonah Grigorie Sandu

“Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, 

singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3)

Într-o rugăciune pe care o citeşte în taină la Sfânta Liturghie,  preotul se adresează Mântuitorului cu următoarele cuvinte: “Şi arhiereu al nostru Te-ai făcut”. Arhiereul este preotul suprem, supremul jertfitor, supremul rugător, adică supremul mijlocitor către Dumnezeu pentru popor prin rugăciune. De aceea, rugăciunea pe care am auzit-o rostită în Evanghelia de astăzi de către Mântuitorul către Tatăl înainte de Sfintele Sale Patimi se numeşte rugăciunea arhierească a lui Iisus Hristos.

“Părinte a venit ceasul!” (In. 17, 1) Venise ceasul să Se proslăvească, tot aşa cum, la plinirea vremii, venise ceasul să Se smerească.

Despre vremea proslăvirii mai spusese explicit cu puţine zile în urmă. Atunci veniseră elini la Sfântul Apostol Filip cu rugămintea de a-L cunoaşte şi ei pe Iisus Hristos şi împreună cu Andrei îi duseseră la Domnul. Când poporul ales se lepăda de El, elinii voiau să-L cunoască, de aceea a zis: “A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului” (In. 12, 23).

Tot aşa va şi veni ceasul Parusiei, când va fi cunoscut de toate popoarele. Atunci va veni ca să restaureze totul spre viaţă veşnică. “Şi aceasta este viaţa veşnică: Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3).

Şi cunoscând să creadă. S-a pus această pericopă evanghelică astăzi pentru că sunt prăznuiţi Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, cei care ne-au lăsat prima parte a Crezului, referitoare la Tatăl şi la Fiul. Cei care l-au biruit la acest sinod pe Arie au fost în număr de 318, ca şi luptătorii lui Avraam când i-a învins pe păgâni şi a fost primit şi binecuvântat în numele Domnului de Melchisedec.

Erezia lui Arie consta în nerecunoaşterea dumnezeirii Fiului. Învăţătura Sfinţilor Părinţi a fost pusă în Crezul de credinţă ortodox.

“Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit” (In. 17, 4; 6). Ai Tatălui suntem, dar ne-a încredinţat Fiului spre mântuire, ca Persoană a Sfintei Treimi prin care se face lucrarea Sfintei Treimi în afara Ei către creaţie.

În repetate rânduri ne-a spus că suntem ai Tatălui: “Să nu numiţi tată pe nimeni, căci un Tată aveţi în cer” (Mt. 23, 9).

Sau: “Tatăl este mai puternic decât toţi şi din mâna Tatălui nimeni nu vă poate smulge” (In. 10, 29).

Sau: “Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis”(In. 17, 7-8).

Sau: “Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt” (In. 17, 9). Avem aici răspuns la întrebarea cu privire la egalitatea credinţelor şi egalele şanse de mântuire ale tuturor, pentru că un Dumnezeu este. Propaganda New Age promovată la vedere de masoneria ascunsă începe să dea roade şi tot mai mulţi oameni sunt atinşi de duhul înşelător al toleranţei dogmatice, de aceea auzim tot mai des că toate credinţele sunt bune, pentru că, deşi o facem fiecare în felul său, ne închinăm toţi aceluiaşi Dumnezeu, din moment ce acceptăm toţi că acelaşi Dumnezeu ne-a făcut pe toţi şi toată lumea. Este, desigur, un singur Dumnezeu, Care pe toate le-a făcut, dar aceasta nu înseamnă că şi avem unul şi acelaşi Dumnezeu cu cei de alte credinţe, chiar dacă cred şi ei tot într-un singur Dumnezeu.

Vreau să spun că deşi este adevărat că există un singur Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că ne închinăm toţi aceluiaşi Dumnezeu. I Se închină Lui întru adevăr doar cei care L-au primit aşa cum S-a revelat El a fi. Cei care şi L-au imaginat cu mintea lor cum este, se închină de fapt acestei ficţiuni, adică unui idol.

Încă: “Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi” (In. 17, 11).

Desăvârşita dragoste, infinita iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi fac unirea într-un singur Dumnezeu, comuniunea lor fiind deplină. Iubirea noastră limitată nu ne îngăduie să fim una cu semenii noştri într-un asemenea grad. Ne putem însă apropia de acest ideal, de fapt de împlinirea acestei porunci mântuitoare, prin manifestarea comuniunii pentru care am fost făcuţi şi pe care o împlinim astfel: să ne rugăm pentru ceilalţi ca pentru noi, necazurile altora să le simţim ca pe ale noastre; la fel şi bucuriile altora să fie ca ale noastre.

Aşa să ne ajute Dumnezeu. Amin.

---

[1] Predică rostită la Mânăstirea “Sf. M. Mc. Gheorghe” – Craiova, 2006, cuprinsă în cartea: Ieromonah Grigorie Sandu, Ajutorul meu de la Domnul, Volumul I – Predici Duminicale, Ed. Mitropolia Olteniei, 2008, pp. 40-43

_____________________________

foto>

http://orthodoxincense.com/images/Icons/Gesthemane.jpg

http://www.lessing-photo.com/p3/150304/15030422.jpg 

http://www.lessing-photo.com/p3/150304/15030423.jpg

 

Prin Suferinţă la Înviere – Pastorala de Paşti (2011) a PS Părinte Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† GURIE,

prin harul lui Dumnezeu, Episcop al Devei şi Hunedoarei,

Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Dreptmăritorilor creştini:

Sfântă binecuvântare arhierească din străvechea Cetate a Devei!

Hristos a înviat!

Iubiţi credincioşi,

Mi-am intitulat cuvântul pastoral pe care vi-l adresez prin glasul preoţilor în această noapte (zi) a Învierii: Prin suferinţă la Înviere.

De la început afirmăm că răstignirea Domnului pe Cruce a transformat suferinţa dintr-o realitate absurdă şi tragică, dintr-o problemă care pune sub semnul întrebării însăşi viaţa, într-o realitate prin care s-a omorât moartea şi viaţă a devenit veşnică. În lumea noastră, în care perspectiva existenţei este adesea redusă la zările şi limitele vieţii pământeşti, suferinţa este percepută doar ca o povară, doar ca o realitate în care lipsa de sens îşi are de spus cuvântul suprem. Faptul că Hristos Domnul a ales suferinţa Crucii ca modalitate de biruinţă asupra durerii şi a morţii, aşează suferinţa în rândul valorilor mântuitoare. Până la Hristos, şi de atunci încoace înafara lui Hristos, suferinţa n-a depăşit aspectul de durere şi de viaţă intrată în degradare şi lipsă de sens. În lumina Crucii, suferinţa dobândeşte un rost fundamental: cale spre omorârea morţii şi izvor de viaţă veşnică. De aceea Vinerea Mare, ca zi în care durerea şi moartea par a birui, transformă suferinţa în premisă a omorârii morţii şi a iadului, în izvor de viaţă deplină. Căci Hristos, primind suferinţa şi moartea care sunt consecinţele ultime ale înstrăinării omului de Dumnezeu prin păcat le transformă în Cruce şi, prin aceasta, le umple de un alt conţinut decât cel de viaţă intrată în impas şi de simplă pedeapsă pentru neascultarea originară a lui Adam şi Eva. În Hristos suferinţei şi morţii li se transferă înţelesurile şi conţinuturile Crucii, adică de loc al împăcării omului cu Dumnezeu şi de modalitate prin care se pironeşte păcatul. Pe Cruce Hristos a pironit prin suferinţa Sa însăşi suferinţa noastră, iar prin moartea Sa a omorât moartea intrată în firea zidită.

Iubiţi credincioşi,

Mentalitatea umanistă ca şi civilizaţia modernă rămân de regulă străine faţă de acest înţeles al suferinţei. Omul descentrat din Dumnezeu, lipsit de un orizont care să depăşească zările lumii imediate, neagă suferinţei orice valenţă mântuitoare rezumându-se la aspectul ei de tragedie şi durere. De aceea, acest om, atât în planul social al existenţei, cât şi în cel personal, promovează o cultură a confortului, a bunăstării materiale cu orice preţ, a fugii de suferinţă şi a refuzului de a vedea în ea un posibil dialog al lui Dumnezeu cu lumea. Civilizaţia modernă reduce adesea suferinţa, în chip simplist şi superficial, la suprafaţa vieţii, o abordează, adică, doar ca pe o problemă de epidermă ce trebuie rezolvată strict medical. Nu la întâmplare cultura umanistă occidentală naufragiază când se întâlneşte cu suferinţa. Îi neagă mai întâi orice rost, fuge apoi de ea şi o evită cu preţul oricărui efort, iar atunci când n-o poate ocoli şi învinge, încearcă s-o evite prin euthanasie nesocotind, ori poate neştiind, că în acest fel intră în impasul şi sub puterea fară de capăt a iadului. Raportul omului modern cu suferinţa este deosebit de plastic reprezentat de mult mediatizatul caz de euthanasiere a lui Eduard Schaubli-Mayer. Acesta era lider al unei comunităţi protestante elveţiene. Descoperind că suferă de cumplita boală Alzheimer a decis să-şi înfrunte destinul prin euthanasie. Legea de stat elveţiană admite euthanasierea persoanelor umane doar dacă decizia înspre aceasta este luată în aşa-zisa deplinătate a facultăţilor mintale. Văzând în boala sa doar o problemă ce se consumă în interiorul relaţiei trup-psihic-lume, şi nicidecum o posibilă Vinere Mare a Răstignirii prin care viaţa sa ar fi fost provocată la raţiunile adânci şi dumnezeieşti ale Crucii, Eduard Mayer, şi-a fixat, împreună cu consilierul medical, ziua de 26 octombrie 2005, ca zi a euthanasierii sale. Cu două săptămâni înainte de ziua în care tragedia avea să se consume, el a fost cuprins de regretul după posibilele plăceri şi bucurii de care avea să se lipsească. Încercând să amâne ziua propusă, a auzit însă sentinţa caustică a soţiei: dacă ai hotărât odată, apoi să rămână hotărâre! La data stabilită a venit “asistentul terminal” cu certificatul de deces în alb şi i-a turnat în pahar poţiunea morţii frumoase. În mai puţin de 3 minute şi-a încheiat socotelile cu problema suferinţei pământeşti în vreme ce asistentul medical completa detaşat certificatul de deces ce consfinţea ieşirea aşa-zisă demnă din suferinţă şi viaţa pământească.

Iubiţi credincioşi,

Faţă de această abordare a suferinţei, Hristos Domnul, în Vinerea cea Mare, face din suferinţă o taină mântuitoare. Apărută în lume ca o consecinţă a renunţării omului dintâi la destinul de a deveni asemenea lui Dumnezeu, Hristos preia suferinţa şi-o ridică la înălţimea Crucii, facând-o cale de ieşire din înstrăinarea de Dumnezeu. “Cum pot eu să fug de Cruce, rosteşte rugăciunea Acatistului, văzând pe Dumnezeul meu că este ridicat pe ea? Cum să-mi pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul meu că le iubeşte şi le cere şi le socoteşte Lui de mare cinste?”; “Creştinismul, scria Părintele Nicolae Steinhardt, nu ne oferă un mod miraculos de a evita suferinţa, ci ne pune la îndemână, miraculosul mijloc de a o îndura şi depăşi cu folos”, adică de a o înţelege ca pe o modalitate vie în care Dumnezeu ne vorbeşte nemijlocit despre mântuirea personală.

Iubiţi fraţi şi surori,

Ne-am putea întreba: dacă suferinţa este o taină şi o modalitate prin care Dumnezeu lucrează mântuirea noastră, atunci de ce nu toţi oamenii suferă? Sau de ce, adesea, cei virtuoşi sunt mai greu încercaţi, iar cei cu o viaţă păgână par a fi neatinşi de necazuri şi dureri?

Răspunsul este mai complex decât s-ar putea cuprinde în cuvintele îngăduite de spaţiul acestei scrisori pastorale. Subliniem doar două aspecte. Cel dintâi, faptul ca Dumnezeu n-a creat suferinţa, răul şi moartea şi nici nu le doreşte pentru făpturile Sale, dar le îngăduie din pricina infinitului Său respect pentru libertatea omului. Omul a ales să renunţe la izvorul vieţii depline, adică la Dumnezeu, şi prin aceasta existenţa lui pământească a fost lipsită de fundamentul ce-o susţinea şi făcea fericită şi neatinsă de durere şi moarte, şi a fost cuprinsă şi supusă suferinţei şi stricăciunii. Dar, în nesfârşita Sa iubire de oameni, Dumnezeu nu a părăsit omul ajuns rob al bolilor şi al durerilor ci, prin negrăita Sa înţelepciune, S-a folosit de suferinţa şi de moartea intrate în sânul făpturii tocmai pentru a le birui pe acestea şi pentru a elibera pe om de sub povara lor. Hristos le-a luat asupra lui şi astfel suferinţa si moartea Domnului s-au făcut firii omeneşti prilej de izbăvire. În această noapte a Paştelui lumina şi viaţa simt mai strălucitoare decât razele oricărui soare al universului material. Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi până şi cele dedesubt pentru că Hristos ne-a înviat din suferinţă şi moarte şi iad. Biruinţa lui Hristos, Care cu suferinţa Sa a călcat suferinţa intrată în lume, Care cu moartea Sa a stricat moartea din firea noastră, ne este transferată şi nouă. Şi astfel, până la sfârşitul lumii Dumnezeu va îngădui şi va da suferinţă omului şi va îngădui şi prezenţa morţii, doar ca modalităţi prin care omul să fíe îndemnat a se opri de la păcat, doar ca modalităţi prin care să păşească spre înviere. Apoi, în atotştiinţa Sa, Dumnezeu care cunoaşte desăvârşit pe tot omul, ştie şi felul în care fiecare va reacţiona sub povara suferinţei. Pe unii ştie că nu-i poate trezi decât prin boală, pe alţii decât doar prin sărăcie, pe alţii numai sub apăsarea tragediilor, pe alţii prin bogăţie, pe alţii prin sănătate şi astfel, Dumnezeu lucrează cu măsura şi pe măsura firii şi libertăţii fiecăruia, ca tuturora să le ofere posibilitatea să-şi determine libertatea spre înviere! Suferinţa este măsura lui Dumnezeu peste măsura vieţii noastre, este balsamul veşniciei peste rănile păcatelor noastre!

La fel stau lucrurile şi când este vorba de soarta naţiunilor şi a aşezărilor sociale. Istoria popoarelor nu-i altceva decât ceea ce rezultă din chemarea în judecată a lumii de către Dumnezeu. Vremurile de restrişte ca şi cele binecuvântate, deportările şi migraţiile masive, reconfigurările culturale şi etnice ce rezultă din organizările izolaţioniste ori cele comunitare şi globaliste, sunt tot atâtea prilejuri de intervenţii mântuitoare ale iubirii lui Dumnezeu care voieşte decantarea grâului de neghină. Răscrucile suferinţei în istoria popoarelor sunt porţile împărăţiei veşnice pe care Dumnezeu le deschide naţiunilor. Noi românii avem o istorie şi un trecut demn şi înalt, scria istoricul Nicolae Iorga, „nu prin biruinţele noastre, ci prin suferinţele noastre„. Existenţa istorică zbuciumată a românilor este înaltă şi plină de rost în curgerea vremii doar în măsura în care se identifică cu Răstignirea Vinerii celei Mari. Învierile neamurilor în istorie sunt cu putinţă doar când izvorăsc de pe dealul Golgotei. Altfel popoarele au o existenţă silnică şi silnicesc şi pe alţii.

Iubiţi fii întru Hristos,

Înţelegând cele spuse mai înainte pricepem acum că Dumnezeu îngăduie în viaţă noastră atâta suferinţă cât are nevoie fiecare în parte pentru a-şi lămuri destinul, pentru a-şi asuma şi îndrepta trecutul, pentru a-şi învinge patimile şi pentru a se aşeza pe calea sfinţeniei sau, altfel zis, doar atâta suferinţă cât să lucreze trecerea noastră din moarte la viaţă. Suferinţa îngăduită de Dumnezeu asupra fiecăruia are măsura adâncirii noastre în păcat. În momentul în care suferinţa şi-a împlinit rostul ispăşitor, Crucea noastră se împodobeşte cu razele învierii. Iar atunci când şi cel drept suferă, încercarea lui, spune părintele Rafail Noica, este şcoala prin care Dumnezeu îl pregăteşte pe om pentru a-l face părtaş în lucrarea Sa de ruşinare a diavolului şi a iadului. Cu cât mai grea este încercarea celui drept cu atât mai mult Dumnezeu îşi dezvăluie încrederea pe care pe are în slujitorul Său.

Aşadar niciun suspin, nicio lacrimă, nicio durere din viaţa aceasta nu sunt consecinţe ale unei existenţe oarbe, ori ale unei lumi supuse unui destin întâmplător! În toate Dumnezeu îmbie sensul mântuitor al Crucii. În orişice durere Dumnezeu dăruieşte un prilej al învierii înţeleasă astfel, suferinţa se înscrie în rândul darurilor dumnezeieşti. Totul şi toate cele care alcătuiesc viaţa noastră şi devenirea lumii sunt dragostea lui Dumnezeu pentru înveşnicirea făpturii. Merită amintite în acest sens minunatele versuri ale Magdei Isanos care sesizează faptul ca harurile ce împodobesc făptura sunt expresii ale dragostei necondiţionate a lui Dumnezeu:

“Eu ştiu ca tu nu meriţi dragostea / Şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;

Dar parcă balta merită vreo stea? / Şi totuşi, câte-ntr-însa s-oglindesc…

Nu meriţi, iarăşi, clipele de-acum / Şi gândurile bune câte ţi le-am dat;

Dar parcă merită noroiul de pe drum, / Petalele ce peste el s-au scuturat?

Iubirea însă e ca soarele / Care rămâne pururi curat;

Şi după ce milos i-a sărutat, / Leprosului, pe uliţă, picioarele…”

Iubiţi credincioşi,

Timpul existenţei pământeşti este o neînţeleasă îngemănare a bucuriei şi a lacrimilor, a plinătăţii şi a durerii, a vieţii şi a morţii, a celor ce par a sta şi a celor ce par a nu mai fi. Praznicul învierii reafirmă însă lumii noastre şi în anul acesta adevărul ei fundamental: Hristos a înviat si totul este menit vieţii şi învierii. Lacrimile, durerile, cele trecătoare, ba până şi moartea, sunt golite de conţinutul lor tragic şi umplute de puterea ce izvorăşte din învierea lui Hristos pe care o vesteşte ca nimeni altul Sfântul Ioan Gură de Aur: “nimeni să nu se plângă de sărăcie, pentru că s-a arătat împărăţia cea pentru toţi Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru ca ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe dânsa Cel ţinut de dânsa. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui… A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit; a primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul; a primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit!”

Hristos a înviat!

† GURIE,

Episcop al Devei şi Hunedoarei

foto>

http://calindragan.files.wordpress.com/2010/01/89162.jpeg

https://picasaweb.google.com/EpiscopiaDeveisiHunedoarei/AlmasulSec#5560467951684061218

 

O provocare regretabilă la adresa creștinilor, chiar în preajma Sfintelor Paști

MMB.ro / 19 aprilie 2011

COMUNICAT DE PRESA:

Având în vedere faptul că în municipiul Iași, într-o zonă intens circulată, s-a afișat, pe un panou publicitar, o imagine cu un copil având de mână eticheta ”homosexual”, alături de care este textul ”orientarea sexuală / nu este o alegere / nu este boală”, aducem la cunoștința opiniei publice următoarele:

Este regretabil ca într-un loc public să fie expus un astfel de panou, întâmplător sau nu, chiar în perioada în care creștinii ortodocși (majoritari în municipiul Iași) se pregătesc să serbeze Sfintele Paști.

Homosexualitatea (ca și alte devieri în comportamentul sexual) nu reprezintă o orientare înnăscută, cum sugerează panoul respectiv, existând și studii ale unor specialiști care combat această idee.

Sfânta Scriptură, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, condamnă în mod clar și fără echivoc orice fel de comportament sexual deviant. În cartea Leviticului, Dumnezeu le spune fiilor lui Israel ”Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune” (capitolul 18, versetul 22). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie într-una din epistolele sale: ”Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Romani 1, 26-27).

Este evident, așadar, că pentru un creștin (dar și pentru alte religii monoteiste) homosexualitatea este un păcat. Cei care au căzut într-o astfel de patimă au însă șansa de a se ridica, prin pocăință și spovedanie, iar Biserica se roagă pentru îndreptarea lor, condamnând însă cu fermitate păcatul, indiferent de contextul social sau de ideile care sunt la modă la un anumit moment.

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Iaşilor

sursa>

http://www.mmb.ro/ro/stiri/comunicat_presa_o_provocare_regretabila_la_adresa_cretinilor_chiar_

in_preajma_sfintelor_pati.html

 

IISUS SAU BARABA? – Pastorala de Pasti (2011) a PS Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor

