La Intampinarea Domnului…

Hristos – cărbunele euharistic

“Cărbunele Cel ce S-a arătat mai ’nainte dumnezeescului Isaia, Hristos ca cu nişte cleşte, cu mâinile Născătoarei de Dumnezeu, acum Se dă bătrânului” [1]

“Curăţitu-s-a Isaia, luând cărbunele dela Serafim, bătrânul a strigat Maicei lui Dumnezeu: Tu ca un cleşte cu mâinile mă luminezi, dându-mi pre Acela pre carele porţi, Lumina cea neînserată, şi carele pre pace stăpâneşte” [2]

Vestirea mântuirii lui Adam

“Lui Adam celui ce lăcueşte în iad, merg să-i vestesc, şi Evei să-i aduc bună vestire, Simeon a strigat, cu proorocii dănţuind: Bine este cuvântat Dumnezeul părinţilor noştri” [3]

“Pre Cel ce Se poartă în căruţă de Heruvimi şi Se laudă cu cântări de Serafimi, purtând în braţe Născătoarea de Dumnezeu, pre Cel ce S-a întrupat dintr’însa fără ispită de nuntă, pre Dătătorul Legei, Cel ce a plinit rânduiala Legei, L-a dat în mâinile bătrânului preot; carele Vieaţa purtând, a cerut dezlegare de vieaţă, zicând: Stăpâne acum mă slobozeşte, să vestesc lui Adam: Că Te-am văzut Prunc, pre Tine, Dumnezeul Cel neschimbat, şi mai ‘nainte de veci şi Mântuitor lumei” [4]

.

---

[1] Stihiră a Stihoavnei la Vecernia Mică a Întâmpinării Domnului, glas II, în Mineiul lunei lui Fevruarie, Ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1909, p. 24

[2] Stihiră a Canonului Utreniei Întâmpinării Domnului, Peasna 5, glas III, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 32

[3] Stihiră a Canonului Utreniei Întâmpinării Domnului, Peasna 7, glas III, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 34

[4] Stihiră a Stihoavnei la Vecernia Mare a Întâmpinării Domnului, glas VII, în Mineiul lunei lui Fevruarie…, p. 29

 

Ortodoxia nu este religie (de Ioannis Romanides)

Ortodoxia nu este religie [1]

 Protopresbiter Prof. Univ. Dr.

Ioannis ROMANIDES 

Multora li se pare ca Ortodoxia este una dintre mul­tele religii, ce are ca grijă principală pregătirea membri­lor Bisericii pentru viaţa de după moarte, adică asigurarea unui loc în Rai pentru fiece creştin ortodox. Astfel, se con­sideră că dogma ortodoxă aduce o asigurare în plus, pen­tru că e Ortodoxă [2], iar dacă cineva nu crede în confesiu­nea ortodoxă, acesta este un motiv în plus ca acel om să se ducă în iad, desigur, fară a mai ţine cont de faptul că, even­tual, va ajunge acolo pentru păcatele sale personale.

Acei creştini ortodocşi care cred că acest lucru este Ortodoxia, au legat Ortodoxia în mod exclusiv de viaţa viitoare. Iar aceia nici nu prea fac multe lucruri în viaţa de aici, ci aşteaptă să moară, ca să se ducă în Rai, pentru că atât cât au trăit, au fost ortodocşi!

O altă partidă a ortodocşilor activează în spaţiul Bi­sericii, fiind interesată nu de viaţa viitoare, ci mai ales de viaţa de aici. Adică de modul în care Ortodoxia îi va aju­ta să trăiască bine în această viaţă. Astfel de creştini orto­docşi se roagă lui Dumnezeu, îi pun pe popi [3] să le facă ru­găciuni, să le facă sfeştanii, paraclise, sfinte masle, etc., ca să le ajute Dumnezeu să le meargă bine în viaţa aceasta, să nu se îmbolnăvească, să li se aranjeze copiii, să le asigure fiicelor lor o zestre cumsecade şi câte-un ginere de treabă, băieţii să-şi găsească fete bune cu zestre bună ca să se căsă­torească, să le meargă treburile bine, comerţul, de care se ocupă, să meargă cum trebuie până şi bursa de valori ori fabrica lor, etc. Astfel, vedem că aceşti creştini nu diferă prea mult de credincioşii altor religii, care fac şi ei aproxi­mativ aceleaşi lucruri [4].

Adică vedem din cele de mai sus că între Ortodo­xie şi celelalte religii există două puncte comune: primul, pregătirea credincioşilor pentru viaţa de după moarte, ca aceştia să meargă în Rai, aşa cum şi-l imaginează fiecare şi, al doilea, să poarte de grijă ca asupra creştinilor să nu se abată în viaţa de aici necazuri, tristeţi, catastrofe, boli, războaie etc., adică Dumnezeu să le facă pe toate după nevo­ile şi poftele lor. Astfel, pentru cei din urmă, religia joacă un foarte mare rol în viaţa de aici şi, mai ales, în viaţa coti­diană însăşi.

În realitate însă, care dintre creştinii de mai sus este interesat dacă există sau nu există Dumnezeu? Care dintre ei Îl caută? Pentru aceştia nu se pune problema dacă exis­tă sau nu Dumnezeu, de vreme ce mai bine ar fi să existe Dumnezeu, pentru ca să-L putem invoca şi cere satisface­rea nevoilor noastre, ca astfel treburile să ne meargă bine şi să avem parte de-o oarecare fericire în viaţa aceasta.

Vedem astfel că în om se manifestă o foarte puter­nică tendinţă de a voi să existe Dumnezeu, de a crede că există Dumnezeu, pentru că este o necesitate pentru om să existe Dumnezeu, ca astfel Acesta să îi asigure cele pe care le-am amintit. Ei, şi întrucât există nevoia omului de a exista Dumnezeu, Dumnezeu există!

