RSS

Arhive pe categorii: Sfanta Scriptura

Schimbarea la Faţă> Opt sunt cei şase

Opt sunt cei şase

După cea de-a şasea zi, a luat Iisus pe Petru, pe Iacov şi pe Ioan, şi S-a dus cu aceştia pe un munte înalt în singurătate, în pustie, şi S-a schimbat la Faţă înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele”. (Mt. 17, 1-2)

“Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu. Iar după cuvintele acestea, ca la opt zile, luând cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage şi pe când Se ruga El, s-a făcut chipul feţei Lui altul şi îmbrăcămintea Lui albă, strălucind”. (Lc. 9, 27-29)

~~~+~~~

Sf. Grigorie Palama

“[…] Cum concordă cele două Evanghelii după Luca şi Matei, când unul zice clar că s-au scurs opt zile între făgăduinţă şi descoperire, iar celălalt spune că a fost această arătare în munte după cea de-a şasea zi? Luaţi aminte şi înţelegeţi: erau de opt zile petrecând pe munte, dar de arătat S-a arătat în cea de-a şasea zi. Aceştia trei: Petru, Iacov şi Ioan, care s-au urcat pe munte împreună cu Iisus, au văzut acolo împreună cu El pe Moise şi cu Ilie, astfel încât erau cu totul, împreună cu aceştia, şase. Dar împreună cu Domnul, pururea nevăzut, erau dimpreună şi Tatăl şi Duhul Sfânt, Unul mărturisind prin însuşi glasul Lui că El este Fiul Lui cel iubit, iar Celălalt, prin norul cel luminos a strălucit împreună [cu glasul], arătându-Se pe Sine şi pe Tatăl de aceeaşi fiinţă cu Fiul şi de o unime cu privire la lumină, căci este bogăţia Acestora firea şi o singură izbucnire a strălucirii. Astfel opt sunt cei şase. Aşadar, aşa precum nu este niciun dezacord între şase şi opt, la fel nici cei doi evanghelişti nu se contrazic, unul zicând că după şase zile, iar Luca punând că au trecut după aceste cuvinte ca la opt zile. Iar nouă ni se pare cum că sunt ca nişte tipuri, prin aceste două ziceri aduse împreună de pe munte, ascuns rostite şi, totodată, lămurit.

Însă cineva ar putea urma astfel văzând cât de frumos se aseamănă între ele cele două dumnezeieşti propovăduiri, chiar şi după literă. Căci Luca a zis “opt zile”, fără a se deosebi întru nimic de cel ce a zis “după şase zile”, punând la socoteală şi ziua în care a grăit cuvintele acelea şi ziua în care Domnul S-a Schimbat la Faţă. Pe acestea şi Matei le-a dat spre cugetare celor care în mod obişnuit văd pentru aceasta şi adăugirea “după, care arată posterioritatea, acesta a grăit-o, iar celălalt a lăsat-o: căci nu a zis “după opt zile”, precum a zis acela “după şase zile”, ci “au trecut ca la opt zile”. Astfel, nu se află vreo contradicţie în cugetul desfăşurării faptelor la cei doi evanghelişti […]”. [1]


[1] Fragment extras din Cuvântul Sf. Grigorie Palama la Praznicul Împărătesc al Schimbării la Faţă a Domnului şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos în Sfântul Grigorie Palama – Omilii, vol. II, trad. din lb. greacă de Parascheva Grigoriu, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2004, pp.181-183. Versetele scripturistice redate mai sus sunt preluate, de asemenea, din cuvantul citat.

______________________________

foto>

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Predică la Rugăciunea Arhierească a lui Iisus Hristos de Ieromonah Grigorie Sandu

Predică despre Rugăciunea Arhierească a lui Iisus [1]

Ieromonah Grigorie Sandu

“Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, 

singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3)

Într-o rugăciune pe care o citeşte în taină la Sfânta Liturghie,  preotul se adresează Mântuitorului cu următoarele cuvinte: “Şi arhiereu al nostru Te-ai făcut”. Arhiereul este preotul suprem, supremul jertfitor, supremul rugător, adică supremul mijlocitor către Dumnezeu pentru popor prin rugăciune. De aceea, rugăciunea pe care am auzit-o rostită în Evanghelia de astăzi de către Mântuitorul către Tatăl înainte de Sfintele Sale Patimi se numeşte rugăciunea arhierească a lui Iisus Hristos.

“Părinte a venit ceasul!” (In. 17, 1) Venise ceasul să Se proslăvească, tot aşa cum, la plinirea vremii, venise ceasul să Se smerească.

Despre vremea proslăvirii mai spusese explicit cu puţine zile în urmă. Atunci veniseră elini la Sfântul Apostol Filip cu rugămintea de a-L cunoaşte şi ei pe Iisus Hristos şi împreună cu Andrei îi duseseră la Domnul. Când poporul ales se lepăda de El, elinii voiau să-L cunoască, de aceea a zis: “A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului” (In. 12, 23).

Tot aşa va şi veni ceasul Parusiei, când va fi cunoscut de toate popoarele. Atunci va veni ca să restaureze totul spre viaţă veşnică. “Şi aceasta este viaţa veşnică: Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3).

Şi cunoscând să creadă. S-a pus această pericopă evanghelică astăzi pentru că sunt prăznuiţi Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, cei care ne-au lăsat prima parte a Crezului, referitoare la Tatăl şi la Fiul. Cei care l-au biruit la acest sinod pe Arie au fost în număr de 318, ca şi luptătorii lui Avraam când i-a învins pe păgâni şi a fost primit şi binecuvântat în numele Domnului de Melchisedec.

Erezia lui Arie consta în nerecunoaşterea dumnezeirii Fiului. Învăţătura Sfinţilor Părinţi a fost pusă în Crezul de credinţă ortodox.

“Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit” (In. 17, 4; 6). Ai Tatălui suntem, dar ne-a încredinţat Fiului spre mântuire, ca Persoană a Sfintei Treimi prin care se face lucrarea Sfintei Treimi în afara Ei către creaţie.

În repetate rânduri ne-a spus că suntem ai Tatălui: “Să nu numiţi tată pe nimeni, căci un Tată aveţi în cer” (Mt. 23, 9).

Sau: “Tatăl este mai puternic decât toţi şi din mâna Tatălui nimeni nu vă poate smulge” (In. 10, 29).

Sau: “Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis”(In. 17, 7-8).

Sau: Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt (In. 17, 9). Avem aici răspuns la întrebarea cu privire la egalitatea credinţelor şi egalele şanse de mântuire ale tuturor, pentru că un Dumnezeu este. Propaganda New Age promovată la vedere de masoneria ascunsă începe să dea roade şi tot mai mulţi oameni sunt atinşi de duhul înşelător al toleranţei dogmatice, de aceea auzim tot mai des că toate credinţele sunt bune, pentru că, deşi o facem fiecare în felul său, ne închinăm toţi aceluiaşi Dumnezeu, din moment ce acceptăm toţi că acelaşi Dumnezeu ne-a făcut pe toţi şi toată lumea. Este, desigur, un singur Dumnezeu, Care pe toate le-a făcut, dar aceasta nu înseamnă că şi avem unul şi acelaşi Dumnezeu cu cei de alte credinţe, chiar dacă cred şi ei tot într-un singur Dumnezeu.

Vreau să spun că deşi este adevărat că există un singur Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că ne închinăm toţi aceluiaşi Dumnezeu. I Se închină Lui întru adevăr doar cei care L-au primit aşa cum S-a revelat El a fi. Cei care şi L-au imaginat cu mintea lor cum este, se închină de fapt acestei ficţiuni, adică unui idol.

Încă: Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi (In. 17, 11).

Desăvârşita dragoste, infinita iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi fac unirea într-un singur Dumnezeu, comuniunea lor fiind deplină. Iubirea noastră limitată nu ne îngăduie să fim una cu semenii noştri într-un asemenea grad. Ne putem însă apropia de acest ideal, de fapt de împlinirea acestei porunci mântuitoare, prin manifestarea comuniunii pentru care am fost făcuţi şi pe care o împlinim astfel: să ne rugăm pentru ceilalţi ca pentru noi, necazurile altora să le simţim ca pe ale noastre; la fel şi bucuriile altora să fie ca ale noastre.

Aşa să ne ajute Dumnezeu. Amin.


[1] Predică rostită la Mânăstirea “Sf. M. Mc. Gheorghe” – Craiova, 2006, cuprinsă în cartea: Ieromonah Grigorie Sandu, Ajutorul meu de la Domnul, Volumul I – Predici Duminicale, Ed. Mitropolia Olteniei, 2008, pp. 40-43

_____________________________

foto>

http://orthodoxincense.com/images/Icons/Gesthemane.jpg

http://www.lessing-photo.com/p3/150304/15030422.jpg 