[In contextul recentelor incercari de reabilitare a evreilor de catre Papa Benedict al XVI-lea de vina uciderii de Dumnezeu, a arhiereului Caiafa de catre „arheologul” Simcha Jacobovic si a lui Iuda de catre Lady Gaga, pastorala PS Părinte Sebastian, intitulata sugestiv „Iisus sau Baraba?”, cred ca vine pentru noi ca un suflu nou, care are menirea sa desparta minciuna de adevar si sa ne indemne sa-l alegem pe Hristos si nu pe hristosii mincinosi ai zilelor noastre. V-ati intrebat vreodata de ce pe Baraba nimeni nu a mai incercat sa-l „reabiliteze” mediatic? Poate ca el deja a fost „reabilitat” de evrei si de Pilat la judecarea Mantuitorului, cand talharul si ucigatorul de oameni a fost ales sa fie liber in detrimentul lui Iisus, Hristosul si de oameni iubitorul… Asadar, se impune intrebarea: cine este „Baraba” si „Pilatul” zilelor noastre?  – dan.camen.]

~~~+~~~

IISUS SAU BARABA?

Cuvânt pastoral la Paşti – 2011

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sfânta Scriptură ne spune că mai înainte de a-L condamna pe Domnul la moarte, guvernatorul Ponţiu Pilat a dat poporului prilejul să aleagă, atunci când l-a întrebat: „Pe cine voiţi să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Iisus, care Se zice Hristos? Însă arhiereii şi bătrânii au convins mulţimile ca să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă. Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit şi L-a dat să fie răstignit” (Mt. 27, 17, 20 şi 26).

Cine era Baraba şi cum de au preferat iudeii să-l ceară pe el, iar nu pe Iisus Nazarineanul? Evanghelistul Marcu ne spune că: „Baraba fusese închis împreună cu nişte răzvrătiţi, pentru că în răscoală săvârşiseră ucidere” (Mc. 15, 7), iar Sfântul Evanghelist Ioan menţionează că acesta „era tâlhar” (In. 18, 40). Aşadar, ori „Regele iudeilor” (In. 18, 39) ori o căpetenie de tâlhari, pentru Pilat era tot una, dacă nu cumva dregătorul a încercat să-L scape pe Domnul de moarte.

Ce importanţă mai avea însă, de vreme ce inimile cărturarilor şi ale fariseilor încremeniseră de mult în „litera Legii” (Rom. 2, 27), iar „după Legea lor, Hristos trebuia să moară” (In. 19, 7). De aceea, ei „au convins mulţimea ca să ceară să le elibereze mai degrabă pe Baraba, (…) iar pe Iisus, biciuindu-L, să-L dea ca să fie răstignit” (Mc. 15, 11 şi 15).

Dreptslăvitori creştini,

Nu vi se pare ciudat că, puse să aleagă, mulţimile au preferat în locul lui Dumnezeu un ucigaş şi un tâlhar? Că, văzând intenţia binevoitoare a lui Pilat, căpeteniile poporului au trecut de-a dreptul la ameninţări până şi la adresa sa? − „Dacă-L vei elibera pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului” (In. 19, 12). Şi apoi, luaţi aminte ce s-a ales de opţiunea iudeilor!… Căci, deşi de Baraba nu a mai auzit nimeni niciodată după aceea, în schimb Hristos, „piatra cea din capul unghiului” (Ef. 2, 20) − deşi omorât, şi încă prin moarte de ruşine − A ÎNVIAT şi a ajuns în centrul istoriei.

Ei bine, această alegere a iudeilor a urmărit mereu şi mai urmăreşte şi astăzi pe om. Pus să opteze între bine şi rău, acesta a continuat să rateze de multe ori şansa alegerii celei bune, fără a învăţa nimic de la istorie. Căci, deşi Baraba s-a dovedit o alegere neinspirată, s-au găsit destui dispuşi ca, peste veacuri, să îl prefere tot pe el. Şi astfel, luând adesea locul lui Hristos, acesta a reuşit să se strecoare de multe ori afară din închisoare, lăsând în urmă impresia unui Hristos biruit, chiar dacă istoria L-a dovedit pe El a fi Adevăratul Biruitor asupra vieţii şi asupra morţii.

Dacă „Pilat” se arată binevoitor, de ce este mai de ales, totuşi, „Baraba”? Dacă Dumnezeu, Biserica şi chiar viaţa noastră ne sugerează să-L alegem pe Domnul, de ce să mai repetăm şi noi greşeala mulţimilor de altădată? Nu!… Să nu ne lăsăm intimidaţi de cei ce trec până şi la ameninţări viclene!… Nu am învăţat nimic de la viaţă? Până când vom confunda binele cu răul? Dacă Hristos a înviat, zădărnicind astfel alegerea lui Baraba, noi de ce mai orbecăim în întuneric, prefăcându-ne că nu ştim ce trebuie şi pe Cine merită să alegem?…

Dragii mei,

Această alegere, între Domnul şi tâlhar, este şi provocarea noastră de astăzi. Noi ce alegem?… Alegem viaţa, prin Hristos Cel Înviat şi Care „nu mai moare” (Rom. 6, 9), ori alegem pieirea, prin Baraba? Alegem binele sau alegem răul? Căci libertatea de a opta, departe de a fi ispită, este dovada celui mai ales respect şi a preţuirii lui Dumnezeu faţă de om, fapt care impune, însă, din partea noastră o responsabilitate pe măsură. Domnul Şi-a dat viaţa pentru noi! Noi suntem gata să ne dăm viaţa pentru El, ori alergăm bezmetici după Baraba? Hristos a înviat pentru noi, dăruindu-ne şi nouă să trăim în veci, noi oare vom alege să „pierim” odată cu tâlhar?

„Pilatul” zilelor noastre încă pare binevoitor, chiar dacă societatea nu încetează a ne deruta, ca pe mulţimile de altădată. Noi, însă, ce alegem?… Dumnezeu, cunoscând mai dinainte ezitarea noastră, ne-a prevenit că alegerea nu va fi uşoară: „viaţă şi moarte ţi-am pus înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi!” (Deut. 30, 19) Şi, realitatea ne arată că, în pofida prevenirii Domnului, contrar „lecţiilor” pe care ni le-a dat istoria şi în ciuda experienţei pe care am acumulat-o de 2000 de ani, mulţi dintre noi îl mai aleg şi astăzi pe Baraba. Unii conştient, alţii din ignoranţă! Unii ştiu că greşesc, dar o pun pe seama neputinţei ori a „molipsirii” mult prea facile a răului, căruia e mai uşor să-i cedezi decât să-l înfrunţi, în timp ce alţii nici nu realizează că au ajuns să spună binelui „rău” şi răului „bine”. Este răul cel mai mare al societăţii în care trăim, când răul şi binele ne sunt „servite” în mod amestecat şi confundat, creându-ne aceeaşi derută pe care le-au provocat-o iudeilor mai marii poporului altădată.

Noi, însă, ÎNVĂŢĂTOR avem, Care ne-a învăţat cu prisosinţă cum putem deosebi binele de rău. MODEL avem, Care ne-a arătat cum trebuie ales între viaţă şi moarte, şi AJUTOR avem, gata a ne călăuzi spre BIRUINŢĂ, după cum El Însuşi a biruit. Învierea Sa s-a arătat biruinţă, iar proslăvirea Sa nădejde pentru noi toţi că „moartea nu mai stăpâneşte” (Rom. 6, 9) peste cel ce Îl alege pe El. Că, dacă Baraba a dispărut, dimpreună cu toţi cei care l-au preferat pe el, cei care Îl aleg pe Hristos vor rămâne în veci, pentru a împărăţi împreună cu Dânsul.

Lui fie slava, cinstea şi închinarea noastră, în vecii vecilor, Amin.

Hristos a înviat!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

sursa>

http://www.episcopiaslatinei.ro/2011/04/18/iisus-sau-baraba/

 

Intrarea Domnului in Ierusalim – Predica Sf. Ignatie Briancianinov

“Bucura-te foarte, fiica Sionului, propovaduieste, fiica Ierusalimului: 

iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar“ (Zah. 9, 9).

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim si o praznuim astazi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-si propovaduirea pe pamânt, a intrat sarbatoreste în împarateasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinarii la Dumnezeul Cel adevarat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.

Domnul a savârsit aceasta intrare ca împarat si biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevointa hotarâtoare: calcarea mortii prin moarte, îndepartarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a savârsit intrarea în cetatea împarateasca pe “mânzul asinei” (Ioan 12, 15), “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, ca sa înapoieze omenirii vrednicia împarateasca pierduta de stramosul nostru, sa i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30).

Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Calaret.

Pe mânz, Apostolii si-au pus hainele; multimea de popor care iesise în întâmpinarea Domnului si-L însotea striga, saltând de bucurie: “Osana Fiului lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8 ). Dupa voia Domnului a fost vestit ca împarat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu dupa stiinta si voia omeneasca! Acelasi popor, dupa patru zile, striga despre Cel pe care astazi L-a numit împarat: “Rastigneste-L, rastigneste-L pe El; nu avem împarat, fara numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; In.19, 15).

Ce sa însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asina?

Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfintilor Parinti, un înteles adânc, prorocesc. Atoatevazatorul nostru Domn vazuse deja venirea apostaziei de pe urma, de acum nestramutate, a iudeilor. El a prevestit aceasta apostazie înca din vremea când a fost data israilitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor. “Gresit-au”, graieste Moise, ca despre un lucru deja savârsit, despre pacatul pe care aveau sa-l savârseasca iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, “nu sunt ai Lui fiii cei cu prihana: neam îndaratnic si razvratit, au acestea Domnului rasplatiti? Neam ce si-a pierdut sfatul este, si nu este întru dânsii stiinta, n-au gândit sa înteleaga. Din via Sodomei este via lor, si vita lor din Gomora”.

Dimpotriva: “Veseliti-va, ceruri, împreuna cu El” – cu Fiul lui Dumnezeu -”si sa se închine Lui toti îngerii lui Dumnezeu: veseliti-va, neamuri, cu poporul Lui, si sa se întareasca Lui toti fiii lui Dumnezeu” (Deut. 32, 5, 28, 32, 43).

Intrarea în Ierusalim pe asin neînvatat la calarit este o repetare a prorociei lui Moise – repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri. Moise a prevestit ca neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepadati: aici, asinul neîmblânzit, “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, îi închipuie pe pagâni.

Hainele Apostolilor sunt învatatura lui Hristos, cea predanisita de ei neamurilor, si S-a asezat duhovniceste pe neamuri Domnul, facându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în vesnica, nefacuta de mâna cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii si fericirii. Iudeii lepadati erau de fata. Ei vesteau cu gura: “împaratul lui Israil”, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotarâsera deja uciderea Mântuitorului.

“Mânzul asinei” mai înseamna si altceva. Aceste cuvinte arata spre fiecare om mânat de pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de împatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Învatatura lui Hristos desface asinul de iesle, adica de împlinirea voii pacatoase si trupesti. Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îsi pun pe asin hainele: pe el Se asaza Domnul si savârseste pe el intrarea în Ierusalim.

Asta înseamna: dupa ce paraseste viata pacatoasa, omul este adus la Evanghelie si îmbracat, ca în niste haine apostolesti, în cea mai amanuntita si mai subtire cunoastere a lui Hristos si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratându-i-Se duhovniceste si salasluind duhovniceste în el, precum a binevoit a fagadui: “Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubeste cineva, a grait El, cuvântul Meu va pazi; si Eu îl voi iubi pe el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu îl va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dânsul vom face” (Ioan 14, 21, 23).

Venirea Domnului este însotita de pacea mai presus de cuvânt si de întelegere, de pacea harica, vrednica de Datatorul ei, Care este Domnul.

Aceasta pace nu sufera asemuire cu linistea fireasca a omului cazut, care poate simti liniste si multumire si în urma desfatarii trupesti, care poate socoti drept liniste chiar nesimtirea sa, însasi moartea sa vesnica. Domnul Se asaza pe însusirile firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a însusit învatatura Lui cea atotsfânta, si îl aduce, sezând pe el, în cetatea duhovniceasca a lui Dumnezeu, în cetatea pacii, în Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Sufletul care îl poarta pe Domnul este hiritisit [felicitat -n.m.] de Sfântul Duh. Acesta îi da bucurie duhovniceasca, nestricacioasa, vesnica. “Bucura-te, si bucura-te foarte, fiica Sionului”, fiica a Sfintei Biserici: fiindca nu esti a altcuiva, decât numai a lui Dumnezeu. “Propovaduieste, fiica Ierusalimului! Iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar”.

Tu, simtind în tine pacea harica a lui Hristos si facându-te fiica a acestei paci, te-ai înnoit cu tinerete duhovniceasca si cunosti din cercare împaratia lui Hristos.

În tine sunt de acum potolite patimile prin puterea harica a Calaretului care te cârmuieste: însusirile tale cele firesti nu pot sa calce legile firii lor, nu pot sa treaca si sa se prefaca în patimi fara frâu! Luând de la Domnul toate gândurile, toate simtamintele, toata lucrarea ta, tu poti si esti îndatorata sa spui numele Domnului fratilor tai, în mijlocul bisericii sa-L lauzi pe Domnul (Ps. 21, 24). Tu, fiind nascuta de Sfântul Duh si fiica a Duhului, esti în stare sa vezi umbletul haric al împaratului tau, esti în stare sa vezi dreptatea împaratului tau.

El este “blând si smerit cu inima” (Matei 11, 29), si “va îndrepta pe cei blânzi la judecata, învata-va pe cei blânzi caile Sale” (Ps. 24, 10).

Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinte se deosebeste nesfârsit de toate fapturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele si carele Lui.

El sade si umbla pe heruvimi; El sade si umbla pe acele fericite suflete omenesti care I-au supus Lui si I-au adus Lui ca ardere de tot însusirile lor firesti. Pe aceste suflete umbla împaratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu si aducând în ea sufletele sfinte. “Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine, împaratul lui Israil”. Amin.

din “Predici la Triod si Penticostar”, Sfantul Ignatie Briancianinov 

sursa>

http://www.voscreasna.com/72/despre-intrarea-domnului-in-ierusalim-sfantul-ignatie-briancianinov/

foto>

http://vatopaidi.files.wordpress.com/2009/09/244-204.jpg

 

Aberatiile lui Simcha Jacobovic: de la „Mormantul pierdut al lui Iisus” la „Cuiele Crucii”

Simcha Jacobovic, realizatorul unui recent documentar intitulat „The Nails of the Cross” (Cuiele Crucii), sustine ca a gasit doua dintre cuiele folosite la Rastignirea Mantuitorului, cuie care dateaza din sec. I d.Hr.

Notă: Postarea de mai jos cuprinde traducerea unor fragmente din articolele aparute pe net cu privire la aceasta chestiune, dar si adaosuri proprii, care au menirea sa faca lumina acolo unde este nevoie. – dan.camen.

Despre cuie si descoperirea lor

Acestea ar fi fost gasite acum 20 de ani in Ierusalim, intr-un mormant descoperit odata cu efectuarea unor lucrari de constructie pe un deal la cativa km sud de orasul vechi, mormant care se presupune ca ar fi al lui Caiafa, marele preot al Templului din Ierusalim cel care, alaturi de ginerele sau, arhiereul Ana, si ceilalti arhierei evrei ai Sinedriului l-au judecat si batjocorit pe Hristos.

Dr. Zvi Greenhut, azi cel mai cunoscut cercetator al Autoritatii israeliene pentru Antichitati, si Dr. Ronny Reich, azi seful Consiliului pentru Arheologie – cel mai puternic organism din Israel in acest domeniu, au gasit atunci in mormant 12 osuare care semanau cu niste cufere din piatra, in care se pastrau diferite oase. Pe doua dintre osuare era inscriptioant numele „Caifa”, respectiv „Iosif, fiul lui Caiafa”, iar cercetatorii tind sa creada acum ca mormantul apartine familiei personajului biblic novo-testamentar.

Numele Caiafa este destul de rar intalnit in perioada celui de-al doilea templu din Ierusalim, iar descoperirile arheologice care s-au desfasurat nu au revelat pana acum acest nume, decat cu aceasta ocazie. De la descoperirea sa, mormantul lui Caiafa nu a fost deschis publicului, fiind sigilat.

Pe langa cele 12 osuare, in mormant s-au mai gasit si alte „comori”: cateva monede, o sticla de parfum, o lampa de ulei intr-o oala de lut si doua cuie ruginite de 8 cm, cu varfurile indoite. Raportul de atunci al Autoritatii Israeliene pentru Antichitati arata ca unul dintre cuie a fost descoperit pe podea, iar celalalt intr-unul din acele osuare, avand deasupra lui si reziduri de calcar. Cam in acelasi timp Universitatea din Tel Aviv a primit un pachet ce continea doua cuie care se potriveau descrierii facute celor doua cuie gasite in presupusul mormant al lui Caiafa. Profesorul Israel Hershkowitz le-a pus intr-un loc sigur spre pastrare.

In documentarul lui Jacobovic, Hershkowitz afirma: „Potrivit marimii, formei si starii cuielor, este posibil ca acestea sa fi fost folosite la Rastignirea lui Hristos”. Jacobovic spune ca a petrecut doi din viata sa cautand aceste cuie. De-a lungul timpului s-au descoperit zeci de artefacte, inclusiv cuie, care ar fi avut legatura cu Rastignirea lui Iisus. Unele au fost desfiintate imediat, in timp ce altele au fost considerate sfinte.

Insa de atunci si pana acum nu s-a mai stiut nimic despre aceste cuie, ele aparand dintr-o data tocmai in laboratorul din Tel Aviv. Cum explica Jacobovic gasirea acestor cuie dintr-o data, dupa doua zeci de ani de uitare, in laboratorul Universitatii din Tel Avivi? Simplu: „Au fost doua cuie descoperite in mormantului lui Caiafa, care apoi au disparut, si apoi doua cuie care au aparut la Universitatea din Tel Aviv care se potrivesc descrierii si perioadei de timp [in care au fost pierdute – n.m.]”. „Nu pot spune 100% ca aceste cuie sunt cele folosite la Rastignirea lui Hristos, dar am facut conexiunea prin prisma detaliilor, si este cu siguranta posibil”.

Descoperirea de cuie in mormintele evreiesti este foarte rara, atat de rara incat doar intr-un singur loc se pare ca au mai fost descoperite: „Imi vine in minte doar un singur sit arheologic, la Ierihon, unde cuie de fier au fost gasite intr-un mormant evreiesc” – a declarat arheologul israelian Gaby Barkay de la Universitatea Evreiasca, „…si am cercetat peste 1100 de pesteri”.

Cum s-au pierdut insa cuiele nu se stie nici pana acum. In documentar, Gideon Avni de la Autoritatea Israeliana pentru Antichitati, spune ca acest for conduce peste 300 de excavari pe an, cercetari in care se fac zeci de mii de descoperiri si ca astfel este usor de imaginat ca aceste cuie puteau fi foarte repede ratacite. De asemenea, contrar afirmatiilor arheologului Gaby Barkay, Autoritatea Israeliana pentru Antichitati, care a supravegheat excavarea mormantului lui Caiafa, afirma ca niciodata nu s-a certificat ca acel mormant ar fi de fapt al lui Caiafa si ca in mormintele evreiesti se gasesc in mod frecvent cuie. In acest fel, institutia are propriile indoieli cu privire la aceste cuie: „Fara indoiala ca talentatul director Simcha Jacobovic a realizat un film interesant, avand in centru o descoperire arheologica autentica, dar interpretarea prezentata de el in film nu are nicio sustinere”.

Ce spun expertii in domeniu?

Contactati de corespondentii Reuters, cei mai multi dintre expertii si cercetatorii in domeniu au respins interpretarile lui Jacobovic, catalogandu-le ca fiind exagerate, unii dintre ei zicand ca acesta este in goana dupa publicitate si ca e de fapt un „sarlatan”.

Cat priveste osuarul elaborat in design, arheologii isi mentin parerea ca stilul acestuia nu seamana deloc cu mormintele folosite pentru arhiereii Sinedriului.

Cine este Simcha Jacobovic?

Jacobovic s-a nascut in Israel, dar si-a petrecut cea mai mare parte a vietii in Canada. Parintii sai, Iosif si Ida, sunt evrei romani, care s-au mutat in Israel dupa ce au supravietuit Holocaustului, iar din 1962 au plecat in Montreal, Canada. Se zvoneste ca Simcha ar vorbi chiar si limba romana…

Simcha este un personaj controversat, pentru ca acum cativa ani de zile a colaborat cu regizorul de film James Cameron la un film intitulat „Mormantul pierdut al lui Iisus”, film in care afirma ca mormantul descoperit intr-un cartier al Ierusalimului ar fi fost adevaratul mormant al lui Iisus si al familiei sale [!!! – n.m.].

Blasfemia legata de Mormantul pierdut al lui Iisus

In acest film, care a avut premiera la Discovery Channel in data de 4 martie 2007, Jacobovic prezinta teoria conform careia mormantul Talpiot, descoperit in data de 28 martie 1980, intr-un cartier aflat la 5 km sud de Ierusalim, ar fi locul unde s-ar gasi osemintele „familiei” lui Iisus. In mormant s-au gasit atunci 10 osuare, 6 din ele avand inscriptionate epigrafe. Cel mai cunoscut dintre ele este cel pe care se afla inscriptia: „Iisus, fiul lui Iosif” (Yeshua bar Yehosef – aramaica). Alte nume care apar sunt: Maria, Iosif, Iuda (Yehuda – aramaica) fiul lui Iisus, Maramene e Mara (s-ar traduce, dupa Jacobovic, Maria Magdalena), si Matei.

Testul ADN efectuat pe osemintele aflate in osuarul cu numele Iisus si in cel cu presupusul nume al Mariei Magdalena, a aratat ca cele doua persoane nu erau in relatii de sange dupa mama. Astfel, Jacobovic a concluzionat ca acestia doi trebuie sa fi fost casatoriti, fiindca altfel nu se justifica prezenta celor doua persoane in acelasi mormant. Cu toate acestea, testul ADN nu a mai fost efectuat si pe celelalte oseminte gasite in mormant, pentru a se vedea daca exista legaturi de sange intre ele si nici testul cu radiocarbon, pentru a se verifica vechimea osemintelor. In acest caz, expertii au concluzionat ca cele doua persoane cercetate puteau fi tata-fata, veri etc.

De ce este totusi, pentru crestini, acest film o blasfemie? Pentru ca in el Jacobovic contesta:

– Invierea Mantuitorului a treia zi din mormant (presupunand in cel mai bun caz ca a fost o inviere spirituala, si nu corporala),

– locatia actuala a Mormantului Domnului (Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim) si a Golgotei (locul unde a fost rastignit)

– inaltarea dupa moarte a Maicii Domnului cu trupul la Cer (vezi Adormirea Maicii Domnului, conform Sfintei Traditii)

– fecioria Domnului Iisus, spunand ca ar fi avut o sotie, pe Maria Magdalena, si cu ea copii.

– fecioria Maicii Domnului, spunand ca Iisus ar fi avut frati dupa mama, si nu frati vitregi dupa tata, dintr-o casatorie anterioara a aceluia (Iosif), inainte de logodirea cu Fecioara Maria

Mai mult decat atat, Jacobovic se contrazice grozav, fiindca daca in acest film el spune ca Mantuitorul a fost casatorit cu Maria Magdalena si a avut copii cu aceasta, atunci contesta faptul ca Hristos a fost crucificat pentru vina de a Se fi facut pe Sine Dumnezeu si, prin asta, faptul ca a gasit, culmea, tocmai el cuiele Rastignirii! La fel si invers, daca Iisus a fost rastignit, si asa este, atunci de ce minte ca un evreu ce este ca Iisus Hristos fost casatorit si a avut copii?

De ce nu pot fi acestea cuiele Rastignirii lui Iisus?

Am sa redau in cele de mai jos, cuvintele episcopului Teodoret al Cirului care, in a sa Istorie bisericeasca, face referire la descoperirea celor trei cruci de catre Imparateasa Elena, precum si a cuielor cu care Mantuitorul a fost pironit pe Cruce, aratand si cum au fost ele folosite dupa aceea:

„Despre Elena, mama împăratului Constantin cel Mare şi despre râvna ei pentru zidirea dumnezeiescului templu [1]

1. Nimeni altul nu a fost purtătorul acestei scrisori, ci însăşi mama împăratului, aceea care a avut un fiu strălucit şi care este slăvită de toţi credincioşii. Ea a născut această mare torţă de lumină şi l-a hrănit cu dreapta credinţă. Ea a suportat oboseala drumului şi nu s-a gândit la suferinţele bătrâneţii, căci a făcut această călătorie îndepărtată, cu puţin timp înainte de sfârşitul vieţii, care s-a întâmplat la vârsta de 80 de ani.

2. După ce a văzut locul acela unde s-au întâmplat Patimile (Domnului) pentru mântuirea noastră a tuturor, ea a dat poruncă să se dărâme deîndată acel spurcat templu păgânesc şi să se ducă de acolo dărâmăturile. După ce a ieşit la iveală mormântul, care fusese ascuns până acum, au apărut trei cruci, acoperite de pământ, lângă mormântul Domnului.

3. Toţi erau pe deplin convinşi că una dintre aceste cruci a fost cea a Domnului nostru Iisus Hristos, iar celelalte două ale tâlharilor celor ţintuiţi odată cu Acesta. Nu ştiau totuşi care era crucea care s-a atins de trupul Domnului şi pe care s-au prelins picăturile sfântului Său Sânge.

4. Atunci, cel prea înţelept şi cu adevărat dumnezeiesc, întâistătătorul (episcopul) oraşului Ierusalim, Macarie, a înlăturat îndoiala în felul acesta: S-a atins fiecare dintre aceste cruci, cu rugăciune fierbinte, de o femeie de neam bun, care era bolnavă de multă vreme şi s-a cunoscut puterea Crucii mântuitoare, căci aceasta, îndată ce s-a atins de trupul femeii, a înlăturat acea boală grea şi a arătat-o sănătoasă.

5. Astfel, mama împăratului, după ce a aflat ceea ce dorise, a pus la coiful împărătesc o parte dintre cuie, având grijă de capul fiului său ca să alunge săgeţile duşmanului, iar pe altele le-a legat de frâul calului, îngrijindu-se de siguranţa împăratului (în luptă). Cu aceasta s-a împlinit, în fine şi vechea profeţie, căci Zaharia Profetul a strigat mai înainte «Şi va fi pe frâul calului ceva sfânt Domnului Atotputernic» (Zaharia 14, 20).

6. Apoi a împărţit o parte din crucea mântuitoare Reşedinţei imperiale, iar pentru cealaltă parte a făcut o cutie din material de argint şi a dat-o episcopului oraşului, poruncindu-i ca să păstreze pentru generaţiile viitoare cele ce amintesc despre mântuire.[…]”

[1] – Teodoret al Cirului, Istoria bisericească (Cartea Întâi), în PSB 44, traducere de Pr. Prof. Vasile Sibiescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, pp. 62-63

Asadar, luand ca exemplu gasirea in chip minunat a Crucii Golgotei de catre Imparateasa Elena, oare aceste cuie fac si ele minuni precum a facut atunci Crucea Domnului la aflarea ei, minune prin care a si fost autentificata fara drept de apel?

Referinte scripturistice legate de arhiereul Caiafa

Iata mai jos cateva dintre versetele Noului Testament, care fac referire la Caiafa. In toate acestea este evidentiat, fara niciun fel de dubiu, rolul pe care l-a avut in punerea la cale a Rastignirii Mantuitorului Hristos:

Sf. Ev. Matei cap. 26, vs. 3-4 si 57/59

– Atunci arhiereii şi bătrânii poporului s-au adunat în curtea arhiereului, care se numea Caiafa. Şi împreună s-au sfătuit ca să prindă pe Iisus, cu vicleşug, şi să-L ucidă

– Iar cei care au prins pe Iisus L-au dus la Caiafa arhiereul, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii.[…] Iar arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare.

Sf. Ev. Luca cap. 3, vs. 2

– În zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie.

Sf. Ev. Ioan cap. 11, 49-50; 18, 13-14; 18, 24/ 28

– Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu le-a zis: Voi nu ştiţi nimic, Nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul.

– Şi L-au dus întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era arhiereu al anului aceluia. Şi Caiafa era cel ce sfătuise pe iudei că este de folos să moară un om pentru popor.

– Deci Anna L-a trimis legat la Caiafa arhiereul.[…] Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; şi era dimineaţă. Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile.

Faptele Apostolilor cap. 4, 5-7

– Şi a doua zi s-au adunat căpeteniile lor şi bătrânii şi cărturarii din Ierusalim, Şi Anna arhiereul şi Caiafa şi Ioan şi Alexandru şi câţi erau din neamul arhieresc, Şi punându-i în mijloc, îi întrebau [pe apostoli]: Cu ce putere sau în al cui nume aţi făcut voi aceasta?

Cateva observatii privind reabilitarea lui Caiafa

Ultima „descoperire” a lui Jacobovic nu este deloc intamplatoare, ziarul israelian Haaretz scotand la lumina afirmatiile acestuia, potrivit carora Caiafa trebuie reabilitat. Astfel, Jacobovic lanseaza teoria ca marele preot si-ar fi schimbat ulterior parerea despre Iisus, mai ales dupa rastignirea Lui pe Golgota, devenind chiar membru al comunitatii de iudei-crestini (care il venerau pe Hristos doar ca Mesia, pamantesc, si nu ca Dumnezeu), iar urmasii sai au considerat ca trebuie sa-i puna in mormant, alaturi de alte bunuri, si cuiele lui Hristos. El isi sustine teoria aceasta spunand ca s-au gasit inscriptionate pe osuarul lui Caiafa mai multe simboluri misterioase.

Cu toate acestea, aberatiile lui Jacobovic pot fi demontate foarte usor:

– Din Faptele Apostolilor (vezi versetul mai sus) se vede clar ca atitudinea lui Caiafa nu s-a schimbat nici dupa Rastignirea Mantuitorului, ci a continuat sa-i persecute pe apostoli cat a putut.

– Imparateasa Elena a descoperit cuiele Rastignirii cu mult timp dupa moartea lui Caiafa, atunci cand, la 80 de ani fiind, a mers la Ierusalim sa construiasca pe Golgota Biserica Sfantului Mormant. Deci acest lucru dovedeste faptul ca arhiereul Caiafa nu putea sa fie inmormantat cu aceste cuie si, mai mult decat atat, luat in sens invers, daca adevaratele piroane ale Rastignirii au ramas pe Golgota sute de ani pana la descoperirea lor, atunci aceste cuie obisnuite care au fost gasite in presupusul mormant al lui Caiafa, arata ca acest mormant nu este cel al marelui preot, stricand astfel teoria lui Jacobovic, fiindca nu-si permiteau arhiereii Sinedriului sa puna in mormantul ucigasului de Dumnezeu Caiafa tocmai simbolul Rastignirii Domnului, piroanele, ca sa-l invinuiasca peste generatii posteritatea.

– „descoperirea” aceasta a lui Jacobovic este pusa in lumina la doar cateva saptamani de la recentele afirmatii ale papei Benedict al XVI-lea care, in cea de-a doua parte a cartii sale „Isus din Nazaret”, ii exonereza pe evrei de „vina” uciderii lui Dumnezeu prin răstignire, mergand in principal pe linia trasata de celebrul document Nostra etate al Conciliului Vatican II. El uita, aşadar, de cuvintele evreilor: „Tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt. 27, 25). Pentru cei care vreti insa sa aflati adevarul, cititi slujba Prohodului Domnului, versiunea necenzurata…

– este adevarat ca, alaturi de Iuda Iscarioteanul, Caiafa reprezinta simbolul tradarii iudaice, al negarii adevarului divin si poate al anti-semitismului, insa tot el este si autorul uneia dintre cele mai celebre „profetii” ale Noului Testament deoarece, fiind in anul acela mare preot la Templul din Ierusalim, a sfatuit pe ceilalti arhierei ai Sinedriului ca: „este mai de folos să moară un om pentru popor [Hristos – n.m.], decât să piară tot neamul [omenesc – n.m.]” (In. 11, 49-50), .

dan.camen.

Această prezentare necesită JavaScript.

surse>

http://www.aolnews.com/2011/04/12/did-journalist-simcha-jacobovici-find-the-nails-used-to-crucif/

http://www.jpost.com/NationalNews/Article.aspx?id=216238

http://news.yahoo.com/s/nm/20110412/film_nm/us_archaeology_jesus_nails

http://www.ziare.com/magazin/descoperire/s-au-gasit-cuiele-cu-care-a-fost-crucificat-iisus-1087966

http://www.dailymail.co.uk/news/article-1376107/Investigator-claims-2-000-year-old-nails-used-crucify-Jesus.html

http://www.haaretz.com/news/national/are-these-the-nails-used-to-crucify-jesus-1.355509

http://www.msnbc.msn.com/id/42554173/ns/technology_and_science-science/

 

Biblia cu ilustratii, versiunea Bartolomeu Anania, din 18 aprilie, impreuna cu ziarul Jurnalul National

Biblia cu ilustrații.

Ultimul proiect editorial de excepție al Mitropolitului Bartolomeu

Mitropolia Clujului / 5 aprilie 2011

Începând din 18 aprilie 2011 și timp de 8 săptămâni, fiecare volum al Bibliei cu ilustrații va fi difuzat, în fiecare zi de luni, împreună cu ziarul Jurnalul Național la un preț de 14,99 lei. Colecția întreagă va fi disponibilă și în rețeaua de librării, precum și în toate magazinele de carte din țară.

Proiectul şi motivaţia sa

Biblia cu ilustrații este un proiect editorial dorit și demarat de către Mitropolitul Bartolomeu Anania de fericită memorie, fiind una din ultimele sale dorinţe ce se înscrie în spiritul testamentului său. Primul din cele șapte volume ar fi trebuit să apară pe 18 martie 2011, adică în ziua în care ierarhul de la Cluj ar fi împlinit 90 de ani. Moartea sa face din această intenție festivă un prilej de comemorare, circulația largă a textului biblic prin ediția de față reprezentând și împlinirea uneia dintre dorințele testamentare ale Înaltpreasfințitului Bartolomeu. Potrivit contractului încheiat cu editura, drepturile de autor sunt destinate „Fundației Mitropolitul Bartolomeu”, care sprijină cu burse zeci de elevi și studenți merituoși, dar fără resurse materiale, fapt ce va fi menţionat şi în caseta redacţională a fiecărui volum.

Ce aduce nou această ediție?

Biblia cu ilustrații reprezintă, nemodificat, textul „ediției jubiliare” a Sfintei Scripturi, așa cum acesta a fost tipărit de mai multe ori, inclusiv în ediția de la Cluj din 2009, la Editura Renașterea. Ediţia ilustrată nu înlocuieşte ca text de referinţă actuala ediţie a Sfântului Sinod. Noutatea acestei ediții rezidă în cel puțin trei aspecte: formatul (mult mai ușor manevrabil), ilustrațiile și hărțile în dreptul capitolelor la care fac referință, iar nu la finalul textului, așa cum era până acum uzanța. Formatul celor șapte volume permite un acces mai ușor la textul biblic, această ediție putând fi folosită inclusiv ca material didactic la orele de religie. Ilustrațiile sunt o combinație vizuală inedită între fotografii din Țara Sfântă, hărţi și fresce de la mânăstiri și biserici din România și Balcani. Se realizează astfel un dialog permanent între memoria istorică și cea spirituală, între spațiul geografic și cel duhovnicesc. Hărțile sunt plasate tot din dorința de a ilustra concret locurile Revelației, drumul parcurs de umanitate spre Cuvântul lui Dumnezeu.

Cui i se adresează?

Biblia cu ilustrații se adresează unui public de limbă română foarte larg, indiferent de confesiune, ediţia urmând a fi difuzată pe scară largă în România, Republica Moldova şi Diaspora. Ediția de față poate reprezenta un deosebit de util instrument didactic. Notele explicative care însoțesc textul biblic reprezintă un ghid ideal pentru o înțelegere mai precisă a contextelor istorice, culturale și religioase în care au fost scrise și date mai departe cărțile Vechiului și Noului Testament. Nu în ultimul rând, limpezimea și frumusețea limbii conferă textului un plus de atractivitate, lectura Bibliei în varianta Mitropolitului Bartolomeu fiind o adevărată lecție de stil, precizie, bogăție de nuanțe, de expresii arhaice puse în sintaxă modernă.

Consultati Biblia online, versiunea Bartolomeu Anania AICI

sursa>

http://www.mitropolia-clujului.ro/Stiri-si-evenimente/Biblia-cu-ilustratii-Ultimul-proiect-editorial-de-exceptie-al-Mitropolitului-Bartolomeu–eID213.html

foto>

http://www.litera.ro/carti-mari/biblia-8-volume-/biblia-vol-8-1224.jpg