Dacă omul nu ar fi avut nevoie de-un Dumnezeu şi dacă ar fi putut să-şi asigure suficienţa celor privitoare la supravieţuirea în această viaţă în vreun alt mod, atunci nu se ştie câţi oameni ar fi crezut în Dumnezeu. Aceasta se petrece, într-o mare măsură, în Grecia.

Astfel, întâlnim mulţi oameni care, deşi înainte erau indiferenţi faţă de religie, către sfârşitul vieţii devin religi­oşi, poate în urma unui oarecare eveniment care i-a speriat. Pentru că deja nu mai pot să trăiască fară să invoce aju­torul unui oarecare Dumnezeu, adică dintr-o prejudeca­tă superstiţioasă. Din aceste motive, chiar firea omului îl ajută pe om să devină religios. Aceasta nu este valabil doar pentru creştinii ortodocşi, este valabil şi pentru credin­cioşii de alte religii. Firea omului este pretutindeni ace­eaşi. Astfel că omul, după căderea sa, întunecat fiind «după fire», ba mai degrabă «împotriva firii», înclină către superstiţie.

Astfel, întrebarea care urmează este aceasta: unde se opreşte superstiţia şi unde începe credinţa adevărată?

Referitor la aceste chestiuni, Părinţii au poziţii şi o învăţătură clare. Un om care urmează sau care mai degrabă socoteşte că urmează învăţătura Iui Hristos şi doar se duce în fiece Duminică la Biserică, care se împărtăşeşte la intervale de timp regulate, care-i foloseşte pe popi ca să-i facă aghiazme, Maslu, etc., [5] fără a se adânci într-aces-tea, rămânând la litera legii şi nu la duhul legii, acesta tra­ge vreun folos oarecare din Ortodoxie? Iar un altul, care se roagă exclusiv pentru viaţa viitoare pentru el insuşi şi pentru ceilalţi, dar care este total indiferent faţă de viaţa aceasta, acesta, de asemenea, trage vreun folos aparte din Ortodoxie? O tendinţă este reprezentată de preotul unei parohii şi de cei care se adună împrejurul lui în spiritul de mai sus, iar cealaltă de un Stareţ în mănăstire, de obicei un oarecare arhimandrit, care se află la pensie şi aşteaptă să moară, cu câţiva monahi în juru-i. [6]

Întrucât aceste tendinţe nu sunt axate pe curăţire şi luminare dintr-o perspectivă patristică, ele sunt eronate în privinţa scopului urmărit. Insă numai în măsura în care ele sunt centrate pe curăţire şi luminare şi aplică discipli­na ascetică patristică ortodoxă pentru a dobândi rugăciu­nea minţii, numai atunci lucrurile sune aşezate pe o teme­lie adevărată. Aceste două tendinţe sunt exagerări duse la extrem. Aceste tendinţe nu au un ax comun. Axul comun care susţine Ortodoxia şi îi întreţine coerenţa, unicul şi singurul ax deasupra tuturor chestiunilor care o preocupă şi care le aşează pe toate celelalte pe un fundament just – atunci când este avut în vedere – este axul: curăţirea – lu­minarea – îndumnezeirea.

Părinţii nu sunt interesaţi exclusiv de ce se va întâm­pla omului după moarte, ci ceea ce îi interesează în special este ce va deveni omul în viaţa aceasta. După moarte nu există vindecarea minţii (νοϋς), astfel că vindecarea trebu­ie să înceapă din viaţa aceasta, pentru că «în iad nu exis­tă pocăinţă». De aceea Teologia Ortodoxă nu este nici supra-cosmică, nici futurologistă, nici eshatologică, ci es­te pur endocosmică. Pentru că interesul Ortodoxiei este pentru omul din lumea de aici, din viaţa aceasta, nu după moarte.

Acum, pentru ce anume sunt necesare curăţirea şi lu­minarea? Pentru ca omul să meargă în Rai şi să fugă de iad? Pentru asta sunt necesare? În ce constă curăţirea şi luminarea şi pentru ce motiv sunt urmărite de ortodocşi? Pentru ca cineva să afle motivul şi să dea un răspuns la această întrebare trebuie să deţină cheia esenţială care es­te aceasta: toţi oamenii de pe pământ au acelaşi sfârşit din punct de vedere teologic ortodox. Fie că este cineva orto­dox, fie că este budist, fie că este hinduist, fie agnostic, fie ateu, orice ar fi, adică fiecare om de pe pământ are meni­rea să vadă slava lui Dumnezeu. Va vedea slava lui Dum­nezeu în urma sfârşitului comun al umanităţii, la cea de-a doua Venire a lui Hristos. Toţi oamenii vor vedea slava lui Dumnezeu, şi, din acest punct de vedere, toţi vor avea acelaşi sfârşit. Toţi vor vedea, desigur, slava lui Dumnezeu însă cu o diferenţă: cei mântuiţi vor vedea slava lui Dumnezeu ca pe o Lumină prea-dulce şi neînserată, iar cei pierduţi vor vedea aceeaşi slavă a lui Dumnezeu ca pe un foc consumator, ca pe un foc ce-i va arde. Acest fapt, că toţi vor vedea slava lui Dumnezeu, este un eveniment adevărat şi aşteptat. A vedea cineva pe Dumnezeu, adică slava Sa, Lumina Sa, acesta este un fapt care va avea loc fie că vrem fie că nu. Trăirea acestei Lumini va fi diferită la unii faţă de ceilalţi.