http://www.lessing-photo.com/p3/150304/15030423.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Prin Suferinţă la Înviere – Pastorala de Paşti (2011) a PS Părinte Gurie, Episcopul Devei şi Hunedoarei

† GURIE,

prin harul lui Dumnezeu, Episcop al Devei şi Hunedoarei,

Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Dreptmăritorilor creştini:

Sfântă binecuvântare arhierească din străvechea Cetate a Devei!

Hristos a înviat!

Iubiţi credincioşi,

Mi-am intitulat cuvântul pastoral pe care vi-l adresez prin glasul preoţilor în această noapte (zi) a Învierii: Prin suferinţă la Înviere.

De la început afirmăm că răstignirea Domnului pe Cruce a transformat suferinţa dintr-o realitate absurdă şi tragică, dintr-o problemă care pune sub semnul întrebării însăşi viaţa, într-o realitate prin care s-a omorât moartea şi viaţă a devenit veşnică. În lumea noastră, în care perspectiva existenţei este adesea redusă la zările şi limitele vieţii pământeşti, suferinţa este percepută doar ca o povară, doar ca o realitate în care lipsa de sens îşi are de spus cuvântul suprem. Faptul că Hristos Domnul a ales suferinţa Crucii ca modalitate de biruinţă asupra durerii şi a morţii, aşează suferinţa în rândul valorilor mântuitoare. Până la Hristos, şi de atunci încoace înafara lui Hristos, suferinţa n-a depăşit aspectul de durere şi de viaţă intrată în degradare şi lipsă de sens. În lumina Crucii, suferinţa dobândeşte un rost fundamental: cale spre omorârea morţii şi izvor de viaţă veşnică. De aceea Vinerea Mare, ca zi în care durerea şi moartea par a birui, transformă suferinţa în premisă a omorârii morţii şi a iadului, în izvor de viaţă deplină. Căci Hristos, primind suferinţa şi moartea care sunt consecinţele ultime ale înstrăinării omului de Dumnezeu prin păcat le transformă în Cruce şi, prin aceasta, le umple de un alt conţinut decât cel de viaţă intrată în impas şi de simplă pedeapsă pentru neascultarea originară a lui Adam şi Eva. În Hristos suferinţei şi morţii li se transferă înţelesurile şi conţinuturile Crucii, adică de loc al împăcării omului cu Dumnezeu şi de modalitate prin care se pironeşte păcatul. Pe Cruce Hristos a pironit prin suferinţa Sa însăşi suferinţa noastră, iar prin moartea Sa a omorât moartea intrată în firea zidită.

Iubiţi credincioşi,

Mentalitatea umanistă ca şi civilizaţia modernă rămân de regulă străine faţă de acest înţeles al suferinţei. Omul descentrat din Dumnezeu, lipsit de un orizont care să depăşească zările lumii imediate, neagă suferinţei orice valenţă mântuitoare rezumându-se la aspectul ei de tragedie şi durere. De aceea, acest om, atât în planul social al existenţei, cât şi în cel personal, promovează o cultură a confortului, a bunăstării materiale cu orice preţ, a fugii de suferinţă şi a refuzului de a vedea în ea un posibil dialog al lui Dumnezeu cu lumea. Civilizaţia modernă reduce adesea suferinţa, în chip simplist şi superficial, la suprafaţa vieţii, o abordează, adică, doar ca pe o problemă de epidermă ce trebuie rezolvată strict medical. Nu la întâmplare cultura umanistă occidentală naufragiază când se întâlneşte cu suferinţa. Îi neagă mai întâi orice rost, fuge apoi de ea şi o evită cu preţul oricărui efort, iar atunci când n-o poate ocoli şi învinge, încearcă s-o evite prin euthanasie nesocotind, ori poate neştiind, că în acest fel intră în impasul şi sub puterea fară de capăt a iadului. Raportul omului modern cu suferinţa este deosebit de plastic reprezentat de mult mediatizatul caz de euthanasiere a lui Eduard Schaubli-Mayer. Acesta era lider al unei comunităţi protestante elveţiene. Descoperind că suferă de cumplita boală Alzheimer a decis să-şi înfrunte destinul prin euthanasie. Legea de stat elveţiană admite euthanasierea persoanelor umane doar dacă decizia înspre aceasta este luată în aşa-zisa deplinătate a facultăţilor mintale. Văzând în boala sa doar o problemă ce se consumă în interiorul relaţiei trup-psihic-lume, şi nicidecum o posibilă Vinere Mare a Răstignirii prin care viaţa sa ar fi fost provocată la raţiunile adânci şi dumnezeieşti ale Crucii, Eduard Mayer, şi-a fixat, împreună cu consilierul medical, ziua de 26 octombrie 2005, ca zi a euthanasierii sale. Cu două săptămâni înainte de ziua în care tragedia avea să se consume, el a fost cuprins de regretul după posibilele plăceri şi bucurii de care avea să se lipsească. Încercând să amâne ziua propusă, a auzit însă sentinţa caustică a soţiei: dacă ai hotărât odată, apoi să rămână hotărâre! La data stabilită a venit “asistentul terminal” cu certificatul de deces în alb şi i-a turnat în pahar poţiunea morţii frumoase. În mai puţin de 3 minute şi-a încheiat socotelile cu problema suferinţei pământeşti în vreme ce asistentul medical completa detaşat certificatul de deces ce consfinţea ieşirea aşa-zisă demnă din suferinţă şi viaţa pământească.

Iubiţi credincioşi,

Faţă de această abordare a suferinţei, Hristos Domnul, în Vinerea cea Mare, face din suferinţă o taină mântuitoare. Apărută în lume ca o consecinţă a renunţării omului dintâi la destinul de a deveni asemenea lui Dumnezeu, Hristos preia suferinţa şi-o ridică la înălţimea Crucii, facând-o cale de ieşire din înstrăinarea de Dumnezeu.Cum pot eu să fug de Cruce, rosteşte rugăciunea Acatistului, văzând pe Dumnezeul meu că este ridicat pe ea? Cum să-mi pară grele chinurile, văzând pe Stăpânul meu că le iubeşte şi le cere şi le socoteşte Lui de mare cinste?”; “Creştinismul, scria Părintele Nicolae Steinhardt, nu ne oferă un mod miraculos de a evita suferinţa, ci ne pune la îndemână, miraculosul mijloc de a o îndura şi depăşi cu folos”, adică de a o înţelege ca pe o modalitate vie în care Dumnezeu ne vorbeşte nemijlocit despre mântuirea personală.

Iubiţi fraţi şi surori,

Ne-am putea întreba: dacă suferinţa este o taină şi o modalitate prin care Dumnezeu lucrează mântuirea noastră, atunci de ce nu toţi oamenii suferă? Sau de ce, adesea, cei virtuoşi sunt mai greu încercaţi, iar cei cu o viaţă păgână par a fi neatinşi de necazuri şi dureri?

Răspunsul este mai complex decât s-ar putea cuprinde în cuvintele îngăduite de spaţiul acestei scrisori pastorale. Subliniem doar două aspecte. Cel dintâi, faptul ca Dumnezeu n-a creat suferinţa, răul şi moartea şi nici nu le doreşte pentru făpturile Sale, dar le îngăduie din pricina infinitului Său respect pentru libertatea omului. Omul a ales să renunţe la izvorul vieţii depline, adică la Dumnezeu, şi prin aceasta existenţa lui pământească a fost lipsită de fundamentul ce-o susţinea şi făcea fericită şi neatinsă de durere şi moarte, şi a fost cuprinsă şi supusă suferinţei şi stricăciunii. Dar, în nesfârşita Sa iubire de oameni, Dumnezeu nu a părăsit omul ajuns rob al bolilor şi al durerilor ci, prin negrăita Sa înţelepciune, S-a folosit de suferinţa şi de moartea intrate în sânul făpturii tocmai pentru a le birui pe acestea şi pentru a elibera pe om de sub povara lor. Hristos le-a luat asupra lui şi astfel suferinţa si moartea Domnului s-au făcut firii omeneşti prilej de izbăvire. În această noapte a Paştelui lumina şi viaţa simt mai strălucitoare decât razele oricărui soare al universului material. Acum toate s-au umplut de lumină şi cerul şi până şi cele dedesubt pentru că Hristos ne-a înviat din suferinţă şi moarte şi iad. Biruinţa lui Hristos, Care cu suferinţa Sa a călcat suferinţa intrată în lume, Care cu moartea Sa a stricat moartea din firea noastră, ne este transferată şi nouă. Şi astfel, până la sfârşitul lumii Dumnezeu va îngădui şi va da suferinţă omului şi va îngădui şi prezenţa morţii, doar ca modalităţi prin care omul să fíe îndemnat a se opri de la păcat, doar ca modalităţi prin care să păşească spre înviere. Apoi, în atotştiinţa Sa, Dumnezeu care cunoaşte desăvârşit pe tot omul, ştie şi felul în care fiecare va reacţiona sub povara suferinţei. Pe unii ştie că nu-i poate trezi decât prin boală, pe alţii decât doar prin sărăcie, pe alţii numai sub apăsarea tragediilor, pe alţii prin bogăţie, pe alţii prin sănătate şi astfel, Dumnezeu lucrează cu măsura şi pe măsura firii şi libertăţii fiecăruia, ca tuturora să le ofere posibilitatea să-şi determine libertatea spre înviere! Suferinţa este măsura lui Dumnezeu peste măsura vieţii noastre, este balsamul veşniciei peste rănile păcatelor noastre!