~~~+~~~

UPDATE

Jurnalul National si Editura Litera va aduc un nou proiect de exceptie: “Biblia”

Antena1 / 10 aprilie 2011

In Saptamana Mare, Jurnalul National si Editura Litera va aduc un nou proiect de exceptie: “Biblia”, cea mai importanta carte a crestinilor revizuita si ingrijita de regretatul Mitropolit Bartolomeu Anania.

Textul Sfintei Scripturi in 8 volume [nu 7 volume ? -n.m.] cu nenumarate ilustratii, imagini cu manastirile din Romania si harti ale locurilor sfinte. Din 18 aprilie numai cu Jurnalul National! Primul volum al Bibliei, va fi insotit de un CD gratuit : „La umbra crucii” , un album Paula Seling. Un album de suflet, un album de Cantece Sfinte si de Pricesne, un album care sa lumineze Sarbatorile de Pasti ale romanilor.

Noutatea versiunii „Bibliei” a lui Bartolomeu Valeriu Anania (prima editie in 2001) consta in cel putin in doua aspecte esentiale. In primul rand, fidel principiului ca un text fundamental precum cel scripturistic este tradus cu adevarat o singura data in cultura unui popor, toate celelalte editii reprezentand in fapt adaptari la varstele limbii in continua modificare, Mitropolitul Bartolomeu revizuieste aceasta editie printr-un limbaj pe masura stadiului actual al limbii noastre. Limba romana a acestei editii este cea mai limpede si mai adecvata pentru un cititor modern, care nu are mereu acces la subtilitatile teologice si filologice ale Bibliei. A doua virtute a variantei Mitropolitului Bartolomeu este reprezentata de introducerile pe scurt la cartile biblice si de cele peste opt mii de note de subsol. Ele reprezinta, la un loc, un fel de „Crucea Rosie a lecturii biblice”, adica acel prim ajutor in intelegerea unor detalii de limbaj, istorie, cultura si mentalitate cu care nu mai suntem familiarizati. Notele de subsol sunt cand scurte incursiuni istorice, cand exegeze in miniatura.

Ilustratiile sunt o noutate absoluta. In cultura biblica romaneasca nu avem decat lucrari fie diminuate la nivel de continut, precum Mica Biblie destinata mai ales copiilor, prima editie din 1913 aparand sub auspiciile aceluiasi Nicodim, fie unele neasumate canonic.

Biblia reprezinta integral si nemodificat textul biblic revizuit de Mitropolitul Bartolomeu si aprobat de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane. Ilustratiile au menirea orientarii in spatiul, cultura, diversitatea si istoria locurilor unde s-a derulat cel mai pasionant dialog dintre Dumnezeu si umanitate. Biblia este structurata in 8 volume reprezentand o editie accesibila si usor de folosit. Este un proiect care incununeaza misiunea de o viata a regretatului Mitropilit Bartolomeu Anania in slujba limbii romane si a teologiei deopotriva.

Speram ca Biblia va intra in casele voastre, va lumina cat mai multe minti si va mangaia cat mai multe inimi…

sursa>

http://www.a1.ro/timp-liber/evenimente/jurnalul-national-si-editura-litera-va-aduc-un-nou-proiect-de-exceptie-biblia-149310.html

~~~+~~~
UPDATE 2

A apărut Biblia cu ilustraţii, versiunea diortosită de Mitropolitul Bartolomeu

Reintregirea.ro / 19 aprilie 2011

Jurnalul Naţional şi Editura Litera a lansat ieri, 18 aprilie, un proiect de excepţie, prin care Biblia diortosită de Mitropolitul Bartolomeu Anania, cu ilustraţii, poate fi achiziţionată împreună cu Jurnalul Naţional de la orice punct de comercializare a ziarelor.

Textul Sfintei Scripturi este împărţit în 8 volume, cuprinde 400 de ilustraţii, imagini cu mănăstirile din România şi 50 de hărţi ale locurilor sfinte. Primul volum include Cărţile lui Moise şi a apărut ieri, având ataşat un CD cu pricesne interpretate de Paula Seling, intitulat „La umbra crucii”.

Proiectul prin care Biblia cu ilustraţii poate ajunge în casele oamenilor la un preţ atât de mic va aduce beneficii pe mai multe planuri, după cum declară teologul Radu Preda:

„Ediţia aceasta este o ediţie care se impunea de mult, măcar din simplul motiv că ediţiile succesive ale volumului mare s-au epuizat. Or, era vremea ca o carte de căpătâi precum este Sfânta Scriptură, să ajungă la un public cât mai larg şi la un preţ accesibil, mai cu seamă în vremurile acestea, şi să aibă şi un suport didactic sub forma ilustraţiilor, astfel încât pot folosi şi la orele de religie. Ediţia Bartolomeu mai câştigă un plus de vizibilitate, ţinând cont de tirajul foarte mare, peste 150.000 exemplare pe volum. Această ediţie ar fi trebuit să fie cadoul pe care doream să i-l oferim Înaltpreasfinţitului Mitropolit Bartolomeu, dar iată, e noua formă de comemorare consistentă a celui cu care am avut prilejul să fim contemporani”.

Biblia cu ilustraţii poate fi cumpărată, alături de Jurnalul Naţional, în fiecare zi de luni, la preţul de 14,99 lei.

sursa>

http://www.reintregirea.ro/index.php?cid=stire-3436 

 

Biblia, un adevarat manual de sanatate

Ziare.com / 5 aprilie 2011

Secole de-a randul, oamenii au cautat in Biblie calauzirea si tamaduirea spirituala, dar putini au realizat ca aceasta este si un adevarat manual cu lectii importante despre sanatatea fizica, o istorie a primelor remedii naturiste la care omul din vechime a fost nevoit sa apeleze in caz de boala.

Si astazi, dupa mii de ani, uleiul de masline, isopul, busuiocul, mierea, vinul rosu, usturoiul, sarea, painea, strugurii, granele, scortisoara, paducelul si inca multe altele, amintite in Biblie, sunt remedii care ne ajuta sa ne pastram ori sa ne regasim sanatatea si frumusetea.

In Biblie exista indicii ca uleiul de masline era folosit inca din Antichitate ca medicament. Specialistii au constatat ca uleiul de masline, cat mai putin procesat, contine o multitudine de vitamine si nutrienti, esentiali in prevenirea cancerului.

Ca aliment, uleiul de masline este folosit, de regula, in salate. Ca medicament, consumat in cantitati moderate (cel mult doua linguri pe zi, una dimineata si una seara), uleiul de masline este un prieten fidel al inimii, datorita unor grasimi prietenoase pe care le contine in compozitia sa si care ajuta la scaderea colesterolului.

Uleiul de masline, o lingurita seara, previne sforaitul, vindeca durerile de urechi, curata si infrumuseteaza pielea si reda sanatatea muschilor. Calitatile nutritionale, medicale si cosmetice sunt astazi cunoscute in toata lumea si uleiul de masline este folosit tot mai mult pentru mentinerea tineretii si sanatatii.

Usturoiul, o planta cu multiple calitati terapeutice, se cultiva pe terenuri intinse cu aproximativ 5.000-6.000 de ani in urma. Este cunoscut faptul ca usturoiul este cel mai puternic antibiotic natural si consumul zilnic intareste sistemul imunitar, ferind, in acest fel, organismul de infectii si racelile de sezon. Medicina populara recomanda, de asemenea, usturoiul in cazuri de hipertensiune si obezitate.

Isopul, apreciat mai ales pentru mirosul sau placut, trateaza bolile respiratorii, in special bronsitele cornice si astmul bronsic.

Infuzia de isop se prepara turnand 200 ml de apa clocotita peste o lingurita de planta maruntita. Se acopera vasul timp de zece minute, se filtreaza si se bea cald, cu inghitituri mici si rare, pe parcursul a 10-15 minute. Suferinzii pot bea doua, trei cani de ceai pe zi. Infuzia de isop poate fi bauta si in caz de dureri de stomac.

In Psalmul 50, David scrie despre isop: „Stropi-ma-vei cu isop si ma voiu curati; spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voiu albi”. Acest lucru ne indreptateste sa credem ca proprietatile curative ale isopului erau cunoscute de mii de ani.

Infuzia de isop, care are efect cicatrizant si antiseptic, se foloseste si azi in tratarea ranilor, taieturilor, eczemelor si abceselor.

Smochinele sunt cunoscute, inca din Antichitate, ca alimente foarte hranitoare si ca leac. Siropul de smochine, cate doua, trei linguri pe zi, este de mare ajutor in caz de tuse. In tratarea bronsitelor, se recomanda decoctul de smochine, care se obtine fierband 2-3 smochine, timp de zece minute, intr-un sfert de litru de apa. Se pot bea cate doua cani pe zi.

Sa avem sanatate!

sursa>

http://www.ziare.com/viata-sanatoasa/remedii-naturale/biblia-un-adevarat-manual-de-sanatate-1085947

foto>
http://www.revista-maria.com/numar2/wp-content/uploads/biblie1.jpg

 

Când Biserica se îmbracă cu veşmânt cernit, de pocăinţă…

La început de Post nu pot decât să vă pun înainte, din nou, cuvintele Sf. Ap. Pavel şi ale Sf. Ev. Matei, rostite la Sfânta Liturghie astăzi, când Adam a fost izgonit din Rai, şi când Biserica se îmbracă cu veşmânt cernit, de pocăinţă.

“Ştiţi în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziţi din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut.

Noaptea e pe sfârşite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii.

Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă;

Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte

Primiţi-l pe cel slab în credinţă fără să-i judecaţi gândurile.

Unul crede să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume.

Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.

Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia? Pentru stăpânul său stă sau cade. Dar va sta, căci Domnul are putere ca să-l facă să stea”.

[Rom. 13, 11-14; 14, 1-4]

~~~+~~~

“De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc;

Iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre.

Când postiţi, nu fiţi trişti ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, şi-au luat plata lor.

Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală,

Ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău care este în ascuns, şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.

Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură.

Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură.

Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.”

[Mt. 6, 14 -21]

Aşadar, dacă avem comoară Pocăinţa,

negreşit sus avem inima, la Domnul!

foto>

http://www.stjohntyler.org/images/icon-expulsion.jpg

http://media.photobucket.com/image/Adam’s+Expulsion+/forever33/Cheesefare

SundayIcon.jpg

 

Vindecarea orbului din Ierihon

Vindecarea orbului din Ierihon

Luca 18, 35-43

Sf. Ev. Luca (18, 35) ne spune că Mântuitorul a vindecat pe orb când se apropia de (intra în) Ierihon, Sf. Ev. Marcu (10, 46) menţionează şi el o vindecare a unui orb cu numele Bartimeu (care se traduce “fiul lui Timeu”), însă la ieşirea din Ierihon, iar Sf. Ev. Matei (20, 29) pomeneşte doi orbi, şi că acţiunea se petrece la ieşirea din Ierihon. Sf. Nicolae Velimirovici explică aceste “inadvertenţe”: “Nu este nicio nepotrivire ci, la fel ca şi cu cei doi îndrăciţi din Gadara, un evanghelist pomeneşte doi orbi, iar altul doar pe unul din cei doi orbi, şi anume pe cel mai cunoscut în împrejurimi. Se poate că aceşti doi orbi nici să nu fi fost împreună, ci unul să se fi aflat într-o parte a oraşului, iar celălalt în altă parte. Pentru că Domnul a săvârşit adesea mai multe minuni într-un loc, a vindecat mai mulţi bolnavi într-o zi. Aici se vorbeşte de unul din cei doi orbi, cel mai cunoscut în partea locului, Bartimeu”[1].

Momentul central al acestei vindecări îl reprezintă recunoaşterea de către orb a mesianităţii Domnului Iisus Hristos, căci i se spune de către mulţime că “trece Iisus Nazarineanul”, dar el strigă cât poate de tare şi de des: “Iisuse, Fiul lui David…”. De unde, deci, a avut el această cunoaştere dumnezeiască?… căci nu-L văzuse vreodată pe Iisus Hristos! Mulţimea deşi Îl vedea şi-L urma, nu-L cunoştea pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu! Dacă credinţa lui în El l-a mântuit, cum a spus Mântuitorul, înseamnă că l-a şi înţelepţit, cum zice Psalmistul: “Domnul îndreaptă pe cei gârboviţi, Domnul înţelepţeşte orbii, Domnul iubeşte pe cei drepţi” (Ps. 145, 8).

Întrebarea Mântuitorului “Ce voieşti să-ţi fac?” a fost pusă tocmai pentru ca să arate mulţimii că acest cerşetor orb nu doreşte de la El bani, ci că are credinţă că poate să-l vindece, fiindcă Îi răspunde ca unui Dumnezeu: “Doamne, să văd!”. Dacă era vorba de bani, Mântuitorul putea să-l întrebe în mod obişnuit: “Ce voieşti să-ţi dau?”, dar orbul acesta îşi cerşea vederea.

Interesant de observat este şi faptul că se foloseşte de două ori verbul “S-a apropiat/ apropiindu-Se”, atunci când se face referire la Domnul Iisus Hristos, ca să arate că prin aceasta faptul că credinţa apropie pe om de Dumnezeu şi că Hristos iese mereu în întâmpinarea celui ce crede. De asemenea, curgerea istorisirii este animată în mod expres prin verbele de mişcare “a trece”şi “a merge”; atenuată prin “a se apropia”, “a cerşi”, “a auzi” şi “a întreba”; împănată prin “a striga”, “a certa”, “a porunci” şi “a vedea”, şi oprită brusc prin verbele statice “a şedea” şi “a se opri”. Prin asta, se vădeşte din nou, ca şi în alte dăţi, bogăţia oratorică a Sf. Ev. Luca şi inspiraţia Sfântului Duh, pentru că toate aceste verbe nu fac decât să arate cât de viu şi plin de înţeles e cuvântul dumnezeiesc.

dan.camen.

__________________ 

---

[1] Sf. Nicolae Velimirovici, Predici, traducere Anca Sârbulescu, Ediţia a II-a, Editura Ileana, Bucureşti, 2006, p. 599

__________________

foto>

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/bc/CodexEgberti-Fol031-HealingOfTheBlindManOfJericho.jpg

 

Al zecelea lepros…

În pilda celor 10 leproşi găsim încă o dată, în chip tainic, ca şi în alte locuri din Sfânta Scriptură, referinţa biblică despre zeciuiala duhovnicească – partea Domnului (Deut. 32, 9).

Iarăşi samarineanul, cel „de alt neam”, este arătat de către Hristos lumii peste veacuri drept pildă de urmat (Lc. 17, 12-19).

Câţi însă dintre noi suntem samarineni cu inima şi trupul, şi „de alt neam” cu mintea şi sufletul,  deşi suntem ai lui Hristos, ne numim ortodocşi şi vrem să fim „partea Lui de moştenire”? (Deut.32, 9)

dan.camen.

foto>

http://www1.georgetown.edu/centers/liturgy/envisionchurch/mainimages/art/MARYK52.jpg

 

Sf. Chiril al Alexandriei: Despre curăţirea leprei

Despre curăţirea leprei[1]

Sf. Chiril al Alexandriei

[…] S-a scris în Levitic: «Şi a grăit Domnul către Moise, zicând: Aceasta e legiuirea pentru lepros. În ziua în care se va curăţi va fi dus la preot. Şi va ieşi preotul afară din tabără şi va vedea preotul că s-a vindecat rana leprei de pe lepros. Şi va jertfi preotul. Se vor lua de la cel curăţit două păsări vii şi curate şi un lemn de cedru şi fir roşu răsucit şi isop. Şi va jertfi preotul şi vor junghia una din păsări într-un vas de lut, în apă curgătoare. Apoi va lua pasărea vie şi lemnul de cedru şi roşul răsucit şi isopul şi le va înmuia cu pasărea cea vie în sângele păsării înjunghiate în apă curgătoare. Şi va stropi de şapte ori pe cel curăţit de lepră şi curat va fi. Şi va slobozi pasărea cea vie în câmp. Şi va spăla cel curăţit hainele lui. Şi se va rade tot părul lui şi se va scălda în apă şi se va curăţi. Şi după acestea va intra în tabără şi va petrece în afara casei lui şapte zile. Iar în ziua a şaptea va rade tot părul capu­lui lui şi barba şi sprâncenele şi tot părul lui şi va spăla hainele lui şi va scălda trupul lui în apă şi curat va fi» (Lev. 14, 1 – 9).

[…] Priveşte taina în cele scrise în lege, ca în umbre. Se aducea leprosul la preotul legii ce stătea în afara uşii cortului. Şi acolo văzându-se boala retrasă şi arătându-se că se va sfârşi, se în­deplinesc cele ale curăţirii, după cum rânduise dătătorul legii. Căci «se luau două păsări curate, un lemn de cedru şi un fir roşu împletit», în chip de sfoară şi un isop, care avea şi el chip de iarbă. Apoi se tăia una din păsări în apă, iar cealaltă se afunda împreună cu cele puse în apă şi în sângele celei omorâte. Pe urmă, aceasta nesuferind nimic, era slobozită. Apoi preotul stropind de şapte ori cu apă pe cel ce fusese bolnav de lepră, îl declara liber de cele la care îl su­punea legea. I se rădea apoi părul şi intra în sfârşit neîmpiedicat în tabără şi în casa lui, după ce rămânea şapte zile afară.

Lepra spirituală

Acestea însemnau că noi cei de odinioară am purtat moartea păcatului şi am fost întinaţi de sălbăticia multelor feluri de patimi şi ne-am îmbolnăvit ca de o lepră spirituală, rătăcind şi slujind zidirii, am fost aduşi la Hristos, Preotul Cel Mare şi Sfânt şi fără de răutate, după cuvântul fericitului Pavel (Evr. 7, 26). Am fost aduşi de Dumnezeu şi Tatăl, căci a spus Hristos vorbind Iudeilor: «Nu murmuraţi, ni­menea nu poate să vină la Mine de nu-l va atrage pe el Tatăl, Care M-a trimis pe Mine» (Ioan 6, 65). Dumnezeu şi Tatăl aduce pe cei bolnavi prin puterea Lui la Fiul (trad. latină: prin Fiul). Căci Fiul a venit ca să vindece pe cei zdrobiţi cu inima şi să deschidă ochii orbilor, ca părăsind moliciunea şi slăbiciunea în împlinirea celor plăcute lui Dumnezeu, să avem inima atotlucrătoare şi iubind faptele bunătăţii, să dobândim o vieţuire slăvită şi minunată. Şi recunoscând astfel pe Stăpânul adevărat şi prin fire, să zicem după cuvântul Psalmistului: «Binecuvintează suflete al meu pe Domnul, pe Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, pe Cel ce vindecă toate bolile tale şi izbăveşte de stricăciune viaţa ta şi pe Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări» (Ps. 102, 1-2).

Chipul celor două păsări

Observă cum e adus cel ce pătimeşte de lepră la preotul ce se află în afara porţii şi departe de tabără. Căci aflându-ne noi ca aruncaţi şi vieţuind în afara cetăţii sfinte şi sfinţite, adică a Bisericii lui Dum­nezeu, a venit la noi Hristos având asemănarea cu noi. Şi cercetându-ne, ne-a curăţit prin Sfântul Botez şi prin trupul Lui. Căci S-a jertfit pentru noi şi ni S-a arătat leac mântuitor, întrucât a primit şi El să pătimească pentru noi moartea pe lemn. Aceasta ni s-a arătat ca în umbră în Sfintele Scripturi. Căci «se iau două păsări ca păsări curate». Era şi aceasta un chip al lui Hristos Cel de sus, din cer. Căci pasărea zboară, în văzduh. Iar Emanuil a pogorât la noi de sus, din ceruri. Căci aşa şi spune: «Nimenea nu s-a suit la cer, decât Cel ce S-a pogorât din cer, Fiul Iui Dumnezeu» (Ioan 3, 13). Dar scrie şi înţeleptul Ioan : «Cel ce vine de sus, este deasupra tuturor» (Ioan 3, 13).