Astfel că lucrarea Bisericii şi a preoţilor nu constă în a ne ajuta să vedem această slavă, pentru că aceasta oricum se va întâmpla. Lucrarea Bisericii se focalizează asupra mo­dului în care va vedea fiecare în parte pe Dumnezeu. Adi­că lucrarea Bisericii constă în a propovădui oamenilor că există un Dumnezeu adevărat, că Dumnezeu se descope­ră fie ca Lumină, fie ca foc ce arde, că toţi oamenii, în vremea celei de-a Doua Veniri Îl vor vedea pe Dumnezeu [7], ca să îşi pregătească membrii să-L vadă pe Dumnezeu nu ca Foc, ci ca Lumină. [8]

Această pregătire a membrilor Bisericii, precum şi a tuturor oamenilor care vor să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină, este, în esenţă, o disciplina terapeutică, ce trebuie să înceapă şi să se încheie în viaţa aceasta. Trebuie ca această vindecare să aibă loc şi să se încheie în viaţa aceasta. Pen­tru că după moarte nu există pocăinţă. Această disciplină terapeutică este esenţa şi principalul conţinut al Tradiţiei Ortodoxe, precum şi principala grijă a Bisericii Ortodo­xe. Este formată şi alcătuită din următoarele trei stadii de urcuş spiritual: purificarea de patimi, luminarea de către Harul Sfântului Duh şi îndumnezeirea, de asemenea, tot prin harul Sfântului Duh. Se întâmplă însă următorul lu­cru: dacă cineva nu ajunge la starea de luminare parţială, în viaţa aceasta, nu poate să-L vadă pe Dumnezeu ca Lu­mină nici în viaţa aceasta, şi nici în viaţa cealaltă [9].

Astfel, este evident că Părinţii Bisericii îşi arată interesul faţă de om aşa cum este el astăzi, în clipa de faţă. Iar cel care are nevoie de vindecare este fiecare om, cel care, de asemenea, este şi responsabil în faţa lui Dumnezeu de începerea acestei lucrări chiar de astăzi, în viaţa aceasta, pentru că numai în viaţa aceasta îi stă în putinţă. Nu după moarte. Şi acest om însuşi este cel care va decide dacă va urma acest drum al vindecării sau nu.

Hristos a spus: «Eu sunt Calea» [10]. Calea către ce? Nu doar către cealaltă viaţă. Hristos este în primul rând calea în această viaţă. Hristos este calea către Tatăl Său şi Tatăl nostru. Hristos Se descoperă în primul rând omului în viaţa aceasta şi îi arată drumul către Tatăl. Acest drum este Hristos Însuşi. Dacă omul nu-L vede pe Hristos în această viaţă cel puţin prin simţirea duhovnicească, nu-L va vedea pe Tatăl, adică Lumina lui Dumnezeu, nici în cealaltă viaţă [11].

---

[1] Fragment extras din cartea Protopresbyter Prof. Univ. Dr. Ioannis Romanides, Teologia Patristică, trad. din lb. neogreacă de Pr. Dr. Gabriel Mândrilă, Ed. Metafraze, Bucureşti, 2011, pp. 65-71

[2] Adică «drept-slăvitoare, drept-credincioasă» (n.trad.).

[3] Folosirea acestui termen (παπαδες) de către părintele Ioannis nu este înjositoare. Încă din S.U.A., unde trăise de la vârsta de trei luni, a crescut, a studiat şi s-a maturizat, obişnuise să folosească accst ter­men. De asemenea, în Sfântul Munte se foloseşte până la saturaţie cu­vântul popă (παπας), fară niciun înţeles dispreţuitor. Ba, dimpotrivă.

[4] Cuvântul părintelui Ioannis, aşa cum am menţionat deja în prolog, este câte-o dată caustic.

[5] Lucruri pe care le fac şi creştinii adevăraţi, şi nu este rău să vrea cineva să le facă; rău este să rămână la acestea.

[6] Care adică este părintele lor spiritual şi monahii săi nu au ni­mic în comun cu Isihasmul.

[7] Desigur, o experienţă parţială a acestei vederi a lui Dumne­zeu o au toţi oamenii imediat după ieşirea sufletului din trup, adică după moartea biologică.

[8] Nichita Stethatos, Filocalia, 4, ed. Άστερος, 1976, p. 134, #79

[9] Vezi, Sfântul Simeon Noul Teolog, Ευρσκομενα, Cuvântul al 75-lea. Acolo citim: «Cădea-vom de la vederea Aceluia în raport cu ambliopia [slăbirea vederii] fiecăruia în parte încă din viaţa aceasta, în­trucât de bună voie ne-am lipsit de lumina Lui chiar în viaţa aceasta».

[10] In. 14,6.

[11] Vezi Mitrop. Ierotheos Vlahos, Persoana în Tradiţia Ortodoxă, ed. Mânăstirii Naşterii Domnului, Levadeia, 1994, p. 162: «…O dată cu cea de-a Doua Venire a lui Hristos vor învia toţi oamenii şi vor fi judecaţi pentru faptele lor. Păcătoşii care nu au dobândit ochi duhovniceşti nu vor dispărea. Vor rămâne ca persoane ontologice, însă nu vor avea participare la Dumnezeu. Drepţii se vor face părtaşi lui Dumnezeu şi vor fi în comuniune cu Dumnezeu. Aşa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, păcătoşii vor trăi “existenţa cea pururea cumplită (άει φευ ειναι)”, în timp ce drepţii “existenţa cea pururea bună (άει ευ ειναι)”».

