„MAGII” de Vasile Voiculescu

[Trei poezii despre cei trei magi din Răsărit şi intreitele lor daruri aduse Puncului Hristos scrise de poetul crestin Vasile Voiculescu. In prima, autorul face referire stricta la cele trei personaje biblice, in cea de-a doua autorul se transpune poetic in rolul de „nou mag”, iar in ultima arata cum au slujit intreitele daruri vanzarii, ingroparii si prohodirii Mantuitorului Iisus Hristos. – dan.camen.]

MAGII [1]

 de Vasile Voiculescu

Pe urma stelei strălucite ce-a izvorît din infinit

Trei magi, sătui de contemplare, încălecară, şi-au pornit…

Ca trei lunateci prinşi de-un farmec, nici nu priviră înapoi,

Ci s’avântară ‘n largul lumii, naivii, gârbovii eroi.

Deşi din porţile cetăţii un pas afară n’au făcut,

Mergeau acum ca duşi de aripi pe-un drum deapururi cunoscut.

Străini, pe ţărmuri neunblate, pe mări, prin codri şi pustii

Deadreptul cale îşi croiră pe urma stelei argintii…

Înfriguraţi, nu se opriră nici chiar când steaua-i părăsi:

…Şi nu ştiau unde-au s’ajungă, ştiau atât, ce vor găsi!

În fundul lumii străbătură, apoi încet s’au înturnat

Prea fericiţi c’au dat prinoase şi că ’n sfârşit s’au închinat.

Şi cum li se vărsa din suflet prisosul sfintei bucurii,

Bătrânii magi de-odinioară păreau acuma trei copii.

Ce ’nsufleţiţi ca de-o izbândă, îşi cred tot visul împlinit

C’au mers pe urma unei stele . . . ce s’a pierdut în infinit!

 ~~~+~~~

NOUL MAG [2]

 de Vasile Voiculescu

Am obosit de-atâta aşteptare

Cu ochii sus pe cer…

Şi steaua vieţii tot nu mai răsare.

De astăzi însă n’o mai cer.

Plec singur spre locaşul de ’nchinare,

Spre Staulul râvnitului Mister.

Luceafărul menit ca să-mi răsară

Atât a zăbovit,

Că nu mai vreau să ştiu dacă s’a stins,

Ori eu dac’am orbit…

Nu mai aştept lumina din afară:

O alta ’n mine tainic s’a aprins

Şi arde ’n fund pojarnica ei pară,

Văpaie noaptea, ziua stâlp de fum –

Cu ochii ’ntorşi spre ea pornesc la drum

 ~~~+~~~ 

DIN CÂTE TRELE DARURI [3]

 de Vasile Voiculescu

Din câte trele Daruri ce Magi-i hărăziră

Nu i-a rămas acuma nimic să-l mai mângâie,

Nici fir măcar de aur, de smirnă ori tămâie…

Şi Darurile iată în ce chip Îl slujiră:

Tot aurul, pe care l-a dat cui sta să-i ceară

L-au strâns pizmaşii preoţi şi fu prilej pierzării:

Cu el plăti Caiafa, peşin, preţul vânzării

Când s’a tocmit cu Iuda să-L cumpere ’ntr’o seară.

Iar smirna cuvioasă, amar de ani păstrată,

Abia de se ajunse când Îl îmbălsămară,

Aşa că ucenicii cerşiră de-I turnară

Pe trupul plin de sânge mireasma consacrată.

În urmă, cu tămâia i-au afumat mormântul

Când au venit să-L plângă, în stol mironosiţe…

Iar Maică-Sa, smulgându-şi bogatele-i cosiţe,

Purta pierdută hârbul şi tămâia pământul.

---

[1] Culeasă din V. Voiculescu, Poezii. Ediţii Definitive, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă (1944), Ed. Semne, Bucureşti, 2006, p. 18

[2]  Ibidem, p. 63

[3] Ibidem, p. 88

foto>

http://2.bp.blogspot.com/_5ADysATyO2Q/TSHmQesFtjI/AAAAAAAACoM/tVwBt5VatTY/s1600/Magi_%25281%2529.jpg

 

Arhiepiscopul Ciprului, Hrisostom, ii exonereaza pe evrei de vina colectiva a uciderii lui Iisus Hristos

Cotidianul evreiesc „The Jerusalem Post” (Jeremy Sharon) a publicat de curand un articol care face referire la o recenta declaratie comuna semnata pe 6 decembrie a.c. de Rabinul-Sef al Israelului, Iona Metzger, si Arhiepiscopul ortodox al Ciprului, Hrisostom al II-lea, la Nicosia in Cipru. Ce este interesant de observat la acest document este ca intaistatatorul Bisericii Ortodoxe din Cipru ii exonereaza practic pe evrei de vina colectiva a uciderii lui Iisus Hristos *(deicid), la fel cum a facut-o Papa Benedict anul acesta in cartea sa, intitulata „Isus din Nazaret” si urmand parca liniei clasice catolice trasate inca din 1965 de documentul, deja celebru, Nostra Aetate, aprobat de Conciliul II Vatican.

Dar cum interpreteaza toti acestia cuvintele Sfintei Scripturi, care relateaza faptul ca, cu propria lui gura: „tot poporul [evreu – n.m.] a raspuns [lui Pilat – n.m.] si a zis: <Sangele Lui [Iisus Hristos – n.m.] asupra noastra si asupra copiilor nostri!>„? Sf. Ev. Matei 27, 25.

Nu este vorba de o vina predestinata, ci mostenita, de aceea cred ca doar prin imbratisarea si primirea cu pocainta sincera a Celui rastignit se poate gasi impacarea cu El si, prin ea, scaparea de „vina uciderii”, iar prin impartasirea cu Sfintele Lui Taine se poate sterge definitiv Sangele care este „asupra lor si asupra copiilor lor”…

Textul integral al declaratiei comune il gasiti in intregime pe site-ul Bisericii Ciprului AICI (gr.). Reproduc in continuare mai jos cateva pasaje din articolul amintit:

Metzger si Arhiepiscopul Ciprului se angajeaza sa aprofundeze relatiile

The Jerusalem Post / 8 decembrie 2011 

Declaratia comuna a celor doi lideri religiosi afirma nelegitimatatea doctrinei vinovatiei colective a evreilor pentru moartea lui Iisus si scoate in evidenta angajamentul pentru relatii mai bune.

Rabinul-Sef Iona Metzger a semnat o declaratie istorica marti, la Nicosia, cu arhiepiscopul Hrisostom, intaistatatorul Bisericii Ortodoxe din Cipru, declaratie in care cei doi primati promit sa adanceasca relatiile dintre Biserică si poporul evreu.

Este pentru prima data cand o Biserica Ortodoxa repudiaza aceasta doctrina in mod explicit, care a fost unul dintre cei mai importanti factori in dezvoltarea antisemitismului religios in Europa.

„Noi, Rabinul-Sef al Israelului, Iona Metzger, si Arhiepiscopul Ciprului, Hrisostom, ii multumim lui Dumnezeu pentru cresterea binecuvantata a acestui respect mutual si afirmam angajamentul nostru pentru avansarea relatiilor excelente dintre Cipru si Israel”, se spune in declaratia comuna.

[…] Declaratia mentioneaza, totusi, in mod explicit, faptul ca Biserica Ciprului nu a luat parte niciodata la acuzatiile de vina colectiva sau la „negarea sistematica” a evreimii.

„Noi sustinem, prin urmare, repudierea unei astfel de preconceptii, ca incompatibila cu invatatura Sfintei Scripturi„, se mentioneaza in declaratie.

Biserica Romano-Catolica a repudiat notiunea de vina colectiva a poporului evreu pentru moartea lui Iisus in anul 1965, odata cu promulgarea documentului Nostra Aetate, care a trecut de Conciliul II Vatican, si care prevede ca, desi anumite autoritati evreiesti au solicitat moartea lui Iisus, vina aceasta nu poate fi repartizata tuturor evreilor din acel moment, si nici evreii din ziua de astazi nu pot fi trasi la raspundere pentru ea.

Alte dispozitii importante pronuntate marti declara ca prozelitismul printre comunitatile respective „submineaza identitatea religioasa a celuilalt” si este „incompatibil cu respectul reciproc”.

“Am semnat astazi o declaratie istorica in ceea ce priveste relatia evreimii cu Biserica Ortodoxa“, a spus rabinul Metzger pentru Jerusalem Post. „Pana acum, bisericile ortodoxe au fost reticiente in a face acest tip de pas, dar Biserica Ciprului si-a asumat aceasta responsabilitate cu aceasta declaratie curajoasa de astazi” a spus rabinul Iona Metzger. „Speram ca acum, pas cu pas, vom putea sa intram in relatii similare si cu celalalte Biserici Ortodoxe importante, cum este Biserica Greciei si cea a Rusiei„. 

[…] „Acest tip de declaratie ofera legitimitate Statului Israel in ochii acestor persoane si are un impact politic semnificativ„, a mentionat rabinul.

„Este semnificativ faptul ca primatul Bisericii Ciprului este cel care a facut aceasta declaratie”, a spus rabinul David Rosen, directorul international al afacerilor inter-religioase in cadrul Comitetului Evreiesc American si consilier onorific la Rabinatul Sef privind chestiunile interconfesionale, „insa importanţa principala o constituie potentialul extinderii continutului acestei declaratii la cea mai mare parte a lumii ortodoxe”.