Iar păsările sunt curate. De fapt Domnul este cu adevărat curat şi neîntinat, necunoscând păcatul. Şi nu spunem că înţelegem doi Hristoşi, deşi se vorbeşte de două păsări. Cuvântul cuprinde înţelesul clar şi necesar. Căci Unul Născut fiind Dumnezeu după fire, a purtat trupul din Sfânta Fecioară şi «s-a compus» ca din două, înţeleg din firea cea mai de sus şi din umanitate, în mod negrăit şi mai presus de minte [2]. Dar e un Domn Iisus Hristos. Deci cuvântul înfăţişează convergenţa celor două într-unul. Legea dă de înţeles prin cele două păsări în mod felurit taina lui Hristos.

Chipul lemnului de cedru şi al isopului

A mai spus că trebuie să ia şi un lemn de cedru. Acesta e încă un chip al Sfântului Său Trup, care nu avea să sufere stricăciunea (coruperea). Căci acest lemn nu putrezeşte. Iar isopul e chipul Sfântului Duh care are lucrare fierbinte, prin care ne facem «fierbinţi cu duhul», ştergând necurăţia din măruntaie (Rom. 12, 11). Căci isopul este o iarbă caldă prin fire şi în stare să şteargă necurăţia umflată şi rece îngrămădită în măruntaie. Aceasta înseamnă că Hristos ne eliberează, precum am spus, prin lucrarea Duhului de patimile ascunse înlăuntrul minţii.

Cu înţeles se ia pe lângă această iarbă şi apa curgătoare. Căci am fost botezaţi «în Duhul Sfânt şi în foc» (Matei 3, 11; Luca 3, 16), după cum s-a scris. Pentru că e caldă, precum am spus, iarba aceasta şi închipuieşte lucrarea Duhului.

Chipul firului roşu împletit

Iar roşul împletit dă de înţeles iarăşi prin sine modul întrupării Unuia Născutului. Căci Cuvântul fiind Dumnezeu, S-a împletit oare­cum cu carnea şi sângele. Iar roşul închipuieşte sângele şi carnea. Căci se văd şi sunt de aceeaşi culoare. Se taie deci pasărea în apă curgă­toare, în care cea rămasă, împreună cu celelalte, se afundă şi apoi e slobozită fără să păţească nimic, precum am spus mai înainte. Aceasta înseamnă că Hristos s-a jertfit pentru noi, dar era Acelaşi şi în moarte şi mai presus de moarte. «Căci a fost omorât cu trupul, după cum s-a scris, dar a fost făcut viu cu duhul, cu care s-a coborât şi a propovăduit şi duhurilor din închisoare, care odinioară nu ascul­taseră» (I Petru 2, 18-19). Întrucât se înţelege că S-a făcut om, a răb­dat moartea; iar întrucât este cu adevărat viaţa şi din viaţă, S-a arătat mai presus de moarte. Şi pasărea vie s-a afundat în moartea celei omorâte. Legea dă de înţeles prin ghicitură că Cuvântul fiind după fire viaţă şi din viaţă, Îşi însuşeşte moartea propriului trup. Căci nu era străin de el trupul asumat, ci al Lui propriu[3].

Chipul stropirii de şapte ori

Apoi leprosul fiind stropit de şapte ori cu apă era eliberat de condamnările la care era supus din cauza leprei de care a suferit. Aceasta dădea de înţeles că şi pe noi Hristos ne va face, cum am spus, curaţi, sfinţindu-ne prin Sfântul Botez. Aceasta socotesc că o arată stropirea înşeptită. Aceasta a înţeles-o fericitul Pavel spunând: «Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul» (Rom. 5, 20). Aşadar, prin stropirea înşeptită se dă de înţeles bogăţia harului şi puterea lui desăvârşită de-a curăţi.

Chipul raderii părului

Iar leprosul curăţit prin stropire, era ras de păr. Căci curăţiţi prin Sfântul Botez, lepădăm şi cele ce odrăslesc din trup, adică plăcerile sădite în noi, înţelese prin chipul perilor, împreună cu celelalte pă­cate, iar aceasta o lucrează în noi Hristos. Căci El este cuvântul viu şi lucrător şi foarte ascuţit în tăierea păcatelor şi în eliberarea minţii de necurăţia patimilor (Evr. 4, 12).

Chipul intrării în tabără dar nu şi în casă

Iar odată ras, leprosul intră în tabără, dar încă nu şi în casa lui. Căci curăţiţi, cum am spus, intrăm în legătură cu sfinţii, convieţuim cu ei în neamul cuvios şi sfinţit. Intrăm astfel şi în casa lui Dumnezeu, dar încă nu în locaşurile de sus. Căci acest dar le e rezervat sfinţilor pentru veacul viitor. De aceea cel curăţit intrând în tabără, va pe­trece şapte zile în ea şi apoi va intra şi în casa lui. Căci după veacul de faţă având curăţia cea prin Hristos, ne vom odihni şi în locaşurile de sus[4]. Căci fiecare dintre cei sfinţiţi va primi moştenirea rânduită lui ca pe propria casă. Căci nu se dau îndată cununile celor ce au crezut. Ci chemarea lor e unită cu nădejdea bunătăţilor şi cu arvuna Duhului. Dar la timpul său le va străluci harul şi sfârşitul (împlinirea) nădejdii în Hristos, prin Care şi cu Care slavă lui Dumnezeu şi Tatăl împreună cu Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin.

____NOTE_________________

[1] Fragmente extrase din cartea Sfântul Chiril al Alexandriei, Scrieri I, Partea a doua – Glafire la cărţile lui Moise, în P.S.B. 39, trad. şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, pp. 383-389

[2] Termenul de persoană «compusă» folosit de călugărul dobrogean Maxenţiu la 519 şi apoi de Leonţiu de Bizanţ şi de Sf. Maxim Mărturisitorul îşi are temeiul şi explicaţia în această declaraţie a Sf. Chiril.

[3] Tema va fi reluată de Leonţiu de Bizanţ, care va spune nestorienilor că trupul lui Hristos nu e al sufletului Lui, sau al omului, ca la oameni, ci al Cuvântului. Taina cea mare este cum simţea real moartea ca a Sa şi nu ştia numai teoretic de ea. Într-un fel ipostasul dumnezeiesc al Cuvântului simţea durerile trupului Său şi frica de moarte, cum simte sufletul nostru durerile trupului său şi frica de moar­tea cu trupul, fără ca loviturile şi moartea să-L atingă pe El Însuşi. E ca un ecou spi­ritual produs în suflet de orice act material care atinge trupul.

[4] Cele şapte zile reprezintă viaţa în timp, sau viaţa pământească. În «casa» proprie. În odina de veci, în ultima intimitate a noastră, unde ne vom întâlni cu interioritatea cea mai intimă, mai liniştitoare, mai iubitoare, mai învăluitoare a lui Dumnezeu, după ce vom trece din viaţa aceasta, petrecută în curăţie.

____________________

foto>

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/4/42/Christ_cleans_leper_man.jpg

 

Pr. Mihai Valica: Calendarul ortodox pe 2011 intre innoire, dileme si perspective

[Un text exceptional si necesar in acelasi timp! – dan.camen.]

Pr. Mihai Valica:

Calendarul ortodox pe 2011 intre innoire, dileme si perspective

1. Consideratii generale

Referitor la comunicatul biroului de presa al Patriarhiei Romane din data de 4 ianuarie 2011 as dori sa fac cateva comentarii teologice:

Argumentarea ca in calendarul pe 2011 “duminica nu mai apare barata cu doaua linii rosii, ci există o continuitate între duminică şi luni, pentru a sublinia adevărul din Sfânta Evanghelie că Domnul nostru Iisus Hristos a înviat în prima zi a săptămânii, care urmează după sâmbătă…” mi se pare lipsita total de logica, dar si de suport teologic, intrucat conform Sf. Scripturi continuitatea  exista intre sambata si duminica  si nicidecum intre duminica si luni. (Matei 28, 1; Marcu 16, 2, 9; Luca 24, 1; Ioan 20, 1).

Preafericitul Daniel arata in multe pastorale[1] legatura indisolubila intre sambata si duminica, ca zi a implinirii si a invierii Domnului. Iata cateva exemple:

,,Legătura dintre Cruce şi Înviere se constată atât în cântările liturgice ale Bisericii Ortodoxe cât şi în felul cum ea infăţişează în iconografia ei Răstignirea şi Invierea Domnului[2];

,,Sfânta şi Marea Sâmbătă ca zi a legăturii dintre Moartea şi Învierea Domnului are o profundă semnificaţie pentru viaţa Bisericii. Ea a devenit prototipul tuturor sâmbetelor în care se află pomenirea morţilor şi arată că toţi cei dragi ai noştrii adormiţi întru Hristos sunt în aşteptarea Învierii şi că în mijlocul suferinţei şi al durerii pricinuite de moartea lor, licăreşte totuşi speranţa biruinţei vieţii asupra morţii’’[3];

,,Duminica Învierii însă arată că sâmbăta nu este ultima zi a existenţei şi că deci nu moartea este ultimul cuvânt asupra adevărului omului ci viaţa veşnică’’[4].

Cu toate ca „nu se schimbă nimic în calendarul creştin – ortodox pe anul 2011, ci doar se subliniază adevărul că duminica, ziua Domnului, adică ziua Învierii Lui din morţi, este ziua de sărbătoare care ne dăruieşte lumină pentru toată săptămâna, ca noi să trăim viaţa în lumina Învierii lui Hristos şi să ne pregătim pentru învierea noastră”, cum se precizeaza in comunicat, totusi acest lucru era mult mai bine evidentiat atunci cand duminica aparea barata cu doua linii rosii si nu separata de ziua de sambata. Iata doar cateva argumente teologice:

2. Argumente teologice

2.1. Argumente biblice

Chiar daca Iisus Hristos incheie, cum spune Apostolul Pavel, un “testament mai bun”, “un testament nou” (Evrei VIII, 6-8) si Arhiereul Noului Testament intemeiaza Legea cea Noua, in propria Sa jertfa (Evrei VIII, 2), nu anuleaza Vechiul Testamant ci il „implineste” (Matei 5,17), cu o noua zi de odihna „ca cea de sabat”, numita mai tarziu Ziua Domnului: „Ramîne dar o odihna ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Fiindca cine intra în odihna Lui, se odihneste si el de lucrarile lui, cum S’a odihnit Dumnezeu de lucrarile Sale (Evrei 4, 9-10). Se intelege ca Dumnezeu s-a odihnit dupa ce a creat (Evrei 4, 4) si nu se odihneste intai si apoi creaza, cum ar sugera forma calendarului propus de biroul de presa, care incepe saptamana cu odihna si nu cu lucru.

„Ziua Domnului” (Apocalipsa 1,10) reprezinta in acelasi timp si Ziua invierii Domnului, a biruintei Sale asupra mortii, iar eshatologic este triumful deplin asupra raului. In acest sens Sf. Apostol Pavel o numeste: “Ziua Domnului” (I Tes. V, 2), sau simplu, “Ziua lui Hristos” (Filip. I, 6, 10; II, 16). „Masa Domnului” savarsita in “Ziua Domnului” era deja o impartasire anticipata cu Hristos Cel inviat, si era arvuna si pregatirea pentru impartasirea deplina din ziua invierii gene­rale, a Parusiei (I Cor. XI, 26).

Daca dupa biroul de presa „nu se schimbă nimic în calendarul creştin – ortodox pe anul 2011”, eu cred, totusi, ca se schimba cel putin logica perceperii zilei de odihna ca fiind un inceput si nu ca o incununare a dragostei lui Dumnezeu prin Jetrfa Sa si ca o rasplata a unei munci de o saptamana, cand crestinul trebuie sa-si odihneasca trupul dar sa-si primenasca si sufletul prin rugaciune si participare la Sf. Liturghie. In logica biroului de presa, noi nu mai imitam pe Creatorul si pe Re-creatorul Iisus Hristos, ci ne facem o alta logica contrara intelesului duhovnicesc al zilei de duminica si chiar contrara Sf. Traditii a Bisericii, intrucat accentul se pune pe legatura intre prima zi a saptamanii (duminica) si ziua de luni si restul zilelor, si nu pe continuitatea intre sambata si duminica, asa cum este corect din punct de vedere biblic, liturgic si canonic.

Deci, biblic, separand duminica de sambata, fie si printr-o mutare simpla a unor linii in calendar, se separa Vechiul Testament de cel Nou dupa ideologia lui Marcion. Astfel omul se intoarce la prima zi a creatiei si intreaga opera de mantuire poate fi vazuta ca o separatie intre crucea si patima Domnului, de Invierea Lui.[superb – n.m.]

2.2. Argumente liturgice

• Din punct de vedere liturgic constatam clar in Octoih, ca fiecare zi de duminica incepe cu vecernia de sambata seara, urmand fidel referatul biblic si intreaga opera de mantuire, si se continua, in mod firesc, cu ziua Domnului (Apocalipsa 1, 10) care devine paradigma veacului viitor, fiind ca o regina, o incununare, „una a sambetelor, Imparateasa si Doamna”, imagine stabilita liturgic ca fiind irmosul cantarii a 8 a din slujba Invierii si nicidecum pusa la cantarea 1 a, imagine a zilei intai a creatiei. Deci, Sf. Apostol Ioan fiind „in Duhul” Domnului nu o numeste prima zi a saptamanii, decat atunci cand descrie cronologic evenimentul invierii raportat la calendarul iudaic, (Ioana 20, 1) insa in perspectiva vesniciei o numeste „Ziua Domnului”.
• Cele opt Glasuri sunt cântate şi ele succesiv, un Glas pe săptămână. In săptămâna luminată insa, se cântă cate un Glas pe zi, de la Glasul 1 la Glasul 8 tocmai pentru a arata continuitatea Duminicii dupa sambata, ca a opta zi si nu numai ca prima zi a saptamanii. De aceea serbarea Invierii Domnului incepe  cu Duminica si se incheie dupa 8 saptamani tot cu Duminica, cand Ortodoxia cinsteste intemeierea Bisericii lui Iisus Hristos in mod vizibil si haric pe pamant prin pogorarea Sf. Duh.
• Deci Dumnica este alfa si omega, inceputul si sfarsitul unei saptamane liturgice din saptamana luminata, dar si   inceputul si sfarsitul unei perioade speciale de cinstire a Invierii Domnului, in decurs de 8 saptamani, dupa modelul lui Iisus Hristos, care recapituleaza si insumeaza intreaga creatie prin Jertfa si Invierea Sa. Dupa acest moment saptamana liturgica incepe cu ziua de luni  si culmineaza cu ziua de duminica, asa cum se vede in orice Evanghelie si asa cum a fost barata duminica prin cele doua linii rosii pana in anul 2010. Daca se merge cu logica biroul de presa ar trebui schimbata si citirea Evangheliei dupa Rusalii, nu numai mutata linia rosie in calendarul cu pricina!
• Prima zi liturgica a Glasului 1 incepe  cu Duminica ce-i drept, dar numai pana la Pogorarea Sf. Duh, pentru a arata ca invierea Domnului include rascumpararea chiar din ziua creatiei, dar se sfarseste tot cu Duminica pe Glasul 8, respectiv Pogorarea Sf. Duh, si nu pe Glasul 7  cum ar trebui sa  se petreaca dupa logica biroul de presa.
• Faptul ca intemeierea Bisericii, adica Pogorarea Sf. Duh se petrece in duminica a 8 a dupa Pasti, iar saptamana liturgica incepe imediat cu luni, si nu cu duminica, iar prima duminica dupa Rusalii incepe cu Gasul 8 este mai mult decat evident ca, Sf. Parinti au statornicit prin randuelile liturgice si doxologice, ca Dumnica este a opta zi si nu mai este prima zi a saptamanii, chiar daca biblic, din punct de vedere al calendarului iudaic este mentionata ca prima zi a saptamanii.
• Prin pogorarea Sf. Duh si intemeierea Bisericii lui Hristos duminica devine punctul culminant. Deci conform acestei randuieli doxologice, statornicita in mod practic in viata liturgica a Bisericii, prima zi a saptamanii este luni si nu mai este Duminica, fapt evidentiat in randuiala citirii Evangheliei dupa Rusalii.
• In acest context pot concluziona ca, pentru noi crestinii Dumnica este ziua Domnului ca punct culminant al rascumpararii lumii si la ea trebuie sa ne raportam. Iisus Hristos trebuie sa fie punctul de referinta al unui calendar liturgic ortodox si nu calendarul iudaic, care ramane valabil doar pentru evreii care inca il mai asteapta pe Mesia.

2.3. Argumente canonice

• Sambata nu este eludata, exclusa sau separata din contextul duminicii, atunci cand se stabilesc canoane cu valoare cultica, ci este mereu mentionata impreuna cu duminica:
• Clericul care posteşte (post sec) în zilele de Duminică sau de Sâmbăta (afară de Sâmbăta Mare) să se caterisească, laicii să se afurisească. 66 ap.;55 VI.
• Randuiala pentru postul mare: Nu se cuvine a se jertfi pâine în Patruzecime, decât numai sâmbăta şi duminica. 66, 69 ap.; 52 Trul.; 49, 50, 51 Laod.
• Liturghia Darurilor mai inainte sfintite: In toate zilele postului sfintei patruzecimi (Păresimi), afară de sâmbătă şi duminică şi de sfânta zi a Buneivestiri, să se facă Sfânta Liturghie a celor mai înainte sfinţite. 66, 69 ap.; 49, 50, 51, 52 Laod. 52 Trul.
• Pomenirea sfintilor: Nu se cuvine a săvârşi în Patruzecime praznicele naşterii mucenicilor, ci pomenirea sfinţilor mucenici să se facă în sâmbete şi duminici. 66, 69 ap.; 52 Trul; 49, 50, 52 Laod.

Deci in contextul randuielilor canonice, cu valoare liturgica, sambata este indisolubil legata de duminica.

3. Intrebari, dileme si propuneri

• De ce a trebuit sa treaca 2011 ani de la Hristos, ca sa aflam printr-un comunicat de presa, in sfarsit, ca Duminica  este prima zi a saptamanii si ziua Invierii Domnului?
• A fost necesara o astfel de argumentatie puerila din partea biroului de presa, ca sa justifice rocada unei linii de demarcatie neortodoxa intre sambata si duminica in calendarul pe 2011?
• Nu erau oare probleme mult mai importante de rezolvat in viata Bisercii (ex. combaterea legilor din parlament care justifica homosexualitatea, dezincriminarea prostitutiei si a incestului, actele biometrice, otravirea populatiei cu experimentarea unor medicamente direct pe oameni, creditul bancar privid finantarea Catedralei Mantuirii Neamului, legea care se dezbate in prezent privind vrajitoria – vezi pozitia 5161 din nomenclatorul de meserii – si impozitarea ei[5], ecumensimul himer si fara granite, pentru care unii monahi si monahii isi iau lumea in cap si se duc la eretici – cazul Nichita, martirii inchisorilor  din perioada holocaustului rosu, etc) decat jucatul de-a alba neagra cu calendarul?
• Nu credeti ca trebuia explicata aceasta problema printr-o pastorala sau o dezbatere sinodala transparenta? Sau s-a mers pe principiul iutelii si nebagarii de seama?
• S-au corectat multe texte liturgice in cartile de cult, in special cele legate de problema monofizitilor. Exista o lista si o argumentare a corecturilor, sau s-a procedat unilateral, in maniera calendarului pe 2011?
• De ce doar cateva eparhii au urmat aceasta directie a modificarii tacite si nu intreaga Biserica Ortodoxa? Iata doar cateva intrebari deloc retorice.
• Argumentele unora ca BOR doreste, prin aceasta schimbare in calendar,  sa lupte  impotriva standardizarii calendarului civil (vezi directiva in vigoare ISO 8601 a Organizaţiei Internaţionale de Standardizare –ISO) nu se justifica, intrucat din punct de vedere practic BOR tine cont tot de calendarul civil in abordarea unor tematici teologice. De exemplu anul inchinat Sf. Botez si Sf. Cununii a inceput tot dupa calendarul civil si nu la 1 septembrie 2010 dupa calendarul bisericesc. Intreaga Biserica face Te Deum pentru binecuvantarea unui an civil, care prin reinvierea unor traditii precrestine in spatiul social, devine din ce in ce mai pagan, pe cand anul bisericiesc trece apoape neobservat de multi membrii ai Bisericii.
• Personal nu cred ca prin actiunea calendarul 2011 ar fi vreo conspiratie iudeo-masonica sau oculta, ci efectiv din dorinta unora de a reforma, schimba, innoi sau diversifica dupa bunul plac orice, numai sa se schimbe ceva, si in mod paradoxal, cu pretentia de revenire la matca „Bisericilor de limba greaca”. Referinta pentru un calendar ortodox este viata practica si liturgica a Bisercii in Iisus Hristos prin Duhul Sfant, conform argumentelor de mai sus si nicidecum un calendar al grecilor, care este invocat de biroul de presa.
• Pentru ca „vremea sa fie rascumparata” (Efeseni 5,16)  cu folos, propun ca Sf. Sinod sa-si faca timp sa inceapa mai degraba procedura  de canonizare a martirilor ucisi in temnitele comuniste, decat sa separe sambata de duminica.
• Si daca totusi Biserica simte nevoia sa faca vreo separatie cu o bara rosie sau doua, ar fi bine sa separe lumina Bisericii lui Hristos, de intunericul dictaturii comuniste si de intunericul post decembrist si sa-l lumineze cu jertfa atator martiri, facand loc in calendar miilor de sfinti martiri si eroi ai neamului, sacrificati de epoca holocaustului rosu, cu tacerea inca vinovata a BOR.

Pr. Mihai Valica

____NOTE_________________

---

[1] Vezi Pastorală de Sfintele Paşti, 1993, în vol. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea. 12 scrisori pastorale de Crăciun şi Paşti, Iaşi, 1994, p.79: Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Pastorală de Sfintele Paşti, 1991, în vol. Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea. 12 scrisori pastorale de Crăciun şi Paşti, Iaşi, 1996, p.162.

[2] Daniel, Patriarhul B.O.R., Comori ale Ortodoxiei. Explorări teologice în spiritualitatea liturgică şi filocalică, Iaşi, 2007, p.187

[3] Ibidem, p.192

[4] Ibidem, p.192.Vezi si Pr. conf .dr. Petre Semen, Învăţătura despre Sfânt şi sfinţenie în cărţile Vechiului Testament, Iaşi, 1993, p. 210; vezi şi Xavier Leon-Dufour, art. Ziua Domnului, în Vocabular de Teologie Biblică, Bucureşti, 2001, pp.791-795.

[5] http://www.semneletimpului.ro/stiri/Legea-vrajitoriei-a-trecut-tacit-prin-Senat-1954.html

http://www.ziare.com/social/stiri-sociale/vrajitoarele-ii-ameninta-cu-blesteme-pe-parlamentarii-care-voteaza-legea-vrajitoriei-1054506

http://www.ziare.com/articole/lege+vrajitorie
http://www.ziarultimisoara.com/the-news/463-legea-vrjitoriei-a-fost-aprobat-de-senatin-mod-tacit.html

_________________

sursa>

http://vlad-mihai.blogspot.com/2011/01/pr-mihai-valica-calendarul-ortodox-pe.html

foto>

http://www.basilica.ro/_upload/img/12937056075206510662.jpg

http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/11/martirii-si-martirologia.html

 

Duminica – prefigurare a Raiului si a Zilei a Opta

Tulburarea nejustificata provocata de indicarea Duminicii ca prima zi din săptămână în noul Calendar Creştin Ortodox pe anul 2011 a fost mediatizata in presa laica suprinzator de mult, fapt ce m-a pus pe ganduri… Puteau sa se lege, par example, de mesajul care indeamna cititorii sa doneze bani pentru ridicarea Catedralei Mantuirii Neamului, afisat central pe toate calendarele eparhiale. Probabil ca pe acela nu l-au observat…

Duminica este pentru crestini, fata de celelalte zile ale saptamanii, alfa si omega, prima si ultima, intaia si a opta – exista in acest sens numeroase referiri in Sfanta Scriptura; nu am de gand sa le expun tocmai acum. De aceea consider ca inserarea in calendar a oricarei linii de delimitare a Duminicii fata de restul zilelor saptamanii (inainte sau dupa ea) este de prisos, producand mai degraba o separare nejustificata. E de ajuns marcarea ei cu culoarea rosie, sau cel mult inconjurarea cu un cadran subtire, pentru o mai buna vizualizare, a referintelor liturgice specifice (numarul saptamanii, apostolul, evanghelia, glasul şi voscreasna).

Saptamana la evrei incepea cu duminica, fiind prima zi a saptamanii. Dar aceasta era zi de lucru, nu de odihna (cum e la noi), fapt ce a permis mironositelor femei sa mearga la Mormant ca sa unga Trupul Domnului cu miresme. Acest lucru ar putea fi cu usurinta speculat acum de exemplu de catre adventistii de ziua a saptea, de evrei sau de atei, lasand sambata pentru odihna si propunand duminica ca zi de lucru, mai ales ca in zilele noastre se doreste ca omul sa lucreze la serviciu cat mai multe zile pe saptamana – lucru pe care-l observam prin deja familiarele ore suplimentare. Nu trebuie deci sa dam „apa la moara” diverselor forte oculte prin initiative inoportune si care nu sunt calculate inainte.

Dar calendarul indica zilele liturgice, timpul atemporal – bisericesc, astfel ca aceasta revenire biblica a Duminicii inaintea celorlalte zile saptamanale nu influenteaza sau modifica cu  nimic mersul lucrurilor in spatiul pamantesc. Cred, asadar, ca aceasta tulburare provocata este de fapt efectul direct al unui razboi psihologic dat de presa secularizata Bisericii.