 _________________________

foto>

http://de.academic.ru/pictures/dewiki/71/Goreme_OpenAir_Museum_Dunkle_Kirche_2_11_2004.jpg

http://www.librariasophia.ro/img/pozefmari/romanides_ioannis_pr-teologia_patristica-6669.jpg

 

Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk: „Nu putem fi de acord cu ideea că un grup de Biserici Ortodoxe este văzut ca un soi de nucleu al lumii ortodoxe. Există riscul de a împărţi în două ‘clase’ Biserica”

Intr-un recent interviu acordat portalului de stiri Interfax-Religion.ru (17 iunie 2011), intitulat „Escaladarea crestinofobiei in Orientul Mijlociu ameninta Ortodoxia„, Mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, seful Departamentului pentru Relatii Externe Bisericesti al Patriarhiei Moscovei *(D.E.C.R.), a raspuns la cateva intrebari legate de amenintarea la adresa Ortodoxiei in Orientul Mijlociu pe care o provoaca fanatismul religios, „dusmanul comun al Islamului si al Crestinismului”.

Cu aceasta ocazie a vorbit si despre viitoarea intalnire de anul acesta a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu cu intaistatatorii vechilor patriarhate ortodoxe *(Alexandria, Antiohia, Ierusalim si Cipru) spunand ca, in contextul recentelor revolutii arabe, cand situatia politica a devenit tensionata, intalnirea aceasta isi are relevanta ei. Cu toate acestea, pe ordinea de zi, aminteste mitropolitul, sunt incluse, spre dezbatere, si unele probleme cu caracter pan-ortodox, in vederea pregatirii viitorului Mare Sinod Panortodox. Mai mult decat atat, includerea acestor probleme pe ordinea de zi este motivata de „rolul deosebit al Bisericilor cu autocefalia confirmata de Sinoadele Ecumenice” si care constituie un fel de „nucelu al lumii Ortodoxe”. Mitropolitul rus nu este de acord cu aceasta conceptie, pentru ca „exista pericolul de a imparti Biserica in doua categorii” (una superioara si alta inferioara): una a bisericilor cu autocefalie veche, si cealalta, a bisericilor care au primit autocefalia in cel de-al doilea mileniu crestin.

De asemenea, referindu-se la declaratiile primatului Bisericii Ortodoxe din Cipru – Arhiepiscopul Hrisostom -, care doreste ca Biserica lui sa inainteze in diptice pana pe locul cinci (loc ocupat actualmente de Biserica Ortodoxa Rusa), Mitropolitul Ilarion a spus ca cipriotii au sustinut mereu aceasta idee la conferintele presinodale inter-ortodoxe, invocand principiul vechimii, fiindca Biserica din Cipru este biserica apostolica. Dar, spune mitropolitul, aplicarea acestui principiu in general ar duce la „revizuirea in mod radical a Dipticelui ortodox”. Astfel, prima din lista ar fi Patriarhia Ierusalimului, ca Biserica-mama; apoi Patriarhia Antiohiei si Biserica Ciprului (ca biserici apostolice); apoi Patriarhia Alexandriei (recunoscuta ca scaun patriarhal inca din primele trei veacuri crestine); apoi Patriarhia Constantinopolului si celelalte Biserici Ortodoxe locale.

Intocmirea Dipticelui s-a facut insa, in timpul istoriei, dupa alte criterii, astfel ca in sec. IV Biserica din Constantinopol, ca si capitala de imperiu, a fost asezata inaintea bisericilor apostolice din Antiohia si Alexandria, iar Biserica Ierusalimului a fost socotita a cincea, dupa ce Ierusalimul a fost reconstruit pe ruinele vechii capitale iudaice. Dupa aceasta, seful DECR a amintit faptul ca sinoadele de la Constantinopol din 1590 si 1593 au consfintit Bisericii Ortodox Ruse locul al cincilea in diptice. Din punctul lui de vedere, orice initiativa de revizuire a Dipticelui nu-si are rostul, iar discutiile pe aceasta tema nu fac decat sa amane timpul convocarii Marelui Sinod Panortodox, de la care „oamenii asteapta raspunsuri la intrebarile despre felul cum crestinii trebuie sa traiasca intr-o lume moderna” si nu care va fi ordinea in Diptice a intaistatatorilor ortodocsi. 

La final, mitropolitul rus a vorbit despre situatia Bisericii Ortodoxe din America si despre eventuala recunoastere a statutului ei de biserica autocefala la nivel inter-ortodox. Interviul il gasiti integral AICI, iar fragmente si opinii despre el gasiti si pe Pravmir.ru, Romfea.gr sau Orthodoxpress.com

dan.camen.

foto>

http://www.mospat.ru/wp-content/uploads/2010/12/DSC_0414.jpg

http://www.mospat.ru/ru/2011/06/19/news43316/

 

Rugăciune umilincioasă către Sfânta Treime

Rugăciune umilincioasă către Sfânta Treime [1]

Dumnezeule Cel întru unimea firii cu trei Lumini, Cel ce dintru nefiinţă întru fiinţare toate le-ai adus, şi cu bună rânduială şi cu măsură pe acestea le-ai împodobit, şi cu lumina soarelui le-ai strălucit, şi ne-ai zidit pe noi după chipul Tău şi după asemănare; Însuţi, Prea-bunule Dumnezeule, străluceşte ochii noştri! Auzurile curăţeşte-le, celelalte simţiri întăreşte-le. Risipeşte toată ceaţa neînvăţăturii. Luminează mintea noastră cu binevoirile Tale. Povăţuieşte-ne pre noi cu razele Dumnezeieştii Tale insuflări spre desluşirea adevărului şi a minciunii, spre primirea celor bune, spre fugirea de cele rele, spre depărtarea de cele vătămătoare, spre alegerea celor folositoare. Că fără de Dumnezeiasca Ta luminare, cu adevărat orbi fiind, nu putem să desluşim nici întru socoteli adevărul, nici întru fapte binele, nici întru bunătăţi folosul; ci cu prefacerile lucrurilor amăgindu-ne, cu milioane de greşale greşim.