La fel stau lucrurile şi când este vorba de soarta naţiunilor şi a aşezărilor sociale. Istoria popoarelor nu-i altceva decât ceea ce rezultă din chemarea în judecată a lumii de către Dumnezeu. Vremurile de restrişte ca şi cele binecuvântate, deportările şi migraţiile masive, reconfigurările culturale şi etnice ce rezultă din organizările izolaţioniste ori cele comunitare şi globaliste, sunt tot atâtea prilejuri de intervenţii mântuitoare ale iubirii lui Dumnezeu care voieşte decantarea grâului de neghină. Răscrucile suferinţei în istoria popoarelor sunt porţile împărăţiei veşnice pe care Dumnezeu le deschide naţiunilor. Noi românii avem o istorie şi un trecut demn şi înalt, scria istoricul Nicolae Iorga, „nu prin biruinţele noastre, ci prin suferinţele noastre„. Existenţa istorică zbuciumată a românilor este înaltă şi plină de rost în curgerea vremii doar în măsura în care se identifică cu Răstignirea Vinerii celei Mari. Învierile neamurilor în istorie sunt cu putinţă doar când izvorăsc de pe dealul Golgotei. Altfel popoarele au o existenţă silnică şi silnicesc şi pe alţii.

Iubiţi fii întru Hristos,

Înţelegând cele spuse mai înainte pricepem acum că Dumnezeu îngăduie în viaţă noastră atâta suferinţă cât are nevoie fiecare în parte pentru a-şi lămuri destinul, pentru a-şi asuma şi îndrepta trecutul, pentru a-şi învinge patimile şi pentru a se aşeza pe calea sfinţeniei sau, altfel zis, doar atâta suferinţă cât să lucreze trecerea noastră din moarte la viaţă. Suferinţa îngăduită de Dumnezeu asupra fiecăruia are măsura adâncirii noastre în păcat. În momentul în care suferinţa şi-a împlinit rostul ispăşitor, Crucea noastră se împodobeşte cu razele învierii. Iar atunci când şi cel drept suferă, încercarea lui, spune părintele Rafail Noica, este şcoala prin care Dumnezeu îl pregăteşte pe om pentru a-l face părtaş în lucrarea Sa de ruşinare a diavolului şi a iadului. Cu cât mai grea este încercarea celui drept cu atât mai mult Dumnezeu îşi dezvăluie încrederea pe care pe are în slujitorul Său.

Aşadar niciun suspin, nicio lacrimă, nicio durere din viaţa aceasta nu sunt consecinţe ale unei existenţe oarbe, ori ale unei lumi supuse unui destin întâmplător! În toate Dumnezeu îmbie sensul mântuitor al Crucii. În orişice durere Dumnezeu dăruieşte un prilej al învierii înţeleasă astfel, suferinţa se înscrie în rândul darurilor dumnezeieşti. Totul şi toate cele care alcătuiesc viaţa noastră şi devenirea lumii sunt dragostea lui Dumnezeu pentru înveşnicirea făpturii. Merită amintite în acest sens minunatele versuri ale Magdei Isanos care sesizează faptul ca harurile ce împodobesc făptura sunt expresii ale dragostei necondiţionate a lui Dumnezeu:

“Eu ştiu ca tu nu meriţi dragostea / Şi-mi place totuşi să ţi-o dăruiesc;

Dar parcă balta merită vreo stea? / Şi totuşi, câte-ntr-însa s-oglindesc…

Nu meriţi, iarăşi, clipele de-acum / Şi gândurile bune câte ţi le-am dat;

Dar parcă merită noroiul de pe drum, / Petalele ce peste el s-au scuturat?

Iubirea însă e ca soarele / Care rămâne pururi curat;

Şi după ce milos i-a sărutat, / Leprosului, pe uliţă, picioarele…”

Iubiţi credincioşi,

Timpul existenţei pământeşti este o neînţeleasă îngemănare a bucuriei şi a lacrimilor, a plinătăţii şi a durerii, a vieţii şi a morţii, a celor ce par a sta şi a celor ce par a nu mai fi. Praznicul învierii reafirmă însă lumii noastre şi în anul acesta adevărul ei fundamental: Hristos a înviat si totul este menit vieţii şi învierii. Lacrimile, durerile, cele trecătoare, ba până şi moartea, sunt golite de conţinutul lor tragic şi umplute de puterea ce izvorăşte din învierea lui Hristos pe care o vesteşte ca nimeni altul Sfântul Ioan Gură de Aur: “nimeni să nu se plângă de sărăcie, pentru că s-a arătat împărăţia cea pentru toţi Nimeni să nu se tânguiască de păcate, pentru că iertarea din mormânt a răsărit Nimeni să nu se teamă de moarte, pentru ca ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe dânsa Cel ţinut de dânsa. Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui… A primit un trup şi de Dumnezeu a fost lovit; a primit pământ şi s-a întâlnit cu cerul; a primit ceea ce vedea şi a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ţi este, moarte, boldul? Unde-ţi este, iadule, biruinţa? Înviat-a Hristos şi tu ai fost nimicit!”

Hristos a înviat!

† GURIE,

Episcop al Devei şi Hunedoarei

foto>

http://calindragan.files.wordpress.com/2010/01/89162.jpeg

https://picasaweb.google.com/EpiscopiaDeveisiHunedoarei/AlmasulSec#5560467951684061218

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

O provocare regretabilă la adresa creștinilor, chiar în preajma Sfintelor Paști

MMB.ro / 19 aprilie 2011

COMUNICAT DE PRESA:

Având în vedere faptul că în municipiul Iași, într-o zonă intens circulată, s-a afișat, pe un panou publicitar, o imagine cu un copil având de mână eticheta ”homosexual”, alături de care este textul ”orientarea sexuală / nu este o alegere / nu este boală”, aducem la cunoștința opiniei publice următoarele:

Este regretabil ca într-un loc public să fie expus un astfel de panou, întâmplător sau nu, chiar în perioada în care creștinii ortodocși (majoritari în municipiul Iași) se pregătesc să serbeze Sfintele Paști.

Homosexualitatea (ca și alte devieri în comportamentul sexual) nu reprezintă o orientare înnăscută, cum sugerează panoul respectiv, existând și studii ale unor specialiști care combat această idee.

Sfânta Scriptură, atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, condamnă în mod clar și fără echivoc orice fel de comportament sexual deviant. În cartea Leviticului, Dumnezeu le spune fiilor lui Israel ”Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune” (capitolul 18, versetul 22). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie într-una din epistolele sale: ”Pentru aceea, Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară, căci şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii. Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând cu ei răsplata cuvenită rătăcirii lor” (Romani 1, 26-27).

Este evident, așadar, că pentru un creștin (dar și pentru alte religii monoteiste) homosexualitatea este un păcat. Cei care au căzut într-o astfel de patimă au însă șansa de a se ridica, prin pocăință și spovedanie, iar Biserica se roagă pentru îndreptarea lor, condamnând însă cu fermitate păcatul, indiferent de contextul social sau de ideile care sunt la modă la un anumit moment.

Biroul de presă al Arhiepiscopiei Iaşilor

sursa>

http://www.mmb.ro/ro/stiri/comunicat_presa_o_provocare_regretabila_la_adresa_cretinilor_chiar_

in_preajma_sfintelor_pati.html

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

IISUS SAU BARABA? – Pastorala de Pasti (2011) a PS Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor

[In contextul recentelor incercari de reabilitare a evreilor de catre Papa Benedict al XVI-lea de vina uciderii de Dumnezeu, a arhiereului Caiafa de catre „arheologul” Simcha Jacobovic si a lui Iuda de catre Lady Gaga, pastorala PS Părinte Sebastian, intitulata sugestiv „Iisus sau Baraba?”, cred ca vine pentru noi ca un suflu nou, care are menirea sa desparta minciuna de adevar si sa ne indemne sa-l alegem pe Hristos si nu pe hristosii mincinosi ai zilelor noastre. V-ati intrebat vreodata de ce pe Baraba nimeni nu a mai incercat sa-l „reabiliteze” mediatic? Poate ca el deja a fost „reabilitat” de evrei si de Pilat la judecarea Mantuitorului, cand talharul si ucigatorul de oameni a fost ales sa fie liber in detrimentul lui Iisus, Hristosul si de oameni iubitorul… Asadar, se impune intrebarea: cine este „Baraba” si „Pilatul” zilelor noastre?  – dan.camen.]