Starnit fiind si eu in mod inevitabil de aceasta problematica, mi-am adus aminte de cuvintele Sfantului Simeon Noul Teolog despre crearea Raiului de catre Dumnezeu in ziua a opta a creatiei si despre prefigurarea lui ca si icoana a Zilei a  Opta – Ziua Domnului. Este vorba de doua fragmente pe care le-am reprodus integral mai jos. Nu cred ca am gresi cu nimic daca am spune ca  Duminica prefigurează tainic Raiul si Ziua a Opta.

dan.camen.

~~~+~~~

I

Raiul a fost creat ulterior ca icoană a Zilei a Opta[1]

Sf. Simeon Noul Teolog

Lumea toată a fost dăruită lui Adam ca o singură ţară şi un singur ogor; iar pe acestea Dumnezeu le-a săvârşit în şase zile. Ascultă dumnezeiasca Scriptură care arată în chipul cel mai limpede aceasta; căci după ce spune: “Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul lui Dumnezeu l-a făcut, parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut pe ei, şi i-a binecuvântat pe ei” şi celelalte, a adăugat zicând aşa “Şi a văzut Dumnezeu toate câte le-a făcut şi iată erau bune foarte; şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua a şasea. Şi a săvârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrurile Sale pe care le-a făcut, şi S-a odihnit Dumnezeu în ziua a şaptea de toate lucrurile pe care începuse Dumnezeu a le face” [Fac. 1, 31- 2, 2]. Apoi vrând să ne înveţe cum l-a făcut pe om şi de ce anume, recapitulând cuvântul, spune din nou aşa: “Aceasta e cartea facerii cerului şi a pământului, atunci când s-au făcut” [Fac. 2, 4], şi puţin mai departe: “Şi l-a plăsmuit Dumnezeu pe om din pământ”, lucru care trebuie înţeles aşa: l-a făcut Dumnezeu pe om luând ţărână din pământ “şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul suflet viu” [Fac. 2, 7].

Deci după ce ne-a făcut vădit modul creaţiei, atunci, ca un împărat sau stăpânitor bogat, nu face din tot ţinutul şi pământul stăpânit de el o singură cetate înconjurându-o cu garduri, ci, împărţind pământul cel unul în mai multe despărţituri, pe una o lasă să fie însămânţată, pe alta o pune deoparte pentru vie, iar într-o parte şi într-un loc plăcut şi preafrumos îşi face sălaşurile; aici zideşte palate şi clădeşte case, construieşte băi şi sădeşte grădini şi imaginează tot felul de desfătări acolo, înconjoară cu un zid despărţitor toate acestea şi face chei şi porţi care se deschid şi închid; dar nu numai aceasta, ci aşează şi paznici, chiar dacă nu se teme de nimeni, ca locuinţa lui să fie cea mai strălucitoare şi despărţită de toate şi pentru ca să fie de necălcat pentru prieteni necunoscători şi răi şi pentru cei răzvrătiţi dintre cei supuşi şi răi – dacă s-ar arăta cândva unii dintre aceştia -, iar pentru prietenii adevăraţi şi credincioşi şi chiar pentru robii cei recunoscători intrarea şi ieşirea în ea să fie neînpiedicată; aşa a făcut Dumnezeu pentru omul întâi plăsmuit. Căci după ce a zidit toate cele ce sunt şi l-a plăsmuit pe om şi S-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrurile Sale pe care a început a le face, atunci a sădit grădina Raiului în Eden spre răsărit [Fac, 2, 3-4], sădind-o pe aceasta într-o parte a lumii ca pe un palat împărătesc, şi l-a aşezat acolo pe omul pe care l-a făcut.

Pentru ce deci n-a făcut în ziua a şaptea Raiul ce avea să fie, ci l-a sădit la răsărit după aducerea la existenţă a întregii creaţii? Fiindcă Dumnezeu, ca Unul care cunoaşte dinainte toate, a zidit creaţia într-o ordine şi într-o stare bine împodobită, şi a rânduit cele şapte zile ca prefigurare a celor şapte veacuri viitoare [vezi nota 2 – n.m.], iar Raiul l-a sădit după acestea, ca unul ce este un semn al veacului viitor. Pentru ce deci Duhul Sfânt n-a legat ziua a opta cu cele şapte zile precedente? Fiindcă nu era potrivit să o numere pe aceasta împreună cu ciclul acestor zile, în care una şi a doua şi celelalte revenind în cerc alcătuiesc săptămânile, în care sunt tot atâtea prime zile, câte săptămâni sunt, ci trebuia ca aceea să fie în afara acestora, ca una ce nu are început sau sfârşit[2]. Fiindcă nici nu este o zi care acum nu este, dar are să fie şi să primească un început în viitor; ci ea a fost înainte de veacuri, este şi acum şi va fi în vecii vecilor; despre ea se spune că va primi un început atunci când pur şi simplu va veni şi se va descoperi, la sfârşit, ca o zi neînserată şi fără de sfârşit prin faptul că ajunge la noi.

Vezi dar că nu stă scris: “A făcut Dumnezeu Raiul”; nici că: “A zis ca el să se facă şi s-a făcut”, ci că: “l-a sădit” pe el Dumnezeu “şi a făcut să răsară din pământ tot pomul frumos la vedere şi bun la mâncare” [Fac. 2, 4], având tot felul de roade, care nici nu se stricau, nici nu lipseau vreodată, ci erau pururea proaspete şi dulci, făcând negrăită plăcerea şi desfătarea oamenilor celor întâi plăsmuiţi. Căci se cuvenea ca trupurilor lor nestricăcioase să li se ofere şi o hrană nestricăcioasă. De aceea viaţa lor în mijlocul raiului, pe care Ziditorul acestuia l-a înconjurat cu zid şi a aşezat pentru ei o uşă prin care intrau şi ieşeau, era o viaţă lipsită de osteneli şi de frământări.

II

Recapitulare a celor spuse în primul discurs

despre Adam şi Eva şi despre cele şapte zile şi veacuri,

precum şi despre contemplaţia naturală a Raiului[3]

Sf. Simeon Noul Teolog

Raiul şi cele şapte zile ale creaţiei

Prin urmare, Dumnezeu a făcut cerul şi pământul şi toate câte sunt în ele, – ca să cercetez din nou înţelesurile ascunse ale dumnezeieştii Scripturi -, după care l-a plăsmuit pe om după chipul şi asemănarea Sa, adică pe Adam singur. În şase zile a făcut toate acestea, iar în a şaptea zi S-a odihnit nefăcând în ea nimic, nici numind a opta zi întâia [care urmează], ca nu opt, ci numai şapte să se numească zilele săptămânii şi aşa, revenind mereu în cerc, să desăvârşească numărul săptămânilor. Fiindcă prin aceste zile Ziditorul se vede prefigurând cele şapte veacuri [vezi nota 2 – n.m.] . Prin urmare, făcând aşa toate acestea Stăpânul a toate, fiindcă ştia dinainte, ca Unul ce este Dumnezeu, că omul avea să calce porunca Lui şi să rămână nepocăit, iar cel care nu se pocăieşte neapărat este pedepsit şi osândit, nu l-a lăsat pe el în această lume pe care o crease în cele şase zile şi împreună cu ea pe Adam ci, după ce S-a odihnit în ziua a şaptea şi a plinit-o, abia atunci a sădit Raiul spre răsărit.

În ce mod şi pentru ce anume? Pentru ca întrucât fusese luat din lumea aceasta şi introdus ca un împărat de către Dumnezeu în Rai ca într-un palat şi într-o cetate preastrălucită, atunci când a călcat porunca lui Dumnezeu şi pentru aceasta a căzut din împărăţie şi a trebuit să fie surghiunit şi alungat din casele împărăteşti, [Adam] să fie osândit să petreacă întru nădejde [Rom. 8, 20] iarăşi în această lume. Căci dacă Dumnezeu n-ar fi făcut aşa acestea, ci ar fi lăsat numai această lume şi l-ar fi pus în aceasta pe om, călcând el porunca şi nemărturisindu-şi greşeala, nici căindu-se, unde ar fi putut fi el alungat? Unde ar fi putut trăi şi muri el după osândă întorcându-se iarăşi în pământul din care a fost luat? Negreşit nicăieri altundeva, ci ar fi trebuit să fie osândit să trăiască numai în iad [Ps. 54, 16], neavând nicio rechemare mântuitoare de aici; şi de aici n-ar mai fi fost nicio naştere, nicio creştere şi înmulţire a lumii, iar aceasta ar fi fost pierzania unei lucrări atât de mari a înţelepciunii lui Dumnezeu cum este omul.

Ziua a Opta şi relaţia ei cu căderea şi mântuirea

Dar fiindcă Dumnezeu a ştiut mai înainte de veacuri că el [Adam] va călca porunca şi a prehotărât replăsmuirea lui printr-o renaştere, de aceea, după ce l-a făcut şi S-a odihnit şi a prefigurat tainic în cele şapte zile vremile şi veacurile, a luat şi arvuna replăsmuirii ca o frământătură şi o sămânţă şi o părticică din fiecare din lucrurile lui ca nişte părticele din lucrurile pe care le crease în cele şapte zile, luându-le însă nu în aceste zile, ci în ziua a opta, ca prin creaţia care a avut loc în ea să prefigureze veacul viitor. Fiindcă nu a numărat-o pe aceasta împreună cu cele şapte, nici n-a făcut-o arătată, ci a lăsat-o să stea cu totul necunoscută pentru cei dinainte de Lege, dar a făcut-o arătată şi a vestit-o cumva în chip nedesluşit proorocilor celor din timpul Legii, iar nouă credincioşilor ne-a fost arătată şi străluceşte ca lumina în zori, întrucât şi aşteptăm să răsară soarele cel neapropiat al dreptăţii [2 Ptr. 3, 13; Mal. 3, 20]. Am spus însă că a luat părticele: din tot pământul n-a luat decât un mic loc în care a sădit Raiul, iar din întreg trupul lui Adam doar o coastă, adică un mădular, iar dintre zile nici una. În ce chip? Fiindcă părticelele acestea au fost luate ca să reînnoiască prin ele cele înrudite şi conaturale şi care trebuiau să se unească cu cele cereşti, dar zilele, care aveau să fie nu reînnoite, ci cu desăvârşire desfiinţate de ziua aceea, au fost lăsate deoparte şi, din această pricină, Dumnezeu n-a luat din ele o părticică în vederea unei înnoiri a lor, dar din veacuri a luat. Cum? Ascultă!

Şapte veacuri trebuie să se împlinească după numărul celor şapte zile. Şase din ele au trecut deja, dar al şaptelea nu s-a încheiat, şi din el ia părticica şi o uneşte cu veacul cel veşnic şi care n-are sfârşit. Iar cât anume a prehotărât să ia sau când se va face sfârşitul acestor zile nimeni nu ştie decât numai Sfânta Treime, Dumnezeirea cea una şi nedespărţită. Căci ceea ce s-a spus de către Mântuitorul Iisus Hristos, căci nici Fiul nu ştie ziua şi ceasul acesta [Mt. 24, 36], a spus că nu le ştie potrivit umanităţii Lui, iar nu potrivit Dumnezeirii Sale. Deci din care pricină nu a luat o părticică din zile, dar ia din veacuri? Fiindcă veacurile acestea măsurate în zile şi săptămâni se numesc veacuri [aiones], dar veacul viitor şi veşnic nu este măsurat de zile, ci este şi va fi nemăsurat şi nesfârşit. Aşadar, întrucât în viitor vor fi nu zile, ci un veac [aion], luând o părticică nu din zile, ci din veacuri, o uneşte cu veacul viitor. Iar părticica din pământ, adică însuşi Raiul,  era o prefigurare [typos] a Ierusalimului de sus [Gal. 4, 26], adică al Împărăţiei Cerurilor, în care Dumnezeu l-a pus pe om, ca să fie adus treptat de la prefigurare şi umbră la adevăr. Pomul vieţii din mijlocul raiului era o icoană a vieţii veşnice, care este Dumnezeu; iar coasta lui Adam cea zidită ca femeie a fost o prefigurare a Bisericii, acesta fiind o altă taină a Economiei, ca atunci când va cădea din icoana făcută prefigurare a Împărăţiei Cerurilor, care era Raiul, şi de la pomul vieţii, să se unească prin coastă[4] cu Hristos Dumnezeu şi să fie adus din nou spre acea frumuseţe veche şi dintru început.

Dar fiindcă Eva, amăgită fiind, a călcat prima porunca şi a gustat din rod, după care i-a dat lui Adam şi a mâncat şi acela, pentru că n-au voit nicidecum să se pocăiască şi să cadă la picioarele Stăpânului, au fost surghiuniţi de acolo şi osândiţi să locuiască în lumea aceasta. Vezi însă şi bunătatea negrăită a Providenţei lui Dumnezeu faţă de el [om]. Căci după ce a fost adus de păcat la stricăciune, ca nu cumva mâncând înainte de vreme din pomul vieţii să se facă muritor – şi să fie stricăcios dar nemuritor, şi aşa răul să se facă nemuritor -, Dumnezeu a pus sabia de foc să păzească intrarea la pomul vieţii [Fac. 3, 24].

______________________

[1] Fragment extras din cartea Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, Traducere si note de Diac. Ioan I. Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2001, pp. 106-108

[2] Sfântul Simeon prezintă săptămâna creaţiei din Fac. 1 ca o imagine a istoriei mântuirii culminând în “ziua a opta” sau creaţia cea nouă. Aceasta a fost inaugurată de Hristos şi aşteaptă manifestarea ei desăvârşită la a Doua Venire a Lui. Urmând Sf. Grigorie al Nyssei (In Psalmum 6, PG 4, 504D, 608-616), Simeon elaborează aici o a doua temă echivalând cele şapte zile ale săptămânii cu ciclul timpului şi rezervând “ziua a opta” imaginii veşniciei care deopotrivă precede şi succede creaţiei la sfârşitul ei. Preocuparea legată de cele şapte zile şi vârstele creaţiei are surse atât în literatura antică greacă (Hesiod, Munci şi zile, v. 90-102), cât şi în speculaţia apocaliptică iudeo-creştină – aceasta combină diferitele ere ale istoriei cu Fac. 1 pentru a deduce ideea celor 6000 de ani ai creaţiei urmaţi de un al şaptelea mileniu în raiul restaurat şi, apoi, de sfârşitul lumii şi creaţia cea nouă (cf. 1 Enoh 93 şi 2 Enoh 32-33), (cf. D.S. Russell, The Method and Message of Jewish Apocalyptic, Philadelphia, 1964, p. 286-297). În Discursurile etice 1 şi 2, schema erelor Sfântului Simeon pare a fi, în mare, aceasta: 1. Adam în rai; 2. de la cădere la potop; 3. de la Noe la Avraam; 4. de la Avraam la Moise; 5 de la Moise la Hristos; 6. Hristos pe pământ; 7. era actuală de aşteptare a celei de-a Doua Veniri, şi pregustare a lumii viitoare în Biserică; 8. Ziua a Opta şi manifestarea deplină a creaţiei celei noi. Spunem în mare, fiindcă Sfântul Simeon nu acordă valoare strict numerică diferitelor ere (dezvoltate mai ales în Discursul etic 2), nici nu e cu totul limpede şi consistent în aplicarea lor. Cu excepţia Sf. Irineu (Adv. Haereses V, 28, 3 = 6000 + mileniu), Părinţii Bisericii au evitat milenarismul literar, dar au recurs, fără o formulă fixă şi definitivă, la noţiunea diferitelor “ere” (cf. A. Luneau L’histoire du salut chez le Peres de l’Eglise: la doctrine des ages du monde, Paris, 1964, p. 35-206) [n. Al. Golitzin, vol. I, p. 25-26].

[3] Fragment extras din cartea Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice şi etice…, pp. 168-171

[4] Notă marginală: “Coasta este Născătoarea de Dumnezeu, căci ea e coasta din care s-a născut coasta din care a curs sânge şi apă” (SC 122, p. 346). Scoliastul forţează sensul textului simeonian, care se referă la coastă ca simbol al Bisericii.

_____________________

foto>

http://www.basilica.ro/_upload/img/12937056075206510662.jpg

 

La ce-a folosit inscrierea pentru recensamantul Cesarului August din vremea carmuirii Siriei de catre Quirinius?

Cuvânt la înscrierea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu

şi pururea Fecioarei Maria şi la Iosif, al celui întru Sfinţi

Părintelui nostru Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei [1]

[Este o intrebare pe care mi-am pus-o mereu cand citeam acele versete din Sfanta Scriptura. Am gasit insa raspunsul in acest cuvant al Sf. Atanasie cel Mare la inscrierea pentru recensamant a Fecioarei Maria si a lui Iosif în cetatea lui David. – dan.camen.]

Aşa cum lucrătorii ce caută aur în pământ sapă acolo unde află vreo vână care arată firişoare de aur, folosind-o ca pe o povăţuitoare a câştigului lor, şi nu schimbă locul mai-nainte de a ajunge cuibul aurului ce le zace înainte, întru acelaşi chip şi noi – dătători de lu­cruri ai lucrării celei bisericeşti, avându-l în mâini pe Evanghelistul Luca spre înţelegerea stăpâneştii vistierii a naşterii din Fecioară – nu vom înceta din cercare mai-nainte de a aduna curat bogăţia ce ne zace înainte. Pentru aceasta, să-l urmăm pe evanghelistul după rânduială, ca să nu lăsăm nimic din cele pricinuitoare de câştiguri. Căci, deşi mici sânt graiurile întru începuturi, însă mari sunt învăţă­turile de taine ale bucuriei. Şi nimeni să nu se îngreţoşeze de cu­vânt, socotindu-le mici pe cele acum citite. Căci, faţă de puterea Stăpânului ce S-a născut, mici şi foarte mici sânt cele citite acum: scutece, şi iesle şi loc foarte neîndemânatic. Deci acestea sunt mici, iar cele ce zac înainte sunt tainice: pântece netâlcuit, sân necuprins, sâni izvorâtori de sfinţenie, lapte curgând în chip străin, alăptare străină de legea cea firească, Maică a Domnului înscrisă fiind, Iosif logodnicul îmbrăţişând împărtăşirea numelui, nu a lucrului.

Căci l-ai auzit cu puţin mai-nainte pe Evanghelistul Luca zicând: “în zilele acelea a ieşit poruncă de la Avgust Chesarul ca să se înscrie toată lumea. Această înscriere dintâi s-a făcut pe când Qvirinius ocârmuia Siria. Şi mergeau toţi să se înscrie, fiecare întru a sa cetate. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Vitleem, pentru că era din casa şi din familia lui David, ca să se înscrie cu Mariami, cea logodită lui femeie, fiind ea grea” (Luca 2, 1-5). Văzut-ai cum graiurile sunt mici, iar învăţăturile mari de taine?! Întâia înscriere se legiuia, şi Domnul, Cel ce pe toată lumea o are scrisă, Se purta în pântece. Şi a slobozit ca Maica Sa să fie înscrisă în lungile condici romane. Fiindcă şi către ucenicii Săi a zis: “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, pentru că numele voastre s-au scris în cer” (Luca 10, 20)[2]. Cine nu va grăi, cine nu se va minuna de pogorământul Domnului? Sus[3] slobod, şi jos[4] scris în condici! Sus Fiu, şi jos rob! Sus împărat, şi jos năimit! Sus bogat, şi jos sărac! Sus închinat, şi jos numărat între birnici![5] Sus având scaun dumnezeiesc, şi jos odihnindu-Se în peşteră proastă! Sus – sânul cel necuprins şi părintesc, şi jos un loc hrănitor de dobitoace şi o peşteră! Cine nu se va minuna? Sus lucruri mari, şi jos scutece mici: Cel ce dezleagă[6] Se înfaşă, Cel ce hrăneşte era hrănit, Cel necuprins Se vedea prunc, Cel ce sloboade izvoare Se împrumuta de la sâni, Cel ce le poartă pe toate Se purta în chip netâlcuit; Cel ce nu lipseşte de nicăieri, nefiind scris împrejur întru un loc, Se scria împrejur. O prea-slăvite lucruri! Elisaveta a născut în casă luminată, iar Fecioara a născut în peşteră mică. Ioan pe pat, iar Domnul în iesle!

Nu fără rost s-a făcut naşterea Domnului din fecioară; nu fără rost S-a înfăşat El cu scutece; nu fără rost suge sânul; nu fără rost S-a culcat în iesle; nu fără rost este chemat la înscrierea lui Avgust. Toate sânt pentru ceva, şi către ceva şi cu închipuire. Din fecioară Se naşte ca să-l îndrepteze pe Adam cel întâi zidit, cel zidit din pământul fecioară, din ţărână. Se înfaşă cu scutece ca să dezlege lanţurile păcatelor noastre, [adică] să dezlege legăturile cu legături, după graiul cel zis că fiecare se strânge cu legăturile păcatelor. Sâni a supt ca să izvorască laptele darului, pe care l-a izvorât din coasta Sa[7], căci laptele nu este nimic altceva decât sânge albit. S-a culcat în iesle ca să îndrepteze necuvântarea[8] omenirii şi să Se facă hrană pentru amândouă jivinele. A căror două jivine? A norodului păgânesc şi a celui iudaic, pentru care este scris: “între două jivine vei fi cunoscut”. A primit înscrierea Chesarului Avgust ca să îndrepteze nerânduiala cea lumească, căci înscrierea aceasta s-a făcut arvună a bunei rânduieli celei lumeşti. Şi cum că cele zise sânt adevărate, ascultă prin scurte cuvinte:

Mai-nainte de înomenirea Domnului, multă tiranie stăpânea nea­mul oamenilor, fără de socoteală se ocârmuia locul pământului, bat­jocură se făcea vredniciei de împărat. Căci mulţi oameni se ridica­seră împăraţi: dacă cineva avea sub el o sută de bărbaţi, îndată lua asupră-şi vrednicia împărătească. Una ca aceasta era întrecerea nea­murilor, care iubeau stăpânirea de loc, şi nu treceau din loc în loc decât dacă s-ar fi într-armat unii asupra altora în vreun chip oare­care. Această tulburare zăbovind multă vreme, numai ce Domnul a primit a veni pe pământ şi a Se sălăşlui în palat fecioresc, şi îndată a încetat multa stăpânire şi a răsădit monarhia, făcând a se aşeza peste toţi stăpânirea Romanilor. [Şi aceasta s-a făcut] după urmarea petre­cerii celei cereşti. Căci – aşa cum în cer stăpâneşte o împărăţie peste mulţi, deşi dracii au lepădat jugul deasupră-le, ca nişte barbari – într-acest chip şi pe pământ, deşi multe neamuri erau nesupuse, totuşi stăpânea o împărăţie, aceea a Romanilor, fiindcă se stăpânea de sus. Deci pentru această nerânduială a poruncit împăratul ce Se purta în pântece să se rânduiască întâia înscriere în vremea lui Avgust. Pentru aceea a îngăduit ca şi El însuşi să fie înscris stăpânirii Romani­lor, spre întărirea legilor poruncite. Căci atunci stăpâneşte legea împăratului, când împăratul, cel ce legiuieşte, va împlini legea cel dintâi. Fiindcă cel ce pune lege şi nu o împlineşte este mai degrabă surpător decât dătător al legii. Deci întâia înscriere, aceea din vremea lui Avgust, s-a făcut pentru buna rânduială mai sus zisă, ca slujba Legii să se mute şi seminţia Iudeilor să se surpe şi să se oprească. Ca Iudeilor celor fără de rânduială să nu le mai fie cu pu­tinţă să-i ucidă pe cei nevinovaţi folosind legiuirea lor, ci, supunându-se jugului nevoii, să urmeze legile Romanilor.

Deci de nevoie era înscrierea mai sus zisă din vremea lui Av­gust, căci aceasta a smerit neamul Iudeilor şi a prea-înălţat neamul Creştinilor, nemaiîndrăznind de acum Iudeii, cu frica stăpânirii Ro­manilor, să se folosească de nebunia lor dinainte. De aceea – după înscrierea aceasta, când L-au prins pe Domnul şi se sârguiau să-L dea la moarte – n-au îndrăznit să lucreze după socoteala şi voia lor, după cum făcuseră cu Proorocii, pe care fără de socoteală i-au des­picat.[9] Ci L-au adus la Pilat, stăpânitorul Roman, ca să-I facă cercare şi ispitire şi să-L osândească pentru cele zise, meşteşugind împreună-învoire cu dânşii. Pentru aceea şi Pilat, ca un stăpânitor Ro­man, dacă i-a văzut pe Iudei turbându-se ca nişte câini asupra ucide­rii Domnului, i-a întrebat, zicând: Precum ştiţi arătat, nimic vrednic de moarte nu aflu în omul acesta. O, Iudei! – pentru ce vă sârguiţi a întina stăpânirea Romanilor, prinzându-L pe cel drept prin desfrânare şi voind a-L face vinovat pe cel nevinovat? Nimic vrednic de moarte nu aflu în omul acesta. Deci negreşit Varava să fie ucis, iar Hristos să Se slobozească. Fiindcă acela este ucigaş şi pricinuitor de tulburare, iar Acesta făcător de bine şi dătător de viaţă. […] Dar ce? Iudeii nici aşa nu s-au învoit, ci l-au vestit pe el ca vrăjmaş al Chesarului, zicându-i în faţă lui Pilat, celui ce-L părtinea pe Hristos: Nu eşti prietenul Chesarului, fiindcă pe Cel ce Se zice pe Sine îm­părat voieşti să-L slobozi viu. Dar nici aşa n-a îngăduit Pilat Iude­ilor să lucreze orice ar fi voit după a lor socoteală. Căci, dacă le-ar fi dat voie Iudeilor, aceia L-ar fi omorât pe Domnul cu pietre, ori L-ar fi fierăstruit cu fierăstrău de lemn.[10] Şi, făcându-se acest lucru, noi ne păgubeam de cruce, fiindcă lemnul crucii era osândire a ju­decăţii Romanilor. Pentru aceea îi şi întreba Pilat pe Iudei: “Ce voiţi să-I fac lui Iisus, pe Care îl numiţi Hristos?” Iar ei, bizuindu-se pe certarea Romanilor, au strigat: “Ia-L, ia-L, răstigneşte-L pe El!” (Ioan 19, 15). Şi îndată Pilat s-a plecat, căci era stăpânit de sus[11].

Deci pentru această bună rânduială s-a legiuit întâia înscriere, aceea din vremea Chesarului Avgust. Fiindcă, de nu s-ar fi legiuit mai-nainte înscrierea aceasta, trupul Domnului nu s-ar fi dat îngro­pării celei desăvârşite, căci Iudeii, pentru nebunia lor cea covârşitoa­re, aveau să-l dea ori focului, ori să-l cufunde în mare. Căci, dacă pe prietenul Lui, pe Ieremia, l-au aruncat în groapa tinii, ce ar fi vrut a face cu trupul Domnului, dacă n-ar fi avut legea Romanilor pălmuindu-i? Pentru aceea, neslobozind Iudeii nimănui să ia trupul Domnului de la Pilat, Iosif cel din Arimateea, prieten fiind al lui Pilat, s-a apropiat şi l-a cerut de la Pilat, aducându-i oarecare dar.

Deci – zic – de nevoie a fost înscrierea din vremea Chesarului Avgust. Căci, deşi logodnicul Fecioarei se mâhnea – precum ai au­zit puţin mai înainte[12] – însă lumea toată primea început de bună rân­duială. […]

____NOTE___________________

[1] Fragment extras din cartea Sf. Ioan Damaschin, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Teofilact al Bulgariei, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie al Nissei, Sf. Atanasie cel Mare, Sfinţii Părinţi despre Naşterea şi Întruparea Cuvântului, ediţie îngrijită de Florin Stuparu, Ed. Sophia – Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007, pp. 93-98

[2] În acea “carte a vieţii”, pomenită (de pildă) la Daniil 12, 1; la Filipeni 4, 3 şi în multe locuri din Apocalipsa Sfântului Ioan. Iar “cartea vieţii – după Teofilact – este cunoştinţa şi hotărârea lui Dumnezeu, Care încă de aici a hotărât şi a întărit a le de viaţa veşnică [“celor ce s-au luptat întru Evanghelie”, Filipeni 4, 3]; precum, dimpotrivă, cel ce nu crede este osândit încă de aici, cum a zis Domnul: “Cel ce nu crede, acum s-a judecat” (Ioan 3, 18)” (în tâlcuirea epistolelor lui Pavel).

[3] În cer.

[4] Pe pământ.

[5] Înscrierea (recensământul) are (printre altele) rostul de a-i număra pe plătito­rii de biruri.

[6] Precum zice Teofilact: “Prin Iisus Hristos, a fost dezlegat păcatul lui Adam. […] [Şi] nu s-ar fi făcut izbăvire şi dar Iudeilor şi «neamurilor», dacă nu s-ar fi dezlegat mai înainte vechiul păcat al lui Adam, care era semănat întru toţi oame­nii. Şi acesta nu se putea dezlega prin altcineva, fără numai prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Iar Fiul lui Dumnezeu nu putea dezlega acest păcat altfel, fără numai purtând trup şi făcându-Se om, pătimind şi murind pentru toţi oamenii, şi astfel, prin moartea Sa, slobozindu-i pe toţi de păcat şi de moarte. Şi, precum printr-un singur om, Adam, au intrat în lume păcatul şi moartea, tot aşa şi printr-un alt singur om, Iisus Hristos, s-au dat darul şi viaţa, […] Aceasta e o mare dovadă a iubirii lui Hristos către oameni, căci El a făcut în tot chipul şi toate le-a suferit numai ca să dezlege păcatele noastre” (în tâlcuirea epistolelor lui Pavel).

[7] “Ci unul din ostaşi a împuns cu suliţa coasta Lui, şi îndată a ieşit sânge şi apă” (Ioan 19, 34).

[8] Lipsa de raţiune, pricinuită de iubirea patimilor, care ne aseamănă într-un fel cu dobitoacele, măcar că acelea nu au patimi.

[9] Toţi Proorocii au fost batjocoriţi, loviţi şi la urmă ucişi (cei mai mulţi) de către Iudeii care nu răbdau proorociile lor. De pildă, Miheea a fost lovit: “Şi s-a apropiat Sedechia, fiul lui Hanaan, şi l-a lovit pe Miheea peste falcă, zicându-i: «Care Duh al Domnului este cel ce a grăit întru tine?»” (3 Împăraţi 24, 24). Încă şi pe Eleazar, care avea 90 de ani, cel dintâi cărturar şi cinstitor de Dumnezeu, l-au bătut cu bice, de care a şi murit, zicând: “Cunoscut este Domnului, Celui ce are sfânta cunoştinţă, că, putând a mă slobozi de moarte, cumplite dureri sufăr fi­ind bătut pe trupul meu; cu sufletul însă pătimesc cu dulceaţă acestea, pentru frica Lui” (2 Macavei 6, 30). Alţii au suferit legături şi închisori mai înainte de a fi ucişi. Aşa, Proorocul Ieremia, despre care e scris: “Şi a fost cuvântul Domnului a doua oară către Ieremia, şi el era încă legat în ograda temniţei” (Ieremia 33, 1). Tot despre Miheea, înainte de a fi ucis cu sabia, Scriptura zice aşa: “Şi a zis împăratul lui Israil (Ahav adică): «Luaţi-l pe Miheea şi întoarceţi-l pe el către Hemir, împăratul ce­tăţii!» Şi lui Ioas, fiul împăratului, i-a zis: «Puneţi-l pe acesta în temniţă şi să mănânce el pâine de necaz şi apă de necaz, până ce mă voi întoarce cu pace»” (3 Îm­păraţi 24, 26). Iar despre Proorocul Anania, Sfânta Scriptură zice: “Şi în vremea aceea a venit Anania Proorocul către Asa împăratul lui Iuda, şi i-a zis: «Fiindcă te-ai nădăjduit în împăratul Siriei, şi nu ai nădăjduit în Domnul Dumnezeul tău, pentru aceasta s-a isprăvit puterea Siriei din mâna ta.» Şi s-a mâniat Asa pe proorocul, şi l-a pus pe el în temniţă, căci s-a mâniat asupra lui” (2 Cronici 16:7). Şi în cartea lui Ieremia se scrie că împăratul Ioachim l-a omorât pe Urie Prooro­cul, căci proorocea împotriva Ierusalimului. “De asemenea, a mai proorocit în nu­mele Domnului un oarecare Urie, fiul lui Şemaia, din Chiriat-Iearim, şi a proorocit împotriva cetăţii acesteia şi împotriva ţării acesteia tocmai cu aceleaşi cuvinte ca şi Ieremia. Şi, când au auzit cuvintele lui regele Ioiachim, şi toţi curtenii lui şi toate căpeteniile, a căutat regele să-l omoare. Şi, auzind de aceasta, Urie s-a temut, şi a fugit şi a trecut în Egipt. Dar regele Ioiachim a trimis şi în Egipt oameni şi anume: pe Elnatan, fiul lui Acbor, şi pe alţii împreună cu aceştia. Şi l-au adus pe Urie din Egipt şi l-au înfăţişat la regele Ioiachim, şi acesta l-a ucis cu sabia şi a aruncat trupul lui acolo unde erau mormintele oamenilor de rând” (Ieremia 26, 20-23). Iar alţii au fost ucişi în chip şi mai cumplit. “Adică – după cum arată Teofilact – s-au tăiat cu fierăstrăul, asemenea lui Isaia de către împăratul Manase. Şi nu cu fierăstrău de fier, ci de lemn – precum zice – pentru ca schingiuirea şi muncirea să se facă mai aspră şi mai îndelungată. Această tâlcuire o face şi Teo­dorit” (în tâlcuirea epistolei către Evrei a Sfântului Apostol Pavel).

[10] Ca pe marele Isaia, cum ziceam mai înainte