trad.dan.camen.

~~~+~~~

UPDATE, 9 dec 2011

DESPRE DEICID

Analiza comentatorului Catalin pe site-ul Razboi intru Cuvant

1. Aceasta “vina” asumata de evrei a fost facuta fata de Mantuitorul Insusi. Nu eu, crestinul de azi, sau Biserica Ortodoxa intemeiata de Hristos poate sa absolve de “o vina”, fie ea si colectiva, asumata personal de farisei fata de Hristos Insusi.

Biserica nu este Hristos Insusi. Asa ca singura absolvire de “vina” nu poate sa vina decat din partea lui Hristos Insusi, care poate fi facuta prin primirea cu pocainta sincera a Celui Rastignit ca fiind Mesia. Cum insa in continuare evreii Il asteapta pe Mesia, indirect neaga ca Iisus Hristos a fost Mesia, deci in prezent nu vor sa-L primeasca pe Mantuitorul.

2. Problema este ca in continuare evreii au o pozitie total contradictorie: Il neaga ca fiind Mesia pe Cel Rastignit si, totodata, vor sa fie absolviti de un deicid.

Pe de-o parte spun ca Mesia nu a venit si, deci, Cel Rastignit nu era Unsul lui Dumnezeu, iar pe de alta parte vor sa fie absolviti de “o vina colectiva”, care insa are sens doar daca este deicid, deci implicit vor sa fie absolviti de un deicid, desi afirma contrariul, ca Hristos nu era Mesia.

Ei spun cam asa: a fost, nu a fost Hristos Mesia, nu discutam acum acest lucru, desi in principiu are sens o asemenea discutie despre raspunderea colectiva a poporului evreu doar daca actul rastignirii a fost un deicid. Pe noi, evreii de azi ne deranjeaza ca suntem acuzati de o crima facuta de inaintasii nostri, pentru care noi nu avem nicio vina. Noi spunem ca nu exista o vina colectiva pentru acel act intamplat in acele vremuri.

Noi, crestinii, nu putem accepta un asemenea nivel de discutie intrucat:
– eu crestin fiind, cred in Iisus Hristos ca fiind Mesia, implicit prin credinta mea afirm ca evreii L-au rastignit pe Fiul lui Dumnezeu;
– voi, evreii nu recunoasteti ca ati facut un deicid, intrucat il asteaptati si astazi pe Mesia sa vina;
– deci, ori noi ori voi avem dreptate in aceasta privinta; asa ca, voi, daca acceptati ca ati facut un deicid va negati propria credinta, iar noi, crestinii, daca acceptam ca voi nu ati facut un deicid, ne negam propria noastra credinta;
– noi nu putem accepta un punct de plecare decat acesta: sa stabilim daca a fost acel act sau nu un deicid? Voi spuneti ca nu, noi ca da. Este un aspect fundamental peste care nu putem trece. Si aici ar trebui sa se termine discutia.

Daca noi, crestinii, am fi de acord sa discutam doar despre existenta sau nu a unei “vinovatii colective” a poporului evreu, si am accepta ca punct de plecare ca rastignirea de acum 2000 de ani a fost doar un simplu act de ucidere, fara a lua in seama Persoana Celui Rastignit ca acesta era Fiul lui Dumnezeu si fara a stabili astfel daca a fost deicid sau nu, atunci orice intelegere cu evreii referitoare la absolvirea de o eventuala vina colectiva este un act de negare a faptului ca Hristos era Fiul lui Dumnezeu.

Noi, crestinii, nu putem face abstractie de faptul ca Cel Rastignit era Fiul lui Dumnezeu si sa analizam doar caracterul colectiv al raspunderii poporului evreu, fiindca indirect am accepta ca acel act nu a fost deicid si, implicit, am accepta ca Hristos nu era Fiul lui Dumnezeu.

Mie Hristos imi cere explicit sa-mi marturisesc credinta ortodoxa si nu sa ma fac ca nu vad ca actul rastignirii este un deicid sau sa nu discut in prealabil despre asta, inainte de a discuta despre cine este vinovat si cat de vinovat.

Nu pot sa fac abstractie ca Cel rastignit era Fiul lui Dumnezeu, fiindca asa mi se sopteste, viclean, la ureche, chipurile pentru “buna invoire” intre popoare.

Asemenea intelegeri facute fara a pune in discutie caracterul de deicid al rastignirii lui Hristos, reprezinta o lipsa a marturisirii credintei in Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu – in cel mai bun caz, daca nu chiar o negare a dumnezeirii lui Hristos.

In ambele cazuri consecinta este aceeasi: caderea grava de la dreapta credinta a persoanelor care au semnat sau achiesat in orice mod la asemenea intelegeri.

Avem de-a face cu aceasi abordare vicleana a unei probleme, specific evreiasca:
– nu noi evreii ca popor, am facut acel act, ci niste indivizi au facut acel lucru, care erau intr-adevar de neam evreiesc; insa vina le apartine in totalitate acelora, vina este individuala, nu este o vina colectiva a poporului evreu de la acea vreme, vina care, mai mult chiar, prin mostenire, s-ar putea transmite pana astazi;
– nu punem in discutie daca a fost deicid, adica daca Cel rastignit era Mesia, caci noi stabilim doar cine e vinovat si nu stabilim daca Acela era sau nu Fiul lui Dumnezeu.

Cum sa poata accepta crestinii un asemenea nivel de discutie? Cum sa facem abstractie de faptul ca Cel Rastignit era Hristos si sa acceptam o discutie doar in ceea ce priveste stabilirea vinovatiei, individuala sau colectiva?

Orice student la Drept stie ca, in drept penal, exista 3 trasaturi esentiale ale unei infractiuni: fapta care trebuie sa aiba un anumit grad de pericol social, vinovatia si prevederea in legea penala.

Deci orice analiza, in mod logic si chiar procedural, daca putem zice asa, incepe cu “fapta” si “incadrarea” ei: daca a fost sau nu un deicid. Daca Hristos este Fiul lui Dumnezeu, cum spunem noi, a fost un deicid, daca nu este Mesia, cum spun ei, nu a fost.

Ei nu vor sa incepem cu “incadrarea faptei”, ci cu stabilirea vinovatiei, individuala sau colectiva. Exact ca in dialogurile cu catolicii. Sa nu vorbim despre ce ne desparte fundamental, ci despre lucruri care, chipurile, ne apropie.

Pentru “pacea” lumii ar trebui sa stabilim impreuna ca poporul evreu nu e vinovat de uciderea lui Hristos, ci sunt vinovati doar niste fanatici care, din pacate, faceau parte din neamul evreiesc. Si cu asta end of story. Daca Hristos era sau nu Mesia, nu se pune in discutie.

Insa, daca nu-L marturisesc pe Hristos si nu marturisesc Adevarul in orice imprejurare si mai ales in acest caz, caci a fost cu adevarat un deicid, indiferent daca vina este individuala sau colectiva, ma fac vinovat de lepadare de credinta.

Nu am voie sa pun la index problema Persoanei Rastignite si faptul ca Rastignirea a fost un deicid, fiindca imi neg propria credinta si voi raspunde personal in fata lui Hristos pentru lepadare.

Evreii procedeaza in acelasi mod, ca atunci cand l-au intrebat pe Mantuitorul cui sa-i slujeasca, lui Dumnezeu sau stapanitorului roman?

Iar noi ar trebui sa le dam acelasi raspuns pe care l-a dat atunci Mantuitorul: intai ii dam lui Dumnezeu ce-i al Lui, adica marturisirea Adevarului, ca rastignirea este un deicid si apoi ii dam Cezarului, doar ce-i al lui, adica respectarea legilor, pacea si bunavoirea intre popoare, etc.

Această prezentare necesită JavaScript.

 

Predică la Pogorârea Duhului Sfânt de Arhimandrit Ioanichie Bălan

Predică la Pogorârea Duhului Sfânt [1]

[O predică inspirată, plină de Duh, pe care am socotit să o las nesubliniată, fiindcă dacă aş fi însemnat-o, atunci ar fi trebuit s-o subliniez în întregime… – dan.camen.]

“Nu mă lepăda de la faţa Ta şi duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine” (Psalm 50, 12)

Arhimandrit Ioanichie Bălan

Iubiţi credincioşi,

Puţină întristare şi iarăşi bucurie. Puţină tăcere şi iarăşi cuvânt de laudă. Puţină linişte şi iarăşi glas de bucurie. Iarăşi prăznuire pe pământ, iarăşi veselie, iarăşi podoabă de sărbătoare, iarăşi dangăt de clopote, iarăşi bucurie a creştinătăţii.

Cât de mari sunt tainele lui Dumnezeu şi cât de nepătrunse judecăţile Lui! Cât de mare este mila Lui spre noi! Să nu se tânguiască deci pământul, să nu se întristeze omul, căci multor taine l-a făcut părtaş şi din toate l-a împărtăşit Atotmilostivul Dumnezeu.

Ieri S-a înălţat la ceruri Fiul, azi S-a pogorât pe pământ Duhul Sfânt. Ieri Iisus Hristos ca un Dumnezeu S-a suit întru strigare şi în glas de trâmbiţe (Psalm 46, 5), azi Preasfântul Duh S-a coborât în chip de limbi de foc ca o suflare de vifor ce vine repede (Fapte 2, 2). Ieri Fiul a intrat întru slava Sa, azi Duhul Sfânt Şi-a arătat slava.

Prăznuire în cer, prăznuire pe pământ, cântare de îngeri, trâmbiţe de arhangheli, mirare de heruvimi, înnoire pe pământ şi mirare în cer. Iarăşi îngerii văd lucruri minunate, iarăşi trâmbiţele lor sună şi umplu de bucurie şi cerul şi pământul. Cărbunele dumnezeirii pe tron de serafimi Se aşează, iar văpaia Duhului în inimi de pescari Se odihneşte. Soarele se înalţă, dar lumina lui la noi se întoarce. Luceafărul dimineţii peste ceruri Se suie, iar raza Lui la noi rămâne. Iisus Hristos Se suie la Tatăl, iar Sfântul Duh Se trimite la oameni.

Cât sunt de mari minunile lui Dumnezeu! Fiul trup S-a făcut, iar Duhul porumbel S-a văzut! Fiul în pântece de Fecioară S-a sălăşluit, iar Duhul în inimă de creştin Se sălăşluieşte. Fiul petrece cu trupul puţini ani cu noi pe pământ, iar Sfântul Duh cu noi petrece în veac. Fiul în taină a venit, iar Duhul în văzul lumii S-a arătat. Fiul în iesle de dobitoace Se culcă, iar focul Duhului pe tronul inimii Se aşează. Fiul S-a făcut Mucenic pentru om, iar Duhul Sfânt ne face pe noi mucenici pentru Hristos. Fiul ne-a vestit Cuvântul vieţii, Duhul Sfânt ne tâlcuieşte înţelesul Lui. Fiul ne-a adus tainele, Duhul Sfânt ne descoperă adâncul lor. Fiul seamănă sămânţa cea bună, iar roua Duhului o face să răsară. Semănătorul puţină arătură face şi numai într-un loc aruncă sămânţa, iar văpaia Sfântului Duh, prin Sfinţii Apostoli, toată lumea cu plugul cuvântului o răscoleşte şi sămânţa Evangheliei o înmulţeşte.

Cât de mari şi preaslăvite sunt tainele lui Dumnezeu!

Hristos este făgăduit omului de Tatăl, iar Duhul Sfânt arată prin prooroci vremea întrupării. Fiul este vestit Fecioarei, iar Duhul Sfânt săvârşeşte taina. Fiul în peşteră Se naşte, iar Duhul Sfânt pe îngeri şi pe păstori îi învaţă să cânte. Fiul ca prunc în Egipt Se coboară, iar Duhul Sfânt pe cale Îl umbreşte. Fiul în Iordan Se botează, iar Duhul Sfânt peste El Se odihneşte. Fiul la propovăduire iese, iar Duhul Sfânt peste El rămâne (Isaia 61, 1). Fiul învaţă adevărul, iar Sfântul Duh îl întăreşte cu minuni. Fiul este răstignit de oameni, iar Duhul Sfânt lângă cruce Îl păzeşte. Fiul în mormânt Se pune, iar Duhul Sfânt lângă piatră veghează. Cerul se tulbură, zidirea se întristează, catapeteasma se rupe, iar Duhul Sfânt pe morţi îi înviază (Mt. 27, 52). Piatra se dă în lături, Hristos înviază, iar Duhul Sfânt pe toate le umple de lumină.

Iisus Hristos deci răscumpără pe om, iar Duhul Sfânt desăvârşeşte taina mântuirii. Iar după înviere, Fiul cu linişte la ceruri Se înalţă, iar Duhul Sfânt, ca un vifor ce vine repede, pe pământ Se revarsă. Uşile cele închise se deschid, pescarii devin Apostoli, cei fricoşi se îmbărbătează, inimile cred, minţile se luminează, limbile propovăduiesc fără teamă, paşii solilor pornesc la drum, Cuvântul vieţii cu tărie se vesteşte, uliţele se umplu iarăşi de freamăt, Ierusalimul din nou se cutremură, arhiereii se mânie pe pescari, bătrânii se întristează pe galileeni, cărturarii iarăşi vor să facă sfat, templul iarăşi tresare.

Dar pentru ce se tulbură Ierusalimul şi arhiereii şi bătrânii şi cărturarii şi templul lui Solomon?

Pentru că astăzi se împlineşte sorocul făgăduinţei. Astăzi Se coboară pe pământ Duhul Sfânt, Mângâietorul, în chip de limbi de foc. Astăzi cerul din nou se deşartă pe pământ. Astăzi văpaia Duhului Se revarsă peste tot ca o lumină de foc. Astăzi pescarii galileeni devin apostolii lumii. Astăzi tainele credinţei se desluşesc, crucea se înalţă, Biserica se întemeiază, sămânţa cuvântului se seamănă, neamurile se apropie, păgânii se îmblânzesc, străinii se întorc, cei pierduţi se află, copiii iarăşi vin acasă.

Astăzi neamurile devin popor ales. Astăzi zeii lumii se sfărâmă, capiştile se dărâmă, orbii văd lumina vieţii, cezarii aud de Hristos, înţelepţii vor să audă pe pescari. Atena şi Roma se smeresc. Astăzi cuvântul vieţii se grăieşte de pe case şi toţi ascultă, toţi cred, toţi se bucură cu bucurie mare. Numai Ierusalimul singur se tulbură din nou? S-a tulburat când S-a născut Hristos în Betleem (Mt. 2, 3). S-a tulburat când a înviat Iisus din morţi şi căuta cu arginţi să-şi acopere uciderea sa (Mt. 28, 12). S-a tulburat şi acum când S-a coborât peste apostoli Preasfântul Duh. De ce s-a tulburat? Pentru că el nu mai vrea să audă de Hristos. Pentru că se ruşinează de ceea ce a făcut. Se ruşinează, dar nu se smereşte. Se tulbură, dar nu crede. Se mânie, dar în zadar se aprinde.

Toţi ascultă pe pescarii lumii, numai Ierusalimul se tulbură, evreii se îndoiesc, numai templul rămâne necredincios. Cei vestiţi în cuvinte de hulă, iarăşi hulesc, iarăşi împotrivă grăiesc: Au nu sunt aceştia ce grăiesc toţi galileeni? Cine i-a învăţat pe ei atâtea limbi, ca să grăiască pe înţelesul tuturor măririle lui Dumnezeu (Fapte 2, 7-11).

Toate marginile lumii cred, iar fiii lui Israel se spăimântă şi se miră zicând unul către altul: Ce va să fie aceasta? (Fapte, 2, 12). Toţi ascultă pe Petru grăind, iar ei în bătaie de joc zic până în ziua de astăzi: Că sunt plini de must (Fapte 2, 13). Dar mustul fierbe şi vin nou se face. Adierea vântului se porneşte şi vifor mare devine. Scânteia cea mică se aţâţă şi văpaie de foc se face. Izvorul cel mic se porneşte şi şuvoi de apă iute ajunge. Cine dar va opri mustul să nu fiarbă, vântul să nu sufle, scânteia să nu se aprindă sau izvorul de apă să nu curgă în vale? Cine va putea să oprească pe Duhul Sfânt să nu vină pe pământ? Sau pe Petru să nu grăiască şi pe Pavel să nu propovăduiască?

Ierusalimul se tulbură, dar în zadar se tulbură. De acum este prea târziu. Umbra Legii vechi apune şi o altă lege se vesteşte. Vinul cel vechi se sfârşeşte şi altul nou în vase de lut se toarnă. Bătrânul templu se părăseşte şi alături de el Biserica nouă şi veşnică se înalţă. Biserică vie, biserică măreaţă, aleasă şi frumoasă – Biserica Creştină!

De acum în zadar se mânie Sionul. Cât de preaslăvite sunt tainele lui Dumnezeu! Ce lucruri minunate s-au petrecut astăzi în Ierusalim! Că deodată s-au întâlnit faţă în faţă două biserici, două praznice, două legi, două feluri de credincioşi. O biserică care se dărâmă şi alta care acum răsare. Un praznic care încetează şi altul care acum se întemeiază. O lege care se lasă şi alta care cu văpaie de foc se scrie.

De astăzi praznicul Legii vechi se părăseşte şi Rusaliile creştinătăţii se împodobesc. Tulburările Ierusalimului se potolesc şi bucuriile Sionului nou cuprind pământul. Ultimii farisei se risipesc şi primii creştini se întâlnesc. Ultimii cărturari adorm şi primii apostoli pornesc la propovăduire. Ultimele întristări de astăzi mor şi primele bucurii acum se nasc.

Cât de mari sunt isprăvile Duhului Sfânt! Căci astăzi toate cu foc se botează, toate se schimbă, toate se înnoiesc, toate din nou se nasc. Şi la această mare transformare a lumii contribuie şi Dumnezeu şi omul, şi cerul şi pământul, şi Duhul şi materia. Dumnezeu dă Duhul şi omul dă inima. Dumnezeu aţâţă focul şi omul suflă văpaia. Dumnezeu dă vinul şi omul dă vasul.

Pământul dă apa, Cerul dă pe Duhul Sfânt. Lumea dă pescarii, Dumnezeu darul apostoliei. Omul dă mintea, iar Dumnezeu revarsă peste ea Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. Omul dă inima şi Dumnezeu o umple pe ea de Duhul temerii de Dumnezeu. Omul dă voinţa, iar Dumnezeu pogoară asupra lui Duhul sfatului şi al puterii, Duhul cunoştinţei şi al bunei credinţe (Isaia 11, 2-3). Omul dă tot ce are, Dumnezeu îi dă ceea ce îi lipseşte. Omul dă tot ce poate, Dumnezeu îi dă ceea ce nu poate avea – pe Duhul Său cel Sfânt. Omul dă pe cele de jos, Tatăl aduce pe cele de sus. Şi astfel taina se săvârşeşte, minunea se împlineşte, Mângâietorul vine pe pământ, apostolii lucrează, lumea se înnoieşte, Biserica se întemeiază, toate se schimbă, toate se îmbracă în lumina lui Hristos, care luminează tuturor.

Iubiţi credincioşi,

Dar ce este Duhul Sfânt? Duhul Sfânt este al treilea Ipostas, a treia Persoană a Preasfintei Treimi, care purcede din Tatăl, Se odihneşte în Fiul şi prin El ni se face cunoscut şi nouă, oamenilor. Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu, care împodobeşte toate cele de sus şi cele de jos. El este pretutindeni şi pe toate le împlineşte.

Duhul Sfânt este Văpaia care aprinde inimile, Lumina care luminează ochii, Dulceaţa care mângâie auzul, Înţelepciunea care umple toată mintea. Duhul sfânt este Puterea care ne întăreşte, Tăria care ne îmbărbătează, Pâinea care ne hrăneşte sufletele, Izvorul care ne adapă, Făclia care ne călăuzeşte, Veşmântul care ne acoperă. Duhul Sfânt este Apa cea vie, Comoara cea nefurată, Mărgăritarul cel de taină, Izvorul care dă viaţă tuturor. Duhul Sfânt este Vântul care adie în lume, Norul care rourează, Căldura care face să crească toate. Duhul Sfânt este Sufletul Bisericii, nădejdea mântuirii noastre, adâncul înţelepciunii, bărbăţia apostolilor, curajul mucenicilor, bucuria cuvioşilor, mângâierea mamelor, tăria soţilor, veselia pruncilor, frumuseţea fecioarelor, podoaba călugărilor.

Iar de voiţi să ştiţi şi cum lucrează El în lume, ascultaţi: Duhul Sfânt face pe îngerii Săi duhuri şi pe slugile Lui pară de foc (Psalm 103, 5). Duhul Sfânt umple de foc arzător pe serafimi şi de ochi mulţi pe heruvimi. El vesteşte taine negrăite arhanghelilor. El a trimis pe Gavriil la Fecioara Maria în Nazaret. El a insuflat pe prooroci, El a dat pocăinţă lui David şi înţelepciune lui Solomon. El vesteşte cele neştiute şi arată pe cele viitoare. Duhul Sfânt face din pescari Apostoli, din păgâni face creştini, din fricoşi alege mucenici, dintre cei slabi pe cuvioşi, din împăraţi face cerşetori şi din cei săraci ridică împăraţi, din capişti ruinate înalţă biserici măreţe, din oameni simpli alege prooroci şi preoţi.

Duhul Sfânt zideşte împreună cu Tatăl şi cu Fiul toate cele văzute şi cele nevăzute.

Duhul Sfânt sfinţeşte toate, şi cerul şi pământul şi cele de sus şi cele de jos şi cele dedesubt. El sfinţeşte pe îngeri în cer şi pe preoţi pe pământ. El umple de dar pe arhierei şi Se revarsă prin mâinile lor. El sfinţeşte şi alege pe duhovnici, El sfinţeşte Preacuratele Taine, la Sfânta Liturghie, El sfinţeşte agheasma, untdelemnul, bisericile, casele, icoanele, roadele câmpului, veşmintele, vasele, izvoarele. El umple toate de sfinţenie şi binecuvântare.

Duhul Sfânt curăţeşte şi vindecă toate. El leagă şi dezleagă păcatele oamenilor. El curăţeşte inimile de patimi, trupurile le vindecă de boli, văzduhul, pământul şi casele le izbăveşte de diavoli, mintea o fereşte de uitare, conştiinţa de împietrire. El vindecă boli nevindecate, El alină dureri nepotolite, suspinuri neştiute, răni greu de vindecat. El arde toată întinăciunea.

Duhul Sfânt împodobeşte toate. Şi ochii cu lacrimi, şi trupul cu frumuseţe, şi inimile cu frică de Dumnezeu, şi mintea cu înţelepciune, şi conştiinţa cu remuşcare, şi sufletul cu dor de rai. El împodobeşte cerul cu îngeri, universul cu stele, văzduhul cu nori, pământul cu verdeaţă, munţii cu izvoare, natura întreagă cu flori, cu grâu, cu nenumărate feluri de vietăţi.

Duhul Sfânt păzeşte toate. Şi popoarele de războaie. Şi oamenii de ură şi de tot felul de păcate. El păzeşte aştrii cereşti şi sufletele omeneşti. El păzeşte casele de dezbinare, trupurile de boli, sufletele de diavoli. Peste tot rânduieşte îngeri păzitori.

Duhul Sfânt dă celor mari milă, celor mici supunere, celor bolnavi răbdare. El dă mamelor dragoste spre copii şi copiilor iubire de părinţi. El dă creştinilor ascultare de Biserică. El dă bărbăţie mucenicilor, bucurie cuvioşilor, nădejde celor din ispite. El dă lacrimi ochilor, blândeţe inimilor, pricepere minţii, gingăşie sufletului, tărie trupului.

Duhul sfânt naşte, creşte, luminează, udă, spală, înţelepţeşte şi păzeşte. El acoperă ce este bun, arde ce este rău, taie ce este putred, mângâie inimi zdruncinate, adună suflete risipite. Toate le face, toate le creşte, toate le desăvârşeşte Duhul Sfânt.

Iubiţi credincioşi,

Duhul Sfânt este puterea lui Dumnezeu în lume. Duhul Sfânt este viaţa şi nădejdea mântuirii noastre. Fără de El niciun om nu poate fi creştin, nu poate dobândi viaţă veşnică. El Se dă fiecărui om la botez, prin taina ungerii cu Sfântul şi Marele Mir, care este pecetea Sfântului Duh. Ajutat de faptele cele bune ale creştinului, Duhul Sfânt creşte, Se înmulţeşte în inima lui, umplându-l de daruri dumnezeieşti. În mod deosebit Duhul Sfânt Se reînnoieşte în om prin pocăinţă adevărată, prin rugăciune şi mai ales prin primirea Preacuratelor Taine ale lui Hristos.

Duhul Sfânt Se păzeşte în inima omului printr-o viaţă curată, fără de păcate, sporeşte prin smerenie, Se descoperă prin rugăciune, Se desăvârşeşte prin dumnezeiasca dragoste. El Se arată în noi prin darurile cele sufleteşti şi trupeşti, Se proslăveşte în noi prin minuni de taină, Se propovăduieşte de noi prin cuvânt viu şi printr-o viaţă duhovnicească.

Invers, Duhul Sfânt din noi Se întristează prin lucrarea păcatului, Se depărtează de inimile noastre prin deprinderea tuturor păcatelor de moarte şi mai ales ale desfrânării şi mândriei. Se retrage de tot din inimile noastre, prin necredinţă, hulă şi deznădejde, de care să ne păzească darul Preasfântului Duh.

Creştinul ce are în el văpaia Duhului Sfânt, îşi păzeşte cu sfinţenie cele cinci simţuri ca să nu greşească lui Dumnezeu. El îşi păzeşte limba să nu osândească, ochii să nu vadă cele deşarte, urechile să nu audă cele rele, gândurile să nu poftească cele necuvioase, trupul să nu se aprindă de cele necurate, sufletul – comoara cea mai de preţ – să nu i se fure de vrăjmaşi.

Iar creştinul cel leneş, uşor slăbeşte în ispite, alunecă degrabă, îşi face trupul casă a desfrânării, se umple de patimi, pierde darul Duhului Sfânt, ajunge rob al diavolului şi, de nu se va pocăi, îşi pierde sufletul său.

Creştinul care face voia lui Dumnezeu, nu este singur, căci poartă pe Duhul Sfânt în inima lui. În toate este mulţumit, oricând are pace în suflet, de nimic nu se teme, pe toţi îi iubeşte. El este un înger în trup, căci Duhul Sfânt trăieşte în el. El este un apostol, căci nu mai trăieşte pentru sine, ci pentru binele altora. El trăieşte pentru a-L slăvi pe Hristos, pentru a vesti tuturor măririle lui Dumnezeu, pentru a sluji Biserica, pentru a folosi pe aproapele. El trăieşte deci în inima fraţilor lui. Fericit este un asemenea creştin plin de Duhul Sfânt şi de putere, căci va petrece cu Hristos în veac. Iar cel păcătos să se teamă de munci şi cât mai are vreme să se pocăiască.

Spre încheiere, vă rog încă o dată, fraţilor, să nu întristăm pe Duhul Sfânt care petrece în noi, prin păcate, prin desfrânări, prin ură, beţii, certuri, pofte de tot felul, căci Duhul sfânt Se roagă pentru mântuirea noastră cu suspinuri negrăite (Rom. 8, 26). Ci mai degrabă să-L bucurăm cu faptele noastre cele bune.

Nimeni să nu mai zacă în întuneric, căci lumina din cer a venit. Nimeni să nu se socotească sărman pe pământ. Căci Duhul Sfânt la noi S-a pogorât. Nimeni să nu se simtă orfan, căci astăzi Biserica lui Hristos ne-a înfiat.

Iar de ne simţim încă sărmani, răi, părăsiţi de mângâierea Domnului ceresc, să ne pocăim mult, să primim mai des Preacuratele Taine ale lui Hristos, să ne iertăm, să ne unim, să ne iubim unul pe altul mai mult şi, adunându-ne cu toţii la sfintele biserici, aşa să ne rugăm din suflet: “Împărate Ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi pe toate le împlineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pre noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”. Amin!

---

[1]  Predică extrasă din cartea: Arhimandrit Ioanichie Bălan, Predici la praznice împărăteşti, Ed. Mănăstirea Sihăstria, Vânători, 2008, pp. 28-38

____________________________

foto>

http://3.bp.blogspot.com/_UOJjUH2o_wM/S_lzrmblX3I/AAAAAAAADq8/z-9u04YC-O0/s1600/Pentecost.jpg

http://2.bp.blogspot.com/_GzQnzaF4k-o/TAE2NpDo98I/AAAAAAAAKXI/Dejb69OELKI/s1600/pentecost+dome+st+marks.jpg

http://www.basilica.ro/_upload/img/129041365762858745.jpg

 

Predică la Rugăciunea Arhierească a lui Iisus Hristos de Ieromonah Grigorie Sandu

Predică despre Rugăciunea Arhierească a lui Iisus [1]

Ieromonah Grigorie Sandu

“Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, 

singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3)

Într-o rugăciune pe care o citeşte în taină la Sfânta Liturghie,  preotul se adresează Mântuitorului cu următoarele cuvinte: “Şi arhiereu al nostru Te-ai făcut”. Arhiereul este preotul suprem, supremul jertfitor, supremul rugător, adică supremul mijlocitor către Dumnezeu pentru popor prin rugăciune. De aceea, rugăciunea pe care am auzit-o rostită în Evanghelia de astăzi de către Mântuitorul către Tatăl înainte de Sfintele Sale Patimi se numeşte rugăciunea arhierească a lui Iisus Hristos.

“Părinte a venit ceasul!” (In. 17, 1) Venise ceasul să Se proslăvească, tot aşa cum, la plinirea vremii, venise ceasul să Se smerească.

Despre vremea proslăvirii mai spusese explicit cu puţine zile în urmă. Atunci veniseră elini la Sfântul Apostol Filip cu rugămintea de a-L cunoaşte şi ei pe Iisus Hristos şi împreună cu Andrei îi duseseră la Domnul. Când poporul ales se lepăda de El, elinii voiau să-L cunoască, de aceea a zis: “A venit ceasul ca să fie preaslăvit Fiul Omului” (In. 12, 23).

Tot aşa va şi veni ceasul Parusiei, când va fi cunoscut de toate popoarele. Atunci va veni ca să restaureze totul spre viaţă veşnică. “Şi aceasta este viaţa veşnică: Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In. 17, 3).

Şi cunoscând să creadă. S-a pus această pericopă evanghelică astăzi pentru că sunt prăznuiţi Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic, cei care ne-au lăsat prima parte a Crezului, referitoare la Tatăl şi la Fiul. Cei care l-au biruit la acest sinod pe Arie au fost în număr de 318, ca şi luptătorii lui Avraam când i-a învins pe păgâni şi a fost primit şi binecuvântat în numele Domnului de Melchisedec.

Erezia lui Arie consta în nerecunoaşterea dumnezeirii Fiului. Învăţătura Sfinţilor Părinţi a fost pusă în Crezul de credinţă ortodox.

“Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârşit. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat şi cuvântul Tău l-au păzit” (In. 17, 4; 6). Ai Tatălui suntem, dar ne-a încredinţat Fiului spre mântuire, ca Persoană a Sfintei Treimi prin care se face lucrarea Sfintei Treimi în afara Ei către creaţie.

În repetate rânduri ne-a spus că suntem ai Tatălui: “Să nu numiţi tată pe nimeni, căci un Tată aveţi în cer” (Mt. 23, 9).

Sau: “Tatăl este mai puternic decât toţi şi din mâna Tatălui nimeni nu vă poate smulge” (In. 10, 29).

Sau: “Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine; Pentru că cuvintele pe care Mi le-ai dat le-am dat lor, iar ei le-au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit, şi au crezut că Tu M-ai trimis”(In. 17, 7-8).

Sau: “Eu pentru aceştia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ai Tăi sunt” (In. 17, 9). Avem aici răspuns la întrebarea cu privire la egalitatea credinţelor şi egalele şanse de mântuire ale tuturor, pentru că un Dumnezeu este. Propaganda New Age promovată la vedere de masoneria ascunsă începe să dea roade şi tot mai mulţi oameni sunt atinşi de duhul înşelător al toleranţei dogmatice, de aceea auzim tot mai des că toate credinţele sunt bune, pentru că, deşi o facem fiecare în felul său, ne închinăm toţi aceluiaşi Dumnezeu, din moment ce acceptăm toţi că acelaşi Dumnezeu ne-a făcut pe toţi şi toată lumea. Este, desigur, un singur Dumnezeu, Care pe toate le-a făcut, dar aceasta nu înseamnă că şi avem unul şi acelaşi Dumnezeu cu cei de alte credinţe, chiar dacă cred şi ei tot într-un singur Dumnezeu.

Vreau să spun că deşi este adevărat că există un singur Dumnezeu, aceasta nu înseamnă că ne închinăm toţi aceluiaşi Dumnezeu. I Se închină Lui întru adevăr doar cei care L-au primit aşa cum S-a revelat El a fi. Cei care şi L-au imaginat cu mintea lor cum este, se închină de fapt acestei ficţiuni, adică unui idol.

Încă: “Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt şi Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău, în care Mi i-ai dat, ca să fie una precum suntem şi Noi” (In. 17, 11).

Desăvârşita dragoste, infinita iubire dintre Persoanele Sfintei Treimi fac unirea într-un singur Dumnezeu, comuniunea lor fiind deplină. Iubirea noastră limitată nu ne îngăduie să fim una cu semenii noştri într-un asemenea grad. Ne putem însă apropia de acest ideal, de fapt de împlinirea acestei porunci mântuitoare, prin manifestarea comuniunii pentru care am fost făcuţi şi pe care o împlinim astfel: să ne rugăm pentru ceilalţi ca pentru noi, necazurile altora să le simţim ca pe ale noastre; la fel şi bucuriile altora să fie ca ale noastre.

Aşa să ne ajute Dumnezeu. Amin.

---

[1] Predică rostită la Mânăstirea “Sf. M. Mc. Gheorghe” – Craiova, 2006, cuprinsă în cartea: Ieromonah Grigorie Sandu, Ajutorul meu de la Domnul, Volumul I – Predici Duminicale, Ed. Mitropolia Olteniei, 2008, pp. 40-43

_____________________________

foto>

http://orthodoxincense.com/images/Icons/Gesthemane.jpg

http://www.lessing-photo.com/p3/150304/15030422.jpg 

http://www.lessing-photo.com/p3/150304/15030423.jpg

 

Scrisoarea de Pasti 2011 a Papei Benedict către Patriarhul Daniel – prilej de invitare la intalnirea ecumenista comemorativa de la Assisi

[Interesanta justificatia papei pentru invitarea celor „credinciosi si necredinciosi” la acest „pelerinaj” ecumenist-comemorativ de la Assisi: el „exprimă în mod simbolic parcursul tuturor celor care caută cu stăruinţă adevărul…”. Asta inseamna ca, dupa cuvintele lui – in mod indirect, nimeni pana acum nu a gasit adevarul si ca toti traim in inselare, sau ca nici macar una dintre religii nu este dreapta si desavarsita in Adevar, cum e Ortodoxia, care inseamna de fapt „dreapta slavire”. A ajuns cumva Papa sa se intrebe retoric ca si oarecand Pilat (In. 18, 38): „Ce este adevarul?”… – dan.camen.]

Basilica.ro / 19 mai 2011

Scrisoarea Papei către Patriarhul României

Scrisoarea Papei Benedict al XVI-lea, adresată Preafericitului Părinte Daniel, Arhiepiscopul Bucureştilor, Mitropolitul Munteniei şi Dobrogei, Locţiitor al Tronului Cezareei Capadociei şi Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu ocazia sărbătorii Învierii Domnului în acest an:

[…] Preafericirea Voastră, cu bucurie şi recunoştinţă, putem afirma că, deşi ştim că suntem încă divizaţi, credinţa în Învierea Domului nostru Iisus Hristos, singurul Mântuitor al lumii, continuă să ne unească. Numai înrădăcinaţi în credinţa noastră putem, fără teamă, să ne deschidem dialogului între creştini, alături de credincioşii celorlalte tradiţii religioase şi toţi oamenii cu bunăvoinţă, pentru a parcurge împreună calea dreptăţii şi a păcii.

Cu aceste sentimente, prin intermediul veneratului meu frate, Cardinalul Kurt Koch, Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Promovarea Unităţii Creştinilor, voi adresa în curând Preafericirii Voastre invitaţia de a lua parte la Ziua de Reflecţie, Dialog şi Rugăciune pentru Pace şi Dreptate, organizată la 27 octombrie la Assise, ziua celei de-a 25-a aniversări a întâlnirii istorice care a avut loc la Assise pe 27 octombrie 1986, la cererea Papei Ioan-Paul al II-lea. Ne vom întâlni cu toţii la Assise, creştini şi reprezentanţi ai altor tradiţii religioase din lume, credincioşi şi necredincioşi, pentru a efectua împreună un pelerinaj care, fără a renunţa la propria noastră identitate sau a ceda unor forme de sincretism, exprimă în mod simbolic parcursul tuturor celor care caută cu stăruinţă adevărul şi se străduiesc în mod concret să facă faptele cele întru dreptate şi pace. Acest drum împărtăşit va reprezenta un semn de mare speranţă pentru toţi oamenii şi în mod deosebit pentru cei care, chiar în aceste zile, cunosc suferinţa războiului şi a violenţei. […]

Vatican, 18 aprilie 2011, Benedict al XVI-lea

Cititi si>

Papa Benedict va reitera in luna octombrie intalnirea de la Assisi cu liderii religiosi

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/scrisoarea_papei_catre_patriarhul_romaniei_6805.html

foto>

http://www.calefactory.org/pix/novusordo/jp2-ecumenicalprayermeetingassisi11986b.jpg

 

Maica Domnului a fost prima care L-a vazut inviat pe Iisus (Omilie a Sfantului Grigorie Palama)

Click pe imagine!

 

Pastorala de Paşti (2011) a ÎPS Părinte Ioan, Arhiepiscop al Episcopiei Covasnei şi Harghitei

† IOAN,

Din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Episcopiei Covasnei şi Harghitei

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini

Har, milă şi pace de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi, părintească binecuvântare!

„Eu sunt Învierea şi Viaţa; cel care crede în Mine,

chiar dacă va muri, va fi viu.” (Ioan 11,25)

Iubiţi fii duhovniceşti,

După ce am călătorit pe calea cea îngustă a postului cu mult dor duhovnicesc, am ajuns acum în pace, marele praznic al Învierii Domnului nostru Iisus Hristos.

Acesta este cel mai sfânt dor pe care-l poate avea un muritor pe pământ – de a se întâlni cu Hristos Cel Înviat, Cel ce a biruit moartea – vrăjmaşul existenţei umane.

Ne este dor în această viaţă de părinţi, de copii; lucru bun este, dar se pune şi cuvenita întrebare: îi mai este oare azi dor de Hristos Cel Înviat omului modern?! Iubite frate creştine, ai tu un dor sfânt? Şi care ar fi acela?

Iată ce ne spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca despre ce Şi-ar fi dorit Hristos înainte de Patima Sa: „Şi a zis către Apostoli: Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşti, mai înainte de Patima Mea”. (Luca 22, 15). În cugetul lor, Apostolii n-ar fi dorit ca acesta să fie ultimul Paşti cu Hristos Fiul lui Dumnezeu. Este oare o contradicţie între dorul nostru şi cel al lui Hristos? Nu, ci doar cel ce primeşte lumina Învierii lui Hristos, acela ştie ce să-şi dorească în această viaţă pământească.

Iată, Hristos doreşte să mănânce Paştile cu Apostolii Săi. El doreşte şi acum să-ţi împărtăşească, de acest Paşti, şi ţie lumina Învierii Sale. Şi azi ne cheamă Hristos din faţa Sfintelor Altare: „Veniţi de luaţi lumina!”- în dar.

Ceea ce a grăit îngerul Maicii Domnului la Buna Vestire – începutul mântuirii noastre – s-a desăvârşit astăzi prin Învierea Domnului.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este o lucrare dumnezeiască treimică, cu puterea Tatălui şi cu lucrarea Duhului Sfânt. Ea a fost însoţită şi de o îngerească slujire: „Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra de la uşă şi şedea deasupra ei.” (Matei 28, 2). Luând Paharul pătimirii, Hristos Domnul Şi-a împreunat voinţa Sa cu cea a Tatălui Ceresc: „Părintele Meu, dacă nu este cu putinţă să treacă acest pahar, ca să nu-l beau, facă-se voia Ta.” (Matei 26, 42).

Hristos Domnul a pătimit ca om, iar ca Dumnezeu a înviat în slavă, aşa cum ne mărturiseşte Sfântul Evanghelist Ioan: „…am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.” (Ioan 1, 14). Prin Învierea Domnului, firea omenescă s-a preaslăvit, stricăciunea s-a îmbrăcat în nestricăciune şi moartea s-a îmbrăcat în nemurire. Cei ce am primit Botezul în numele Sfintei Treimi, ne murim azi moartea, îndreptându-ne cu dor spre Hristos Cel Înviat.

Semnificaţia zilei de Paşti a fost dintotdeauna, în credinţa strămoşilor noştri, ca trecere din moarte la viaţă a Domnului nostru Iisus Hristos. La acest praznic, Hristos ne adună în Biserica Sa, atât pe cei de azi, cât şi pe cei care au trecut dincolo; este un praznic al comuniunii cu toţi cei ce au crezut şi cred în Înviere. Este o pregustare a marii întâlniri de la sfârşitul veacurilor, este bucuria călătorului spre Cer, spre Învierea cea de obşte.

E bucurie acum în casa ta, în sufletul tău, că a înviat Hristos?! Nu fi trist, căci Hristos este azi gata să te mângâie şi pe tine cu mâinile Sale, care încă mai păstrează urmele cuielor bătute de noi pe Cruce.

Rănile lui Hristos nu se răzbună, ele mângâie. Hristos, pe Cruce, n-a lăsat testament Apostolilor să-I răzbune rănile, ci să-i ierte pe cei ce I le-au făcut. El Şi-a scris Testamentul iubirii Sale cu sângele Său – Sângele iubirii.

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Prin Învierea Sa, Hristos Domnul Se doreşte a fi El Însuşi învierea şi viaţa noastră. El este viaţa noastră şi a unei lumi întregi pentru care S-a jertfit pe Crucea de pe Golgota.

Învierea Domnului nostru Iisus Hristos este adevăr de netăgăduit al dreptei noastre credinţe, pentru că ea este dovedită de mărturiile îngerilor, ale Maicii Domnului, ale femeilor mironosiţe, ale Sfinţilor Apostoli, ale celor peste cei cincisute de fraţi şi ale altora pe care i-a întărit cu multe semne timp de patruzeci de zile. Învierea lui Hristos a umplut toate de lumină, împlinindu-se ceea ce El Însuşi a spus: „…Eu sunt Lumina lumii; cel care Îmi urmează Mie, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (Ioan 8,12).

Primind lumină, El ne spune şi nouă astăzi aşa cum le-a spus ucenicilor Săi: „Voi sunteţi lumina lumii…” (Matei 5, 14). Minunată cinste le dă Hristos celor ce cred în Învierea Lui.

Învierea Domnului dezleagă taina vieţii şi a morţii. Cei care sunt ai lui Hristos nu mai mor, ci trăiesc în veac; pentru ei, moartea este doar un prilej de a ajunge la adevărata viaţă. Lumina lui Hristos luminează tuturor. Ea străluceşte pe pământ astăzi pentru noi, cei care suntem o mare familie creştină.

Jertfa de pe Cruce nu a rămas zadarnică, iar făgăduinţa făcută de Hristos Sfinţilor Săi Apostoli, că va învia a treia zi, s-a împlinit. Azi şi crucea s-a îmbrăcat în lumină; ea nu mai este semnul morţii, ci al biruinţei. Pe Cruce s-a dat cea mai cruntă bătălie din Univers, căci pe ea S-a luptat Hristos cu moartea şi a învins-o. Acolo, Hristos a murit moartea. De la Învierea Domnului, noi nu mai trăim murind, ci trăim înviind. Iubiţilor, Hristos ne-a arătat astăzi că suntem sortiţi vieţii şi nu morţii.

Hristos a venit în lume ca să ne mântuiască, mântuirea fiind un dar, datorie şi conlucrare cu Dumnezeu. Chipul omului mântuit ni l-a arătat Hristos prin Întruparea Sa, adică fără prihană – îndumnezeit. Aceasta este starea normală a omului – cea de mântuit- stare plină de harul lui Dumnezeu.

Omul trăieşte ca fiinţă socială în comunitate. Aceasta implică şi o coresponsabilitate în actul mântuirii; nu te poţi mântui singur, căci suntem fii ai Celui Preaînalt; când se pierde unul dintre noi, nu se pierde un individ, ci se pierde o parte din mine şi din tine, căci suntem toţi mădulare ale lui Hristos. ( cf. Efeseni 5, 30).

Hristos suferă pentru oricine părăseşte staulul oilor Sale: „Care om dintre voi, având o sută de oi şi pierzând una din ele, (…) nu se duce după cea pierdută până ce o găseşte? Şi găsind-o o pune pe umerii săi, bucurându-se.” (Luca 15,4-5).

Iubiţi fraţi creştini,

Învierea, după Sfântul Apostol Pavel, nu este o simplă readucere în viaţă a trupului vechi şi nici o creare a unui trup nou din nimic, ci „o radicală prefacere a trupului muritor, printr-o lucrare creatoare săvârşită asupra trupului vechi” (Pr. D. Stăniloae).

Prin Înviere, Hristos ne-a dat însuşi darul ce l-am pierdut – viaţa. Viaţa este darul lui Dumnezeu. Dar al lui Dumnezeu sunt şi pruncii pe care ni i-a dat Dumnezeu; ei, încă de la zămislire, primesc har de la Dumnezeu. De aceea, datori suntem, ca părinţi, să-i încreştinăm din fragedă pruncie, ca să primească toate darurile Duhului Sfânt. Cei ce se însoţesc prin Sfânta Taină a Căsătoriei – soţii – unii altora sunt dar al lui Dumnezeu; copiii sunt darul lui Dumnezeu pentru părinţi, părinţii sunt darul lui Dumnezeu pentru copii.

Pentru copii şi pentru părinţi S-a jertfit Hristos dându-le tuturor darul vieţii şi cu dor aşteptându-i la poarta Raiului pe toţi cei cărora le-a dat acest dar.

Omul a fost de multe ori zdrobit de istorie; Hristos, însă, niciodată, căci El a învins cel mai mare duşman al omului – moartea. Cei care L-au răstignit pe Hristos au crezut că L-au trimis la moarte, însă ei L-au aruncat în eternitate. Moartea este singura clipă care nu intră în eternitate.

Nu vă lăsaţi, fraţilor, amăgiţi de cei pentru care Hristos este un produs care se vinde! Biserica nu-L vinde pe Hristos! El a fost vândut o singură dată – de Iuda.

Mormântul nu este ultima speranţă, el marchează începutul unei noi vieţi. Trăim aici şapte zile într-o clipă şi apoi vom trăi dincolo cu Hristos a opta zi într-o eternitate. A opta zi nu mai curge, ea are numai un blând răsărit.

Dacă azi ai primit lumină de la Hristos prin Învierea Sa, ai grijă să nu rămâi un felinar stins în univers. Dumnezeul nostru este de viaţă dătător. El nu i-a pregătit omului un muzeu de antropologie în univers; locul omului este în Raiul bucuriei Sale. Nu cenuşa este esenţa omului, ci viaţa ca dar al lui Dumnezeu.

Iubiţi fraţi şi surori, acum, la acest praznic dumnezeiesc al bucuriei, vă îndemn să rămâneţi fii ai luminii întru bucuria Domnului nostru Iisus Hristos Cel ce a înviat din morţi, dăruindu-ne şi nouă viaţă întru lumina Învierii Sale.

Hristos a înviat!

Rămân al vostru, al tuturor, de tot binele voitor şi către Domnul un smerit rugător.

† Ioan

Arhiepiscopul Covasnei şi Harghitei

Dată în reşedinţa noastră Episcopală din Municipiul Miercurea Ciuc

24 aprilie 2011

„Să ne apropiem purtătorilor de lumină, de Hristos, Cel ce a ieşit din mormânt ca un mire; şi să prăznuim, împreună cu cetele cele iubitoare de praznice, Paştile lui Dumnezeu cele mântuitoare”. (din cântările Sfintei Învieri)

________________________

sursa>

http://www.cotidianul.ro/143410-Har-mila-si-pace-de-la-Dumnezeu-Tatal

foto>

http://media.hotnews.ro/media_server1/image-2010-03-15-7033410-41-ioan-selejan.jpg

 

Sfanta Lumina la Biserica Sfantului Mormant, Ierusalim, 2011

Mii de pelerini aflați la Mormântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos din Ierusalim au primit Lumina Sfântă astăzi, 23 aprilie, la orele 14:13.

Credincioşii împreună cu Patriarhul Ierusalimului, Teofil al III-lea, şi cu un sobor de ierarhi şi preoţi au înconjurat de trei ori Sfântul Mormânt la orele 12.30.

O delegatie a Patriarhiei Romane la Ierusalim, care este condusa de PS Varsanufie Prahoveanul, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, va aduce in ţară Lumina Sfântă de la biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, cu un avion special.

 

Poporul Meu, ce am făcut vouă?

“Fiecare mădular al Sfântului Tău Trup a răbdat ocară pentru noi: capul a răbdat spini; faţa scuipări; obrazul, loviri cu palme; gura, gustarea oţetului celui amestecat cu fiere; urechile, hulele cele păgâneşti; spatele, biciuiri şi mâna, trestie; întinsorile a tot trupul pe cruce, şi cuie, încheieturile şi coasta, suliţă. Cel ce ai pătimit pentru noi, şi ne-ai mântuit pe noi din patimi; Care Te-ai smerit pentru noi, prin iubirea Ta de oameni, şi ne-ai înălţat, Atotputernice Mântuitorule, miluieşte-ne pe noi” [1].