~~~+~~~

IISUS SAU BARABA?

Cuvânt pastoral la Paşti – 2011

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sfânta Scriptură ne spune că mai înainte de a-L condamna pe Domnul la moarte, guvernatorul Ponţiu Pilat a dat poporului prilejul să aleagă, atunci când l-a întrebat: „Pe cine voiţi să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Iisus, care Se zice Hristos? Însă arhiereii şi bătrânii au convins mulţimile ca să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă. Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit şi L-a dat să fie răstignit” (Mt. 27, 17, 20 şi 26).

Cine era Baraba şi cum de au preferat iudeii să-l ceară pe el, iar nu pe Iisus Nazarineanul? Evanghelistul Marcu ne spune că: „Baraba fusese închis împreună cu nişte răzvrătiţi, pentru că în răscoală săvârşiseră ucidere” (Mc. 15, 7), iar Sfântul Evanghelist Ioan menţionează că acesta „era tâlhar” (In. 18, 40). Aşadar, ori „Regele iudeilor” (In. 18, 39) ori o căpetenie de tâlhari, pentru Pilat era tot una, dacă nu cumva dregătorul a încercat să-L scape pe Domnul de moarte.

Ce importanţă mai avea însă, de vreme ce inimile cărturarilor şi ale fariseilor încremeniseră de mult în „litera Legii” (Rom. 2, 27), iar „după Legea lor, Hristos trebuia să moară” (In. 19, 7). De aceea, ei „au convins mulţimea ca să ceară să le elibereze mai degrabă pe Baraba, (…) iar pe Iisus, biciuindu-L, să-L dea ca să fie răstignit” (Mc. 15, 11 şi 15).

Dreptslăvitori creştini,

Nu vi se pare ciudat că, puse să aleagă, mulţimile au preferat în locul lui Dumnezeu un ucigaş şi un tâlhar? Că, văzând intenţia binevoitoare a lui Pilat, căpeteniile poporului au trecut de-a dreptul la ameninţări până şi la adresa sa? − „Dacă-L vei elibera pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului” (In. 19, 12). Şi apoi, luaţi aminte ce s-a ales de opţiunea iudeilor!… Căci, deşi de Baraba nu a mai auzit nimeni niciodată după aceea, în schimb Hristos, „piatra cea din capul unghiului” (Ef. 2, 20) − deşi omorât, şi încă prin moarte de ruşine − A ÎNVIAT şi a ajuns în centrul istoriei.

Ei bine, această alegere a iudeilor a urmărit mereu şi mai urmăreşte şi astăzi pe om. Pus să opteze între bine şi rău, acesta a continuat să rateze de multe ori şansa alegerii celei bune, fără a învăţa nimic de la istorie. Căci, deşi Baraba s-a dovedit o alegere neinspirată, s-au găsit destui dispuşi ca, peste veacuri, să îl prefere tot pe el. Şi astfel, luând adesea locul lui Hristos, acesta a reuşit să se strecoare de multe ori afară din închisoare, lăsând în urmă impresia unui Hristos biruit, chiar dacă istoria L-a dovedit pe El a fi Adevăratul Biruitor asupra vieţii şi asupra morţii.