Ridică mintea către înţelegerea celor de nevoie, iară limba spre vorbirea celor de trebuinţă. Domoleşte pornirile patimilor cele ce tulbură mintea noastră. Înfrânează mânia şi prigonirea cea de la dânsa încetează-o, iar pomenirea de rău surpă-o, prefăcându-le pe dânsele întru râvnă Dumnezeiască şi în căldură cinstitoare de Dumnezeu a credinţei, şi în blândeţe şi nepomenire de rău. Potoleşte pofta şi iubirea de materie cea dintru dânsa şi iubirea de câştigare opreşte-o, schimbându-le pe ele în grijire de fapta bună şi în dragoste către aproapele, în dorire de creştinească sporire şi creştere şi în poftire de veşnicele bunătăţi. Doamne, cu măsura faptelor bune, împodobeşte-le pe cele ale noastre. Împuterniceşte cu bărbăţie şi cu vîrtute neputinţa noastră. Stinge zburdările trupului şi, de toată desfrânarea şi înverşunarea, izbăveşte-ne pre noi, întreaga înţelepciune şi cucernicie dăruindu-ne nouă. Dă-ne nouă cumpăna dreptăţii, ceea ce împarte fiecăruia dreptul lui. Întăreşte priceperea noastră întru întemeierea celor ce drept se judecă.

Păzeşte-ne pre noi, Doamne, de bântuială, de vătămare năprasnică şi de cădere; de clevetirea celor răi, de urgia tiranilor, de ispitele diavoleşti şi de toată mâhniciunea fereşte-ne pre noi ca, urmând poruncilor Tale, drumul vieţii acesteia de acum cu plăcere de Dumnezeu să-l săvârşim, iar talantul cel dat nouă curat să-l păzim. Şi, pentru îndurările Tale cele nemărginite şi milostivirile Tale nemăsurate, vrednici să ne facem Dumnezeiescului Tău Dar şi fericirii Tale celei de-a pururea, lăudându-Te neîncetat, pe Tine, Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt, pe Unul Dumnezeul nostru, căruia Ţi Se cuvine slava şi stăpânirea în vecii vecilor. Amin!

---

[1] Rugăciune extrasă din cartea: Rugăciunile Sfinţilor Părinţi sau Apanthisma, Ed. Sophia şi Ed. Cartea Ortodoxă, Bucureşti, 2007, pp. 186 – 187

_______________________________

foto>

http://109.123.68.71/ortodoxia.md/descopera/27-pogorirea-sfantului-duh/760-sfanta-treime

 

Cuvant la Inaltarea Domnului al Sf. Nicolae Cabasila

Cuvânt la Înălţarea Domnului

si Mântuitorului nostru Iisus Hristos [1]

de preaînţeleptul şi preaeruditul domn Nicolae Cabasila[2]

[Un cuvant foarte frumos si interesant, insa care din pricina dificultatii lui trebuie citit macar de doua ori pentru a putea fi inteles pe deplin – dan.cemen]

Înălţarea Domnului răstoarnă raporturile între cer şi pământ

1. Pe timpurile dinainte, harurile erau din cer şi din veac orice bine ajungea pe pământ de la locurile de sus în lumea de jos, dar astăzi ordinea e răsturnată: dă celor de sus feri­cirea plecând de la cele de jos, iar noi, oamenii, trimiţând dep e pământ îngerilor un Stăpân, împodobim corul acela cu cea mai frumoasă podoabă dintre toate. Cele prezente sunt pentru noi un prilej de plăcere minunată în locul aces­tora [al îngerilor], în locul cărora cinstim într-o măsură cu mult mai mare pe Cel care i-a cinstit şi prin această mutare facem cerul cu atât mai frumos decât el însuşi decât făcea acela mai bun pământul prin cei ce veneau de la el, pe cât de mare e distanţa între nişte sclavi şi un stăpân. Fiindcă acela [cerul] făcea cinstit pământul trimiţând îngeri, dar acum pământul i-a trimis în loc de orice cunună şi podoabă pe Cel căruia îi sunt sclavi heruvimii.

Chiar dacă [Scriptura] spune că Mântuitorul a coborât din cer [In 3, 13 – 14, 31], dar întrucât El era încă fără trup şi nu asumase încă pe om, nu putea nici să coboare, nici să urce, nici nu era loc pe care să-l lase şi la care să ajungă, fiindcă nu era unde să fie de faţă, „căci cerul şi pământul Eu le umplu, zice Domnul” [Ir 23, 24]; iar când a fost ca El să coboare şi să vină jos să şadă împreună cu cei umiliţi, nu a venit pe pământ mai mult din cer decât din pământul însuşi. Dar după ce a îmbrăcat pe om şi i-a fost cu putinţă să se mişte şi să treacă schimbând un loc cu altul, atunci ple­când de la pământ S-a pornit cu adevărat şi a alergat spre celelalte făpturi de acolo şi a primit începutul întregii îna­intări şi al faptelor şi cuvintelor de aici. Şi el [pământul] este o patrie şi un oras al lui Dumnezeu; şi dacă ceva din cele ce sunt trebuie să fie presupus drept patrie şi loc al lui Dumnezeu, atunci pământul e învingător.