~~~+~~~

“Acestea zice Domnul către iudei: Poporul Meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe bărbatul cel ce era în pat l-am îndreptat. Poporul Meu, ce am făcut vouă? Şi cu ce mi-aţi răsplătit? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă, cu oţet; în loc ca să Mă iubiţi, pe Cruce M-aţi pironit. De acum nu voi mai răbda; chema-voi neamurile Mele, şi acelea Mă vor preaslăvi împreună cu Tatăl şi cu Duhul, şi Eu le voi dărui viaţă veşnică” [2].

~~~+~~~

“Ce pricină te-a făcut, Iuda, vânzător al Mântuitorului? Au doară te-a despărţit din ceata Apostolilor? Au doară te-a lipsit de darul tămăduirilor? Au doară cinând împreună cu ceilalţi, pe tine te-a gonit de la masă? Au doară picioarele celorlalţi le-a spălat, iar ale tale nu le-a băgat în seamă? O, de cât bine te-ai făcut uitător! Iată gândul tău cel nemulţumitor se vădeşte, iar îndelungă-răbdarea cea neasemănată şi mare mila Mântuitorului se propovăduieşte” [3].

~~~+~~~

„Astăzi a fost spânzurat pe Lemn Cel ce a spânzurat pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nouri. Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii. Cu suliţa a fost împuns Fiul Fecioarei! Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne nouă şi slăvită învierea Ta!” [4]

---

[1] Idiomelă, glasul al III-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul († Teoctist), EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 616

[2] Antifonul al XII-lea, glasul al VIII-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul…, p. 609

[3] Sedealna Antifonului al VI-lea, glasul al VII-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul…, p. 607

[4] Antifonul al XV-lea, glasul al VI-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul…, p. 610

__________________________

foto>

http://3.bp.blogspot.com/_VYAhHCWM31c/TF6S48A7KfI/AAAAAAAAAOE/2YVlnJ1rYOA/s640/Greek-Orthodox-Jes_1386502i.jpg

 

Intrarea Domnului in Ierusalim – Predica Sf. Ignatie Briancianinov

“Bucura-te foarte, fiica Sionului, propovaduieste, fiica Ierusalimului: 

iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar“ (Zah. 9, 9).

Dumnezeiescul Proroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim si o praznuim astazi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-si propovaduirea pe pamânt, a intrat sarbatoreste în împarateasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinarii la Dumnezeul Cel adevarat, în cetatea care era a lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate.

Domnul a savârsit aceasta intrare ca împarat si biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevointa hotarâtoare: calcarea mortii prin moarte, îndepartarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a savârsit intrarea în cetatea împarateasca pe “mânzul asinei” (Ioan 12, 15), “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, ca sa înapoieze omenirii vrednicia împarateasca pierduta de stramosul nostru, sa i-o înapoieze prin suirea pe cruce (Luca 19, 30).

Neîmblânzitul mânz s-a îmblânzit sub minunatul Calaret.