[11] Sfântul Atanasie urmăreşte să arate că păgânii Romani au fost rânduiţi de Dumnezeu să ocârmuiască Iudeea pentru a se putea împlini iconomia naşterii, pătimirii şi învierii Domnului, pe care altfel Iudeii ar fi căutat să o împiedice. De aceea îl arată pe Pilat ca pe un împlinitor al voinţei dumnezeieşti, mai puţin vi­novat de uciderea Mântuitorului decât Iudeii. Şi, într-adevăr, “două sânt învinui­rile [asupra Iudeilor] – după Teofilact. Una, că Pilat – cu toate că era om Elin [păgân, n. m.], şi deci nu văzuse vreun semn [făcut de Iisus] şi nu-i cunoştea pe Prooroci – voia totuşi să-L sloboadă, iar [ei] – Iudei fiind, şi întru semne petrecând şi întru proorociile cele pentru Hristos îndeletnicindu-se – nu [au] primit aceasta […]. Şi, a doua, că [au cerut să le dăruiască un bărbat ucigaş]”. Nu e mai puţin adevărat însă că şi Romanul e vinovat de acea ucidere, şi aceasta nu trebuie uitată. După cum zice acelaşi Teofilact: “E arătat că Pilat, dăruindu-L pe Iisus Iudeilor, a făcut aceasta cu suflet ucigaş. Fiindcă şi judecata lui Dumnezeu a trecut-o cu vederea, şi legea Romanilor a călcat-o dând la moarte sânge nevinovat, ca să placă ucigaşilor, deşi putea fi judecat pentru călcarea de lege de împăratul Romanilor, care îl trimisese să stăpânească hotarele Ierusalimu­lui” (în tâlcuirea la Faptele Apostolilor).

[12] Cum citim la Matei: “Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădeas­că, a voit s-o lase în ascuns” (Matei 1, 19)

_________________________

foto>

http://timothyministries.org/images/CensusofQuirinius_large.jpg

 

Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este?

Întrebarea aceasta a adresat-o Mântuitorul cărturarilor şi fariseilor imediat după ce L-au întrebat în mod iscoditor “care poruncă este cea mai mare în Lege” (Mt. 22, 34-46). Ei I-au răspuns scurt şi simplu că Hristos este Fiul “lui David”. Atunci Mântuitorul le-a citat primul verset din Psalmul 109: “Zis-a Domnul Domnului Meu: <Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale>”, subliniindu-le faptul că David a scris aceste cuvinte “în duh” şi cum, deci, l-a putut numi acesta pe Hristos “Domn” din moment ce-I era strămoş după trup? Scriptura menţionează faptul că fariseii şi cărturarii nu I-au mai putut răspunde şi că “n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe ceva”. Dar nici Mântuitorul nu le-a mai oferit răspunsul, fiindcă deşi aceia îl căutau, Îl aveau deja în faţa ochilor lor…

La tâlcuirea[1] Psalmului la care Hristos face referire în pericopa evanghelică, Teodoret spune că “fariseii mărturiseau pe Domnul a fi Fiu al lui David, iar că era şi Domn al lui David (după Dumnezeire adică) aceasta n-o ştiau [drept pentru care credeau că El va fi un fel de erou naţional sau un eliberator pământesc care să-i scoată din robia romană]”.

Prin zicerea Domn şi Domn se arată însăşi cinstirea cea întocmai (asemenea şi obştească) pe care o are Tatăl cu Fiul, fiindcă, zice Teodoret, “obştimea numelui arată însuşirea fiinţei: că Domnul [şi Fiul] nu zice Domnului şi Tatăl Fiului Său <Domnul zidirilor>, nici <Domnul făpturii>”, deoarece nu este creatură Fiul, sau mai prejos decât Tatăl, ci “numele denotă deofiinţimea şi egalitatea în Dumnezeire a Treimii”. Acelaşi lucru îl arată şi Eftimie Zigabenul, tâlcuind şederea Fiului (pe scaun împărătesc) de-a dreapta Tatălui astfel: “Dumnezeu şi Tatăl este fără de trup şi nescris-împrejur [necircumscris], şi nu are dreaptă sau stângă, că acestea sunt proprii trupului”, iar acest lucru adevereşte negreşit “apropierea şi potrivirea cinstei [vredniciei]”. De asemenea, Sf. Vasile cel Mare ne îndeamnă “să nu facem pe Fiul mai mare decât Tatăl, din pricina şederii de-a dreapta Lui”, ci să ne îndreptăm privirea la împreuna-cinstire şi asemănarea prin împărtăşirea şederii, pentru că, aşa cum arată şi Sever “la fiinţa netrupească nu e cu putinţă a înţelege dreapta ori stânga”. Iar “Scaunul, după Eusebie, însemnează vrednicia Lui cea împărătească, iar şederea însemnează adeverirea, întărirea şi neclătinarea stăruirii în Împărăţie”. Teodoret, uimit de aceste cuvinte ale Psalmistului, exclamă biruit: “Mare lucru cu adevărat este a se pune să şadă firea omenească de-a dreapta, şi nu numai mai presus de alte firi, ci mai presus de toată zidirea”. Deci, conchide el, Fiul “ca om aude <şezi de-a dreapta Mea>, căci ca şi Dumnezeu are veşnic stăpânirea”.

Mai încolo, prin vrăjmaşi Teodoret şi Atanasie cel Mare înţeleg pe Iudei, Elini, pe eretici şi pe demoni. Iar zicerea până “nu e pusă întotdeauna pentru timpul viitor, ci de multe ori însemnează <până la oarecari vremi>, iar partea cea rămasă a timpului nu se tăgăduieşte, ci şi pe aceea împreună o cuprinde”. Teodoret, de asemenea, completează cele spuse, zicând că aceasta “nu e însemnătoare de timp, ci e o însuşire [idiom[2]] al dumnezeieştii Scripturi […] fiindcă nu se poate alătura fiinţarea [existenţa] lui Dumnezeu cu bătrâneţea oamenilor, că, şi îmbătrânind ei şi sfârşindu-se, Făcătorul tuturor rămâne”.

Eftimie Zigabenul spune că prin aşternut al picioarelor Psalmistul vrea să zică supuşi, adică “până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi supuşi sub picioarele Tale”, fiindcă toţi se vor supune Fiului când va veni să judece lumea, “unii de voie, alţii de silă”.

Marele Hrisostom spune să nu ne tulburăm când auzim la Proorocul David că Tatăl pune pe vrăjmaşi sub picioarele Fiului Său, “de ca şi cum neputând Fiul s-au zis acestea”, fiindcă şi Pavel spune că Fiul îi pune sub picioarele Sale – „Că se cuvine, zice, a împărăţi El până ce va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale” – 1 Cor., 15, 25, arătând prin aceasta mai degrabă că obştească este lucrarea şi puterea Amândorura.

Iată, deci, cum le-a răspuns Hristos cărturarilor, printr-un singur citat închizându-le pentru totdeauna gura, fiindcă aceasta a fost ultima lor ispitire de dinainte de Patima Sa, şi cum le-a adeverit prin Sine cele proorocite în Scriptură despre Mesia.

dan.camen.

____________________

---

[1] Vezi pentru întreaga tâlcuire Cuviosul Eftimie Zigabenul şi Sfântul Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, vol. al II-lea, transliterare, diortosire, revizuire după ediţia grecească şi note de Ştefan Voronca, Editura Cartea Ortodoxă – Egumeniţa, pp. 459 – 468

[2] Idiom – termen general care denumeşte o unitate lingvistică (limbă, dialect sau grai). Sistem lingvistic cu structură și cu trăsături proprii, vorbit de un anumit grup etnic.

____________________

foto>

http://www.1st-art-gallery.com/Duccio-Di-Buoninsegna/Christ-Accused-By-The-Pharisees-%28detail%29-1308-11.html

 

Care este cea mai mare poruncă din Lege?

DUMINICA A CINCISPREZECEA DUPĂ RUSALII [1]

Matei 22, 35-46

Un învăţător de Lege, ispitindu-L pe lisus, l-a întrebat: învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Dom­nul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cu­prind toată Legea şi proorocii. Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? — zicând: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Deci dacă David, Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al lui? Şi nimeni nu putea să-I răs­pundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe.

Sfântul Nicolae Velimirovici

Cine îşi bate joc de Dumnezeu, de sine îşi bate joc, iar Dumnezeu şi mai mult Se slăveşte. Cine caută să umilească pe cel drept, până la sfârşit pe sine se umileşte, iar dreptul şi mai mult se înalţă. Cine aşează o piatră în calea dreptului se împiedică el însuşi de ea — iar dreptul mai sus urcă şi încă şi mai departe vede. Cine suflă în focul dreptului ca să-l stingă, mai mult îl înteţeşte, iar de stins se stinge al lui.

Pe marea învolburată a acestei vieţi Dumnezeu este stânca de scăpare a drepţilor, de care nelegiuiţii îşi zdrobesc corăbiile lor. Pe marea furtunoasă a vieţii omul cel drept e piatră de poticnire pen­tru păcătos. Păcătosul o dă la o parte din drumul său şi cade în groapa rămasă în urmă. Cine aruncă praf în vânt orbeşte; cine în­grămădeşte pietre într-un lac se îneacă.

Parcă anume l-a lăsat Dumnezeu pe cel drept slab şi neajutorat în lumea aceasta, ca să dezvăluie şi mai mult tăria Lui şi să aşeze piatră de poticnire în calea puternicilor pământului. De aceea firul celui drept este mai tare decât lanţul celui fără de lege. Tiranul caută să rupă firul celui drept, dar se încurcă în el şi piere.

Satana a vrut să-l piardă pe dreptul Iov, şi l-a ridicat în slavă. Tocmai când părea mai slab, Iov era învingător. Satana a căutat să piardă şi pe Irod, iar Irod nu i s-a împotrivit. Tocmai când părea mai atotputernic, Irod a pierit. Tot lucrul lui Dumnezeu în lumea aceasta pare slab, când de fapt e mai tare ca stelele şi ca oceanul ce tună cu apele sale.

Luaţi aminte şi învăţaţi din cele ce Dumnezeu le-a aşezat faţă în faţă drept potrivnice spre a noastră învăţătură: Moise şi Faraon, David şi Goliat, Iov şi Satana, Ierusalimul si Babilonul, cei trei tineri şi regele Nabucodonosor, Daniel şi Darius, apostolii şi Roma. Dacă înţelegem ce ne dă Dumnezeu a înţelege din pildele acestea, vom striga şi noi de bucurie împreună cu minunatul David: Unii se laudă cu căruţele lor, alţii cu caii lor, iar noi ne lăudăm cu numele Domnului Dumnezeului nostru (Psalm 19, 8). Vom înţelege cu cugetul şi ne vom însuşi cu inima cuvântul Apostolului Pavel: Dumnezeu Şi-a ales pe cele nebune ale lumii, ca să ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi-a ales pe cele slabe ale lumii, ca să le ruşineze pe cele tari (I Corinteni 1,27).

Mai bine decât orice pe lume se vede în Domnul nostru Iisus Hristos care este locul binelui pe pământ: pare slab, şi e de nebiru­it. Cel preacunoscut apare necunoscut; cel drept e osândit ca ne­drept; cel atotputernic e ucis ca un neputincios. Dar ce este până la urmă ? Biruinţă şi slavă. Biruinţă Lui şi slavă Lui, înfrângere şi ru­şine celor care nu L-au primit şi nu L-au mărturisit, celor care L-au chinuit. Iar sfârşitul sfârşitului încă nu a venit; când are să vină, abia atunci se vor cunoaşte întreaga mărire a biruinţei Sale şi întrea­ga strălucire a slavei Sale; şi numai atunci se vor cunoaşte şi groză­via căderii, şi ruşinea prigonitorilor şi chinuitorilor Săi.

Oridecâte ori vrăjmaşii binelui, vrăjmaşii lui Dumnezeu, fac la­ţuri ca să-l prindă pe Hristos, se prind singuri în ele; oridecâte ori Îi pregătesc Lui umilinţe, pe sine se ruşinează, şi oridecâte ori cau­tă să-i închidă Lui gura, amuţesc ei. Orice au făcut ca să-L batjoco­rească i s-a întors Lui spre slavă şi lor spre ruşine. Cum a fost ieri, aşa e şi astăzi. Oricine se împotriveşte astăzi lui Hristos se va pră­buşi şi se va nimici, iar puterea şi slava lui Hristos mai tare vor străluci. Aşa este astăzi, aşa va fi mâine şi aşa va fi până la sfârşitul veacurilor. Evanghelia de astăzi înfăţişează cât se poate de limpede ce se întâmplă cu cei ce ispitesc pe Dumnezeu.

Un învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? Aceasta a fost cea din urmă ispitire din şirul celor prin care iudeii au căutat pricină să-L osândeas­că pe Hristos la moarte. Ce încătuşaţi de rău sunt oamenii! Pe când Dumnezeu caută, fie şi la cel mai mare păcătos, măcar o sin­gură faptă bună ca să-l poată mântui, oamenii caută măcar un sin­gur păcat la cel mai desăvârşit dintre oameni, ca să-l ucidă!

Mai întâi, arhiereii şi bătrânii poporului L-au ispitit pe Hristos cu întrebarea: Cu ce putere faci acestea? Şi cine Ţi-a dat puterea aceas­ta? (Matei 21, 23); Hristos le-a răspuns cu o întrebare despre Ioan Botezătorul — dacă botezul lui Ioan a fost din cer sau de la oa­meni. Cu această întrebare Domnul i-a încuiat pe ispititorii Săi, pentru că ei cugetau: Dacă vom zice: Din cer, ne va spune: De ce, dar, n-aţi crezut lui? Iar de vom zice: De la oameni, ne temem de popor, fiind­că toţi îl socotesc pe Ioan de prooroc (vv. 25, 26). Ispitirea aşadar a fost spre slava lui Hristos şi spre ruşinarea ispititorilor, pentru că s-a arătat ce frică le e păcătoşilor să spună adevărul. Li s-a dat totodată învăţătură despre Ioan, anume că acesta a fost trimis de Dumne­zeu şi, mai mult de-atât: că Hristos este cerescul Cârmuitor. Preoţii şi cărturarii, vrăjmaşi întreolaltă, s-au unit în ispitire împotriva lui Hristos.

După aceea, fariseii şi irodienii l-au ispitit pe Hristos cu o între­bare despre plata birului către Cezar: Spune-ne deci nouă: Ce Ţi se pare? Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu? (Matei 22, 17). Dom­nul S-a uitat la banul cu efigia Cezarului şi a spus: Daţi Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (v. 21). Şi ispitirea aceasta, aşadar, s-a făcut spre slava lui Hristos şi a ispititorilor ruşine. Cu cuvântul acesta Domnul a aşezat încă o piatră la zidirea învăţăturii Sale, lăsându-ne nouă o predanie de temelie, şi totodată i-a făcut de ruşine pe ispititori, dându-le pe faţa şiretlicurile. În ispitirea aceasta, duşmani vechi cum îşi erau unii altora fariseii şi irodienii, şi-au dat şi ei mâna: cei dintâi pentru că voiau să pară patrioţi şi prieteni ai poporului, ceilalţi pentru că ţi­neau de romani, cârmuitorii Palestinei.

Apoi s-au apropiat de Hristos saducheii, cu o ispitire aparte. Dacă şapte fraţi, murind unul după altul au avut, după Legea lui Moise, pe rând aceeaşi femeie drept soţie, a cui va fi aceasta la în­viere? La această neghiobie pe care saducheii o socoteau o între­bare iscusită, numai bună să-L prindă pe Hristos, Domnul a răs­puns: Vă rătăciţi neştiind Scripturile… Căci la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer (Matei 22, 29-30). Deoarece saducheii erau o sectă care, din multa învăţătură lumească, ajunsese să nu mai creadă nici în Scripturi nici în viaţa de apoi, Domnul cel bun a folosit acest prilej ca să îndreptăţească credinţa în viaţa viitoare şi în înviere, spunând: Iar despre învierea morţilor, au n-aţi citit ce vi s-a spus vouă de Dumnezeu, zicând: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui lacov?” Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor (vv. 31-32). Astfel şi ispitirea de către aceştia a fost în paguba lor, vădindu-li-se prostia şi ignoranţa, şi s-a făcut în folosul Domnului care, răspunzându-le lor, ne dă nouă răspunsuri la întrebări la care nimeni altcineva nu ne-ar fi putut răspunde.

În cele din urmă, când saducheii, care se socoteau pe sine şi pe care şi lumea îi socotea drept grozav de înţelepţi, s-au văzut astfel înfrânţi, le-a venit un ajutor neaşteptat chiar de la cei mai mari duşmani ai lor, fariseii, cu care aliindu-se, au dat împreună un nou atac. Unul, în numele tuturor, L-a întrebat pe Hristos: Care poruncă este mai mare în Lege? Prin întrebări din acestea slugile întunericu­lui urmăreau să-L înfunde pe Hristos, găsindu-I pricină de a fi judecat. Ei călcaseră în picioare toate marile porunci ale lui Dumne­zeu şi nu le mai rămăseseră decât două coji goale: tăierea împrejur şi ţinerea sâmbetei. Erau şi acestea porunci ale lui Dumnezeu, dar nu cele mai mari şi, la vremea când le fuseseră date, nu erau sterpe şi lipsite de noimă cum ajunseseră acum să fie în mâna lor. Sadu­cheii credeau că Hristos are să dea, într-un fel sau altul, precădere unora din acestea trei: circumciderea, sâmbăta sau oarecare altă poruncă scoasă acum de la El. „Dacă zice că cea mai mare poruncă este tăierea împrejur”, chibzuiau ei, „atunci putem să-L învinovă­ţim că nesocoteşte sâmbăta; dacă zice că sâmbăta este mai mare, Îl învinovăţim că nesocoteşte tăierea împrejur; iar dacă zice de vreo poruncă nouă, Îl învinovăţim că nesocoteşte Legea Veche„. Nu se aşteptau ei, uşurei la minte cum erau, ca Hristos să dea glas tocmai lucrului ce la ei era lipsă; sau ca prin vechi să proclame noul.

El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Aceste porunci se află amândouă în Vechiul Testament, deşi nu laolaltă, ci în două cărţi deosebite ale lui Moise (Deuteronom 6, 5; Levitic 19,18). Nu sunt între cele Zece Porunci, temelia întregii Legi date de Dumnezeu prin Moise, ci sunt pomenite ca în trecere; dar nu întâmplător sunt aşezate între poruncile mai mici, ci din dumnezeiască iconomie, pentru că oamenii nu erau atunci în stare să le primească. Trebuie, nu-i aşa, să faci întâi şcoala primară ca să treci într-una mai înaltă. Decalogul lui Moise este şcoala primară de lucrare şi de pregătire pentru şcoala cea înaltă a dragostei.

Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău. Aceasta este cea dintâi şi cea mai mare poruncă. Cea de a doua depinde de ea, îşi are obârşia în ea. Poate să fie dragoste la poruncă? Nu. Dar trebuie, din păcate, să fie porunci pentru dragoste, fiindcă inima întunecată a omului a uitat dragostea firească a omului faţă de Iubitorul de om. Nici mama nu-i aduce aminte copilului că trebuie s-o iubească, până ce copilul într-atât uită de cuvenita dragoste încât îşi mâhneşte şi îşi nesocoteşte mama, luând-o pe panta alunecoasă a iubirii de cele lumeşti. Atunci abia dragostea faţă de mamă ajunge să fie o poruncă — şi nu atât în folosul mamei, cât a lui însuşi. Îngerilor nu le dă Dunmezeu porunca de iubire, pentru că îngerii sunt aproape de Dumnezeu şi Îl iubesc în chip firesc. Este o mare ruşine pentru neamul omenesc că are nevoie de o asemenea poruncă, pentru că o poruncă despre dragoste este mai mult o mustrare decât o poruncă. Oricine îşi dă cât de cât seama ce face Dumnezeu pentru el şi ce-I datorează el lui Dumnezeu, trebuie cu adevărat să se simtă adânc ruşinat că omul cel tare de cerbice s-a făcut pricină unei ase­menea porunci. Cu mult mai firesc e pentru om să-L iubească pe Dumnezeu decât e pentru copil să-şi iubească mama, şi de aceea dragostea omului pentru Dumnezeu ar trebui să fie, fără nici o po­runcă, mai vădită decât cea pe care o are copilul pentru mamă. De ce-şi iubeşte copilul mama? Pentru că simte dragostea ei. Dar de ce nu simte omul dragostea lui Dumnezeu pentru el? Fiindcă ini­ma i s-a împietrit şi duhul i s-a întunecat de păcat. Hristos a venit în lume şi pentru a pregăti inimile oamenilor pentru dragostea cea înaltă a lui Dumnezeu, pentru a le deschide ochii duhovniceşti cei orbiţi.

[Tihon din Zadonsk spune: „Dumnezeu este Binele cel mai mare, de unde vine tot binele şi toată binecuvântarea. A vieţui cu Dumnezeu este bucurie în nefericire, bogăţie în sărăcie şi îndestulare în lipsă. Iubeşte-L aşadar mai mult decât orice, mai mult decât pe mama şi pe tata, mai mult decât pe soţie şi pe copil, şi mai mult decât pe tine însuţi” (Opere, Volumul I)].

Hristos, arătarea cea mare a neschimbătoarei iubiri de oameni a lui Dumnezeu, a venit ca să aprindă iarăşi în inimile copiilor lui Dumnezeu focul cel stins al dragostei, să facă din nou să le fie firească iubirea, precum firească le fusese odinioară oamenilor, ca şi îngerilor. Dacă mama nu şi-ar iubi copilul, ar putea copilul să-şi iubească mama? Dacă Dumnezeu nu l-ar iubi pe om, ar putea omul să-L iubească pe Dumnezeu? Dar Dumnezeu îl iubeşte pe om, l-a iubit dintru început, l-a iubit încă mai dinainte de început: e firesc aşadar pentru om să-L iubească şi el pe Dumnezeu.

În dumnezeiasca-I rugăciune mai înainte de Patima Sa, Iisus S-a rugat Tatălui Ceresc: …să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit pe ei, precum M-ai iubit pe Mine (Ioan 17, 23). Ce înalte, ce mân­gâietoare cuvinte! Dumnezeu ne iubeşte cu dragoste părintească pe noi păcătoşii şi necuraţii, ne iubeşte cu o dragoste ca cea pe care o are pentru Fiul Său Cel Unul-Născut. Celor ce sunt în stare să înţeleagă şi să simtă adâncimea şi nestinsa înflăcărare a acestei dum­nezeieşti iubiri nu le trebuie poruncă. Dimpotrivă, unii ca aceştia s-ar simţi ruşinaţi să li se poruncească a iubi pe Dumnezeu.

Apostolul Ioan, cel care şi-a odihnit creştetul la pieptul Domnu­lui şi Dumnezeului său, având deplina simţire a adâncimii şi dulceţii iubirii dumnezeieşti, scrie: în aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi (I Ioan 4, 10), şi: Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi (4, 19). Ve­deţi ce zice! Nu sunt cuvintele meşteşugite ale vreunui învăţat is­cusit, ci murmurul şi tremurul unei inimi care a sorbit dragostea de la Însuşi Izvorul ei şi care, cu încântarea bucuriei, arată cu vor­bele cele mai simple iubirea lui Dumnezeu de negrăit.

Auziţi acum ce zice despre dragoste un alt apostol, unul care mai întâi a prigonit şi a urât pe Domnul: Cine ne va despărţi pe noi de iubirea lui Hristos ? Necazul, sau strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? Şi adaugă: Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cete de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragos­tea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru (Romani 8, 35; 38-9). De când e lumea nu cred că cineva şi-a înfăţişat vreodată, mai cu putere, iubirea. Aceasta nu e iubire de poruncă, ci iubire care izvorăşte în chip firesc din iubire. Poruncile sunt pentru cei care s-au făcut vrednici de pedeapsă prin lipsa lor de simţire, prin călcarea în picioare a iubirii şi prin nerecunoştinţa faţă de Dumne­zeu strigătoare la cer. Nici Hristos, nici apostolii, nici cetele celor care iubesc pe Dumnezeu în cer şi pe pământ, nu au dat mai desă­vârşit grai poruncii iubirii lui Dumnezeu, nici îndemn mai tare în­tru împlinirea acestei porunci, decât simpla mărturisire că El ne-a iubit cel dintâi. Cărţi întregi s-ar putea scrie — şi s-au scris — cu do­vezi ale iubirii lui Dumnezeu pentru noi şi cu temeiuri de a-L iubi şi noi pe Dumnezeu. Toată zidirea văzută şi nevăzută e o dovadă a iubirii lui Dumnezeu pentru noi; firea toată cu aşezarea ei, soarele şi stelele, anotimpurile, viaţa omului sub ochiul veghetor al Proni­ei, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi, înălţarea nevăzută dar tare a drepţilor, şi câte altele care nici nu pot fi numă­rate, sunt toate dovezi de dragoste a lui Dumnezeu pentru noi. Dar de ce să le mai înşirăm aici pe toate, când destul este a spune că Dumnezeu ne iubeşte, că El ne-a iubit cel dintâi? Venirea Fiului lui Dumnezeu între oameni, lucrarea şi pătimirea Lui întrec în mă­reţie şi strălucire toate celelalte dovezi ale dragostei lui Dumnezeu. Buzele Sale ne-au spus că Dumnezeu Tatăl ne iubeşte pe noi aşa precum Îl iubeşte pe El. Învăţătura Lui dezvăluie lucrul acesta, cu­vintele Lui îl adeveresc, pătimirea Lui îl pecetluieşte. De aceea po­runcile privitoare la dragoste trebuie să ajungă în inimile noastre dragoste firească, la fel cu cea pe care o are copilul pentru mama lui; la fel, dar mult mai tare.

De ce ne porunceşte Domnul să iubim pe Dumnezeu: cu toată in­ima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău? Mai întâi, pentru ca porunca aceasta să se întipărească adânc în noi. Apoi, ca să arate că dragostea de Dumnezeu exclude orice altă dragoste, orice împărţire a dragostei, orice slujire la doi stăpâni.

Şi mai este încă un temei, unul tainic. Dumnezeu este Treime – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Omul este şi el treime: inimă, suflet şi minte. Tatăl iubeşte pe om, Fiul iubeşte pe om, Duhul iubeşte pe om. Porunca este aşadar ca omul întreg să iubească pe Dumnezeu întreg. Când omul iubeşte cu toată inima, cu tot sufletul şi cu tot cugetul, atunci omul în întregime iubeşte. Iubind omul pe Tatăl, iubind la fel pe Fiul şi la fel pe Duhul Sfânt, iubeşte pe Dumnezeu în întregime. Când o parte din om iubeşte o parte din Dumnezeu, iubirea e ciuntită, iubirea nu-i iubire, pentru că un om împărţit nu-i om, şi un Dumnezeu împărţit nu-i Dumnezeu. De-ar zice cineva că iubeşte numai pe Tatăl, iar pe Fiul nu şi pe Duhul nu, aceea nu este iubire de Dumnezeu. Dacă zice cineva că iubeşte pe Fiul, dar că nu cunoaşte pe Tatăl şi pe Duhul Sfânt, acela nu iubeş­te pe Dumnezeu, pentru că nu-L cunoaşte întreg. În acelaşi chip omul care ar zice că iubeşte pe Dumnezeu numai cu inima, sau nu­mai cu sufletul sau numai cu cugetul, nici acela nu-L iubeşte pe Dumnezeu, pentru că nu-şi cunoaşte nici măcar sinele său. Iubirea, adevărata iubire — iar nu ceea ce numeşte lumea iubire — e numai de la întreg la întreg.

Vedeţi cum, numai prin cuprinsul lor cel adânc, poruncile aces­tea doboară toate ereziile împotriva firii treimice în unitate a dumnezeirii? Şi cum, prin ele, toate măruntele psihologii de mâna a doua a unor savanţi din ziua de astăzi, care împart pe omul cel dinlăuntru şi-l fac de nimic, sunt spulberate?

Iar a doua la fel cu aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu spune: egală cu aceasta, ci: la fel cu aceasta. Aceasta a doua poruncă are în vedere nu dragostea pentru Dumnezeu, ci pentru făpturi. Copilul care îşi iubeşte mama iubeşte tot ce face ea; iubeşte şi pe fraţii şi pe surorile sale. Iubirea pentru mamă îi întăreşte si iubirea pentru ceilalţi. Cine îşi iubeşte părinţii îşi va iubi de bună seama şi fraţii, pe când cei care nu-şi iubeşte părinţii cu greu îl va iubi pe fratele său. Tot aşa, cel care iubeşte pe Dumnezeu îi va iubi şi pe ceilalţi oameni ca pe unii ce îi sunt fraţi. Iar cel care nu iubeşte pe Dumnezeu se amăgeşte doar că ar fi iubind oamenii. Un astfel de om nu poate decât cel mult să aibă o oarecare simpatie pentru oameni, dar şi aceasta pornită tot din egoism.

Deşi întâlnim această poruncă şi în Vechiul Testament, pe buze­le lui Hristos ea e cu totul nouă. Mântuitorul spune în altă parte: Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iu­bit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul (Ioan 13, 34). „Nouă” este, mai întâi, pentru că a fost prima oară rostită de către Cel care a arătat cea mai mare dragoste de oameni; apoi, pentru că înţelesul „aproapelui” este întins dincolo de hotarele poporului iudeu, la toate neamurile. Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, spune Domnul, căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? (Matei 5, 44/46). Nu dă Dumnezeu strălucire soarelui şi deasupra vrăjmaşilor voştri? Nu le dă ploaie şi celor ce nu vă iubesc pe voi? Trebuie să-i iubiţi pe oameni pentru dragostea lui Dumnezeu, căci a Lui este a deosebi între drepţi şi nedrepţi.

Semenii noştri sunt tărâmul văzut în care ne arătăm dragostea pentru Dumnezeu Cel nevăzut. Cum se va cunoaşte dragostea noastră de Dumnezeu, dacă nu prin oamenii împreună-vieţuitori cu noi pe pământ? Pe Dumnezeu Îl mişcă dragostea pe care o ară­tăm aproapelui nostru, tot aşa precum pe mamă o mişcă dragostea arătată de un străin copilului ei. Atât de mult trebuie să ne arătăm dragostea de Dumnezeu prin dragostea faţă de cei din jur, încât Apostolul Iubirii îl numeşte mincinos pe cel care zice că iubeşte pe Dumnezeu dar urăşte pe fratele său: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! (I Ioan 4, 20).

Semenii noştri sunt şcoala unde ne facem ucenicia întru dragos­tea cea desăvârşită — dragostea de Dumnezeu. Fiecare faptă iubi­toare săvârşită pentru altul hrăneşte dragostea noastră pentru Dumnezeu, iar temeiul iubirii pentru aproapele e arătat limpede prin faptă şi cuvânt de Însuşi Mântuitorul şi sfinţii Săi apostoli, precum şi de cetele plăcuţilor lui Dumnezeu, de-Dumnezeu-purtătorii părinţi ai noştri şi mucenici. Cele mai mari lucrări ale dragos­tei sunt faptele milosteniei, iertarea jignirilor, rugăciunea pentru alţii, sprijinirea celor slabi, domolirea celor mândri, mustrarea ne­drepţilor, învăţarea neştiutorilor, acoperirea slăbiciunilor altora, lauda altora, apărarea nedreptăţiţilor, jertfa de sine. Mai mare dra­goste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prie­tenii săi (Ioan 15,13). Fără dragoste însă, orice jertfă e de prisos (I Corinteni 13,3). Iar cel care iubeşte are totul, si a împlinit Legea.

În sfârşit, să amintim aici adânca înţelegere a Apostolului Pavel asupra Bisericii lui Hristos, din care urmează în chip firesc şi înţe­legerea iubirii de aproapele. Noi credincioşii, toţi, suntem mădulare lui Hristos, părţi vii din trupul lui Hristos (Efeseni, 4 şi 5; I Corinteni 6, 15). Toţi creştem împreună înlăuntrul unui mare organism viu întru un trup ceresc al cărui cap este Hristos. Aşa fiind, trebuie să ne ajutăm cu dragoste unul pe altul să creştem şi să sporim. Când o parte din trup merge bine, este spre binele trupului întreg; dacă o parte din trup boleşte, tot trupul suferă. Dragostea pentru aproapele nostru îi face bine şi lui, şi nouă. Dragostea este sănătate; ura este boală. Dragostea este mântuire, ura este pierzanie.

Astfel cele două porunci ale iubirii sunt cele mai mari în Legea lui Dumnezeu, şi mai mari decât acestea nu au fost şi nu vor fi pe pământ. Este legea împărătească (Iacov 2, 8) prin care se înalţă cerul şi se mântuie pământul. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii. Din dragoste a dat Dumnezeu Legea lui Moise, cu dra­goste i-a insuflat pe proorocii Săi. S-ar putea spune că primele pa­tru porunci sunt pentru dragostea de Dumnezeu, iar celelalte şase pentru iubirea aproapelui, cu toate că cele zece porunci vechi sunt doar o umbră a Legii lui Hristos. S-ar mai putea spune de asemenea că orice bine ar fi omul în stare să săvârşească, vine doar din dragostea de Dumnezeu şi de aproapele. În sfârşit, să mai spunem că toate păcatele lumii nu sunt altceva decât păcate împotriva dragostei, ori de Dumnezeu ori de aproapele. Iar dacă mergem mai departe cu cugetarea asupra întinderii şi adâncimii acestor două dumnezeieşti porunci, putem spune că de ele depind şi cerul şi pă mântul: şi zidirea trupească şi cea îngerească.

Vedeţi la ce-a dus uneltirea vrăjmaşilor lui Hristos! Ce scântei au scăpărat din stâncă la acele înveninate lovituri! Unelteau să-L piardă pe Hristos şi L-au înălţat până la scaunul veşnicului Legiui­tor! În schimb, iată-i pe ei una cu pământul. Această ultimă ispiti­re I-a adus lui Hristos nesfârşită slavă, iar nouă un ajutor nepreţuit prin dezvăluirea poruncilor dragostei.

După asemenea răspuns, vrăjmaşii lui Hristos au amuţit: nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe.