Ce este mai nou/straniu decât acestea? Împăratul e de la cei legaţi, Domnul Care dezleagă vina e din locul celor osândiţi, şi de la cei ce şed în întuneric [Mt 4, 16] s-a revărsat la toată creaţia Lumina cea adevărată [In 1,9], Cerul Îl primeşte ploaie timpurie şi târzie [Ir 5, 24], iar îngerii şi heruvimii văd reflectată de pământ raza căreia i se închină, slava nespusă şi strălucirea care-i uimeşte. Şi se face aici o mirare şi a îngerilor şi a oamenilor: unii uimindu-se de Dumnezeul care urcă, iar alţii de omul ridicat; văzându-L în formă de Dumnezeu, unii socotesc nouă/stranie urcarea Lui, iar alţii, ştiindu-L om ca şi ei, se miră că ajunge în cer cel de o simţire cu ei. Si dacă firile Celui dublu sunt împărţite prin imne, din ambele se armonizează un singur cor în jurul Unicului Mire, îngerii cântându-I iubirea de oameni, iar oamenii puterea.

Înălţarea treptată – cinstire a timpului

2. Iar El urcă cu răgaz şi pas cu pas, şi nu ajunge dintr-o dată la locurile de sus — căci n-a fost luat pe sus, ci „a fost purtat la cer” [cf. Lc 24, 51] —, deşi nimic nu împie­dica să i se dea tronul „deodată, într-o clipeală de ochi”, zice Pavel [7 Co 15, 52], acolo unde va răpi de pe pământ în ziua de pe urmă şi trupurile sfinţilor [7 Tes 4, 17]. Nemistuind nici o mică parte a timpului, ci reţinându-Se, urcă încet, puţin câte puţin, dând răgaz acestui spectacol şi nu fuge repede de ochiul celor ce privesc de pe pământ, pen­tru ca pe ucenici să-i veselească, pământul să-l cinstească şi să Se arate iubitor de oameni, iar nu fugind din lume, nici lăsându-i pe oameni, ci să arate că pentru ei a plecat şi S-a dus suportând unele ca acestea ca un ambasador, avocat şi mijlocitor la Tatăl pentru neamul omenesc; şi [să Se arate] totodată nu necinstind timpul, ca Unul care a ajuns sub timp, precum a şi fost purtat în pântec un timp, şi dez­leagă puterea morţii, iar a treia zi zideşte templul dărâmat al trupului Său [cf. In 2, 19-22], aşa cum şi la începutul timpului cu o lungime şi un număr de zile a dat subzistenţă întregului univers.

…sfinţire a aerului

Încă şi pentru ca, aşa cum prin zăbovirea Sa în ele a lu­minat pământul şi iadul, tot aşa şi aerul, primindu-L pentru puţin timp, a fost sfinţit şi el şi nici un loc n-a fost lăsat ca propriu lor tâlharilor din el, adică stăpânitorilor întunericu­lui. Şi după ce toate au primit Soarele, păşeşte pe un nor, ca şi aerul să primească trupul foarte uşor, pentru că El este „Cel ce pune norii suirea Lui, Cel ce umblă peste ari­pile vânturilor” [Ps 103, 3].

Norul – simbolul Duhului Sfânt

Norul însă L-a învăluit şi pe Cel care-şi schimbase for­ma [Mt 17, 5] şi tot el îl va aduce atunci când Se va coborî pe pământ în ziua de pe urmă [FA 1, 11] şi tot un nor îi va aduna de pretutindeni pe aleşii Lui [7 Tes 4, 17], Peste tot El are nevoie de nor. Mai întâi, deoarece şi creaţia cea nouă [2 Co 5, 17; Ga 6, 15], al cărei singur Meşter a venit El, şi pentru care a făcut toate şi a arătat toate, o alcătuieşte un Duh şi o apă, iar norul este alcătuit din acestea. Apoi, pentru că acesta [norul] era în mod simplu simbol al Mângâietorului de o cinstire cu El şi prezent mereu tot timpul, Care e numit şi apă [In 7, 37-39], e chemat şi duh [In 15, 26], prin Care s-a alcătuit şi acel trup egal cu Dumne­zeu al Mântuitorului [Mt 1, 20], prin Care a lucrat El Însuşi lucrurile mai presus de fire, Care venind peste El atunci când S-a botezat a dat mărturie de dumnezeirea Lui [Mt 3, 16], Care a fost de faţă atunci când El S-a schimbat la faţă arătându-Se prin nor şi completând Treimea, legându-Se pe Sine Însuşi ca al Treilea de [Tatăl] Cel ce dădea mărturie şi de [Fiul] Cel ce primea mărturia [Mt 17, 5]. Căci şi acum, când Fiul urcă, iar Tatăl Se arată prin pornirea spre El a Slugii Sale [cf. Is 52, 13] — căci unde altundeva Se grăbea Fiul restabilit? — a fost nevoie să Se arate prin nor şi Mângâietorul ducându-L pe Cel de o cin­stire la cer, aşa cum mai înainte „a fost dus de Duhul în pustie” [Mt. 4, 1].