Dacă „Pilat” se arată binevoitor, de ce este mai de ales, totuşi, „Baraba”? Dacă Dumnezeu, Biserica şi chiar viaţa noastră ne sugerează să-L alegem pe Domnul, de ce să mai repetăm şi noi greşeala mulţimilor de altădată? Nu!… Să nu ne lăsăm intimidaţi de cei ce trec până şi la ameninţări viclene!… Nu am învăţat nimic de la viaţă? Până când vom confunda binele cu răul? Dacă Hristos a înviat, zădărnicind astfel alegerea lui Baraba, noi de ce mai orbecăim în întuneric, prefăcându-ne că nu ştim ce trebuie şi pe Cine merită să alegem?

Dragii mei,

Această alegere, între Domnul şi tâlhar, este şi provocarea noastră de astăzi. Noi ce alegem?… Alegem viaţa, prin Hristos Cel Înviat şi Care „nu mai moare” (Rom. 6, 9), ori alegem pieirea, prin Baraba? Alegem binele sau alegem răul? Căci libertatea de a opta, departe de a fi ispită, este dovada celui mai ales respect şi a preţuirii lui Dumnezeu faţă de om, fapt care impune, însă, din partea noastră o responsabilitate pe măsură. Domnul Şi-a dat viaţa pentru noi! Noi suntem gata să ne dăm viaţa pentru El, ori alergăm bezmetici după Baraba? Hristos a înviat pentru noi, dăruindu-ne şi nouă să trăim în veci, noi oare vom alege să „pierim” odată cu tâlhar?

„Pilatul” zilelor noastre încă pare binevoitor, chiar dacă societatea nu încetează a ne deruta, ca pe mulţimile de altădată. Noi, însă, ce alegem?… Dumnezeu, cunoscând mai dinainte ezitarea noastră, ne-a prevenit că alegerea nu va fi uşoară: „viaţă şi moarte ţi-am pus înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi!” (Deut. 30, 19) Şi, realitatea ne arată că, în pofida prevenirii Domnului, contrar „lecţiilor” pe care ni le-a dat istoria şi în ciuda experienţei pe care am acumulat-o de 2000 de ani, mulţi dintre noi îl mai aleg şi astăzi pe Baraba. Unii conştient, alţii din ignoranţă! Unii ştiu că greşesc, dar o pun pe seama neputinţei ori a „molipsirii” mult prea facile a răului, căruia e mai uşor să-i cedezi decât să-l înfrunţi, în timp ce alţii nici nu realizează că au ajuns să spună binelui „rău” şi răului „bine”. Este răul cel mai mare al societăţii în care trăim, când răul şi binele ne sunt „servite” în mod amestecat şi confundat, creându-ne aceeaşi derută pe care le-au provocat-o iudeilor mai marii poporului altădată.

Noi, însă, ÎNVĂŢĂTOR avem, Care ne-a învăţat cu prisosinţă cum putem deosebi binele de rău. MODEL avem, Care ne-a arătat cum trebuie ales între viaţă şi moarte, şi AJUTOR avem, gata a ne călăuzi spre BIRUINŢĂ, după cum El Însuşi a biruit. Învierea Sa s-a arătat biruinţă, iar proslăvirea Sa nădejde pentru noi toţi că „moartea nu mai stăpâneşte” (Rom. 6, 9) peste cel ce Îl alege pe El. Că, dacă Baraba a dispărut, dimpreună cu toţi cei care l-au preferat pe el, cei care Îl aleg pe Hristos vor rămâne în veci, pentru a împărăţi împreună cu Dânsul.

Lui fie slava, cinstea şi închinarea noastră, în vecii vecilor, Amin.

Hristos a înviat!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

sursa>

http://www.episcopiaslatinei.ro/2011/04/18/iisus-sau-baraba/

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , ,

Intrarea Domnului in Ierusalim – Predica Sf. Ignatie Briancianinov

“Bucura-te foarte, fiica Sionului, propovaduieste, fiica Ierusalimului: 

iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar“ (Zah. 9, 9).

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim si o praznuim astazi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-si propovaduirea pe pamânt, a intrat sarbatoreste în împarateasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinarii la Dumnezeul Cel adevarat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.

Domnul a savârsit aceasta intrare ca împarat si biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevointa hotarâtoare: calcarea mortii prin moarte, îndepartarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a savârsit intrarea în cetatea împarateasca pe “mânzul asinei” (Ioan 12, 15), “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, ca sa înapoieze omenirii vrednicia împarateasca pierduta de stramosul nostru, sa i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30).

Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Calaret.

Pe mânz, Apostolii si-au pus hainele; multimea de popor care iesise în întâmpinarea Domnului si-L însotea striga, saltând de bucurie: “Osana Fiului lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8 ). Dupa voia Domnului a fost vestit ca împarat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu dupa stiinta si voia omeneasca! Acelasi popor, dupa patru zile, striga despre Cel pe care astazi L-a numit împarat: “Rastigneste-L, rastigneste-L pe El; nu avem împarat, fara numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; In.19, 15).

Ce sa însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asina?

Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfintilor Parinti, un înteles adânc, prorocesc. Atoatevazatorul nostru Domn vazuse deja venirea apostaziei de pe urma, de acum nestramutate, a iudeilor. El a prevestit aceasta apostazie înca din vremea când a fost data israilitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor. Gresit-au”, graieste Moise, ca despre un lucru deja savârsit, despre pacatul pe care aveau sa-l savârseasca iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, “nu sunt ai Lui fiii cei cu prihana: neam îndaratnic si razvratit, au acestea Domnului rasplatiti? Neam ce si-a pierdut sfatul este, si nu este întru dânsii stiinta, n-au gândit sa înteleaga. Din via Sodomei este via lor, si vita lor din Gomora”.

Dimpotriva: “Veseliti-va, ceruri, împreuna cu El” – cu Fiul lui Dumnezeu -”si sa se închine Lui toti îngerii lui Dumnezeu: veseliti-va, neamuri, cu poporul Lui, si sa se întareasca Lui toti fiii lui Dumnezeu” (Deut. 32, 5, 28, 32, 43).

Intrarea în Ierusalim pe asin neînvatat la calarit este o repetare a prorociei lui Moise – repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri. Moise a prevestit ca neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepadati: aici, asinul neîmblânzit, “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, îi închipuie pe pagâni.

Hainele Apostolilor sunt învatatura lui Hristos, cea predanisita de ei neamurilor, si S-a asezat duhovniceste pe neamuri Domnul, facându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în vesnica, nefacuta de mâna cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii si fericirii. Iudeii lepadati erau de fata. Ei vesteau cu gura: “împaratul lui Israil”, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotarâsera deja uciderea Mântuitorului.

“Mânzul asinei” mai înseamna si altceva. Aceste cuvinte arata spre fiecare om mânat de pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de împatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Învatatura lui Hristos desface asinul de iesle, adica de împlinirea voii pacatoase si trupesti. Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îsi pun pe asin hainele: pe el Se asaza Domnul si savârseste pe el intrarea în Ierusalim.