Pe mânz, Apostolii si-au pus hainele; multimea de popor care iesise în întâmpinarea Domnului si-L însotea striga, saltând de bucurie: “Osana Fiului lui David, bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului!” (Matei 21, 9; Luca 19, 3 8 ). Dupa voia Domnului a fost vestit ca împarat în numele Domnului, nu la întâmplare, nu dupa stiinta si voia omeneasca! Acelasi popor, dupa patru zile, striga despre Cel pe care astazi L-a numit împarat: “Rastigneste-L, rastigneste-L pe El; nu avem împarat, fara numai pe Cezarul” (Luca 23, 21; In.19, 15).

Ce sa însemne intrarea Domnului în Ierusalim pe mânz neîmblânzit de asina?

Acest fapt are, potrivit tâlcuirii Sfintilor Parinti, un înteles adânc, prorocesc. Atoatevazatorul nostru Domn vazuse deja venirea apostaziei de pe urma, de acum nestramutate, a iudeilor. El a prevestit aceasta apostazie înca din vremea când a fost data israilitenilor Legea în Sinai – a prevestit-o prin gura de Dumnezeu insuflatului Legiuitor. “Gresit-au”, graieste Moise, ca despre un lucru deja savârsit, despre pacatul pe care aveau sa-l savârseasca iudeii împotriva Dumnezeu-Omului, “nu sunt ai Lui fiii cei cu prihana: neam îndaratnic si razvratit, au acestea Domnului rasplatiti? Neam ce si-a pierdut sfatul este, si nu este întru dânsii stiinta, n-au gândit sa înteleaga. Din via Sodomei este via lor, si vita lor din Gomora”.

Dimpotriva: “Veseliti-va, ceruri, împreuna cu El” – cu Fiul lui Dumnezeu -”si sa se închine Lui toti îngerii lui Dumnezeu: veseliti-va, neamuri, cu poporul Lui, si sa se întareasca Lui toti fiii lui Dumnezeu” (Deut. 32, 5, 28, 32, 43).

Intrarea în Ierusalim pe asin neînvatat la calarit este o repetare a prorociei lui Moise – repetare nu prin cuvinte, ci prin simboluri. Moise a prevestit ca neamurile se vor veseli de Domnul, iar iudeii vor fi lepadati: aici, asinul neîmblânzit, “pe care nimeni din oameni niciodata n-a sezut”, îi închipuie pe pagâni.

Hainele Apostolilor sunt învatatura lui Hristos, cea predanisita de ei neamurilor, si S-a asezat duhovniceste pe neamuri Domnul, facându-Se Dumnezeul lor. El i-a adus în Ierusalim: în sânul Bisericii Sale, în vesnica, nefacuta de mâna cetate a lui Dumnezeu, în cetatea mântuirii si fericirii. Iudeii lepadati erau de fata. Ei vesteau cu gura: “împaratul lui Israil”, iar în sufletul, în Sinedriul lor, hotarâsera deja uciderea Mântuitorului.

“Mânzul asinei” mai înseamna si altceva. Aceste cuvinte arata spre fiecare om mânat de pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de împatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Învatatura lui Hristos desface asinul de iesle, adica de împlinirea voii pacatoase si trupesti. Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, îsi pun pe asin hainele: pe el Se asaza Domnul si savârseste pe el intrarea în Ierusalim.

Asta înseamna: dupa ce paraseste viata pacatoasa, omul este adus la Evanghelie si îmbracat, ca în niste haine apostolesti, în cea mai amanuntita si mai subtire cunoastere a lui Hristos si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratându-i-Se duhovniceste si salasluind duhovniceste în el, precum a binevoit a fagadui: “Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubeste cineva, a grait El, cuvântul Meu va pazi; si Eu îl voi iubi pe el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu îl va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dânsul vom face” (Ioan 14, 21, 23).

Venirea Domnului este însotita de pacea mai presus de cuvânt si de întelegere, de pacea harica, vrednica de Datatorul ei, Care este Domnul.

Aceasta pace nu sufera asemuire cu linistea fireasca a omului cazut, care poate simti liniste si multumire si în urma desfatarii trupesti, care poate socoti drept liniste chiar nesimtirea sa, însasi moartea sa vesnica. Domnul Se asaza pe însusirile firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a însusit învatatura Lui cea atotsfânta, si îl aduce, sezând pe el, în cetatea duhovniceasca a lui Dumnezeu, în cetatea pacii, în Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Sufletul care îl poarta pe Domnul este hiritisit [felicitat -n.m.] de Sfântul Duh. Acesta îi da bucurie duhovniceasca, nestricacioasa, vesnica. “Bucura-te, si bucura-te foarte, fiica Sionului”, fiica a Sfintei Biserici: fiindca nu esti a altcuiva, decât numai a lui Dumnezeu. “Propovaduieste, fiica Ierusalimului! Iata, împaratul tau vine la tine drept si însusi mântuitor, blând si calare pe asin si pe mânz tânar”.

Tu, simtind în tine pacea harica a lui Hristos si facându-te fiica a acestei paci, te-ai înnoit cu tinerete duhovniceasca si cunosti din cercare împaratia lui Hristos.

În tine sunt de acum potolite patimile prin puterea harica a Calaretului care te cârmuieste: însusirile tale cele firesti nu pot sa calce legile firii lor, nu pot sa treaca si sa se prefaca în patimi fara frâu! Luând de la Domnul toate gândurile, toate simtamintele, toata lucrarea ta, tu poti si esti îndatorata sa spui numele Domnului fratilor tai, în mijlocul bisericii sa-L lauzi pe Domnul (Ps. 21, 24). Tu, fiind nascuta de Sfântul Duh si fiica a Duhului, esti în stare sa vezi umbletul haric al împaratului tau, esti în stare sa vezi dreptatea împaratului tau.

El este “blând si smerit cu inima” (Matei 11, 29), si “va îndrepta pe cei blânzi la judecata, învata-va pe cei blânzi caile Sale” (Ps. 24, 10).

Dumnezeul nostru este Duh, Duh neasemuit cu nici un duh zidit, la fel cum în toate celelalte privinte se deosebeste nesfârsit de toate fapturile: sfintele duhuri zidite sunt scaunele si carele Lui.

El sade si umbla pe heruvimi; El sade si umbla pe acele fericite suflete omenesti care I-au supus Lui si I-au adus Lui ca ardere de tot însusirile lor firesti. Pe aceste suflete umbla împaratul intrând în sfânta cetate a lui Dumnezeu si aducând în ea sufletele sfinte. “Osana întru cei de sus! Bine este cuvântat cel ce vine, împaratul lui Israil”. Amin.

din “Predici la Triod si Penticostar”, Sfantul Ignatie Briancianinov 

sursa>

http://www.voscreasna.com/72/despre-intrarea-domnului-in-ierusalim-sfantul-ignatie-briancianinov/

foto>

http://vatopaidi.files.wordpress.com/2009/09/244-204.jpg

 

Pierdut timp de 2000 de ani… Poate fi acesta portretul lui Iisus?

Daily Mail / 3 aprilie 2011

Este acesta primul portret al lui Iisus? Incredibila poveste a celor 70 de cărţi vechi, ascunse într-o peşteră aproape 2000 de ani

Imaginea este straniu de familiară: un tânăr om bărbos, cu părul curgând creţ. După ce a stat ascuns aproape 2000 de ani într-o peşteră în Ţara Sfântă, detaliile fine ale acestui portret sunt dificil de determinat. Dar, pus într-o anumită lumină, nu sunt greu de vazut semnele din jurul frunţii chipului, care seamănă cu o coroană de spini. Dacă se dovedeşte a fi autentic, acesta ar putea fi primul portret al lui Iisus Hristos, posibil realizat chiar în timpul vieţii Sale de cei care L-au si cunoscut.

Mica cartulie, un pic mai mică decât un card de credit modern, este sigilată pe toate părţile şi are o reprezentare in basorelief a unui cap de om atât pe faţă, cat şi în spate. Unul dintre ele pare să aibă barbă, iar celălalt fără. Se poate vedea pana si amprenta autorului, imprimata in aliajul de plumb al cartii. Sub ambele chipuri se afla o linie de text in ebraica veche încă nedescifrata.

In mod surprinzător, una dintre broşuri pare să conţină cuvintele: „Salvatorul/ Mântuitorul Israelului” – una dintre puţinele fraze până acum traduse.

Proprietarul acestor cartulii este Hassan Saida, un beduin camionagiu, care locuieşte în satul arab Umm al-Ghanim (Shibli). El a refuzat să vândă aceste broşuri, dar două dintre ele au fost deja trimise ca probe pentru analizare în Anglia şi Elveţia.

O ancheta a ziarului a dezvăluit că artefactele au fost iniţial găsite într-o peşteră din satul Saham din Iordania, aproape de Inaltimile Golan de langa granita Israelului cu Iordania şi Siria, şi la distanta de trei mile de izvoarele termale israeliene din Hamat Gader.

Potrivit unor surse din Saham, aceste carti au fost descoperite acum cinci ani, după ce o viitură a indepartat solul muntos si a dezvelit ceea ce parea a fi o mare piatra ce acoperea o intrare. Când aceasta a fost data la o parte, s-a ivit o peşteră cu un număr mare de mici nise scobite în pereţi. Fiecare dintre aceste nişe conţinea cate o broşură. Au existat şi alte obiecte, inclusiv unele plăci de metal şi suluri laminate.

Zona este recunoscuta ca fiind o zona traditionala veche de refugiu si adapost pentru anticii evrei care fugeau de urmarile sangeroaselor revolte indreptate împotriva Imperiului Roman, în primul şi al doilea secol crestin.

Pestera este la mai putin de 100 de mile de Qumran, unde au fost descoperite manuscrisele de la Marea Moarta, şi la aproximativ 60 de mile de Masada, locul ultimei redute unde extremistii din secta zelotistilor s-au sinucis in masa în urma asediului armatei romane in anul 72 dupa Hristos – la doi ani de la distrugerea celui de-al doilea Templu din Ierusalim.

Acest loc este, de asemenea, aproape si de pesterile care au fost folosite ca sanctuare de refugiatii revoltei lui Bar Kokhba din anul 132 dupa Hristos [proclamat de evreii vremii aceleia drept “mesia” – n.m.], a treia si ultima mare revolta evreiasca impotriva Imperiului Roman.

Perioada aceasta este de o importanţă critică pentru biblişti, deoarece cuprinde rasturnarile politice, sociale şi religioase care au dus la ruptura dintre iudaism şi creştinism.

Acesta perioada s-a încheiat cu triumful creştinismului asupra celorlalte religii, devenind noua religie dominantă mai intai pentru evreii dizidenti şi apoi pentru celelalte neamuri.

În timp ce manuscrisele de la Marea Moartă sunt bucăţi de pergament sau papirus care conţin versiunile cunoscute mai devreme de cărţi ale Bibliei ebraice şi alte texte – formatul evreiesc traditional pentru lucrarile scrise – aceste noi descoperiri inscriptionate in plumb sunt sub forma unor carti, sau codex-uri, forma care a fost mult timp asociata cu apariţia creştinismului.

Codicii văzuti de redactia ziarului Daily Mail variau ca mărime de la mai putin de 3 inch x 2 inch, pana la aproximativ 8 inch x 10 inch. Acestia contin fiecare in medie opt sau nouă pagini, iar scrisul pare a fi mai degrabă turnat, decât înscris/ inscriptionat, avand imagini pe ambele părţi si fiind prins cu legături din inele de plumb. Când au fost descoperiti, mulţi dintre codici au fost grav corodati.

Codexul care arată ceea ce poate fi chipul lui Hristos se pare că nu a fost deschis. Unele manuscrise prezintă semne că ar fi fost îngropate – deşi ar putea fi pur şi simplu vorba de grohotisul depus pe ele prin situarea lor într-o peşteră timp de mai multe sute de ani.

Spre deosebire de sulurile de la Marea Moartă, codicii de plumb au mai degrabă imagini stilizate decât text, cu o cantitate relativ mică de text care pare a fi scris într-o limbă feniciana, deşi dialectul exact urmeaza sa fie identificat. La momentul cand acesti codici au fost creati Ţara Sfântă era populata de diferite secte, inclusiv de esenieni, samariteni, farisei, saduchei, dositeni şi nazarineni.

Nu exista niciun script comun, precum nici amestec considerabil al limbii şi al sistemelor de scris între aceste grupuri. Acest lucru înseamnă că ar putea dura ani de zile pana cand vor fi interpretate corect acesti codici.

Multe dintre cărţi sunt sigilate pe toate laturile cu inele metalice, sugerand ca nu erau destinate să fie deschise. Acest lucru ar putea duce la concluzia ca acestea conţin cuvinte sfinte, care nu trebuiau să fie citite. De exemplu, evreii antici protejau cu înverşunare numele sacru al lui Dumnezeu, care era doar o singura data rostit de către marele preot în Templul din Ierusalim, la sarbatoarea Yom Kippur.

Pronunţia originala a numelui a fost pierduta, dar a fost transcrisa în alfabetul latin ca YHWH – cunoscut sub numele de Tetragramata – şi este de obicei tradus fie ca Iahve sau Iehova. O carte sigilata care conţine informaţii sacre a fost menţionată si în cartea biblică Apocalipsa.

O placuta a fost interpretata de experti ca aratand harta schematică a Ierusalimului creştin, in care ii arată pe Romani in afara zidurilor orasului. În partea de sus poate fi văzuta o scară, care poate fi considerata a fi o balustrada menţionata într-o descriere biblică a Templului din Ierusalim. Mai jos sunt cele trei grupuri de zidarie, pentru a reprezenta zidurile oraşului. Un palmier cu fructe sugerează Casa lui David şi există trei sau patru forme care par a fi linii orizontale intersectate de jos de linii verticale scurte. Acestea sunt cruci în formă de T, folosite în timpurile biblice (familiara forma a crucifix-ului se presupune ca dateaza din secolul al 4-lea crestin). Steaua reprezintă Casa lui Iesei – acest model se repetă.

Această interpretare data cărţilor ca artefacte proto-creştine este susţinută de Margaret Barker, fostul preşedinte al Societăţii pentru Studiul Vechiului Testament şi unul dintre cei mai de seama experţi din Marea Britanie privind începutul creştinismului. Faptul că un personaj este portretizat ar părea să sugereze ca aceste carti nu au stat in legatura cu iudaismul acelui timp, unde portretizarea chipurilor oamenilor de seama ai societatii era strict interzisa, deoarece se considera idolatrie.

Dacă se dovedesc a fi autentice, atunci in mod clar că aceste cărţi au fost, de fapt, create de o sectă evreiasca mesianica timpurie, care probabil avea legaturi cu biserica crestina şi că aceste imagini il reprezintă pe Hristos Însuşi. Cu toate acestea, o altă teorie, invocata de Robert Feather – o autoritate în manuscrisele de la Marea Moartă şi autorul cartii Misterul sulului de cupru de la Qumran – este că aceste cărţi privesc revolta din 132-136 dupa Hristos a lui Bar Kokhba, a treia mare rebeliune a evreilor din Iudeea şi ultimul razboi intre evrei si romani.

Revolta a recreat timp de doi ani statul independent Israel cu jurisdictie peste părţi din Iudeea, înainte ca armata romană în cele din urmă sa-l desfiinteze, iar toţi evreii, inclusiv primii creştini, sa fie expulzati din Ierusalim.

Urmaşii lui Simon Bar Kokhba, comandantul revoltei, l-au aclamat ca pe un mesia, o figura eroica care ar putea restabili statul Israel. Deşi evreii creştini il marturiseau pe Iisus ca fiind adevaratul Mesia şi desi acestia nu au sprijint revolta lui Bar Kokhba, au fost exclusi si ei din Ierusalim, împreună cu restul evreilor. Războiul şi urmările sale au ajutat la diferenţierea creştinismului ca o religie distinctă de iudaism.

Liderul spiritual al revoltei a fost Rabbi Shimon Bar Yochai, care a pus bazele unei forme mistice de iudaism, cunoscuta astăzi sub numele de Kabbala, care este urmata azi de Madonna, Britney Spears şi alte vedete. Yochai s-a ascuns într-o peşteră timp de 13 ani şi a scris un comentariu secret la Biblie – Zohar – care s-a transformat mai apoi in Kabbala. Feather este convins că o parte din textul codicilor poarta numele rabinului Bar Yochai.

El spune că toti codicii cunoscuti înainte de anul 400 dupa Hristos au fost făcuti din pergament şi papirus, dar modelul acestor carti de metal este necunoscut. Acestea au fost concepute în mod clar să reziste pentru totdeauna şi sa nu fie deschise. Utilizarea metalului ca material de scris în acest moment este bine documentat – cu toate acestea, textul a fost întotdeauna înscris, dar nu turnat.

Cărţile sunt în prezent în posesia lui Hassan Saida, în Umm al-Ghanim (Shibli), loc care se află la poalele Muntelui Tabor, la 18 mile vest de Marea Galileii. Saida deţine şi operează o afacere de transport care are cel puţin nouă camioane mari. El este considerat în satul lui ca fiind un om instarit. Bunicul său s-a stabilit acolo mai bine de 50 de ani în urmă, iar mama lui şi patru dintre fraţi sai încă mai trăiesc acolo. Saida, care are în jur de 30 de ani şi are cinci sau şase copii, susţine că a moştenit de la bunicul sau aceste carti. Cu toate acestea, ziarul Daily Mail a aflat că acestea au vazut prima oara lumina acum cinci ani în urmă, când partenerul sau de afaceri, un beduin, s-a întâlnit cu un sătean din Iordania, care a spus că are unele artefacte vechi si vrea sa le vanda.

Partenerul de afaceri i-a aratat două cărţi foarte mici de metal. El le-a adus înapoi peste graniţă în Israel şi Saida a devenit incantat de ele, ajungand să creada că au proprietăţi magice şi că aceasta a fost soarta lui pentru a colecta cât mai multe ca ele. Zona muntoasa si arida unde au fost găsite este militarizata şi putin agrara. Localnicii si-au completat de generaţii venitul prin vânzarea de artefacte arheologice descoperite în peşteri.

Majoritatea broşurilor au fost trecute clandestin peste frontiera de către conducătorii auto care lucrează pentru Saida – cele mai mici au fost de obicei purtate fatis ca talismane agăţate cu lanţuri în jurul gatului conducătorilor auto, iar cele mai mari au fost ascunse în spatele camionului, sau in spatele tabloului de bord auto.

În scopul de a finanţa achiziţia de broşuri de la iordanieni, care iniţial le-au descoperit, Saida ar fi intrat în parteneriat cu o serie de alte persoane – inclusiv cu avocatul său din Haifa, Israel. Saida studiază în mod constant broşurile, dar nu are prea mare grijă de ele, deschizandu-le şi de acoperindu-le în ulei de măsline, în scopul de a le „conserva”.

Artefactele au fost vazute de colectionari de antichitati multi-milionari atât în Israel, cat şi în Europa – iar lui Saida i-au fost oferite zeci de milioane de lire sterline pentru doar câteva dintre carti, insa acesta a refuzat să vândă vreuna. Când a obţinut prima broşura, el nu a avut nicio idee ce reprezinta sau macar daca este autentica. A contactat în 2007 casa Sotheby’s în încercarea de a găsi un expert avizat, dar celebra casă de licitaţii a refuzat sa se ​​implice, pe motiv ca provenienţa cartilor nu era cunoscută.

Curând după aceea, autorul britanic şi jurnalistul Nick Fielding a fost abordat de către o femeie palestiniana care era îngrijorata de faptul că broşurile ar putea fi vândute pe piaţa neagră. Fielding a fost rugat să contacteze British Museum, Muzeul Fitzwilliam din Cambridge şi alte muzee. El a călătorit în Israel şi a obţinut o scrisoare de la Autoritatea Israeliana pentru Antichităţi in care se spunea că aceasta nu are nicio obiecţie daca aceste carti urmau să fie duse în străinătate pentru analizare. Se pare ca autoritatea a crezut broşurile ca fiind falsuri, bazandu-se pe faptul că nimic asemenea lor nu a fost descoperit înainte.

Nici unul dintre muzee nu a vrut să se implice, din nou, din cauza preocupărilor privind provenienţa cartilor. Fielding a fost apoi rugat să contacteze experţi pentru a afla ce reprezinta aceste carti şi dacă sunt autentice. David Feather, care este un metalurgist, precum şi un expert al manuscriselor de la Marea Moartă, a recomandat prezentarea lor pentru analiză la Universitatea Oxford. Lucrarea a fost realizată de către Dr. Peter Northover, şeful Grupului  pentru Stiinta Materialelor Arheologice şi un expert mondial privind analiza materialelor metalice vechi.

Probele au fost trimise apoi la Laboratorul National pentru Materiale din Elvetia cu sediul la Dübendorf. Rezultatele au aratat că materialul cartilor concordă cu vechea perioadă (Romana) de producţie de plumb şi că metalul a fost topit din minereu care îşi are originea în Marea Mediterană. De asemenea, Dr. Northover a spus că natura coroziunii de pe cărţi este puţin probabil să fie una moderna. Între timp, politica privind provenienţa cărţilor s-a intensificat.