Străbaterea în sens invers a ierarhiei şi porţilor cereşti

3. Iar Celui ce urcă I se deschid nişte porţi. Şi ce altceva trebuie crezute aceste porţi decât hotarele demnităţilor şi ordinelor [îngereşti] pe care le-a depăşit trupul îndumnezeit. Căci întrucât Mântuitorul avea nevoie de un loc din pricina trupului Său, dar nicăieri între cele făcute nu era un loc cuvenit, ci chiar şi un loc al îngerilor şi al arhangheli­lor, ba încă şi al celor de mai departe, chiar al heruvimilor înşişi, era mai prejos decât I se cuvenea, ca unul care era egal cu Dumnezeu, de aceea orice ordin al celor necorpo­rale s-a dat înapoi dinaintea Celui ce urca şi fiecare din locurile cele mai înalte i-L ceda pe al său propriu, cei mai de sus după ce-i mai jos, şi aşa tot mai sus, până când, după cuvântul lui Pavel, “a ajuns mai presus de toată stă­pânirea, domnia şi puterea” [Ef 1, 21]. De aceea, cei mai mari află/învaţă despre Cel mai înalt de la cei mai mici şi corifeii de la cei subordonaţi, ca minunea să urce de la cele umile la cele înalţe, pentru că, spune Pavel „prin Biserică”, care e mai prejos decât toate ordinele, „s-a făcut cunoscută stăpâniilor şi începătoriilor înţelepciunea mult variată a Lui Dumnezeu” [Ef 3, 10]. Pentru acestea îngerii secunzi Îl vestesc pe Cel necunoscut de ei, iar porţile le ridică co­mandanţii ordinelor, care deţin în fiecare ordin hotarul ultim de cinstire si locul de vârf. Căci dacă cedează locul cei mai mici, încă nu este arătat Cel ce este cinstit de tot ordinul, ca Unul care era mai înalt decât ele, dar dacă fac asta comandanţii, la care este toată slava corului, atunci era evident că Cel închinat de tot crugul este mai presus de ele. Porţile sunt însă veşnice ca unele înfipte din veac şi nimănui dintre toţi ele nu-i oferă trecere în ziua aceasta, dar „acum, zice [Psalmistul], ridicaţi-vă!” [Ps 23, 7. 9], pen­tru că trece „Cel căruia I se va pleca tot genunchiul celor cereşti” [Flp 2, 10]. Căci nimănui nu i s-a întâmplat să vină pe această cale, nimeni nu s-a urcat în cer de pe pământ [Rm 10, 6], ci primul şi singurul care a croit această cale e Mântuitorul; „pentru că nimeni, zice, nu s-a urcat în cer decât Cel ce S-a pogorât din cer” [In 3, 13].

Hristos, Împărat al slavei prin pătimirea Sa

4. Dar de ce trebuie să fíe ridicate porţile? „Pentru că e Împărat al slavei, tare şi puternic în război” [Ps 23, 8], fiindcă a urcat plin de răni. Dovadă era slăbiciunea trupu­lui şi lipsa de slavă pe care o răbdase, căci era evident că purtase cruce. Şi era minunat pentru că într-o putere şi slavă atât de nespusă aducea urmele lipsei de slavă şi ale slăbicunii, cărora îngerii vestitori le opuneau: crucii slava de acolo, iar slăbiciunii triumful prin aceasta, faptul că triumfătorul nu dobândise numai o slavă strălucită, dar era şi Împăratul slavei înseşi [Ps 23, 7-l0]. Nefolosindu-Se de nimic din cele ce obişnuiesc să aducă slava, Acesta venise la ea prin cele contrare, şi de aceea a putut fi fără slavă, după care, spunea David, a umplut de slava Sa tot pământul [Ps 56, 5]. Fiindcă acel lucru ar fi fost propriu celui ce urmează legilor slavei, dar acesta celui ce pe cât se pare conduce slava însăşi. Căci nici focul nu poate fi stăpânit de materiă aruncată în foc ca sa-i aţâţe flacăra, nici vizitiul şi cel care conduce caii nu urmează cailor în direcţia în care se pornesc ei, ci, dacă cineva care are un frâu ştie să-i lege cu el şi să-i facă să meargă în sens opus, nici nu este Domn al slavei cel ce ar putea să-şi adune o slavă de la cei ce par a fi cei mai buni. Ci Mântuitorul, aşa cum mai înainte S-a arătat pe Sine Însuşi stăpân al focului arătând o flacără în apă şi aprinzând foc cu pregătirea care-l poate stinge, tot aşa S-a făcut arătat în mod evident că este împărat al slavei, arătându-Se tuturor strălucit şi prealăudt prin lipsă de slavă şi de cinstire. De aceea, spune, acestea nu trebuie să se mire dacă, purtând un trup care are vânătăi, El depăşeşte hotarele fiinţelor necorporale, nici nu trebuie să creadă invocând aceste semne de slăbiciune că Cel Înalt este din pricina acestor lucruri de umilinţă în dezacord cu Sine Însuşi; din contră, luând de aici în chip deosebit dovada clară a forţei Lui suprafireşti, să admită că El este Stăpân al întregii creaţii.

5. Dar îngerii sunt învăţaţi acestea nu numai unii de către ceilalţi, ci şi de Mântuitorul Însuşi. Celor ce-L întreabă: „De ce sunt roşii hainele Tale?” [Is 63, 2], Acesta le spune: Am îmbrăcat trup!, iar celor ce-L întreabă: De ce eşti lovit?, le spune: „«Am călcat Un teasc» [Plg 1, 15]. De bunăvoie M-am lăsat lovit. Căci nu Mi-am vărsat sângele fără să vreau, nici n-am venit pe cruce din slăbiciune, ci Eu În­sumi «am călcat teascul»”. Lucru pe care-l spune şi apos­tolilor înainte de pătimire: „Nimeni nu ia de la Mine sufle­tul Meu, ci Eu îl pun de la Mine Însumi. Putere am să-l pun şi putere am să-l iau iarăşi” [In 10, 18], arătând puterea Lui nebiruită. „Prin urmare, ridicaţi porţile!” [Ps 23, 7], Şi aceasta nu o dată, arătând astfel că nu-şi aduceau aminte acest lucru ştiindu-l, ci îl învăţau neştiindu-l. Deoarece atunci n-ar fi avut nevoie de cuvintele celor secunzi în rang, ei întrebând, iar Acela răspunzând. Fiindcă stăpânii porţilor Îl ştiau bine pe „Stăpânul puterilor”, dar nu-L ştiau pe “Împăratul slavei” cine este. Căci întâiul era dinainte de veacuri numele dumnezeirii şi, de aceea, era cunoscut tutu­ror corurilor îngerilor, dar acesta din urmă le-a rămas as­cuns, şi de el au auzit abia ulterior, el fiind luat plecând de la cruce şi de la cele de ocară; după cum ignorau poate că Stăpânul lor se numea şi Iisus, Nazarinean şi răstignit, lucruri pe care le ştiau numai acei îngeri care slujiseră Celui purtat în pântec şi născut, Celui mort şi înviat. De aceea unii se opresc la acea primă glăsuire şi întreabă nedumeriţi: “Cine este Acesta, Împăratul slavei?” [Ps 23, 10], iar aceştia îi învaţă repetându-le denumirea mai cunoscută: „Domnul puterilor” [ibid.]. Iar ei încetează atunci, recunoscându-L pe cel căutat din cele ce ştiau.