Asta înseamna: dupa ce paraseste viata pacatoasa, omul este adus la Evanghelie si îmbracat, ca în niste haine apostolesti, în cea mai amanuntita si mai subtire cunoastere a lui Hristos si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratându-i-Se duhovniceste si salasluind duhovniceste în el, precum a binevoit a fagadui: “Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubeste cineva, a grait El, cuvântul Meu va pazi; si Eu îl voi iubi pe el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu îl va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dânsul vom face” (Ioan 14, 21, 23).

Venirea Domnului este însotita de pacea mai presus de cuvânt si de întelegere, de pacea harica, vrednica de Datatorul ei, Care este Domnul.

Aceasta pace nu sufera asemuire cu linistea fireasca a omului cazut, care poate simti liniste si multumire si în urma desfatarii trupesti, care poate socoti drept liniste chiar nesimtirea sa, însasi moartea sa vesnica. Domnul Se asaza pe însusirile firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a însusit învatatura Lui cea atotsfânta, si îl aduce, sezând pe el, în cetatea duhovniceasca a lui Dumnezeu, în cetatea pacii, în Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Sufletul care îl poarta pe Domnul este hiritisit [felicitat -n.m.] de Sfântul Duh. Acesta îi da bucurie duhovniceasca, nestricacioasa, vesnica. “Bucura-te, si bucura-te foarte, fiica Sionului”, fiica a Sfintei Biserici: fiindca nu esti a altcuiva, decât numai a lui Dumnezeu. “Propovaduieste, fiica Ierusalimului! Iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar”.

Tu, simtind în tine pacea harica a lui Hristos si facându-te fiica a acestei paci, te-ai înnoit cu tinerete duhovniceasca si cunosti din cercare împaratia lui Hristos.

În tine sunt de acum potolite patimile prin puterea harica a Calaretului care te cârmuieste: însusirile tale cele firesti nu pot sa calce legile firii lor, nu pot sa treaca si sa se prefaca în patimi fara frâu! Luând de la Domnul toate gândurile, toate simtamintele, toata lucrarea ta, tu poti si esti îndatorata sa spui numele Domnului fratilor tai, în mijlocul bisericii sa-L lauzi pe Domnul (Ps. 21, 24). Tu, fiind nascuta de Sfântul Duh si fiica a Duhului, esti în stare sa vezi umbletul haric al împaratului tau, esti în stare sa vezi dreptatea împaratului tau.

El este “blând si smerit cu inima” (Matei 11, 29), si “va îndrepta pe cei blânzi la judecata, învata-va pe cei blânzi caile Sale” (Ps. 24, 10).

Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinte se deosebeste nesfârsit de toate fapturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele si carele Lui.

El sade si umbla pe heruvimi; El sade si umbla pe acele fericite suflete omenesti care I-au supus Lui si I-au adus Lui ca ardere de tot însusirile lor firesti. Pe aceste suflete umbla împaratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu si aducând în ea sufletele sfinte. “Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine, împaratul lui Israil”. Amin.

din “Predici la Triod si Penticostar”, Sfantul Ignatie Briancianinov 

sursa>

http://www.voscreasna.com/72/despre-intrarea-domnului-in-ierusalim-sfantul-ignatie-briancianinov/

foto>

http://vatopaidi.files.wordpress.com/2009/09/244-204.jpg

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Aberatiile lui Simcha Jacobovic: de la „Mormantul pierdut al lui Iisus” la „Cuiele Crucii”

Simcha Jacobovic, realizatorul unui recent documentar intitulat „The Nails of the Cross” (Cuiele Crucii), sustine ca a gasit doua dintre cuiele folosite la Rastignirea Mantuitorului, cuie care dateaza din sec. I d.Hr.

Notă: Postarea de mai jos cuprinde traducerea unor fragmente din articolele aparute pe net cu privire la aceasta chestiune, dar si adaosuri proprii, care au menirea sa faca lumina acolo unde este nevoie. – dan.camen.

Despre cuie si descoperirea lor

Acestea ar fi fost gasite acum 20 de ani in Ierusalim, intr-un mormant descoperit odata cu efectuarea unor lucrari de constructie pe un deal la cativa km sud de orasul vechi, mormant care se presupune ca ar fi al lui Caiafa, marele preot al Templului din Ierusalim cel care, alaturi de ginerele sau, arhiereul Ana, si ceilalti arhierei evrei ai Sinedriului l-au judecat si batjocorit pe Hristos.

Dr. Zvi Greenhut, azi cel mai cunoscut cercetator al Autoritatii israeliene pentru Antichitati, si Dr. Ronny Reich, azi seful Consiliului pentru Arheologie – cel mai puternic organism din Israel in acest domeniu, au gasit atunci in mormant 12 osuare care semanau cu niste cufere din piatra, in care se pastrau diferite oase. Pe doua dintre osuare era inscriptioant numele „Caifa”, respectiv „Iosif, fiul lui Caiafa”, iar cercetatorii tind sa creada acum ca mormantul apartine familiei personajului biblic novo-testamentar.

Numele Caiafa este destul de rar intalnit in perioada celui de-al doilea templu din Ierusalim, iar descoperirile arheologice care s-au desfasurat nu au revelat pana acum acest nume, decat cu aceasta ocazie. De la descoperirea sa, mormantul lui Caiafa nu a fost deschis publicului, fiind sigilat.

Pe langa cele 12 osuare, in mormant s-au mai gasit si alte „comori”: cateva monede, o sticla de parfum, o lampa de ulei intr-o oala de lut si doua cuie ruginite de 8 cm, cu varfurile indoite. Raportul de atunci al Autoritatii Israeliene pentru Antichitati arata ca unul dintre cuie a fost descoperit pe podea, iar celalalt intr-unul din acele osuare, avand deasupra lui si reziduri de calcar. Cam in acelasi timp Universitatea din Tel Aviv a primit un pachet ce continea doua cuie care se potriveau descrierii facute celor doua cuie gasite in presupusul mormant al lui Caiafa. Profesorul Israel Hershkowitz le-a pus intr-un loc sigur spre pastrare.

In documentarul lui Jacobovic, Hershkowitz afirma: „Potrivit marimii, formei si starii cuielor, este posibil ca acestea sa fi fost folosite la Rastignirea lui Hristos”. Jacobovic spune ca a petrecut doi din viata sa cautand aceste cuie. De-a lungul timpului s-au descoperit zeci de artefacte, inclusiv cuie, care ar fi avut legatura cu Rastignirea lui Iisus. Unele au fost desfiintate imediat, in timp ce altele au fost considerate sfinte.

Insa de atunci si pana acum nu s-a mai stiut nimic despre aceste cuie, ele aparand dintr-o data tocmai in laboratorul din Tel Aviv. Cum explica Jacobovic gasirea acestor cuie dintr-o data, dupa doua zeci de ani de uitare, in laboratorul Universitatii din Tel Avivi? Simplu: „Au fost doua cuie descoperite in mormantului lui Caiafa, care apoi au disparut, si apoi doua cuie care au aparut la Universitatea din Tel Aviv care se potrivesc descrierii si perioadei de timp [in care au fost pierdute – n.m.]”. „Nu pot spune 100% ca aceste cuie sunt cele folosite la Rastignirea lui Hristos, dar am facut conexiunea prin prisma detaliilor, si este cu siguranta posibil”.

Descoperirea de cuie in mormintele evreiesti este foarte rara, atat de rara incat doar intr-un singur loc se pare ca au mai fost descoperite: „Imi vine in minte doar un singur sit arheologic, la Ierihon, unde cuie de fier au fost gasite intr-un mormant evreiesc” – a declarat arheologul israelian Gaby Barkay de la Universitatea Evreiasca, „…si am cercetat peste 1100 de pesteri”.