Directorul Departamentului de Antichitati din Iordania, Al-Ziad Saad, are puţine îndoieli. El consideră că acestea ar fi fost într-adevăr făcute de urmaşii lui Iisus în deceniile care au urmat imediat răstignirii Lui. „Cartile acestea vor fi mai importante decât manuscrisele de la Marea Moartă”. „Informaţia iniţială este foarte încurajatoare şi se pare că asistam la o descoperire foarte importanta şi semnificativa – poate cea mai importantă descoperire din istoria arheologiei”.

Dacă are dreptate, atunci cu adevărat privim la faţa lui Iisus Hristos.

Nick Pryer

trad.dan.camen.

sursa>

http://www.dailymail.co.uk/news/article-1372741/Hidden-cave-First-portrait-Jesus-1-70-ancient-books.html

~~~+~~~

UPDATE 5 aprilie

[Patriarhia este mai sceptica in privinta tablitelor, subliniind faptul ca personajele care le-au gasit si cercetat ulterior, venind si cu primele concluzii, sunt destul de controversate si nu au autoritatea necesara ca sa se ocupe de analizarea lor. Sunt redate, deci, cuvintele unui lector universitar care spune ca unii cercetatori le considera „nu neaparat falsuri, ci tablite care aveau un alt scop, dar care acum in media sunt prezentate ca datand din sec. I”. E un fel mai nuantat de a spune ca aceste tablite nu sunt autentice pentru ca… personajele care se ocupa in prezent de cercetarea lor sunt controversate – dan.camen.]

Tăbliţele descoperite în peştera din Iordania puse sub semnul întrebării

Basilica.ro / 5 aprilie 2011

Presa naţională şi internaţională a relatat în ultimul timp, în mai multe rânduri, despre descoperirea într-o peşteră din Iordania a 70 de cărţi din foiţe de metal inscripţionate. Tăbliţele datează din perioada primară a Bisericii, susţin cei care le-au descoperit, şi dacă autenticitatea lor ar fi probată ar putea deveni la fel de valoroase ca Manuscrisele de la Marea Moartă.

Până în prezent specialiştii recunoscuţi la nivel mondial nu s-au pronunţat în privinţa autenticităţii tăbliţelor, iar autorităţile în domeniu sunt rezervate.

„În primul rând, cu asemenea ştire nu trebuie să ne grăbim, ci trebuie să aşteptăm publicarea oficială a tăbliţelor respective. Autoritatea de antichităţi din Israel le-a declarat falsuri şi în cel mai bun caz ar fi replici din secolul XIX sau din secolul XX pe care unii nu le consideră neapărat falsuri, ci practic sunt tăbliţe care aveau un alt scop, dar care acum în media sunt prezentate ca datând din secolul I”, a declarat pentru TRINITAS TV, lect. dr. Alexandru Mihăilă, specialist în studii biblice.

Cei care s-au pronunţat până acum în privinţa autenticităţii şi importanţei tăbliţelor nu au expertiza necesară pentru a fi credibili.

„Ştirea a apărut prima dată pe data de 3 martie şi primul expert invocat a fost Robert Feather, un inginer metalurg care, în urma expertizei pe care a întreprins-o, a spus că tăbliţele respective datează din primul secolul şi că ar putea proveni din perioada bisericii primare datorită simbolurilor creştine şi iudaice. Problema este că acelaşi autor nu este sub nici o formă un arheolog renumit în domeniu, ci a publicat cărţi care sunt extrem de dubioase, vorbind despre iniţierea secretă a lui Iisus Hristos la Qumran sau despre sulul templului de cupru pe care îl pune în legătură cu faraonul Akenthon. Apoi, ştirea s-a dezvoltat şi de ea s-a ocupat un arheolog amator, pe nume David Elkington, care se prezintă ca fiind arheolog religios, deşi nu există această nomenclatură. El a popularizat ştirea, făcând primele poze, însă problema constă în credibilitatea dânsului, deoarece are cărţi publicate despre vibraţia universală a pământului şi despre Mesia preistoric, acestea fiind lucruri pe care orice specialist le priveşte cu scepticism. Marea problemă este că au fost invocaţi şi specialişti reali, cum ar fi Philip Davis, însă expertiza lui a fost trunchiată, fiind folosită doar în anumite contexte”, a mai spus lect. dr. Alexandru Mihăilă.

Tăbliţele au fost descoperite în urmă cu cinci ani, într-o peşteră din Iordania, în care se presupune că s-ar fi refugiat creştini după căderea Ierusalimului din anul 70 d.Hr.

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/tablitele_descoperite_in_pestera_din_iordania_puse_sub_semnul_intrebarii_7610.html

 

O noua carte a Papei Benedict ii exonereaza pe evrei pentru moartea lui Iisus Hristos

HotNews/ 2 martie 2011

Papa Benedict al XVI-lea ii exonereaza pe evrei pentru moartea lui Iisus Hristos, abordand, intr-o noua carte, una dintre cele mai controversate probleme ale Crestinismului, transmite FoxNews.

In volumul „Iisus din Nazareth”, Suveranul Pontif recurge la analize biblice si teologice pentru a explica de ce nu e adevarata teoria potrivit careia poporul evreu, in intregul sau, este responsabil pentru moartea lui Iisus. Interpretari contrare au fost folosite, timp de secole, pentru a justifica persecutia evreilor.[oare? – n.m.]

FoxNews citeaza mai multe fragmente din cartea scrisa de Papa, date publicitatii miercuri.

In timp ce Vaticanul afirma de cinci decenii ca poporul evreu nu a fost responsabil, in intregul sau, pentru moartea lui Iisus, mai multi intelectuali evrei au spus miercuri ca argumentul adus de Papa „este semnificativ si va ajuta la lupta impotriva anti-semitismului”.

„Exista o tendinta umana naturala de a lua lucrurile fara a le mai cerceta, si, de foarte multe ori, acest lucru tinde sa duca la o anumita discontinuitate in ceea ce priveste constientizarea” legata de riscul anti-semitismului, a declarat rabinul David Rosen, sef pe probleme interreligioase la Comitetului Evreiesc American si unul dintre liderii dialogului dintre Vatican si evrei.

Rosen a amintit ca Vaticanul a emis, in 1965, cel mai important document in aceasta chestiune – Nostra Aetate, care a revolutionat relatiile dintre evrei si Biserica Catolica. Documentul sustine ca moartea lui Iisus Hristos nu poate fi atribuita evreilor, ca un intreg popor, nici la momentul producerii ei, nici in prezent.

Rabinul a spus ca afirmatiile Papei ar putea avea un impact mult mai mare, deoarece credinciosii au tendinta sa citeasca Sfanta Scriptura si comentariile, mai mult decat documentele bisericesti, in special cele vechi.

Cartea urmeaza sa fie lansata la 10 martie.

Volumul se concentreaza pe a doua jumatate a vietii lui Iisus, pe moartea si invierea sa. In prima parte a cartii, aparuta in 2007, Papa a prezentat opiniile sale legate de primii ani ai lui Iisus.

sursa>

http://www.hotnews.ro/stiri-international-8354355-noua-carte-papei-benedict-exonereaza-evrei-pentru-moartea-lui-iisus-hristos.htm

foto>

http://cache1.asset-cache.net/xc/87066200.jpg?v=1&c=IWSAsset&k=2&d=77BFBA49EF8789215ABF3343C02EA5487A3115B26935BBDCE8003F70EF5

7412AF7B28CABF7B3CA79E30A760B0D811297

http://m24digital.com/en/wp-content/uploads/2009/05/papa-muro.jpg

 

Vindecarea orbului din Ierihon

Vindecarea orbului din Ierihon

Luca 18, 35-43

Sf. Ev. Luca (18, 35) ne spune că Mântuitorul a vindecat pe orb când se apropia de (intra în) Ierihon, Sf. Ev. Marcu (10, 46) menţionează şi el o vindecare a unui orb cu numele Bartimeu (care se traduce “fiul lui Timeu”), însă la ieşirea din Ierihon, iar Sf. Ev. Matei (20, 29) pomeneşte doi orbi, şi că acţiunea se petrece la ieşirea din Ierihon. Sf. Nicolae Velimirovici explică aceste “inadvertenţe”: “Nu este nicio nepotrivire ci, la fel ca şi cu cei doi îndrăciţi din Gadara, un evanghelist pomeneşte doi orbi, iar altul doar pe unul din cei doi orbi, şi anume pe cel mai cunoscut în împrejurimi. Se poate că aceşti doi orbi nici să nu fi fost împreună, ci unul să se fi aflat într-o parte a oraşului, iar celălalt în altă parte. Pentru că Domnul a săvârşit adesea mai multe minuni într-un loc, a vindecat mai mulţi bolnavi într-o zi. Aici se vorbeşte de unul din cei doi orbi, cel mai cunoscut în partea locului, Bartimeu”[1].

Momentul central al acestei vindecări îl reprezintă recunoaşterea de către orb a mesianităţii Domnului Iisus Hristos, căci i se spune de către mulţime că “trece Iisus Nazarineanul”, dar el strigă cât poate de tare şi de des: “Iisuse, Fiul lui David…”. De unde, deci, a avut el această cunoaştere dumnezeiască?… căci nu-L văzuse vreodată pe Iisus Hristos! Mulţimea deşi Îl vedea şi-L urma, nu-L cunoştea pe Iisus ca Fiu al lui Dumnezeu! Dacă credinţa lui în El l-a mântuit, cum a spus Mântuitorul, înseamnă că l-a şi înţelepţit, cum zice Psalmistul: “Domnul îndreaptă pe cei gârboviţi, Domnul înţelepţeşte orbii, Domnul iubeşte pe cei drepţi” (Ps. 145, 8).

Întrebarea Mântuitorului “Ce voieşti să-ţi fac?” a fost pusă tocmai pentru ca să arate mulţimii că acest cerşetor orb nu doreşte de la El bani, ci că are credinţă că poate să-l vindece, fiindcă Îi răspunde ca unui Dumnezeu: “Doamne, să văd!”. Dacă era vorba de bani, Mântuitorul putea să-l întrebe în mod obişnuit: “Ce voieşti să-ţi dau?”, dar orbul acesta îşi cerşea vederea.

Interesant de observat este şi faptul că se foloseşte de două ori verbul “S-a apropiat/ apropiindu-Se”, atunci când se face referire la Domnul Iisus Hristos, ca să arate că prin aceasta faptul că credinţa apropie pe om de Dumnezeu şi că Hristos iese mereu în întâmpinarea celui ce crede. De asemenea, curgerea istorisirii este animată în mod expres prin verbele de mişcare “a trece”şi “a merge”; atenuată prin “a se apropia”, “a cerşi”, “a auzi” şi “a întreba”; împănată prin “a striga”, “a certa”, “a porunci” şi “a vedea”, şi oprită brusc prin verbele statice “a şedea” şi “a se opri”. Prin asta, se vădeşte din nou, ca şi în alte dăţi, bogăţia oratorică a Sf. Ev. Luca şi inspiraţia Sfântului Duh, pentru că toate aceste verbe nu fac decât să arate cât de viu şi plin de înţeles e cuvântul dumnezeiesc.

dan.camen.

__________________ 

---

[1] Sf. Nicolae Velimirovici, Predici, traducere Anca Sârbulescu, Ediţia a II-a, Editura Ileana, Bucureşti, 2006, p. 599

__________________

foto>

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/b/bc/CodexEgberti-Fol031-HealingOfTheBlindManOfJericho.jpg

 

La ce-a folosit inscrierea pentru recensamantul Cesarului August din vremea carmuirii Siriei de catre Quirinius?

Cuvânt la înscrierea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu

şi pururea Fecioarei Maria şi la Iosif, al celui întru Sfinţi

Părintelui nostru Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei [1]

[Este o intrebare pe care mi-am pus-o mereu cand citeam acele versete din Sfanta Scriptura. Am gasit insa raspunsul in acest cuvant al Sf. Atanasie cel Mare la inscrierea pentru recensamant a Fecioarei Maria si a lui Iosif în cetatea lui David. – dan.camen.]

Aşa cum lucrătorii ce caută aur în pământ sapă acolo unde află vreo vână care arată firişoare de aur, folosind-o ca pe o povăţuitoare a câştigului lor, şi nu schimbă locul mai-nainte de a ajunge cuibul aurului ce le zace înainte, întru acelaşi chip şi noi – dătători de lu­cruri ai lucrării celei bisericeşti, avându-l în mâini pe Evanghelistul Luca spre înţelegerea stăpâneştii vistierii a naşterii din Fecioară – nu vom înceta din cercare mai-nainte de a aduna curat bogăţia ce ne zace înainte. Pentru aceasta, să-l urmăm pe evanghelistul după rânduială, ca să nu lăsăm nimic din cele pricinuitoare de câştiguri. Căci, deşi mici sânt graiurile întru începuturi, însă mari sunt învăţă­turile de taine ale bucuriei. Şi nimeni să nu se îngreţoşeze de cu­vânt, socotindu-le mici pe cele acum citite. Căci, faţă de puterea Stăpânului ce S-a născut, mici şi foarte mici sânt cele citite acum: scutece, şi iesle şi loc foarte neîndemânatic. Deci acestea sunt mici, iar cele ce zac înainte sunt tainice: pântece netâlcuit, sân necuprins, sâni izvorâtori de sfinţenie, lapte curgând în chip străin, alăptare străină de legea cea firească, Maică a Domnului înscrisă fiind, Iosif logodnicul îmbrăţişând împărtăşirea numelui, nu a lucrului.

Căci l-ai auzit cu puţin mai-nainte pe Evanghelistul Luca zicând: “în zilele acelea a ieşit poruncă de la Avgust Chesarul ca să se înscrie toată lumea. Această înscriere dintâi s-a făcut pe când Qvirinius ocârmuia Siria. Şi mergeau toţi să se înscrie, fiecare întru a sa cetate. Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numeşte Vitleem, pentru că era din casa şi din familia lui David, ca să se înscrie cu Mariami, cea logodită lui femeie, fiind ea grea” (Luca 2, 1-5). Văzut-ai cum graiurile sunt mici, iar învăţăturile mari de taine?! Întâia înscriere se legiuia, şi Domnul, Cel ce pe toată lumea o are scrisă, Se purta în pântece. Şi a slobozit ca Maica Sa să fie înscrisă în lungile condici romane. Fiindcă şi către ucenicii Săi a zis: “Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, pentru că numele voastre s-au scris în cer” (Luca 10, 20)[2]. Cine nu va grăi, cine nu se va minuna de pogorământul Domnului? Sus[3] slobod, şi jos[4] scris în condici! Sus Fiu, şi jos rob! Sus împărat, şi jos năimit! Sus bogat, şi jos sărac! Sus închinat, şi jos numărat între birnici![5] Sus având scaun dumnezeiesc, şi jos odihnindu-Se în peşteră proastă! Sus – sânul cel necuprins şi părintesc, şi jos un loc hrănitor de dobitoace şi o peşteră! Cine nu se va minuna? Sus lucruri mari, şi jos scutece mici: Cel ce dezleagă[6] Se înfaşă, Cel ce hrăneşte era hrănit, Cel necuprins Se vedea prunc, Cel ce sloboade izvoare Se împrumuta de la sâni, Cel ce le poartă pe toate Se purta în chip netâlcuit; Cel ce nu lipseşte de nicăieri, nefiind scris împrejur întru un loc, Se scria împrejur. O prea-slăvite lucruri! Elisaveta a născut în casă luminată, iar Fecioara a născut în peşteră mică. Ioan pe pat, iar Domnul în iesle!

Nu fără rost s-a făcut naşterea Domnului din fecioară; nu fără rost S-a înfăşat El cu scutece; nu fără rost suge sânul; nu fără rost S-a culcat în iesle; nu fără rost este chemat la înscrierea lui Avgust. Toate sânt pentru ceva, şi către ceva şi cu închipuire. Din fecioară Se naşte ca să-l îndrepteze pe Adam cel întâi zidit, cel zidit din pământul fecioară, din ţărână. Se înfaşă cu scutece ca să dezlege lanţurile păcatelor noastre, [adică] să dezlege legăturile cu legături, după graiul cel zis că fiecare se strânge cu legăturile păcatelor. Sâni a supt ca să izvorască laptele darului, pe care l-a izvorât din coasta Sa[7], căci laptele nu este nimic altceva decât sânge albit. S-a culcat în iesle ca să îndrepteze necuvântarea[8] omenirii şi să Se facă hrană pentru amândouă jivinele. A căror două jivine? A norodului păgânesc şi a celui iudaic, pentru care este scris: “între două jivine vei fi cunoscut”. A primit înscrierea Chesarului Avgust ca să îndrepteze nerânduiala cea lumească, căci înscrierea aceasta s-a făcut arvună a bunei rânduieli celei lumeşti. Şi cum că cele zise sânt adevărate, ascultă prin scurte cuvinte:

Mai-nainte de înomenirea Domnului, multă tiranie stăpânea nea­mul oamenilor, fără de socoteală se ocârmuia locul pământului, bat­jocură se făcea vredniciei de împărat. Căci mulţi oameni se ridica­seră împăraţi: dacă cineva avea sub el o sută de bărbaţi, îndată lua asupră-şi vrednicia împărătească. Una ca aceasta era întrecerea nea­murilor, care iubeau stăpânirea de loc, şi nu treceau din loc în loc decât dacă s-ar fi într-armat unii asupra altora în vreun chip oare­care. Această tulburare zăbovind multă vreme, numai ce Domnul a primit a veni pe pământ şi a Se sălăşlui în palat fecioresc, şi îndată a încetat multa stăpânire şi a răsădit monarhia, făcând a se aşeza peste toţi stăpânirea Romanilor. [Şi aceasta s-a făcut] după urmarea petre­cerii celei cereşti. Căci – aşa cum în cer stăpâneşte o împărăţie peste mulţi, deşi dracii au lepădat jugul deasupră-le, ca nişte barbari – într-acest chip şi pe pământ, deşi multe neamuri erau nesupuse, totuşi stăpânea o împărăţie, aceea a Romanilor, fiindcă se stăpânea de sus. Deci pentru această nerânduială a poruncit împăratul ce Se purta în pântece să se rânduiască întâia înscriere în vremea lui Avgust. Pentru aceea a îngăduit ca şi El însuşi să fie înscris stăpânirii Romani­lor, spre întărirea legilor poruncite. Căci atunci stăpâneşte legea împăratului, când împăratul, cel ce legiuieşte, va împlini legea cel dintâi. Fiindcă cel ce pune lege şi nu o împlineşte este mai degrabă surpător decât dătător al legii. Deci întâia înscriere, aceea din vremea lui Avgust, s-a făcut pentru buna rânduială mai sus zisă, ca slujba Legii să se mute şi seminţia Iudeilor să se surpe şi să se oprească. Ca Iudeilor celor fără de rânduială să nu le mai fie cu pu­tinţă să-i ucidă pe cei nevinovaţi folosind legiuirea lor, ci, supunându-se jugului nevoii, să urmeze legile Romanilor.

Deci de nevoie era înscrierea mai sus zisă din vremea lui Av­gust, căci aceasta a smerit neamul Iudeilor şi a prea-înălţat neamul Creştinilor, nemaiîndrăznind de acum Iudeii, cu frica stăpânirii Ro­manilor, să se folosească de nebunia lor dinainte. De aceea – după înscrierea aceasta, când L-au prins pe Domnul şi se sârguiau să-L dea la moarte – n-au îndrăznit să lucreze după socoteala şi voia lor, după cum făcuseră cu Proorocii, pe care fără de socoteală i-au des­picat.[9] Ci L-au adus la Pilat, stăpânitorul Roman, ca să-I facă cercare şi ispitire şi să-L osândească pentru cele zise, meşteşugind împreună-învoire cu dânşii. Pentru aceea şi Pilat, ca un stăpânitor Ro­man, dacă i-a văzut pe Iudei turbându-se ca nişte câini asupra ucide­rii Domnului, i-a întrebat, zicând: Precum ştiţi arătat, nimic vrednic de moarte nu aflu în omul acesta. O, Iudei! – pentru ce vă sârguiţi a întina stăpânirea Romanilor, prinzându-L pe cel drept prin desfrânare şi voind a-L face vinovat pe cel nevinovat? Nimic vrednic de moarte nu aflu în omul acesta. Deci negreşit Varava să fie ucis, iar Hristos să Se slobozească. Fiindcă acela este ucigaş şi pricinuitor de tulburare, iar Acesta făcător de bine şi dătător de viaţă. […] Dar ce? Iudeii nici aşa nu s-au învoit, ci l-au vestit pe el ca vrăjmaş al Chesarului, zicându-i în faţă lui Pilat, celui ce-L părtinea pe Hristos: Nu eşti prietenul Chesarului, fiindcă pe Cel ce Se zice pe Sine îm­părat voieşti să-L slobozi viu. Dar nici aşa n-a îngăduit Pilat Iude­ilor să lucreze orice ar fi voit după a lor socoteală. Căci, dacă le-ar fi dat voie Iudeilor, aceia L-ar fi omorât pe Domnul cu pietre, ori L-ar fi fierăstruit cu fierăstrău de lemn.[10] Şi, făcându-se acest lucru, noi ne păgubeam de cruce, fiindcă lemnul crucii era osândire a ju­decăţii Romanilor. Pentru aceea îi şi întreba Pilat pe Iudei: “Ce voiţi să-I fac lui Iisus, pe Care îl numiţi Hristos?” Iar ei, bizuindu-se pe certarea Romanilor, au strigat: “Ia-L, ia-L, răstigneşte-L pe El!” (Ioan 19, 15). Şi îndată Pilat s-a plecat, căci era stăpânit de sus[11].

Deci pentru această bună rânduială s-a legiuit întâia înscriere, aceea din vremea Chesarului Avgust. Fiindcă, de nu s-ar fi legiuit mai-nainte înscrierea aceasta, trupul Domnului nu s-ar fi dat îngro­pării celei desăvârşite, căci Iudeii, pentru nebunia lor cea covârşitoa­re, aveau să-l dea ori focului, ori să-l cufunde în mare. Căci, dacă pe prietenul Lui, pe Ieremia, l-au aruncat în groapa tinii, ce ar fi vrut a face cu trupul Domnului, dacă n-ar fi avut legea Romanilor pălmuindu-i? Pentru aceea, neslobozind Iudeii nimănui să ia trupul Domnului de la Pilat, Iosif cel din Arimateea, prieten fiind al lui Pilat, s-a apropiat şi l-a cerut de la Pilat, aducându-i oarecare dar.

Deci – zic – de nevoie a fost înscrierea din vremea Chesarului Avgust. Căci, deşi logodnicul Fecioarei se mâhnea – precum ai au­zit puţin mai înainte[12] – însă lumea toată primea început de bună rân­duială. […]

____NOTE___________________

[1] Fragment extras din cartea Sf. Ioan Damaschin, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Teofilact al Bulgariei, Sf. Grigorie de Nazianz, Sf. Grigorie al Nissei, Sf. Atanasie cel Mare, Sfinţii Părinţi despre Naşterea şi Întruparea Cuvântului, ediţie îngrijită de Florin Stuparu, Ed. Sophia – Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007, pp. 93-98

[2] În acea “carte a vieţii”, pomenită (de pildă) la Daniil 12, 1; la Filipeni 4, 3 şi în multe locuri din Apocalipsa Sfântului Ioan. Iar “cartea vieţii – după Teofilact – este cunoştinţa şi hotărârea lui Dumnezeu, Care încă de aici a hotărât şi a întărit a le de viaţa veşnică [“celor ce s-au luptat întru Evanghelie”, Filipeni 4, 3]; precum, dimpotrivă, cel ce nu crede este osândit încă de aici, cum a zis Domnul: “Cel ce nu crede, acum s-a judecat” (Ioan 3, 18)” (în tâlcuirea epistolelor lui Pavel).

[3] În cer.

[4] Pe pământ.

[5] Înscrierea (recensământul) are (printre altele) rostul de a-i număra pe plătito­rii de biruri.

[6] Precum zice Teofilact: “Prin Iisus Hristos, a fost dezlegat păcatul lui Adam. […] [Şi] nu s-ar fi făcut izbăvire şi dar Iudeilor şi «neamurilor», dacă nu s-ar fi dezlegat mai înainte vechiul păcat al lui Adam, care era semănat întru toţi oame­nii. Şi acesta nu se putea dezlega prin altcineva, fără numai prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Iar Fiul lui Dumnezeu nu putea dezlega acest păcat altfel, fără numai purtând trup şi făcându-Se om, pătimind şi murind pentru toţi oamenii, şi astfel, prin moartea Sa, slobozindu-i pe toţi de păcat şi de moarte. Şi, precum printr-un singur om, Adam, au intrat în lume păcatul şi moartea, tot aşa şi printr-un alt singur om, Iisus Hristos, s-au dat darul şi viaţa, […] Aceasta e o mare dovadă a iubirii lui Hristos către oameni, căci El a făcut în tot chipul şi toate le-a suferit numai ca să dezlege păcatele noastre” (în tâlcuirea epistolelor lui Pavel).

[7] “Ci unul din ostaşi a împuns cu suliţa coasta Lui, şi îndată a ieşit sânge şi apă” (Ioan 19, 34).

[8] Lipsa de raţiune, pricinuită de iubirea patimilor, care ne aseamănă într-un fel cu dobitoacele, măcar că acelea nu au patimi.

[9] Toţi Proorocii au fost batjocoriţi, loviţi şi la urmă ucişi (cei mai mulţi) de către Iudeii care nu răbdau proorociile lor. De pildă, Miheea a fost lovit: “Şi s-a apropiat Sedechia, fiul lui Hanaan, şi l-a lovit pe Miheea peste falcă, zicându-i: «Care Duh al Domnului este cel ce a grăit întru tine?»” (3 Împăraţi 24, 24). Încă şi pe Eleazar, care avea 90 de ani, cel dintâi cărturar şi cinstitor de Dumnezeu, l-au bătut cu bice, de care a şi murit, zicând: “Cunoscut este Domnului, Celui ce are sfânta cunoştinţă, că, putând a mă slobozi de moarte, cumplite dureri sufăr fi­ind bătut pe trupul meu; cu sufletul însă pătimesc cu dulceaţă acestea, pentru frica Lui” (2 Macavei 6, 30). Alţii au suferit legături şi închisori mai înainte de a fi ucişi. Aşa, Proorocul Ieremia, despre care e scris: “Şi a fost cuvântul Domnului a doua oară către Ieremia, şi el era încă legat în ograda temniţei” (Ieremia 33, 1). Tot despre Miheea, înainte de a fi ucis cu sabia, Scriptura zice aşa: “Şi a zis împăratul lui Israil (Ahav adică): «Luaţi-l pe Miheea şi întoarceţi-l pe el către Hemir, împăratul ce­tăţii!» Şi lui Ioas, fiul împăratului, i-a zis: «Puneţi-l pe acesta în temniţă şi să mănânce el pâine de necaz şi apă de necaz, până ce mă voi întoarce cu pace»” (3 Îm­păraţi 24, 26). Iar despre Proorocul Anania, Sfânta Scriptură zice: “Şi în vremea aceea a venit Anania Proorocul către Asa împăratul lui Iuda, şi i-a zis: «Fiindcă te-ai nădăjduit în împăratul Siriei, şi nu ai nădăjduit în Domnul Dumnezeul tău, pentru aceasta s-a isprăvit puterea Siriei din mâna ta.» Şi s-a mâniat Asa pe proorocul, şi l-a pus pe el în temniţă, căci s-a mâniat asupra lui” (2 Cronici 16:7). Şi în cartea lui Ieremia se scrie că împăratul Ioachim l-a omorât pe Urie Prooro­cul, căci proorocea împotriva Ierusalimului. “De asemenea, a mai proorocit în nu­mele Domnului un oarecare Urie, fiul lui Şemaia, din Chiriat-Iearim, şi a proorocit împotriva cetăţii acesteia şi împotriva ţării acesteia tocmai cu aceleaşi cuvinte ca şi Ieremia. Şi, când au auzit cuvintele lui regele Ioiachim, şi toţi curtenii lui şi toate căpeteniile, a căutat regele să-l omoare. Şi, auzind de aceasta, Urie s-a temut, şi a fugit şi a trecut în Egipt. Dar regele Ioiachim a trimis şi în Egipt oameni şi anume: pe Elnatan, fiul lui Acbor, şi pe alţii împreună cu aceştia. Şi l-au adus pe Urie din Egipt şi l-au înfăţişat la regele Ioiachim, şi acesta l-a ucis cu sabia şi a aruncat trupul lui acolo unde erau mormintele oamenilor de rând” (Ieremia 26, 20-23). Iar alţii au fost ucişi în chip şi mai cumplit. “Adică – după cum arată Teofilact – s-au tăiat cu fierăstrăul, asemenea lui Isaia de către împăratul Manase. Şi nu cu fierăstrău de fier, ci de lemn – precum zice – pentru ca schingiuirea şi muncirea să se facă mai aspră şi mai îndelungată. Această tâlcuire o face şi Teo­dorit” (în tâlcuirea epistolei către Evrei a Sfântului Apostol Pavel).

[10] Ca pe marele Isaia, cum ziceam mai înainte

[11] Sfântul Atanasie urmăreşte să arate că păgânii Romani au fost rânduiţi de Dumnezeu să ocârmuiască Iudeea pentru a se putea împlini iconomia naşterii, pătimirii şi învierii Domnului, pe care altfel Iudeii ar fi căutat să o împiedice. De aceea îl arată pe Pilat ca pe un împlinitor al voinţei dumnezeieşti, mai puţin vi­novat de uciderea Mântuitorului decât Iudeii. Şi, într-adevăr, “două sânt învinui­rile [asupra Iudeilor] – după Teofilact. Una, că Pilat – cu toate că era om Elin [păgân, n. m.], şi deci nu văzuse vreun semn [făcut de Iisus] şi nu-i cunoştea pe Prooroci – voia totuşi să-L sloboadă, iar [ei] – Iudei fiind, şi întru semne petrecând şi întru proorociile cele pentru Hristos îndeletnicindu-se – nu [au] primit aceasta […]. Şi, a doua, că [au cerut să le dăruiască un bărbat ucigaş]”. Nu e mai puţin adevărat însă că şi Romanul e vinovat de acea ucidere, şi aceasta nu trebuie uitată. După cum zice acelaşi Teofilact: “E arătat că Pilat, dăruindu-L pe Iisus Iudeilor, a făcut aceasta cu suflet ucigaş. Fiindcă şi judecata lui Dumnezeu a trecut-o cu vederea, şi legea Romanilor a călcat-o dând la moarte sânge nevinovat, ca să placă ucigaşilor, deşi putea fi judecat pentru călcarea de lege de împăratul Romanilor, care îl trimisese să stăpânească hotarele Ierusalimu­lui” (în tâlcuirea la Faptele Apostolilor).

[12] Cum citim la Matei: “Iosif, logodnicul ei, drept fiind şi nevrând s-o vădeas­că, a voit s-o lase în ascuns” (Matei 1, 19)

_________________________

foto>

http://timothyministries.org/images/CensusofQuirinius_large.jpg

 

POVESTEA MONAHULUI

POVESTEA MONAHULUI

(Un monah cu rugăciune adâncă, de la Vechiul Russikon,

povesteşte Părintelui Sofronie despre copilăria lui)[1]

Familie săracă într’un sat din Rusia (pe la sfârşitul veacului al XIX-lea); tatăl murise, fratele cel mare poartă povara familiei; feciorul cel mic (poate copilul cel mai mic), este mereu bolnav, dar… vrea să intre la mănăstire.

Fratele cel mare îi spune:

– Stai cu noi; în mănăstire n’o să te poată primi – acolo trebuie să munceşti. Tu eşti mereu bolnav… Rămâi tu cu noi…

Dar de săraci ce erau, nu mai puteau să se îngrijească de el.

Se duce mama la biserică cu pruncul, şi merge înaintea icoanei Maicii Dornnului, şi ia pruncul în braţe, şi-l tinde Ei:

– Tu vezi, Stăpână…, nu mai pot să mă îngrijesc de el. Tie ţi-l dau. De acum este fiul tău: Rogu-Te, Stăpână bună, primeşte-l întru grija Ta.

În noaptea aceea visează feciorul un vis: o Doamnă, strălucind cu lumină, preaslăvită, măreaţă. Ştie că este Împărăteasă, dar ştie că este şi mama lui…

Împărăteasa îi dă o mică legătură, o basma cu ceva înfăşurat în ea, şi îi zice:

– Mergi la Împăratul şi-I dă acestea.

Se duce feciorul. Şi intră intr’o sală mare, foarte lungă, plină de lumini. La capătul ei şade pe Scaun – Împăratul, înconjurat de feţe domneşti, de slujitori, de ostaşi. Feciorul face câţiva paşi, dar cuprins de frică multă, cade cu faţa la pământ.

Zice Împăratul cuiva dintre cei de lângă El:

– Mergi şi ridică-i legătura, şi vezi ce cuprinde.

Slujitorul o desface.

– Două inimi zdrobite!

Împăratul se ridică şi zice pruncului:

– Atunci – tu eşti fiul Meu!

Şi se trezeşte copilul.

Din acea zi, nu a mai fost niciodată bolnav.

____________________

---

[1] Poveste anexată la sfârşitul cărţii Arhimandritul Sofronie – Cuvântări duhovniceşti, Vol. I, traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica), Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp. 383 -384

foto>

http://www.crestinortodox.ro/files/image/diverse%20-%20articole/metanier/metanier-metanii-%286%29.jpg

 

Statuie gigantică a lui Iisus Hristos in Polonia

Reuters – FaithWorld/ 5 noiembrie 2010

Vrand sa depaseasca in inaltime celebra statuie a lui Iisus Hristos cu bratele deschise din Rio de Janeiro (Brazilia), statuia gandita si proiectata de preotul catolic Sylwester Zawadzki din Polonia incepe deja sa prinda forma. Ea va avea, impreuna cu movila artificiala pe care este asezata, 52 de metri inaltime, din care 33 de metri numai statuia in sine, aratand prin aceasta numarul anilor Mantuitorului – conform spuselor preotului catolic care a proiectat-o. Este realizata din ipsos si fibra de sticla si va cantari la final 440 de tone. Finantarea proiectului este asigurata din donatiile stranse in acest scop.

“Sunt bucuros, pentru ca acest proiect va face publicitate orasului nostru, nu doar in Polonia, ci si in strainatate. Multe alte tari au manifestat deja interes fata de acest proiect” – a spus Dariusz Bekisz, primarul orasului Swiebodzin din vestul Poloniei, oras care are 21.000 de locuitori, fiind situat la 100 km de granita cu Germania. Exista pe de alta parte si destui sceptici, care privesc cu reticenta intentiile preotului catolic.

trad.dan.camen.

Această prezentare necesită JavaScript.

sursa>

http://blogs.reuters.com/faithworld/2010/11/05/giant-jesus-statue-rises-above-polish-countryside/

foto>

http://www.reuters.com/article/idUSTRE6A43NI20101105

 

Ion Iliescu: „Iisus a fost un rebel”…

Kamikaze/ 4 iunie 2010

Reporter: […] Ce v-ar plăcea să rămână ca apreciere din mandatele dumneavoastră?

Ion Iliescu.: Că toată viaţa mea mi-am consacrat-o unui scop, unui crez, care vizează propulsarea ţării, dezvoltarea ei, reducerea decalajului care ne desparte de ţările dezvoltate europene; să intrăm în rândul ţărilor civilizate, într-o perioadă istorică cât mai scurtă, să ridicăm nivelul de viaţă şi nivelul de cultură al tuturor, să  fie o societate bună, dreaptă, pentru toţi membrii ei, nu pentru o minoritate de profitori.

Rep.: Asta nici Iisus n-a reuşit.

I.I.: Iisus a făcut o mare revoluţie în gândire. A fost unul din rebeli din acest punct de vedere, că şi-a permis să spună că toţi oamenii sunt egali. E adevărat, în faţa lui Dumnezeu. Dar chiar şi acest lucru, că măcar în faţa unei instanţe supreme…

Rep.: Deci aici sunteţi de acord cu Iisus, spre asta tindeţi şi dumneavoastră?

I.I.: A fost prima idee de echitate şi de egalitate, că toţi oamenii sunt egali în faţa unei forţe supreme, în faţa lui Dumnezeu. Dar şi asta era o gândire rebelă faţă de o societate sclavagistă cum era imperiul roman; cum să-l pui pe sclav alături de stăpânul de sclavi şi de imperator?

Rep.: Corect! Credeţi în Dumnezeu, măcar acum, la 80 de ani?

I.I.: Nu cred în Dumnezeu, eu cred în forţa omului.

Rep.: Dar în Iisus, că-i mai de stânga?

I.I.: Iisus este o figură, din acest punct de vedere, caracteristică pentru o anumită evo­luţie a gândirii umane, pentru o societate mai bună şi mai dreaptă, benefică tuturor.

sursa>

http://www.kamikazeonline.ro/2010/06/ion-iliescu-iisus-a-fost-un-rebel/