Dar mai e ceva: după Evanghelia Sfântului Marcu, cărturarul care L-a întrebat pe Hristos nu era departe de a I se face ucenic. Mântuitorul i-a spus: Nu eşti departe de Împărăţia lui Dumnezeu (Marcu 12, 34), deoarece, auzind uimitorul răspuns al Domnului, acela a strigat: Învăţătorule, adevărat ai zis…, mai adăugând că a-L iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele este mai mult decât toate arderile de tot şi decât toate jertfele. Cel ce se credea învingător s-a aflat învins, iar cei ce-au vrut să-L ruşineze au rămas de ruşine ei înşişi. Şi nu mai cutezau să-L întrebe nimic.

Atunci i-a întrebat Hristos pe ei, spunând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este? Zis-au Lui: Al lui David. Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? — zicând: „Zis-a Domnul Dom­nului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aş­ternut picioarelor Tale”. Deci dacă David îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al lui? Prin întrebarea aceasta Domnul urmărea, mai întâi, să arate limpede că El este Hristos; apoi, să arate că se amăgesc sin­guri cei ce aşteaptă pe Mesia ca pe un rege pământesc din casa lui David care să-i alunge pe romani şi să facă din Israel o împărăţie lu­mească puternică; în al treilea rând, să vădească pe ispititorii aceia drept vrăjmaşi ai Săi şi, în al patrulea rând, să arate că duşmanii lui Hristos cel aşteptat, care şi venise, vor fi înfrânţi şi pedepsiţi. Ei au răspuns: Al lui David. Atât pricepeau ei! Iisus era într-adevăr din casa lui David, aşadar, după legea lor, fiu al lui David.

David însă nu a proorocit despre Mesia numai că este fiu al său după stirpe, căci altfel nu L-ar fi numit Domn. Unde s-a mai pome­nit vreun strămoş care să-l numească pe coborâtorul dintr-însul „Domn” al său? David însă a văzut şi a cunoscut în duh îndoita fire a lui Hristos — omenească şi dumnezeiască — şi L-a numit Domn al său iarăşi în duh. David a pătruns de departe în duh pro­orocesc taina întrupării Fiului lui Dumnezeu la care fariseii şi saducheii care-L vedeau pe Hristos faţă către faţă au rămas orbi. Hristos era să Se nască în Casa lui David şi să ia trup din preacura­ta Fecioară Măria care era coborâtoare din David, iar după firea cea dumnezeiască era să vină ca Fiul lui Dumnezeu Cel Veşnic. Şi aşa a şi venit. Domnul aduce cuvintele lui David nu ca să le îndrepteze, ci ca să le adeverească. Tot ceea ce a înainte-văzut David a fost adevărat. Totul a fost precum s-a scris. Făgăduit de Dumne­zeu şi aşteptat de oameni, Mântuitorul a venit pe pământ şi ca fiu al lui David şi ca Fiul lui Dumnezeu. După Înviere şi Înălţare El cu adevărat a şezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte (Evrei 1, 3), şi cu adevărat toţi vrăjmaşii Lui s-au prăbuşit sub picioarele Sale. Şi nu numai atât, ci a domnit întru putere mai presus decât toată începătoria şi stăpănia şi puterea şi domnia şi decât tot numele ce se numeşte, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor (Efeseni 1, 21).

Ceea ce acum este taină dezvăluită, era atunci dezvăluire tainică. De aceea Domnul n-a vorbit ca despre Sine, ci doar a pomenit proorocia lui David, care trebuie să le fi fost cunoscută iudeilor. Le era desigur cunoscută litera profeţiei, pe când înţelesul ei le rămă­sese închis. Domnul nu le-a spus nimic din partea Sa, ci doar i-a în­trebat cum înţeleg ei Legea despre care Îl iscodiseră, zicând: Care poruncă este mai mare în Lege? El le-a vorbit limpede şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt. S-a vădit că El cunoaşte Legea iar ei, care se socoteau a fi atotcunoscători pe tărâmul acesta, nu. Mântuitorul cunoştea nu numai litera, ci şi duhul Legii, viaţa ei. Ei cunoşteau numai litera, fără duh, fără viaţă, ceea ce e tot una cu a spune că nu cunoşteau nimic. Ce ştiau le-a fost lor spre ruină, iar poporului ce-i asculta — pierzare.

Şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe. Intrase frica în ei şi nu le mai ardea de dispute în care învingătorul era întotdeauna El. Nu puteau să-L prindă în cuvânt, ca să-L osândească. Vor lăsa aşadar vorbele şi vor apuca banul, ca să-l cumpere pe Iuda şi mărturii mincinoase. Ce n-au izbutit cu cuvantul vor izbuti cu banii. Dar acest succes trecător îi va costa scump, pentru că, la fel cum păţiseră ori de câte ori Îl ispitiseră în cuvânt, şi această ultimă stratagemă se va întoarce împotriva lor. Ea îi va aduce lui Hristos biruinţa cea mare, iar lor prăbuşire şi veşnică ruină. De abia trei zile aveau să treacă de când plătiseră oaste şi slugi ca să-L prindă şi să mărturisească strâmb împotriva Lui, şi vor trebui să cheltuiască din nou cu străjile de la mormânt ca să cumpere tăcere asupra învierii.

De o mie de ori mai bine este să nu te naşti decât, născându-te să te ridici împotriva lui Dumnezeu. Cine caută să batjocorească pe Dumnezeu va ajunge el însuşi de batjocură, iar Dumnezeu se va slăvi şi mai mult. Şi minunat este lucrul acesta în ochii noştri. Slavă si laudă fie Domnului nostru Iisus Hristos, acum şi pururea şi în ve­cii vecilor. Amin.

__________________

[1] Predică extrasă din volumul Sfântul Nicolae Velimirovici, Predici, ed. a II-a, trad. din limba sârbă de Anca Sârbulescu, Editura Ileana, Bucureşti, 2006, pp. 460 -471

__________________

foto>

http://vestitorul.blogspot.com/2009/05/sfantul-nicolae-velimirovici-inaltarea.html

http://www.agdei.com/gallery.html

 

1 Septembrie – Începutul Anului Bisericesc

motto[1]: “Duhul Domnului este peste Mine,

că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor,

M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită,

să propovăduiesc celor robiţi slobozire

şi celor orbi vederea, să slobozesc pe cei apăsaţi,

Şi să vestesc anul plăcut Domnului”

Lc. 4, 18-19 // Isaia 61, 1-2

.

Stih: Binecuvintează-ne nouă Indictul anului nou

Cel ce eşti prea vechi şi pentru oameni nou[2]

ÎNAINTE CUVÂNTARE[3]

«Când Soarele ochiul zidirilor, în luna aceasta vine asupra zodiei Cumpenii şi se potriveşte ziua cu noaptea, ce bucurie nu pricinueşte la toţi de obşte! Pentru căci fiind cea mai întâiu a toamnei, şi mai împodo­bită şi mai bogată de tot felul de roade, îndestulează pre toţi, şi îi face a uita ostenelele zădufului verii trecute şi îndeamnă a se apuca de ale anului viitor cu bună nădejde.

Această lună, ce este a şaptea dela MARTIE, căci odinioară anul se începea dela MARTIE, şi în astronomie încă să mai păstrează acest obiceiu. La Evrei mainainte de robia Vavilonului, se zicea Atanim. Iară după robia Vavilonului Tier; întru carea în tot anul după adunarea roadelor pământului, făcea ei praznicul corturilor, mulţumind lui Dumnezeu, şi această prăznuire o făcea pentru aducerea aminte a petrecerii în pustie în patruzeci de ani, şi pentrucă prin multe scârbe şi ostenele au intrat în pământul Făgăduinţii.

Vrednică de însemnat este şi pentru aceea că ea alcătueşte un număr de şeptime care în toată Scriptura nouă şi veche este de minune şi tai­nică armonie.

Precum în ziua a şaptea s’au odihnit Dumnezeu, la Facere. Şi iarăşi în ziua a şaptea au poruncit să ne odihnim şi altele….

Vrednică de însemnare mai era la dânşii, adecă la Evrei şi pentru aceasta, căci avea ştiinţă din Sfânta Scriptură, că întru această lună, cora­bia lui Noe după încetarea potopului, au stătut pre munţii Ararat.

Şi pentru căci marele Prooroc Moisi în zilele ei, după ce au priimit de al doilea tablele legii, pogorându-se din munte, au avut faţa atât de pro­slăvită, în cât nu au putut ei să caute spre dânsul.

Încă şi pentru căci întru dânsa s’au început cortul mărturiei în muntele Sinai. Şi pentru căci în zilele ei Arhiereul cel mare odată în an intra în Cortul cel mai din lăuntru, care se numea Sfânta Sfintelor, şi aducea jertfă mai întâiu pentru sine, apoi pentru popor, care întru această lună se aduna în Ierusalim, şi se curăţia de păcatele a tot anul, şi aducea arderea cea de tot Domnului.

Şi pentru căci întru dânsa sau sfinţit prea luminata, şi prea slăvită Bi­serica lui Solomon şi Sicriul legii s’au adus într’însa.

Asemenea şi pentru căci dela dânsa se începea numărul ce se tindea până la cincizeci de ani, dupre porunca Domnului, că numărând şapte săp­tămâni de ani, din care se adună patruzeci şi nouă, prăznuia anul al cincizecilea, care se numia la dânşii Jubilar (Iovileos).

Iară de către Romani luna aceasta s’au numit September, carea va să zică a şaptea dela Martie, dela a căriea zi dintâiu, August Chesariul au pus începerea Indictionului pentru pricina dăjdilor dela supuşi, precum arată Istoria. Iară la Greci de către Machedoneni s’au numit Gorpieos. Şi de către Atinei Memactirion, pentrucă în zilele ei făcea sărbătoarea, pre carea o numia memactiria, întru cinstea lui Dios (Jupiter sau Joe) băsmuind ei că acest dumnezeu al lor, amestecă şi turbură pământul.

Iară la noi este cinstită luna aceasta pentru sfintele Praznice care se să­vârşesc, nu întru cinstea lui Joe celui băsmuit de Elini, ci întru slava ade­văratului Dumnezeu Făcătorului tuturor, carele numai căutând spre pă­mânt îl face de se cutremură.

Precum şi Indictionul, nu pentru căci s’au legiuit de August Chesariul îl priimim, ci pentru căci Domnul nostru Iisus Hristos, în ziua aceasta (carea se prâznuia şi de Romani) au intrat în Sinagoga Evreilor, şi au cetit cuvintele Isaiei Proorocului, care s’au plinit întru dânsul, precum scrie Luca Evanghelistul. Care prăznuire a Indictionului s’au aşezat de Sfântul Sobor cel dintâiu dela Nicheea, ca o epocă de slobozenia creştinilor. După ce marele Constantin au biruit pre Maxentie tiranul, şi au luminat lumea cu buna credinţă, întru a căruia împărăţie prin Sfânta Elena maică-sa s’au aflat şi Cinstita Cruce, a căria înălţare cu bună potrivire s’au făcut în luna aceasta a zodiei cumpenii. De vreme ce şi Cinstita Cruce au fost cumpăna dreptăţii între doi tâlhari, ce au fost răstigniţi cu Hristos.

Dela acest Sfânt Sobor al Nicheei până mainainte de căderea împără­ţiei creştineşti, din veac în veac s’au pus în bună orânduială slujbele sfintei Biserici, de sfinţii făcătorii de Canoane, şi scriitorii de cântări, ale Praznicilor Stăpâneşti şi Domneşti, şi ale pomenirilor sfinţilor, ale celor ce mainainte de Lege, şi în Lege au bine plăcut lui Dumnezeu, şi ale celor ce după venirea Fiului lui Dumnezeu la noi, l’au priimit pre Dânsul, şi după înăl­ţarea Lui la Ceruri au mărturisit numele Lui înaintea tiranilor. Şi cu un cuvânt ale tuturor celor ce în multe chipuri au strălucit întru bunătăţi, a cărora slavă ce vor să aibă în veacul viitor; pre cât au fost cu putinţă firii omeneşti a suferi, o au arătat Domnul nostru celor trei ucenici cu Schimbarea Feţii în muntele Tavorului. Apoi şi în sfintele Evanghelii zi­când: “Atuncea drepţii vor străluci ca soarele, întru împărăţia Părintelui lor”. Şi iarăşi pentru slugile cele înţelepte : “Că-i va pune să şază, şi tre­când va sluji lor”. Şi către Apostoli: “Că vor şedea la masa lui întru împărăţia Lui. Şi pre douăsprezece scaune, judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israil”. Asemenea şi grăitorul de Dumnezeu Apostol zice: “Au nu ştiţi că sfinţii vor să judece lumea?”

Iară cum că se cuvine nouă să cinstim pre sfinţi, arătat să face din cuvintele Proorocului şi împăratului David, carele zice: “Iară mie foarte îmi sunt cinstiţi prietenii tăi, Dumnezeule”, şi propoveduind stăpânirea lor asupra dracilor, a trupului, a lumii şi a stihiilor, adaoge zicând: “Foarte s’au întărit Stăpâniile lor”. Iară pentru mulţimea lor zice: “Număra-voiu pre dânşii, şi mai mult decât nisipul să vor înmulţi”. Iară cum să cuvine nouă să-i cinstim, ne învaţă sfântul Cuviosul Părintele nostru Ioan Damaschin, cel mai ales dintre sfinţii făcătorii de Canoane, zicând: “Se cuvine să cinstim pre sfinţi ca pre nişte prieteni a lui Hristos, ca pre nişte fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu. Şi după altele multe, adaoge zicând: Câte ai fi făcut ca să afli ajutor, carele să te ducă pre tine la Împăratul cel muritor, şi pentru tine cuvânt să pue către dânsul? Dar pre apărătorii neamului omenesc, pre cei ce fac rugăciuni pentru noi către Dumnezeu, oare nu se cuvine să-i cinstim? Aşa cu adevărat, să cuvine să-i cinstim, Biserici ridicând lui Dumnezeu întru numele lor, daruri aducându-le, aducerile aminte a lor cinstindu-le, şi întru dânsele duhovniceşte veselindu-ne, ca veselia să se facă cuviincioasă celor ce ne-au chemat pre noi, ca nu vrând noi să-i cinstim împrotiva noastră să-i mâniem. Că cu cele ce Dumnezeu să cinsteşte, de acela şi robii lui se vor veseli, iară de cele ce Dumnezeu să mâhneşte, şi ostaşii lui se vor mâhni. În Psalmi şi în laude, şi în cântări duhovniceşti, şi în umilinţă şi milostenie către cei ce au trebuinţă. Noi credincioşii să cinstim pre sfinţi, prin carii mai vârtos Dumnezeu Se cinsteşte”.

Până aici sunt cuvintele Sfântului Ioan Damaschin, din care ne învăţăm că nu sfinţii au trebuinţă de cinstirea noastră, ci noi avem trebuinţă de ajutorul lor, şi cum că nu se cuvine a face pomenirile sfinţilor cu mâncări cu băuturi preste măsură, din care se naşte curvia, nici cu alăute şi cu alte organe, şi cu cântări necuvioase, şi jocuri. Ca nu în loc de a priimi vreun folos din pomenirea lor, mai mult să ne osândim, căci cinstea sfin­ţilor este urmarea vieţii lor.

Deci după Praznicile Stăpâneşti mai întâiu cinstim ale Prea Sfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarei şi pururea Fecioarei Mariei. (Din care al prea cinstitei naşterii ei este întru această lună, ca o începere a mântuirii noastre). Apoi ale fieşte-căruia sfânt în toate zilele preste an, cu ale cărora vitejii, isprăvi şi nevoinţe Biserica ca cu nişte stele nerătăcite aşezate, pre tăria ei cea înţelegătoare, luminat străluceşte, şi cununa de douăsprezece luni a anului, ca cu nişte flori bine mirositoare din raiul cel înţe­legător, prea frumos se împodobeşte şi Făcătorul vremilor şi al anilor, Cel ce este minunat întru sfinţii Săi, dupre zisa Proorocului întru sfaturile lor, Să şi proslăveşte şi de către toată suflarea Se închină şi Se laudă.

Deci de vreme ce am pomenit la început pentru prăznuirea corturilor, această lună au fost, întru care şi ale Bisericii Sfintei Învierii lui Hristos cu cuviinţă s’au aşezat a se săvârşi. Datorie avem, ca şi noi să ne aducem aminte de înoirile duhovniceşti, şi spre mai bine să ne schimbăm din zi în zi, până ne aflăm întru această vieaţă prea scurtă. Că nu atât numai pen­tru Biserica cea zidită din pietri şi din lemne neînsufleţite, s’au orânduit a se face pomenirea înoirilor, cât mai mult pentru îndemnarea înoirii du­hovniceşti a fieşte căruia creştin, carele dupre cuvântul apostolesc este Bi­serică însufleţită a Dumnezeului celui viu, precum poate vedea fieşte cine cuprinderea slavei dela Hvalitele slujbei înoirilor la treisprezece zile, cum să cuvine a să înoi omul.

Aşa dar să ne înoim, dezbrâcându-ne, dupre cuvântul Apostolului, de omul cel vechiu, prin pocăinţă şi prin mărturisire curată, şi să ne îmbră­căm în cel nou, prin lucrarea faptelor bune, ca eşind din vieaţa aceasta îndreptaţi şi gătiţi, după ce se vor strica corturile noastre (adică trupurile ce purtăm), şi după ce iarăşi se vor ridica prin glasul trâmbiţii ceii de apoi, să ne învrednicim a priimi rodurile ostenelelor noastre; prăznuind nu odată în an, ci fără încetare, nici în corturi şi colibi stricăcioase ca Evreii, ci în lăcaşurile cele nefăcute de mână, ale celor întâi născuţi. Cu Darul şi milostivirea lui Dumnezeu celui în Treime slăvit, că numai lui se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum, şi întru nesfârşiţi veci ai vecilor, Amin.»

Hristos predicand la Nazaret in sinagoga evreilor - fresca sarbeasca de secol 14, de la Manastirea Decani

_______________________

---

[1] Cuvintele Mântuitorului rostite la Nazaret în sinagoga evreilor într-o zi de sâmbătă, când S-a sculat să citească şi i S-a dat cartea proorocului Isaia. După ce le-a citit proorocia (Is. 61, 1-2), a rostit în auzul lor cuvintele: “Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre” (vezi Lc. 4, 16-22). Scriptura aminteşte şi reacţia evreilor: “Şi toţi Îl încuviinţau şi se mirau de cuvintele harului care ieşeau din gura Lui şi ziceau: Nu este, oare, Acesta fiul lui Iosif?” (Lc. 4, 22).

[2] Stihurile de dinaintea Sinaxarului primei zile a lunii Septembrie în Mineiul Lunei lui Septemvrie, ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1908, p. 25

[3] Înainte cuvântare la ediţia a II-a a Mineiului Lunei lui Septemvrie – Bucureşti, 1908, pp. 5-8. Autorul nu este menţionat. Limbajul poartă cu el mireasma arhaică a limbii româneşti de secol trecut şi este cel folosit în carte, transcris exact aşa cum apare în ediţia originală.

_______________________

foto>

http://2.bp.blogspot.com/_-Q9GAkhLh1k/Srk90K02baI/AAAAAAAAARA/QuMEOae6IpQ/s1600-h/jesus-scroll-rabbula.jpg

http://www.srpskoblago.org/Archives/Decani/exhibits/Collections/PublicMinistry/CX4K3056_l.html

http://www.freewebs.com/dancamen/imagini%20pentru%20site/0901churchyear.jpg

 

Cuvânt la Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul

Prin toată viaţa sa, de la început până la sfârşit,

Sfântul Înainte-Mergător le dă tuturor lecţii bune[1]

de Sfântul Teofan Zăvorâtul

Sfântul Ioan, Înainte-Mergătorul Domnului, este cel dintâi model de viată călugărească. Aşa îl şi socoteau primii asceţi creştini şi se îmbărbătau în chip deosebit cu pilda lui în ostenelile sihăstreşti. De la el învăţau însingurarea, fiindcă el din copilărie a petrecut în pustie. De la el învăţau postirea, pentru că el se hrănea cu plantele peste care dădea întâmplător în pustie. De la el învăţau simplitatea în îmbrăcăminte, pentru că haina lui era din peri de cămilă şi era încins cu cingătoare din piele. De la el învăţau necăsătorirea, lepădarea de sine, smerenia, devotamentul faţă de Dumnezeu, necruţarea propriei vieţi, spre mântuirea proprie şi a altora – virtuţile ale căror trăsături sunt atât de vădite în viaţa lui. Ca înainte-mergător al harului celui nou, ca propovăduitor al pocăinţei, ca arătător al rânduielilor după care ajunge omul să placă lui Dumnezeu şi călăuza către Hristos, el le este însă model şi îndrumător tuturor creştinilor în viaţa mântuitoare. Toate vârstele, toate clasele sociale şi toate felurile de meserii vor găsi destul spre zidire fie în faptele lui, fie în feluritele împrejurări ale vieţii lui.

Acum prăznuim Tăierea capului Înainte-Mergătorului Ioan – sfârşitul şi cununa vieţii lui. Să străbatem, deci, cu pomenirea această viaţă începând de la zămislire şi până la moarte, aşa încât prin aceasta să împlinim datoria cinstirii lui pline de evlavie şi totodată să dăm fiecăruia putinţa de a lua din viaţa lui cele de priinţă şi trebuinţă, ca să tragă învăţătură şi să-i urmeze.

De la prima privire, viaţa Înainte-Mergătorului Domnului va părea de neurmat prin înălţimea sa şi prin caracterul excepţional al situaţiei sale. Ales din pântecele mamei, mărturisindu-L pe Hristos Domnul şi dând cinstire Preacuratei Stăpâne încă din pântece, silit la scurtă vreme după naştere să se ascundă în pustie, crescut acolo – bineînţeles, nu fără acoperământul şi îngrijirea de Sus, potrivit menirii sale – chemat de acolo printr-un osebit glas de Sus la lucrarea pregătirii oamenilor pentru întâmpinarea Domnului, catehizând cu propovăduirea văile Iordanului, atrăgând la sine şi învăţând cete întregi de rătăciţi şi arătându-le tuturor calea mântuirii în Domnul – Mielul junghiat de la întemeierea lumii, botezându-L pe acest Miel-Mântuitor şi la scurtă vreme după aceea, ca unul care şi-a săvârşit deja lucrarea, a fost închis în temniţă pentru darea în vileag fără teamă a nedreptăţii – din răutatea unei femei pe de o parte şi dintr-o slăbiciune ca de femeie pe de alta -, îşi încheie aici alergarea prin sfârşitul mucenicesc, la porunca stăpânitorului care-şi pierduse cu totul chibzuinţa în focul poftei aprinse de mişcările dansului la ospăţ. “Ce poate fi urmat aici”, vor spune unii, “şi ce să învăţăm de acolo noi, neputincioşii?” Pătrundeţi însă mai adânc, şi veţi afla!

Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul este ales din pântecele maicii sale. Zămislirea lui este prevestită, viitoarea lui slujire e dinainte arătată, ca şi slava care-l aşteaptă în împărăţia harului. Iată trăsătura ce pare cel mai departe de noi şi care, totuşi, este cea mai apropiată. Nu vă miraţi dacă voi spune că noi toţi, creştinii, suntem aleşi din pântecele maicii noastre, că ni s-a prevestit şi menirea noastră, şi slava ce ne aşteaptă. Apostolul Pavel spune că Dumnezeu ne-a ales pe noi în Hristos Iisus încă mai înainte de întemeierea lumii, ca sa fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui întru dragoste, şi prin aceasta să fim moştenitori ai vieţii veşnice (Efes. 1, 4; 4, 16). Faptul că ne-am născut din părinţi creştini şi îndată ne-am făcut şi noi creştini prin botez este cea dintâi milă a lui Dumnezeu faţă de noi – alegerea noastră pentru a fi părtaşi ai haru­lui lui Hristos şi ai bunătăţilor celor veşnice ce ne sunt pregătite. Iată cum ne asemănăm Sfântului Ioan prin alegere! Să râvnim, deci, a ne asemăna lui şi îndreptăţind această alegere. El s-a vădit a fi chiar aşa cum a fost ales să fie. Să ne arătăm şi noi aşa cum am fost aleşi să fim. Scopul alegerii îl cunoaşteţi şi ştiţi cum să ajungeţi la el. Eu numai vă poftesc folosind cuvintele Apostolului: siliţi-vă, fraţilor, să faceţi temeinică chemarea şi alegerea voastră (II Petr. 1, 10).

Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul se însingurează în pustie ca să se pregătească pentru slujirea sa. Iată o lecţie pentru noi, părinţi şi educatori! Veţi spune: “Dar ce, trebuie să mergem şi noi în pustie cu copiii noştri?!” Nu, nu în pustie trebuie să plecaţi, ci trebuie neapărat să vă desprindeţi de toate obiceiurile potrivnice creştinismului şi să vă depărtaţi copiii de înrâurirea lor cea vătămătoare, căci şi pe Sfântul Ioan purtarea de grijă dumnezeiască l-a depărtat în pustie, cu scopul ca acolo să crească desăvârşit în noile principii şi rânduieli, fără amestecul vechilor rânduieli iudaice. Pruncul creştin primeşte prin botez sămânţa vieţii celei noi, harice. Duhul lumii şi obiceiurile ei sunt cu totul potrivnice vieţii acesteia. Îndepărtaţi, deci, de ele pruncul nou-botezat, aşa încât acest duh şi aceste obiceiuri să nu înăbuşe în el, ca nişte mărăcini şi ciulini, mlădiţa vieţii noi. Dacă veţi face aşa, aceasta va fi pentru el pustie. Şi să-l ţineţi în ea până când se va întări şi va ajunge în stare să iasă la lucrare potrivit menirii sale, ţineţi-l sub înrâurirea haricului mediu bisericesc, care-i de acelaşi neam cu mlădiţa vieţii pruncului creştin. Să nu audă şi să nu ştie alte cântări afară de cântările creştineşti. Să nu vadă şi apoi să nu îşi închipuie alte chipuri şi privelişti decât cele bisericeşti. Să nu ştie de alte biografii afară de Vieţile Sfinţilor, să nu cunoască alte locuri de vizitat în afara bisericii, alte cuvântări în afara celor ce slujesc spre zidire, şi aşa mai departe. După ce a fost educat în mediul acesta, după aceea chiar şi când va purcede la lucrare va lucra nu altfel decât în acelaşi duh şi, prin urmare, în chip potrivit alegerii sale.

După ce a crescut şi s-a pregătit, Înainte-Mergătorul este chemat la lucrarea sa printr-un osebit glas de Sus. Este auzit glasul acesta, oare, şi de către creştini atunci când ei purced la viaţa făptuitoare? El trebuie să fie auzit, şi cei ce iau aminte la sineşi, care purced cu frică de Dumnezeu la slujirea lor, îl vor auzi, fără îndoială. Felul de viaţă şi felul îndeletnicirilor noastre ne este hotărât în cea mai mare parte prin naştere. Dar dacă naşterea este de la Domnul, glasul ei nu este oare glasul lui Dumnezeu? De altfel, şi după aceea multe rămân la alegerea noastră, pentru care ne trebuie îndrumare de nădejde, pe care nu avem de unde s-o aşteptăm, dacă nu de Sus. De noi depinde dacă vom rămâne în viaţa cetăţenească şi de familie sau ne vom retrage din lume. Dacă vom alege retragerea din lume, iarăşi, de noi depinde ce mănăstire vom alege şi în ce ţară: la miazănoapte sau la miazăzi, pe Athos sau în Palestina, şi aşa mai departe. Când te apuci să alegi, iau naştere şovăieli tulburătoare şi dureroase pentru inimă, şi tocmai aici face trebuinţă un glas de Sus. Tu însă caută, ia aminte, şi îl vei auzi! Dacă e să alegi viaţa cetăţenească şi de familie, aici toţi trebuie să-şi aleagă tovarăşa de viaţă, felul îndeletnicirilor şi locul lor, meseria, negoţul, slujba, legăturile şi celelalte laturi de tot felul ale vieţii obişnuite, care alcătuiesc întocmirea ei neapărat trebuincioasă. Multe sunt lăsate la alegerea noastră, însă se ştie că cea mai bună alegere este cea care împreună-glăsuieşte cu voia lui Dumnezeu, atunci când omul alege ceea ce-I place Lui, altfel spus ceea ce vrea El. Dar cum să ajungi la asta dacă nu primeşti glas de Sus?! Şi iarăşi zic: caută, ia aminte, şi vei auzi. Eu nu pot arăta cum anume, pentru că fiecare trebuie să audă glasul acesta în felul aparte ce i se potriveşte; voi spune însă că cei cu luare-aminte, care sunt plini de frica lui Dumnezeu, primesc semne de Sus, sunt călăuziţi de ele şi aleargă pe calea vieţii preabinecuvântate, în pofida faptului că uneori se află în împrejurări cât se poate de neprielnice.

Chemat la lucrare, Sfântul Ioan Înainte-Mergătorul o săvârşeşte cu toată osârdia, necruţându-şi viaţa, nepărtinind şi nedorind să fie pe placul oame­nilor, nelăsându-se clintit de îndoială. Această lecţie este simplă şi toţi, chiar fără să vrea, o îndeplinesc, deşi poate că nu întru totul desăvârşit. După ce ţi-ai ales felul de viaţă, lucrarea ori slujba, ia seama să lucrezi în tot ce ţine de ea cu conştiinţă nepătată, aşa cum cere legea lui Dumnezeu, legea conştiinţei, legea vieţii şi cea civilă; nu fă strâmbătăţi nici în lucrurile mici, nici în cele mari, ci să umbli drept. Eşti servitor? Slujeşte aşa cum trebuie. Eşti meseriaş? Fă-ţi conştiincios meseria. Eşti negustor? Neguţătoreşte după dreptate. Eşti funcţionar? Fă-ţi datoria aşa cum ţi s-a arătat, şi aşa mai departe, în toate urmărind binele aproapelui şi slava lui Dumnezeu. Asta arată şi Sfântul Ioan când dă poveţe deosebite pentru oamenii de tot felul. Când s-a adunat popo­rul în jurul lui şi îl întreba ce să facă, el răspundea: cel ce are două haine să dea celui ce nu are, şi cel ce are bucate să facă asemenea (Lc. 3, 11), altfel spus “ajutaţi-vă între voi care cu ce puteţi”. Îl întrebau vameşii ce să facă, şi el le spunea – iar prin ei şi tuturor celor ce iau asupră-şi slujiri care ţin de ocârmuire: să nu faceţi nimic mai mult peste ce vă este rânduit (Lc. 3, 13). Întrebau ostaşii, iar el le poruncea: să nu asupriţi pe nimeni… şi să fiţi mulţumiţi cu leafa voastră (Lc. 3, 14), şi aşa mai departe. Fără îndoială, orice îndatorire şi orice fel de tagmă şi slujire primea de la el lecţia potrivită, care arăta că în fiecare dintre ele este un fel de a lucra cerut de Dumnezeu şi bineplăcut Lui. Lămureşte-ţi asta în lumina cuvântului dumnezeiesc şi niciodată să nu te abaţi de la el cu lucrul.

Pentru mustrarea neînfricată a nedreptăţii, Sfântul Ioan este închis în temniţă şi acolo este descăpăţânat prin răutăcioasa amăgire femeiască din vre­mea ospăţului şi a dansurilor care-i făcuseră pe toţi să-şi iasă din minţi. Pentru aceasta, el a fost proslăvit în Cer şi este slăvit în toată lumea creştinească de pe pământ, iar cei vinovaţi pentru moartea lui şi aici au fost pedepsiţi (au fost trimişi în surghiun, unde au trăit în sărăcie şi au avut parte de o moarte nenorocită), şi în cealaltă viaţă vor suferi, bineînţeles, veşnic. Aşadar, oricare ar fi clasa ta socială, meseria, felul de viaţă, nu te teme atunci când, făcându-ţi treaba cu conştiinţa împăcată, te vei lovi de piedici, necazuri, strâmtorări, pierderi şi chiar îţi vei pune viaţa în primejdie. Răutatea n-are decât să triumfe – este un Ochi care vede toate şi este o dreaptă răsplătire a fiecăruia pentru faptele sale. Această viaţă este scurtă, şi pierderile ei tot scurte sunt, pe când cealaltă viaţă e nesfârşită. A dobândi veşnica odihnă printr-o pierdere mică şi de scurta vreme – ce schimb slăvit şi ce atrăgătoare agonisită! Pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava ce ni se va descoperi (Rom. 8, 18), spune Apostolul. Iar cât priveşte faptul că cei ce vor să trăiască în bună credinţă vor fi prigoniţi, aceasta e o lege a vieţii de aici, în mijlocul lumii nedrepte. Şi Domnul a pătimit, şi toţi Apostolii, şi toţi Sfinţii, într-o măsură sau alta. De aceea şi noi, având împrejurul nostru atâta nor de mărturii, să lepădăm orice povară şi păcatul ce grabnic ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei (Evr. 12, 1-2).

Iată trăsăturile din viaţa Sfântului Ioan pe care trebuie să le urmăm. Să ia fiecare ce i se potriveşte mai bine şi să aplice în viaţa sa. Doar prin aceas­ta vom arăta cinstire adevărată Sfântului Înainte-Mergător, plăcută lui şi lui Dumnezeu, iar pentru noi mântuitoare. Neîncetat să răsune în inima voastră acest cuvânt al lui: tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc (Mt. 3, 10). Să facem roade vrednice de pocăinţă, şi de legămintele pe care le-am făcut, şi de numele ce-l purtăm, şi să ne învrednicim de bunătăţile făgăduite nouă, cu harul lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat, a Căruia este slava în veci. Amin!