Cum s-au pierdut insa cuiele nu se stie nici pana acum. In documentar, Gideon Avni de la Autoritatea Israeliana pentru Antichitati, spune ca acest for conduce peste 300 de excavari pe an, cercetari in care se fac zeci de mii de descoperiri si ca astfel este usor de imaginat ca aceste cuie puteau fi foarte repede ratacite. De asemenea, contrar afirmatiilor arheologului Gaby Barkay, Autoritatea Israeliana pentru Antichitati, care a supravegheat excavarea mormantului lui Caiafa, afirma ca niciodata nu s-a certificat ca acel mormant ar fi de fapt al lui Caiafa si ca in mormintele evreiesti se gasesc in mod frecvent cuie. In acest fel, institutia are propriile indoieli cu privire la aceste cuie: „Fara indoiala ca talentatul director Simcha Jacobovic a realizat un film interesant, avand in centru o descoperire arheologica autentica, dar interpretarea prezentata de el in film nu are nicio sustinere”.

Ce spun expertii in domeniu?

Contactati de corespondentii Reuters, cei mai multi dintre expertii si cercetatorii in domeniu au respins interpretarile lui Jacobovic, catalogandu-le ca fiind exagerate, unii dintre ei zicand ca acesta este in goana dupa publicitate si ca e de fapt un „sarlatan”.

Cat priveste osuarul elaborat in design, arheologii isi mentin parerea ca stilul acestuia nu seamana deloc cu mormintele folosite pentru arhiereii Sinedriului.

Cine este Simcha Jacobovic?

Jacobovic s-a nascut in Israel, dar si-a petrecut cea mai mare parte a vietii in Canada. Parintii sai, Iosif si Ida, sunt evrei romani, care s-au mutat in Israel dupa ce au supravietuit Holocaustului, iar din 1962 au plecat in Montreal, Canada. Se zvoneste ca Simcha ar vorbi chiar si limba romana…

Simcha este un personaj controversat, pentru ca acum cativa ani de zile a colaborat cu regizorul de film James Cameron la un film intitulat „Mormantul pierdut al lui Iisus”, film in care afirma ca mormantul descoperit intr-un cartier al Ierusalimului ar fi fost adevaratul mormant al lui Iisus si al familiei sale [!!! – n.m.].

Blasfemia legata de Mormantul pierdut al lui Iisus

In acest film, care a avut premiera la Discovery Channel in data de 4 martie 2007, Jacobovic prezinta teoria conform careia mormantul Talpiot, descoperit in data de 28 martie 1980, intr-un cartier aflat la 5 km sud de Ierusalim, ar fi locul unde s-ar gasi osemintele „familiei” lui Iisus. In mormant s-au gasit atunci 10 osuare, 6 din ele avand inscriptionate epigrafe. Cel mai cunoscut dintre ele este cel pe care se afla inscriptia: „Iisus, fiul lui Iosif” (Yeshua bar Yehosef – aramaica). Alte nume care apar sunt: Maria, Iosif, Iuda (Yehuda – aramaica) fiul lui Iisus, Maramene e Mara (s-ar traduce, dupa Jacobovic, Maria Magdalena), si Matei.

Testul ADN efectuat pe osemintele aflate in osuarul cu numele Iisus si in cel cu presupusul nume al Mariei Magdalena, a aratat ca cele doua persoane nu erau in relatii de sange dupa mama. Astfel, Jacobovic a concluzionat ca acestia doi trebuie sa fi fost casatoriti, fiindca altfel nu se justifica prezenta celor doua persoane in acelasi mormant. Cu toate acestea, testul ADN nu a mai fost efectuat si pe celelalte oseminte gasite in mormant, pentru a se vedea daca exista legaturi de sange intre ele si nici testul cu radiocarbon, pentru a se verifica vechimea osemintelor. In acest caz, expertii au concluzionat ca cele doua persoane cercetate puteau fi tata-fata, veri etc.

De ce este totusi, pentru crestini, acest film o blasfemie? Pentru ca in el Jacobovic contesta:

– Invierea Mantuitorului a treia zi din mormant (presupunand in cel mai bun caz ca a fost o inviere spirituala, si nu corporala),

– locatia actuala a Mormantului Domnului (Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim) si a Golgotei (locul unde a fost rastignit)

– inaltarea dupa moarte a Maicii Domnului cu trupul la Cer (vezi Adormirea Maicii Domnului, conform Sfintei Traditii)

– fecioria Domnului Iisus, spunand ca ar fi avut o sotie, pe Maria Magdalena, si cu ea copii.

– fecioria Maicii Domnului, spunand ca Iisus ar fi avut frati dupa mama, si nu frati vitregi dupa tata, dintr-o casatorie anterioara a aceluia (Iosif), inainte de logodirea cu Fecioara Maria

Mai mult decat atat, Jacobovic se contrazice grozav, fiindca daca in acest film el spune ca Mantuitorul a fost casatorit cu Maria Magdalena si a avut copii cu aceasta, atunci contesta faptul ca Hristos a fost crucificat pentru vina de a Se fi facut pe Sine Dumnezeu si, prin asta, faptul ca a gasit, culmea, tocmai el cuiele Rastignirii! La fel si invers, daca Iisus a fost rastignit, si asa este, atunci de ce minte ca un evreu ce este ca Iisus Hristos fost casatorit si a avut copii?


De ce nu pot fi acestea cuiele Rastignirii lui Iisus?

Am sa redau in cele de mai jos, cuvintele episcopului Teodoret al Cirului care, in a sa Istorie bisericeasca, face referire la descoperirea celor trei cruci de catre Imparateasa Elena, precum si a cuielor cu care Mantuitorul a fost pironit pe Cruce, aratand si cum au fost ele folosite dupa aceea:

„Despre Elena, mama împăratului Constantin cel Mare şi despre râvna ei pentru zidirea dumnezeiescului templu [1]

1. Nimeni altul nu a fost purtătorul acestei scrisori, ci însăşi mama împăratului, aceea care a avut un fiu strălucit şi care este slăvită de toţi credincioşii. Ea a născut această mare torţă de lumină şi l-a hrănit cu dreapta credinţă. Ea a suportat oboseala drumului şi nu s-a gândit la suferinţele bătrâneţii, căci a făcut această călătorie îndepărtată, cu puţin timp înainte de sfârşitul vieţii, care s-a întâmplat la vârsta de 80 de ani.

2. După ce a văzut locul acela unde s-au întâmplat Patimile (Domnului) pentru mântuirea noastră a tuturor, ea a dat poruncă să se dărâme deîndată acel spurcat templu păgânesc şi să se ducă de acolo dărâmăturile. După ce a ieşit la iveală mormântul, care fusese ascuns până acum, au apărut trei cruci, acoperite de pământ, lângă mormântul Domnului.

3. Toţi erau pe deplin convinşi că una dintre aceste cruci a fost cea a Domnului nostru Iisus Hristos, iar celelalte două ale tâlharilor celor ţintuiţi odată cu Acesta. Nu ştiau totuşi care era crucea care s-a atins de trupul Domnului şi pe care s-au prelins picăturile sfântului Său Sânge.