~~~+~~~

Pentru un “liber cugetător”, cum se auto-defineşte Ion Iliescu, Iisus Hristos poate fi cel mult, în mod tangenţial, unul dintre rebelii lumii acesteia, un revoluţionar (ba nu, că numai el ştie ce înseamnă să fii revoluţionar), şi cel mult un fel de haiduc religios.

Într-un interviu care nu spunea nimic nou faţă de ceea ce ştiam până acum, realizat de către reporterii de la Kamikaze, cică doar pentru a cunoaşte cum îşi duce viaţa un “pensionar” de vază al acestei ţărişoare, aflăm (prin grija sporită a jurnaliştilor în acest sens) declaraţia d-lui Ion Iliescu cum că Iisus a fost un… rebel. Scoasă din context în mod jidovesc doar pentru a face reclamă interviului în cauză, discuţia pe tema aceasta religioasă s-a născut tangenţial, dar a fost afişată în aşa fel încât să pară că ar fi fost convingerea lui Iliescu de-o viaţă. Aşa s-a născut, ca să şocheze, titlul interviului în cauză: “Iisus a fost un rebel”. Ce vrednic de râs este redactorul, când spune perfid: “Atenţie! Conţine, la final, o reţetă culinară oferită chiar de Ion Iliescu”, vrând să facă, de fapt, reclamă bizarei discuţii “religioase”…

În fine, ne întoarcem la aşa-zisa declaraţie şocantă. Dacă în faţa lui Dumnezeu toţi oamenii sunt egali, prin natura umană, dar, în acelaşi timp, fiecare (atenţie) îşi are diferit talanţii, totuşi, acţiunea de uniformizare prin socializare sau nivelare umană de pe timpul comunismului (acele “mase” de oameni; individualizarea persoanei), în faţa (numele) cărei instanţe superioare îşi justifica ea comun-izarea oamenilor prin egalizare?? Nicidecum în faţa (numele) lui Dumnezeu. Pentru că dacă, cf. d-lui Ion Iliescu, Iisus a adus doar “ideea” de echitate nedesăvârşită (de parcă Hristos nu ar fi fost drept şi bun până la capăt), atunci “egalitatea” a încercat s-o realizeze deplin după aceea, în mod greşit, comunismul, bazându-se probabil tot pe o idee ca cea a d-lui Ion Iliescu, dorind să împlinească “echitatea” (socială). Astfel, comuniştii negau existenţa lui Dumnezeu, încercând să se aşeze, de fapt, în locul Lui, nemaiaşteptând a doua Sa venire ca să împlinească… echitatea Divină. Aşadar, ei s-au răzvrătit, făcându-se „rebeli” împotriva lui Dumnezeu. Acelaşi lucru văd că-l face iarăşi acum d-l Iliescu, la 20 de ani de la căderea comunismului, când îl confundă pe Dumnezeu cu „unul dintre rebelii” acestei lumi. Nu ştiu însă dacă şi el va avea aceeaşi soartă. Va rămâne şi el un “rebel” împotriva lui Dumnezeu?…

Pornind de la acest interviu, aş avea, în schimb, trei întrebări pentru d-l Iliescu:

1. Dacă el a fost cu adevărat un revoluţionar, atunci de ce nu crede în Iisus, fiindcă îl face “rebel”, în sensul bun. Oare Che Guevara a fost mai bun „revoluţionar” decât Iisus?
2. Dacă el zice că Iisus Hristos a fost un fel de socialist, de stânga, fiindcă a spus că toţi oamenii sunt egali (în faţa lui Dumnezeu), atunci de ce nu crede” în El?… fiindcă şi d-l Iliescu zice că doreşte egalitatea, precum şi echitatea în societate, şi nu s-a găsit alt „socialist” mai bun în istorie decât Iisus. De ce nu au crezut atunci în El şi comuniştii?
3. Dacă Iliescu doreşte să fie apreciat în istorie ca unul ce a vrut prosperitatea ţării şi bunăstarea omenirii, atunci de ce nu crede în Iisus?… fiindcă şi acum, după două mii de ani, oamenii L-ar “vota” pe Hristos. Ce, el a fost mai bun decât Iisus Hristos?…

Totuşi, aş mai avea o singură întrebare, separată de celelalte anterioare, un pic mai personală:

Dacă “crede” în forţa omului, cum zice, nu înseamnă că a rămas la fel de… comunist. Dacă da, atunci de ce a mai fost „revoluţionar”? Nu ca să creadă şi el liber, ca toţi revoluţionarii, în… Iisus Hristos.