~~~+~~~

Moaştele Sfântului Ioan Botezătorul

Partea din fata a Capului Sf. Ioan Botezatorul

catedrala din Amiens, Franta

Partea din spate a Capului Sf. Ioan Botezatorul

Biserica Sf. Silvestru din Roma, Italia

Partea de sus a Capului Sf. Ioan Botezatorul, antebratul si palma stanga

Palatul Topakapi, Istanbul, Turcia

Antebratul si palama dreapta a Sf. Ioan Botezatorul

Manastirea Dionisiu, Sf. Munte Athos

Palma dreapta a Sf. Ioan Botezatorul  de la Manastirea Dionisiu vazuta fara ferecatura din aur. Aceste moaste au fost daruite de Sfantul Voievod Neagoe Basarab în schimbul moastelor Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului, care acum sunt asezate in catedrala mitropolitana din Craiova

____________________

[1] – Cuvânt extras din cartea Sfântul Teofan Zăvorâtul, Predici, trad. din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Ed. Sophia, Bucureşti, 2009, pp. 166-170

foto>

http://www.srpskoblago.org/Archives/Pec/exhibits/ChurchoftheVirginHodegetria/Altar/Diaconicon/Vault/282N2103_l.html

http://www.stjohnsblueriver.org/Home/about-st-john-the-baptist

http://2.bp.blogspot.com/_xWkd0WxD_x8/R1sk-bwrVGI/AAAAAAAAA2o/EKjM7BH4T28/s1600-h/Icon.StJohnTheBaptist.gif

http://www.johnsanidopoulos.com/2010/01/head-of-john-baptist-and-its.html

http://www.johnsanidopoulos.com/2010/01/incorrupt-right-hand-of-st-john-baptist.html

http://boddyca.wordpress.com/category/predici-la-duminici-si-sarbatori/