4. Atunci, cel prea înţelept şi cu adevărat dumnezeiesc, întâistătătorul (episcopul) oraşului Ierusalim, Macarie, a înlăturat îndoiala în felul acesta: S-a atins fiecare dintre aceste cruci, cu rugăciune fierbinte, de o femeie de neam bun, care era bolnavă de multă vreme şi s-a cunoscut puterea Crucii mântuitoare, căci aceasta, îndată ce s-a atins de trupul femeii, a înlăturat acea boală grea şi a arătat-o sănătoasă.

5. Astfel, mama împăratului, după ce a aflat ceea ce dorise, a pus la coiful împărătesc o parte dintre cuie, având grijă de capul fiului său ca să alunge săgeţile duşmanului, iar pe altele le-a legat de frâul calului, îngrijindu-se de siguranţa împăratului (în luptă). Cu aceasta s-a împlinit, în fine şi vechea profeţie, căci Zaharia Profetul a strigat mai înainte «Şi va fi pe frâul calului ceva sfânt Domnului Atotputernic» (Zaharia 14, 20).

6. Apoi a împărţit o parte din crucea mântuitoare Reşedinţei imperiale, iar pentru cealaltă parte a făcut o cutie din material de argint şi a dat-o episcopului oraşului, poruncindu-i ca să păstreze pentru generaţiile viitoare cele ce amintesc despre mântuire.[…]”

[1] – Teodoret al Cirului, Istoria bisericească (Cartea Întâi), în PSB 44, traducere de Pr. Prof. Vasile Sibiescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, pp. 62-63

Asadar, luand ca exemplu gasirea in chip minunat a Crucii Golgotei de catre Imparateasa Elena, oare aceste cuie fac si ele minuni precum a facut atunci Crucea Domnului la aflarea ei, minune prin care a si fost autentificata fara drept de apel?

Referinte scripturistice legate de arhiereul Caiafa

Iata mai jos cateva dintre versetele Noului Testament, care fac referire la Caiafa. In toate acestea este evidentiat, fara niciun fel de dubiu, rolul pe care l-a avut in punerea la cale a Rastignirii Mantuitorului Hristos:

Sf. Ev. Matei cap. 26, vs. 3-4 si 57/59

– Atunci arhiereii şi bătrânii poporului s-au adunat în curtea arhiereului, care se numea Caiafa. Şi împreună s-au sfătuit ca să prindă pe Iisus, cu vicleşug, şi să-L ucidă

– Iar cei care au prins pe Iisus L-au dus la Caiafa arhiereul, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii.[…] Iar arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare.

Sf. Ev. Luca cap. 3, vs. 2

În zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie.

Sf. Ev. Ioan cap. 11, 49-50; 18, 13-14; 18, 24/ 28

– Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu le-a zis: Voi nu ştiţi nimic, Nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul.

– Şi L-au dus întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era arhiereu al anului aceluia. Şi Caiafa era cel ce sfătuise pe iudei că este de folos să moară un om pentru popor.

– Deci Anna L-a trimis legat la Caiafa arhiereul.[…] Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; şi era dimineaţă. Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile.

Faptele Apostolilor cap. 4, 5-7

– Şi a doua zi s-au adunat căpeteniile lor şi bătrânii şi cărturarii din Ierusalim, Şi Anna arhiereul şi Caiafa şi Ioan şi Alexandru şi câţi erau din neamul arhieresc, Şi punându-i în mijloc, îi întrebau [pe apostoli]: Cu ce putere sau în al cui nume aţi făcut voi aceasta?

Cateva observatii privind reabilitarea lui Caiafa

Ultima „descoperire” a lui Jacobovic nu este deloc intamplatoare, ziarul israelian Haaretz scotand la lumina afirmatiile acestuia, potrivit carora Caiafa trebuie reabilitat. Astfel, Jacobovic lanseaza teoria ca marele preot si-ar fi schimbat ulterior parerea despre Iisus, mai ales dupa rastignirea Lui pe Golgota, devenind chiar membru al comunitatii de iudei-crestini (care il venerau pe Hristos doar ca Mesia, pamantesc, si nu ca Dumnezeu), iar urmasii sai au considerat ca trebuie sa-i puna in mormant, alaturi de alte bunuri, si cuiele lui Hristos. El isi sustine teoria aceasta spunand ca s-au gasit inscriptionate pe osuarul lui Caiafa mai multe simboluri misterioase.

Cu toate acestea, aberatiile lui Jacobovic pot fi demontate foarte usor:

– Din Faptele Apostolilor (vezi versetul mai sus) se vede clar ca atitudinea lui Caiafa nu s-a schimbat nici dupa Rastignirea Mantuitorului, ci a continuat sa-i persecute pe apostoli cat a putut.

– Imparateasa Elena a descoperit cuiele Rastignirii cu mult timp dupa moartea lui Caiafa, atunci cand, la 80 de ani fiind, a mers la Ierusalim sa construiasca pe Golgota Biserica Sfantului Mormant. Deci acest lucru dovedeste faptul ca arhiereul Caiafa nu putea sa fie inmormantat cu aceste cuie si, mai mult decat atat, luat in sens invers, daca adevaratele piroane ale Rastignirii au ramas pe Golgota sute de ani pana la descoperirea lor, atunci aceste cuie obisnuite care au fost gasite in presupusul mormant al lui Caiafa, arata ca acest mormant nu este cel al marelui preot, stricand astfel teoria lui Jacobovic, fiindca nu-si permiteau arhiereii Sinedriului sa puna in mormantul ucigasului de Dumnezeu Caiafa tocmai simbolul Rastignirii Domnului, piroanele, ca sa-l invinuiasca peste generatii posteritatea.

– „descoperirea” aceasta a lui Jacobovic este pusa in lumina la doar cateva saptamani de la recentele afirmatii ale papei Benedict al XVI-lea care, in cea de-a doua parte a cartii sale „Isus din Nazaret”, ii exonereza pe evrei de „vina” uciderii lui Dumnezeu prin răstignire, mergand in principal pe linia trasata de celebrul document Nostra etate al Conciliului Vatican II. El uita, aşadar, de cuvintele evreilor: „Tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt. 27, 25). Pentru cei care vreti insa sa aflati adevarul, cititi slujba Prohodului Domnului, versiunea necenzurata…

– este adevarat ca, alaturi de Iuda Iscarioteanul, Caiafa reprezinta simbolul tradarii iudaice, al negarii adevarului divin si poate al anti-semitismului, insa tot el este si autorul uneia dintre cele mai celebre „profetii” ale Noului Testament deoarece, fiind in anul acela mare preot la Templul din Ierusalim, a sfatuit pe ceilalti arhierei ai Sinedriului ca: „este mai de folos să moară un om pentru popor [Hristos – n.m.], decât să piară tot neamul [omenesc – n.m.]” (In. 11, 49-50), .

dan.camen.

Această prezentare necesită JavaScript.

surse>

http://www.aolnews.com/2011/04/12/did-journalist-simcha-jacobovici-find-the-nails-used-to-crucif/

http://www.jpost.com/NationalNews/Article.aspx?id=216238

http://news.yahoo.com/s/nm/20110412/film_nm/us_archaeology_jesus_nails

http://www.ziare.com/magazin/descoperire/s-au-gasit-cuiele-cu-care-a-fost-crucificat-iisus-1087966

http://www.dailymail.co.uk/news/article-1376107/Investigator-claims-2-000-year-old-nails-used-crucify-Jesus.html

http://www.haaretz.com/news/national/are-these-the-nails-used-to-crucify-jesus-1.355509

http://www.msnbc.msn.com/id/42554173/ns/technology_and_science-science/

 

Etichete: , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,