PS:  Pentru d-l Ion Iliescu, Iisus (atenţie, nu Hristos) a fost unul dintre rebeli, chiar şi în sensul bun, aşa cum zic uneori şi jidovii (de observat diferenţa pe care o face  în interviu între Dumnezeu, în care nu crede, şi Iisus, care nu pt. el nu este Dumnezeu, ci un rebel); însă pentru creştini acel Iisus este Hristos, Mesia, care are să vină din nou să judece pe cei care n-au crezut în El şi s-au împotrivit ca nişte “rebeli” echităţii Divine.

dan.camen.

foto>

http://www.adevarul.ro/bbtcontent/clipping/ADVIMA20100318_0591/1.jpg

 

2012 sau Apophis?

2012 sau Apophis?

Mai multe persoane m-au întrebat dacă pe 21 decembrie 2012 va avea loc sfârşitul lumii, aşa cum spune filmul… lui John Cusack? Erau persoane de diferite vârste şi unele dintre ele nu aveau bogate cunoştinţe cinematografice, însă aflaseră de profeţie şi de film şi acum erau oarecum tulburate.

Le-am răspuns că acel film, pentru a scoate profituri uriaşe, avea nevoie de o strategie de marketing foarte bine pusă la punct şi speculativă, şi astfel au exploatat la maxim “profeţia” mayaşă. Încă din 2003, de când s-a făcut legătura între “profeţie” şi sfârşitul calendarului mayaş aceştia, probabil, au pus la cale toate detaliile pentru ca prin film să se agite spiritele; mai ales că ar mai rămâne de trăit doar 3 ani de la … avertismentul lor. De fapt „profeţia” mayaşă nu e o profeţie în sine, ci este o concluzie  la care au ajuns unii mai recent (că tot se apropie vremea) şi care se leagă de sfârşitul calendarului mayaş, ce se termină pe 21 decembrie 2012.

La momentul întrebării am răspuns fiind nedocumentat ştiinţific, afirmând doar ceea ce ştiam şi ce presupuneam în mod logic. Le spuneam că este un nonsens faptul că mayaşii, care au prezis sfârşitul lumii, au sfârşit mai înainte de… sfârşit. Dacă neamul nu le-ar fi pierit, atunci în mod logic profeţia lor ar fi putut naşte acum, pentru unii, mari semne de întrebare. Iarăşi, sfârşitul lumii înseamnă mai mult decât o alăturare şi inversare simetrică de cifre 2012= 20 decembrie. De asemenea, le-am zis că sfârşitul lumii nu are loc doar într-o singură zi, ci e nevoie de ceva timp şi de ceva… semne. Un sfârşit care nu are semne e irealizabil, cel puţin d.p.d.v. logic. Astfel că acele distrugeri apocaliptice din film nu pot avea loc toate în aceaşi zi, aşa cum le prezintă filmul în mod distorsionat. Venirea Domnului însă va fi precum a unui fur noaptea (II Petru 3, 10), adică la un moment şi un loc bine stabilit, precis şi necunoscut (Mt. 24, 36). Le-am vorbit apoi despre semnele venirii Mântuitorului, aşa cum Biserica ne învaţă.

Documentându-mă ulterior am aflat şi alte amănunte interesante, bune de ştiut, care întregesc oarecum cunoştinţele în această privinţă. Am găsit o bună şi completă explicaţie a fenomenului, scrisă în patru părţi, pe care o puteţi găsi AICI. Eu m-am rezumat la a insera în postare doar frazele şi paragrafele cele mai importante pentru a fi reţinute mai uşor:

– principiul ciclicităţii la mayaşi> “Mayasii înţelegeau diferit timpul faţă de omul modern de azi. Noi vedem timpul ca fiind linear; el poate fi încetinit, după cum chiar a demonstrat teoretic Albert Einstein, însa “curge” într-o singură direcţie. Prin contrast, mayaşii credeau că timpul “curge” în cicluri care se repetă periodic, la finele fiecăruia începând unul nou, şi că ciclurile temporale işi au originea în Centrul Cerului, denumit de ei Hunab Ku, un fel de “pântece cosmic”, care a dat naştere lumii noastre şi care o va distruge pentru a face loc alteia. Hunab Ku, pentru care mayaşii aveau în scrierea lor şi o ideogramă, era asimilat zeului suprem, Creatorul”;

– calendarul mayaş> “Calendarul maya începe în 12 august 3114 î.Hr. şi se încheie la 21.12.2012. El conţine 5 subdiviziuni temporale. În ordine, de la cea mai mică la cea mai mare, acestea sunt (în transcriere aproximativă): k’in, winal, tun, k’atun, baktun. K’in – înseamna o zi, winal – o perioadă de 20 de zile (asemănătoare cu luna noastră), tun – este un an de 360 de zile, iar k’atun – 20 de ani a câte 360 de zile fiecare. În fine, baktun reprezintă o perioada de 400 de ani, adică 20 de k’atuni. 13 baktuni formau un Mare Ciclu, adică 1.872.000 zile, notat 13.0.0.0.0.”;

– Quetzalcoatl – prefigurare a lui Hristos> “Piramida de la Chichén Itzá a fost construită în aşa fel încât, în timpul echinocţiilor, soarele în apus aruncă o umbră semănând perfect cu cea a unui şarpe, coborând pe treptele dinspre nord ale ale construcţiei. Şarpele acesta este reprezentarea alegorică a zeului Kukulcan – la mayaşi sau Quetzalcoatl – la azteci (nume însemnând “şarpele cu pene”), asimilat ulterior de populaţiile Americii Latine cu Iisus Hristos […] Aztecii au ridicat la Teotihuacán (”Oraşul Zeilor”), lângă Mexico City, Piramida Soarelui, închinată aceluiaşi zeu Quetzalcoatl”;

– şarpele din piramidă> “Bazându-se pe această combinaţie între divinităţi şi calcule matematice, ei au aflat, îin mod incredibil, încă de acum 4.000 de ani, ceea ce noi ştim de doar câteva decenii: anume că pe 21 octombrie 2012 va începe alinierea soarelui nostru cu stelele din centrul Căii Lactee! Alinierea culminează, conform calculelor mayaşe – confirmate de savanţii moderni – în ziua solstiţiului de iarnă, 4 Ahau 3 Kankin (13.0.0.0.0) sau 21 decembrie 2012 în calendarul nostru. La această dată, lumina şi umbra îl vor proiecta pe “Şarpele cu pene” coborând pe treptele piramidei Chichén Itzá, care la bază are un cap mare de şarpe sculptat în piatră. Acest fenomen se petrece de două ori în fiecare an, însă la solstiţiul de iarnă al lui 2012 ceva special se va întampla. La apus, umbra marginii de N-V a piramidei va proiecta un tipar de lumină care îmbrăţişează şi iluminează capul de şarpe sculptat de la baza scărilor. Într-o perioadă de 32 de minute şarpele, alcătuit din această alternanţă de lumină şi umbră, va coborâ pe pământ, pe masură ce soarele părăseşte fiecare treaptă, mergând din vârf până la bază. Pe lângă aceasta, pe 21 decembrie 2012, în jurul orelor 11:11, coada şarpelui proiectată din vârful piramidei va ţinti exact înspre constelaţia Pleiadelor, într-o aliniere asemănătoare celei pe care o are piramida lui Quetzalcoatl din Teotihuacán sau piramidele egiptene de la Gizeh. Atunci, cred mayaşii, odată cu revenirea pe pământ a lui Quetzalcoatl, lumea noastră se va sfârşi prin foc, iar “pântecele cosmic” Hunab Ku va da naştere unui nou soare, numit de mayasi “Cel de-al Şaselea Soare”, o altă lume mai evoluată urmând să se nască”;

– confirmarea oamenilor de ştiinţă> “Oamenii de ştiinţă au confirmat ceea ce mayaşii ştiau de mult timp: anume că la data solstiţiului de iarna 2012, soarele se va afla în “aliniamentul galactic”, adică va fi pe aceeaşi linie cu Ecuatorul Galactic (linia care împarte în două Calea Lactee, divizând-o în 2 hemisfere sau lobi)”;

– aliniamentul galactic> “Dacă asemenea aliniamente au mai apărut în anii 3000 î. Hr. şi 1500 î. Hr., deosebirea este că, de această dată, la 21 decembrie 2012, centrul soarelui nu doar că se va afla pe aceeaşi linie cu Ecuatorul Galactic, dar el se va suprapune chiar peste Centrul Galaxiei.  În plus, cu ocazia aceleiaşi alinieri, Tăietura Neagră (regiune de praf interstelar de la nordul Centrului Galactic până dincolo de constelaţia Acvilei, marcată în imagine ca “Dark Rift”), pe care mayaşii o cunoşteau şi o numeau “Drumul Negru” (Xibalba be), se întinde exact peste Ecuatorul Galactic, în locul în care soarele se va afla în 2012”;

– răcirea globală> “Începând cu 2012, procesul de răcire globală va cuprinde Pământul, iar la mijlocul secolului 21, întreaga planeta va fi cuprinsă de temperaturi scăzute, aprecia un expert al Observatorului Academic al Rusiei. Cauza acestei scăderi a temperaturii este micşorarea fluxului de radiaţii solare, aprecia Habibulo Abdusamatov (în 2006). Până în anul 2035, nivelul radiaţiilor solare va atinge minimul, iar 15 ani mai târziu se aşteaptă o răcire accentuată a climei”.

Acum că am limpezit oarecum “apele” în privinţa “profeţiei” mayaşe, am să fac referire în postare şi la altă “profeţie”, de data aceasta venită din partea cercetătorilor, adică a oamenilor de ştiinţă. Puteau ei să stea mai prejos decât mayaşii? Am aflat dintr-o ştire că cercetătorii ruşi au avut o întâlnire secretă (sic!) pentru a salva Pământul de la coliziunea cu un asteroid, botezat Apophis 9942. Această ştire are şi alte câteva elemente în comun cu profeţia mayaşa decât aceea că se referă la un cataclism apocaliptic care declanşează sfârşitul lumii.

Apophis era “spiritul antic al răului şi distrugerii, zeul demon-şarpe în mitologia egipteană, care locuia în întunericul etern. Zilnic, aştepta să distrugă Barca Solară a lui Ra care plutea deasupra cerurilor. Rolul primordial al lui Ra era să-l învingă pe Apophis şi să-l oprească de la distrugerea bărcii”. Este vorba astfel tot de un şarpe, de data aceasta întruchipând răul.

Înfrângerea şarpelui este menţionată într-un papirus aflat la British Museum, care este datat din jurul anului 300 î.Hr., dar care conţine elemente lingvistice cu 2000 de ani anterioare: “Apophis este tăiat în bucăţi si ars; pentru ca această înfrângere să fie mai eficientă, sunt adăugate indicaţii practice de magie, printre care desenarea imaginii lui Apophis colorată în verde pe o foaie nouă de papirus, închiderea ei într-o cutie pecetluită, aruncarea acesteia în foc şi scuiparea asupra ei de patru ori”. Oare aşa au de gând să facă cu asteroidul Apophis şi oamenii de ştiinţă pentru a-l distruge? Îl vor da focului rachetelor ca să-l spargă în bucăţi?… O-m trăi şi o-m vedea! Dacă însă ne legăm de numărul care întregeşte denumirea asteroidului, putem spune că cei care l-au ales nu l-au pus întâmplător. Daca adunăm ultimele două cifre de la final obţinem 6 care, împreună cu primele două întoarse invers, dau… 666. Or fi vrut prin aceasta să arate că Apophis este într-adevăr “distrugătorul” sau că, potrivit unei înţelegeri mai mistice, va avea loc sfârşitul lumii în care diavolul este actorul principal şi care distruge pământul. Pentru altcineva mai superficial aceste lucruri par nesemnificative, de luat în râs, însă sunt bune de ştiut şi de cercetat.

În această a doua “profeţie”, un alt element asemănător primeia iese în faţă: ciclicitatea. Acest asteroid se pare că “ar putea trece în 2029 la 30.000 de kilometri de planetă, mai aproape decât unii sateliţi geostaţionari, şi ar putea intra în coliziune cu Tera şapte ani mai târziu (13 aprilie 2036)”. Nu se ştie însă nimic sigur; prima trecere pe lângă orbita pământului “va modifica orbita asteroidului şi abia atunci se va afla dacă la următoarea trecere se va ciocni cu Pământul”. Asemenea filmelor apocaliptice, acesta “s-ar prăbuşi în apele Atlanticului, la 1.000 de kilometri de Coasta de Est a Americii, şi ar genera valuri tsunami de 17 metri înălţime care, odată ajunse pe uscat, ar distruge totul în calea lor. Energia degajată în cazul unui asemenea impact ar fi de 100.000 mai mare decât cea generată de bomba atomică de la Hiroshima”. “Coliziunea ar crea un nou deşert de mărimea Franţei”. Dimensiunea asteroidului este de 350 m, cum la mayaşi ‘tun’-ul avea 360 zile. Totul pare aranjat ca pentru un scenariu de film tip Armagedon produs de Hollywood. Până şi numele asteroidului începe cu „Apo” de la … Apocalipsă.

~~~+~~~

Deci până la urmă, care dintre cele două este adevărată? Vom muri în 2012 sau în 2029 şi 2036? :) Amândouă teoriile se fundamentează pe realităţi pe care noi acum le trăim şi le vom trăi, dar fiecare “profeţie” o desfiinţează într-un fel pe cealaltă, tocmai deoarece fiecare din cele două se consideră drept “profeţia care anunţă sfârşitul lumii”. Cum pot fi ele în acelaşi timp şi adevărate şi mincinoase? Şi una şi cealaltă sunt evenimente pe care noi trebuie să le cercetăm, să le luăm în seamă, fiindcă au şi un sâmbure de adevăr. Avem însă încredinţarea, creştini fiind, că sfârşitul lumii va fi altfel. Asemenea profeţiilor sibilelor din anticihitate care, păgâne fiind, s-au dovedit adevărate şi chiar mesianice, aşa şi aceste două aşa-zise “profeţii” pot fi folositoare creştinului, considerându-le drept semne ale venirii adevăratului sfârşit al lumii.

“Profeţia” mayaşă este folositoare pentru exactitatea calculului privind alinierea galactică (şi însemnătatea acestui fapt pentru pământ), şi pentru asocierea şarpelui cu pene “Quetzalcoatl” cu Iisus Hristos, ca prefigurare. Este interesant în acest sens şi spectacolul de umbre care vor cădea asupra acestui şarpe la momentul fixat şi importanţa lui dacă este interpretat mai mistic.

“Profeţia” oamenilor de ştiinţă este şi ea folositoare, fiindcă ne avertizează asupra unui potenţial şi real pericol asupra umanităţii. De asemenea, o posibilă coliziune cu un asteroid este semn vădit al sfârşitului lumii (Apoc. 8, 10-11 şi 9, 1-2).

Nu pot să nu remarc faptul că în filmul „2012”, ca şi în proaspătul „Avatar” al lui James Cameron, aceeaşi ură faţă de umanitate este resimţită la tot pasul, în filmul 2012 fiind datorată fatalismului exagerat de tip hollywoodian. La mayaşi această problema este oarecum mascată de faptul că ei credeau că odată cu venirea unui nou ciclu temporal se va naşte şi o nouă specie umană, mai evoluată decât precedenta.

Având aceste semne nu înseamnă că de acum vom putea sta liniştiţi până cel puţin în 2036, pentru că, într-o oarecare măsură, şi noi contribuim la accelerarea venirii sfârşitului lumii prin faptele noastre, iar efectele produse de aceste aşa-zise “profeţii” pot avea influenţă şi asupra vieţii noastre. Ele pot fi semne ale venirii Domnului a doua oară pe pământ sau ani în care cei care controlează lumea îşi manifestă puterea în mod distructiv.

dan.camen.

 

Icoana Nasterii Domnului

Icoana Nasterii Domnului*

„Ce vom aduce ţie, Hristoase? Că te-ai arătat pe pământ ca un om, pentru noi. Fiecare din făpturile cele zidite de Tine, mulţumire aduce Ţie: îngerii cântarea, cerurile steaua, magii darurile, păstorii minunea, pământul peştera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioară, Dumnezeule, Cel ce eşti mai înainte de veci, miluieşte-ne pe noi.”

(Mineiul pe luna decembrie)

Naşterea Mântuitorului Hristos este, aşa cum spunea Sfântul Grigorie Teologul, „nu o sărbătoare a creaţiei, ci o sărbătoarea a recreării lumii”.  Simbolismul icoanei Nasterii Domnului cuprinde elemente dogmatice, biblice sau din istoria apocrifa. Icoana nu este fotografie. Ea nu portretizeaza trasaturile fizice si nici caracterele psihice ale persoanelor pe care Biserica îi numeste sfinti. În iconografie totul este simbolistic, nu realist. Asa cum arata numele, iconograful „scrie” icoane, nu le picteaza. Icoanele sunt niste teofanii, nu simple decoratii. Ele sunt niste « instantanee » ale divinitatii sau, mai bine zis, sunt Revelatia Chipului lui Dumnezeu în om. Ceea ce este important în iconografie nu este maniera sau arta, ci caracterul teocentric al icoanei. Icoana este un arhetip al misterului Dumnezeirii. Omul duhovnicesc admira într-un peisagiu puterea Duhului Sfânt, datatorul de viata. Si frumusetea, ca pe un atribut dumnezeiesc, fara sa cada în idolatria fapturilor, cum zice Sfântul Apostol Pavel despre pagâni care, întunecându-si mintea din pricina pacatului, « …au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricacios cu asemanarea chipului omului celui stricacios si al pasarilor si al celor cu patru picioare si al târâtoarelor” (Romani 1:23). Fiecare figura exprima dumnezeiescul într-o simfonie a întregului.

Pentru a intelege simbolistica icoanei Nasterii Domnului, ea trebuie analizata in etape, deoarece icoana este impartita in 3 nivele. Zona ei superioara sugereaza lumea cereasca, a doua – impletirea dintre divin si uman realizata in si prin Hristos, iar a treia – omenirea in general si umanitatea lui Hristos in special.

Partea de sus a icoanei este statica, nemiscata, eterna. Acolo este Dumnezeu în Treime, lumina stelei care s-a oprit si îngerii care, desi cântând, nu se misca, pentru ca fac asta din vesnicie. Apoi pamântul care a deschis larg gura pesterii pentru intrarea lui Dumnezeu în materie. Acolo în negrul pesterii, sub cripta larg boltita a pamântului se îndeplineste taina Mântuirii. În partea de jos a icoanei este toata miscarea. Aici este istoria, intrarea omului în taina mântuirii: pastorii vin în graba, caii magilor alearga în galop etc.

Cele trei aspecte dogmatice care se incadreaza in cele trei registre ale icoanei Întrupării și Naşterii Fiului lui Dumnezeu sunt:

-Dumnezeu în mişcare coborâtoare – kenoza ;

– Minunea Naşterii feciorelnice (făptura îşi naşte propriul Făcător);

– îndumnezeirea omului;

Înainte de secolul al IV-lea, Nasterea si Botezul Domnului se sarbatoreau în aceeasi zi sub numele de Epifanie, adica aratarea Domnului în Treime.

Detalii

Iisus Emmanuel in ieslea necuvantatoarelor. Pentru prima data Cuvantul – Hristos se afla atat de aproape de necuvantatorele ce-L inconjoara in ieslea intunecata, friguroasa si singuratica. Cel Singur vine catre cei singuri pentru a implini comuniunea. Asa se explica dorirea Celui Preainalt de a indumnezei si transfigura ‘icoanele’ Sale – oamenii, facuti nu din lemn si vopseluri, ci din lut si Duh. Aceasta miscare este numita cu numele de kenoza (sau smerire de Sine) si cuprinde cu ea miscarea/ aplecarea catre cele mai de jos ale pamantului, ridicand mai apoi cu El omul si intrega Sa creatie. Prin miscarea doririi se intelege taina kenozei, iar prin smerirea Cuvantului se reveleaza singuratatea Celui ce comuniaza, caci Taina este orice act dumnezeiesc. Taina este feciorelnica, iar feciorelnicia este tainica prin natura ei. Distanta de la tainic la taina o uneste feciorelnicia. In acest sens, Dumnezeiasca Lucrare  (energiile necreate) face ca sa se pogoare din Ceruri Insasi Persoana Fiului, nascuta din veci din Tatal fara de mama, iar mai acum din mama fara de tata; intr-un chip smerit si feciorelnic.

Pestera reprezentata in chip intunecos in inima icoanei, indeamna oamenii sa petreaca Craciunul in taina. Tainica este sarbatoarea aceasta, iar felul petrecerii ei este contemplarea celor petrecute, contemplarea Intruparii dumnezeiescului si indumnezeirea omenescului, imbinandu-se aceasta intr-un chip mai mult decat perihoretic. Este linistirea si odihna celor impovarati si osteniti dupa postul celor 40 de zile. Este sarbatoarea recrearii umanitatii. Recreare inseamna regenerare, dar si odihnire. Dumnezeu Se odihneste in cei curati cu inima, in cei smeriti, si ii innoieste in Chipul Asemanarii cu El, prin Har, prin transfigurare. Icoana Nasterii Domnului este isihia iconica a felului transfigurator de-a fi a crestinilor, care strabat precum magii calea pustiei postului spre a se bucura cu ingerii de Inomenirea Cuvantului.

Ieslea se afla in pestera intunecuoasa, prefigurând mormantul Domnului, dar si Moartea şi Pogorârea lui Hristos la iad. Într-o omilie atribuită Sfântului Grigorie de Nyssa, întunericul peşterii este, în înţelesul ei simbolic, lumea copleşită de păcat prin căderea omului, în care străluceşte „soarele dreptăţii”.

Evangheliile nu menţionează peştera, însă reprezentarea iconografică îşi găseşte temeiuri în Sfanta Tradiţie şi în textele liturgice.

Icoana reveleaza un detaliu cutremurator: ieslea are forma unui sicriu. Craciunul (Nasterea) si Invierea din mormant a Mantuitorului nostru stau intr’o permanenta legatura. Nasterea anticipeaza moartea, care la randu-i binevesteste vesnicia. Tamaia adusa de magi sugereaza intr-un mod profund acest aspect. Pruncul este invelit in giulgiu, nu in scutece, pus exact ca-ntr-un mormant nou;  giulgiurile sugerand taina ce învăluie Dumnezeirea lui Hristos.

Langa iesle se afla un asin si un bou, conform proorociei lui Isaia 1, 3: „Boul isi cunoaste stapanul si asinul ieslea domnului sau, dar Israel nu Ma cunoaste; poporul Meu nu Ma pricepe”. Boul simbolizeaza poporul evreu (care se afla la capul Pruncului), iar asinul – neamurile pagane (aflandu-se la picioare).Boul are culoarea aurie, asinul cenusie-argintie.

Prezenţa animalelor trimite, de asemenea, şi către simbolismul viţelului de sacrificiu şi al asinului Împăratului Care intră în Ierusalim.

Bucuria Nasterii Domnului nu este una omeneasca, ci ingereasca, fiind in permanenta legatura cu vesnicia. Mesajul adus odata cu Nasterea Sa anunta patimirea, smerirea, moartea si invierea ce vor urma. Cu alte cuvinte, putem spune precum Sf. Grigorie Teologul: „Dumnezeu s’a facut om, ca omul sa devina Dumnezeu”.

In pestera intunecoasa, Hristos este lumina ce alunga intunericul… „Eu, Lumina am venit in lume, ca tot cel ce crede in Mine sa nu ramana intuneric”, cum a spus Teologul Cuvantului – Sf. Ap. si Ev. Ioan 12, 46.

Maica Domnului, Eva cea noua, se odihneste langa pomul vietii. Ea se afla in preajma centrului icoanei, fiind persoana reprezentata prin marimea cea mai mare. Cel mai mic este reprezentat Hristos intru smerire, marind-o prin aceasta pe Maica Sa, care-i intrece astfel in cinste pe ingeri. Cu toate acestea, raza ce uneste Cerul de pamant prin Prunc adevereste dumnezeirea Fiului. Pe axa trasata de raza urmeaza, dupa prunc, Maica Domnului.

În această sărbătoarea a facerii din nou a lumii ea este „înnoirea tuturor celor celor născuţi pe pământ”, noua Evă. Scriitorul bisericesc Tertulian, care a trăit în a doua jumătate al secolului al II-lea – prima jumătate a secolului al III-lea, a descris foarte frumos că, aşa cum prima Evă a fost mama tuturor celor de pe pământ, tot aşa, noua Evă a devenit Maica întregii omeniri înnoite, îndumnezeite prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Astfel, după cum Adam a fost făcut dintr-un pământ feciorelnic, tot aşa Hristos trebuia să Se nască dintr-o mamă fecioară. Eva era încă fecioară când a primit cuvântul morţii, Maria trebuia să fie fecioară spre a-L primi pe Cuvântul vieţii. Eva crezuse în şarpe, Maria trebuia să creadă celor spuse de îngerul Gavriil. Eva, osândită la naşteri dureroase, a născut pe Cain fratricidul, Maria trebuia să nască pe Iisus, fratele, victima şi Mântuitorul.

„Dar pe cand erau ei acolo, s-au implinit zilele ca ea sa nasca,  si a nascut pe Fiul sau, Cel Unul-Nascut si L-a infasat si L-a culcat in iesle, caci nu mai era loc de gazduire pentru ei.” Sf. Ap. si Ev. Luca 2, 6-7

Maica Domnului sta pe un acoperamant (hlamida) de culoare  rosie.  Ea este imparateasa ingerilor asezata pe purpura sangiurilor feciorelnice. Prin poziția Maicii Domnului este afirmat iconografic adevărul Naşterii suprafireşti (din Fecioară, fără dureri) a Mântuitorului Hristos. In mozaicul Mănăstirii Hosios Lukas (secolul al XI-lea), Maica Domnului stă pe jumătate ridicată. În felul acesta, iconarul a căutat să sublinieze faptul că ea l-a născut pe Hristos fără durerile facerii. Această idee a naşterii suprafireşti, fără durere, îşi găseşte deci expresia şi în iconografia bizantină. Astfel, în „Imnul Acatist”, poetul spune, adresându-se Maicii Domnului: „Prea Sfântă Fecioară, tu ai născut fără durere”. Faptul că, de obicei, ea apare înfăţişată sprijinindu-se nu trebuie luat drept indiciu al extenuării fizice de după naştere, ci pur şi simplu ca pe o nevoie a tuturor fiinţelor de a se odihni peste noapte. Este o odihna in urma drumului, mai mult decat in urma nasterii…

Gestul mainilor ei arata faptul ca Ea se acopera cu mantaua de deasupra de frigul noptii, pustiul Iudeii are temperaturi foarte scazute noaptea si foarte ridicate ziua. O cantare din minei spune ca prin forma asezarii, se aseamana heruvimilor, astfel ca trupul ei este asezat paralel cu ieslea, ridicata cu capul inspre cer – este o stare de veghe (priveghere).  Fata ei este intoarsa spre scena spalarii Pruncului, pentru a adeveri si confirma ca Fiul nascut este Fiul binevestit de inger, Mantuitorul Lumii care  S-a intrupat in mod real, nu aparent *(vezi mai jos explicatia detaliata a importantei scenei spalarii in icoana).Ea se afla la intrarea in pestera, tocmai pentru ca pesterea este pantecele fecioresc adumbrit de Duhul. Fiul este nascut ca un intreg, adica in chip dumnezeiesc,  nu omenesc adica progresiv fiecare membru in parte, dezvoltandu-se in stadii celulare si embrionare, fiindca este vorba de in-trupare si in-omenire, nu un om indumnezeit, ci un Dumnezeu inomenit. Hristos este noul Adam si precum acela a fost facut intai din lut in chip intreg, dupa care a fost suflat duh de viata datator, asa putem intelege, ca-ntr-o icoana, chipul si taina intruparii in pantecele fecioresc a Mantuitorului intr-un corp intreg (nu doar din lut precum Adam, ci corp luat in sensul de umanitate – trup cu suflet rational). Cu toate acestea, ipostasul (persoana) Logosului nu s-a unit cu alt ipostas, ci a enipostaziat (a ‘alipit’ – asumarea firii umane Logosului, fara a fi absorbita) firea umana (trup si suflet) Siesi. Pruncul crestea si se intarea cu duhul, dar ca un intreg, el nefiind rodul unei uniri/ insotiri trupesti dintre barbat si femeie, ci rod Dumnezeiesc. Pestera este astfel icoana pantecelui fecioresc, iar Maica Domnului cea prin care taina  Domnului s-a lucrat.

Cele trei stele aşezate pe cap şi umeri simbolizează fecioria Maicii Domnului dinaintea, din timpul şi de după Naşterea lui Hristos (pururea-fecioria).

Nasterea Dumnezeului Inomenit a facut ca intreaga fire umana cu sentimente si slabiciuni, afara de pacat, sa fie asumata.

Dreptul Iosif sta pus pe ganduri.

Iosif in icoana este intors cu spatele, stand oarecum retras de mijlocul actiunii principale, pe marginea ei.

Iosif, adica omenirea, mai asculta cuvintele unui batran. Potrivit unei legende apocrife *(a lui Iacov), acesta este batranul pastor Thyrreos, personificarea diavolului, care a venit si i-a spus lui Iosif ca o fecioara nu poate naste un prunc, asa cum un toiag uscat (cel pe care il tine in mana), nu poate inmuguri. „Aşa cum acest toiag [el este îndoit sau rupt, simbol al sceptrului zdrobit al fostei sale puteri] nu va mai putea să dea vlăstare, tot aşa un bătrân ca tine nu mai poate zămisli prunc şi o fecioară nu poate să nască” [dar toiagul a înflorit îndată].

Sfânta Evanghelie după Matei (1, 19) il prezinta pe Iosif cu numele de  „dikaios” (drept).

Pastorii dantuiau si ingerii slavosloveau. Pastorii se afla in partea dreapta a icoanei. Unul din ei are un fluier. Sub ei oile lor se adapa din rau. Celalalt pastor uitandu-se inspre sus, primeste blagoslovenie de la inger. Ingerii din ceata aflata in dreapta ieslei fac plecaciune catre Cel salasluit in pestera, pe cand ceilalti, din partea stanga, slavoslovesc in cor.

Cei care se uita sus au mainile descoperite, ceilalti le au acoperite. Mainile lor acoperite amintesc de un vechi obicei ce exista la curtea bizantina, mentionat si de eruditul bizantinolog Michel Quenot, potrivit caruia supusii trebuiau sa aiba intotdeauna mainile ascunse sau acoperite, cand slujeau sau se aflau in fata imparatului.

Îngerii sunt reprezentaţi în dubla lor lucrare: doxologia şi vestirea. sunt de fiecare parte cate 7 ingeri + ingerul ce binevesteste pastorilor.

Magii vin grabiti. Panta inclinata a pustiului arata dificultatea drumului strabatut. Caii se grabesc, galopeaza. Magii se uita drept la stea.

Ei reprezinta cele trei varste umane: unul tanar, altul matur, iar altul batran; aceasta reprezentare a lor arata ca mesajul adus de Hristos este universal, ca nu este marginit la o anumita limita temporala, ci transcende toate varstele omenirii. Boneta frigiana de pe cap sugereaza, potrivit traditiei, originea lor persana. Primul mag care se uita catre stea e batranul, ultimul e cel tanar, prin acest lucru se arata puterea fiecaruia de cuprindere a tainelor dumnezeieşti. Fiecare cal e colorat in mod diferit, probabil dupa darul pe care fiecare mag l-a adus Pruncului> galben -aur, rosu- smirna si alb-argintiu – tamaia.

Faptul că păstorii evrei şi magii păgâni au fost printre primii să îl slăvească pe Domnul nostru ne arată universalitatea acestui mare eveniment, rânduit pentru mântuirea întregii omeniri.

Darurile aduse de ai Pruncului Hristos au fiecare o semnificatie aparte, conform cantarii> „Prin darul mirului, ei închipuie starea Ta muritoare, prin aur măreţia Ta împărătească, iar prin tămâie, dumnezeirea Ta întreagă.” (Utrenia Nașterii Domnului, cântarea a V-a, glas VI) :

◦ aur – ca pentru Împăratul veacurilor;

◦ tămâie – ca celui ce este Dumnezeu al Universului;

◦ smirnă – ca unuia ce a murit.

ALTE DETALII

Spalarea Pruncului

In partea de jos a icoanei (dreapta) este scena imbaierii Pruncului, ce sugereaza inca o data umanitatea lui Hristos, Care a luat trup uman si nu a fost doar o aparenta, o vedenie, asa cum spuneau ereziile gnostice. Episcopul Arnulf, pelerin la Betleem in secolul al VII-lea, vorbeste si el de o cuva de piatra ce exista langa pestera in care, dupa traditie, Pruncul ar fi fost spalat dupa nastere, lucru care a putut inspira de asemenea pe iconari.

Scena îmbăierii pruncului Iisus,  nu se regăseşte la Dionisie din Furna în „Explicarea artei bizantine”, ori în „Erminia picturii bizantine”, aceasta în ciuda faptului că alţi doi iconari pe care Dionisie i-a admirat, Manuil Panselinos şi Teofan Cretanul, includ scena în reprezentările lor.

Evangheliile apocrife ale lui Iacov şi Matei  vorbesc despre prezenţa a două femei (Salomeea şi Zelemi) chemate de Iosif pentru a o asista la naştere pe Sfânta Fecioară.

Rugăciunea desemnată a fi citită în timpul Botezului pentru moaşa unui copil (Din Trebnicul de rit vechi, a doua rugăciune pentru moaşă) mentioneaza: „O Stăpâne, Domnul Dumnezeul nostru … Care a fost culcat în iesle şi a binecuvântat pe moaşa Salomeea care a ajuns să creadă în adevărul de netăgăduit al fecioriei…”. Cine, mai eficient decât o moaşă, poate mărturisi despre o naştere divină şi feciorelnică? De aceea noi înţelegem bine importanţa acestei scene binecuvântate.ne aminteşte de semnul raiului pe care-l vedem în icoana Botezului sau Cincizecimii, oriunde e indicată intervenţia divină.

Aureola Pruncului ce se aduce spre spalare nu arata in niciun caz, nici nu incearca macar *(asa cum s-a crezut chiar si de unii calugari din Muntele Athos, din care pricina au si inlaturat scena spalarii din aceasta icoana) sa arate cumva ca Pruncul ar fi avut nevoie de vreo purificare oarecare a Legii Vechi in ceea ce priveste natura umana asumata, deoarece S-a nascut fara de pacat. a luat Asuprasi intreaba fire umana cu slabiciuni si neputinte, insa fara de pacat. Cum am spus mai sus, rolul ei a fost acela (paradaoxal, nu?) tocmai de a  arata sfintenia, prin inlaturarea oricaror acuze in ceea ce priveste posibilitatea luarii unui trup aparanet de catre Hristos, asa cum spuneau gnosticii. Rugaciunea de mai sus arata, de asemenea, o alta pricina binecuvantata pentru care scena spalarii trebuie inclusa in icoana Nasterii Domnului.

Faptul ca pana in sec IV, sarbatoarea Nasterii Domnului a fost praznuita impreuna cu cea a Botezului pe 6 ianuarie, poate conduce la afirmarea faptului ca cele doua sarbatori au in comun cateva elemente, apa fiind unul dintre ele. Chiar o paremie din Minei face referire la despartirea apelor din zilele creatiei, paremie citita la vecernia pranzicului Nasterii Domnului. Astfel, scena imbaierii Pruncului, prin elementul apei, ar putea foarte usor face legatura intre cele doua mari praznice imparatesti, asa cum erau ele praznuite impreuna. In general in Orotodxie, propietatile apei de a curati si a Duhului Sfant de a  sfinti stau impreuna legate. Astfel, unde e Duh este si libertate si apa (curatire sufleteasca si trupeasca), iar unde este apa este si taina sfintitoare a Duhului.

Raza stelei

Raza stelei vine coborand intre cele doua culmi stancoase ale pustiului.  Ea transcende spatiul pictat al icoanei aratand prin aceasta ca Dumnezeu in Fiinta Sa este de necunoscut. Stâncile ascuţite, ilustrate asemenea unor trepte *(scara raiului), par a se uni cu cerul, indicând astfel, atât mişcarea de pogorâre a lui Dumnezeu la om, cât şi urcarea omului la Dumnezeu, ambele, posibile odată cu momentul Întrupării Celei de-a Doua Persoane a Sfintei Treimi.

Sus, ea formeaza o cruce prin cele trei raze care se impreuna intruna singura, aratand prin aceasta Treimea ce lucreaza inspre omenire cu o singura lucrare (energie) comuna, dar si personala (ipostatica- proprie fiecarui Ipostas). Crucea este asadar icoana prin excelenta, caci prin cele trei brate superioare arata Persoanele Treimei, iar prin bratul ce se coboara si care e mai lung, arata intruparea Fiului – de aceea si bratul acela tine rolul de maner, aratand prin aceasta imbratisarea (ingemanarea) Dumnezeiescului cu omenescul. Raza cea mai de sus dintre cele trei, care transcende bolta e Tatal care are insusirea de theogon (obarsia, izvorul), astfel ca El singur, ca Persoana, poate naste pe Fiul si purcede pe Duhul. Miscarea Fiului si a Duhului este anagogica catre Tatal, asadar Fiul nu poate decat sa posede calitatea de Fiu (adica de nascut), iar Duhul de purcedere (adica de a fi purces). Cand spunem ‘Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh’ nu ierarhizam Persoanele, ci aratam modul anagogic de insiruire, potrivit posibilitatilor limbii noastre de exprimare, in ceea ce priveste miscarea   Ipostasurilor. Dumnezeu este neschimbabil in ceea ce priveste Fiinta, dar miscator *(nu schimbator) in ceea ce priveste lucrarea (energia fiintiala si ipostatica, adica comuna sau personala Ipostasurilor). Conjunctia ‘si’ nu face decat sa arate ca Fiul e nascut din Tatal care naste Fiu, si Duhul e purces doar din Tatal *(conjunctia ‘si’ arata acest lucru, pentru ca  Fiul nu poate fi purces iar Duhul nascut, ci fiecare Isi are insusirea personala si unica) care purcede Duh. Steaua este situata la mijlocul distantei intre Prunc si cele trei Raze.

Spatiul pictat al icoanei din partea superioara arata ca un semicerc, ca o bolta. Prin acest aspect se sugereaza faptul ca Dumnezeu imbratiseaza creatia, iar creatia inalta rugaciuni si cereri ce transcend vazduhul, ajungand la prestolul Dumnezeiesc. Dumnezeu este Pantokrator – Atottiitor.

Copacul treimic

Copacul asezat intr-o pestera inaintea ochilor magilor are rolul pedagogic de a arata Treimea – prin cele trei ramuri odraslite si Intruparea Fiului – prin ramura de jos mai mica ce a inceput a odrasli. Este pus intr-o pestera, asa cum ieslea se afla in pestera si Fiul in pantece. Se arata asadar conlucrarea Persoanelor Treimii la actul Intruparii. El este de asemenea copacul lui Iesei din carea a odraslit noul David. Copacul are ramuri diferite ,simbolizand prin aceasta Persoanele Treimice care au o fire comuna (trunchiul) .

Muntele in care este adapostit copacul transcende si el bolta icoanei. El prefigureaza taina Maicii Domnului, care a ramas fecioara precum era si inainte de nastere si ca e mai presus de ingeri. Spre deoasebire, muntele situat in extrema dreapta, peste care e pictat ingerul binevestitor, nu indrazneste parca a parasi spatiul pictat al boltii.

Textul adunat a fost preluat din sursele indicate prin adresele de mai jos. Armonizarea, completarea si stilizarea lui imi apartin.

*Icoana Nasterii Domnului (inceputul sec.15, tempera pe lemn, 65.7 × 63.5 × 4 cm – Colectia Rena Andreadis, Atena) in rezolutie de 1481 x 1550 px o puteti descarca de AICI

dan.camen.

Acatistul Nasterii Domnului il gasiti AICI

surse>

http://www.rejesus.co.uk/site/module/nativity_icon/

http://www.crestinortodox.ro/Simbolismul_Icoanei_Nasterii_Domnului-53-11884.html

http://laurentiudumitru.ro/blog/2007/12/11/explicarea-icoanei-nasterii-domnului/

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/12/17/parintele-mihail-stanciu-marturiile-icoanei-nasterii-domnului/

http://www.alternativaonline.ca/RomanBraga.html

http://www.ziarullumina.ro/articole;766;1;5102;0;Imaginea-recrearii-lumii.html

 

Via dolorosa. Drumul crucii.

Via dolorosa. Drumul Crucii.

Iisus este condamnat de catre Pilat care ii pronunta sentinta.

Crucea este pusa pe umerii lui Iisus pentru a lua drumul Golgothei.

Prima cadere a lui Iisus cu crucea.

Intalnirea cu Maria, Maica Lui, pe drumul Crucii.

Simon Cireneanul Il ajuta pe Iisus sa duca Crucea.

Veronica aduce o mahrama cu care Ii sterge sudoarea de pe frunte.

Chipul Mantuitorului I se imprima astfel pe mahrama. Prima Icoana a Mantuitorului.

A doua cadere a lui Iisus cu crucea.

Mantuitorul vorbeste cu femeile Ierusalimului care-L plangeau pentru patimire.

A treia cadere a Mantuitorului cu crucea, Iisus se roaga Tatalui Ceresc.

Hristos este dezbracat de haine de catre ostasi.

Iisus este crucificat, piroanele Ii strapung trupul, nu si oasele.

El se roaga Tatalui Ceresc sa ii ierte pe cei Il rastignesc.

Iisus Hristos moare pe cruce pentru iubirea de oameni.

Iisus este coborat de pe Cruce.

Hristos este infasurat in giulgiu si pus in mormant.

La intrarea mormantului este pravalita o piatra imensa ca si pecete.

sursa> http://www.bbc.co.uk/religion/galleries/stations/