Dezvăluirea raţiunii ultime a Economiei mântuitoare – iubirea

Şi când Acesta înaintează, atunci Însuşi Tatăl îi aduce la aceste raţiuni. Căci profetul Zaharia îi introduce pe Acela [Tatăl] întrebând şi pe Acesta [Hristos] răspunzând, însem­nând prin aceasta că înseşi puterile care sunt nemijlocit în preajma lui Dumnezeu află acum raţiunea Economiei, pe care mai înainte n-o ştiau. Căci atunci când Tatăl îşi des­coperă taina Sa prin Unul-Născut, au părut să fie iniţiate în aceasta şi primele făpturi care stau în jurul tronului însuşi. Dar aici Fiul sugerează şi cauza junghierii şi învăţând de ce anume a venit pătimind pe cruce, spune că ceea ce l-a convins a fost iubirea de oameni. Căci întrebându-L Tatăl de unde are loviturile de pe mâini — pentru că Acesta zice: „Ce sunt aceste lovituri în mijlocul mâinilor Tale?” [Za 13, 6] — El pune înainte casa celui iubit şi spune că faptul că a venit şi a locuit cu cei iubiţi i-a adus aceste lovituri: „Cele cu care am fost lovit în casa celui iubit” [ibid.], pentru că S-a îndurat de cei care zăceau, îndurându-Se a venit la ei, şi venind i-a restaurat, iar mâinile cu care i-a rechemat au fosţ lovite. Şi astfel Stăpânul casei [Tatăl], care are cerul şi pământul, a oferit tuturor robilor Lui dinarul, adică raţiunea trupului şi morţii lui, începând de la cei de pe urmă si până la cei dintâi [cf. Mt 20, 1].

Înălţarea, desăvârşirea preoţiei veşnice a lui Hristos

 6. A venit din cer pe pământ, ca să facă cunoscut celor de pe pământ pe Tatăl Cel de acolo, a coborât de pe pă­mânt în iad, ca să vestească celor din iad economia de pe pământ, din iad a urcat iarăşi la cei de pe pământ, ca să afle cauza coborârii, de pe pământ urcă în cer, ca să fie adusă vestea cea bună şi îngerilor: pe de-o parte, mântuirea oamenilor — căci se bucură împreună cu noi cei replămădiţi, întrucât sunt iubitori de oameni —, pe de altă parte, progresul lor spre cele mai bune, precum şi celelalte, învăţându-L ei pe Dumnezeu mai bine decât înainte şi, înainte de toate, pentru ca trupul cel mai presus decât toată creaţia să ajungă mai presus decât toată creaţia şi să-şi ocupe locul cuvenit. Căci poate de aceea n-avea unde să-şi plece capul [Mt 8,20] atunci când locuia pe pământ. Şi urcă un om în formă de Dumnezeu [cf. Flp 2, 7] şi un Dumnezeu în trup de om, luptător din pricina războiului împotriva morţii, şi biruitor din pricina triumfului, victimă sfântă pentru junghiere, pentru că a primit junghierea vrând aceasta, preot care nu lasă nimic din cele cuvenite lui Dumnezeu, nici nu respinge nimic din cele ce fac pe om, ci salvează în toate fiecare fire şi nu înşeală cu nici un cuvânt nici una din aceste două denumiri, ci numai relele omeneşti, fiindcă aşa cum a fost liber de păcat de la început, aşa a fost şi de toată stricăciunea, pentru că nici una din ele nu ţinea de fire. Căci pe cel dintâi l-am introdus noi, iar cealaltă i-a urmat, fie ca pedeapsă pentru cei ce greşiseră, fie ca leac pentru cei care se îmbolnăviseră. Dintre ele pe unul, adică păcatul Mântuitorul nu l-a cunoscut de la început, iar pe cealaltă, adică stricăciunea, a primit-o, orânduind ca un econom cele ale oamenilor, pentru ca să Se facă în stare să Se jertfească pentru ei, şi în locul jertfei să primească pentru neamul omenesc nestricăciunea. Prin urmare, jertfindu-Se şi bucurându-Se de un trup stricăcios şi aducând acestea care se cuveneau, a dezbrăcat îndată stricăciunea şi n-a fost lipsit de cele care-l făceau victimă. Prin vânătăile Sale vesteşte junghierea, iar fierul care lucrează jertfa e încredinţat pen­tru cei ce văd trupul acela. Şi astfel, jertfindu-Se pentru o zi, este o Victimă perpetuă. Şi aşa cum „o dată pentru tot­deauna S-a adus ofrandă pe Sine însuşi”, cum zice Pavel [Evr 7, 27], de acolo că păstrează totdeauna pe Preot, căci zice: „Tu eşti Preot în veac” [Evr 5, 6; Ps 110, 4], tot aşa fiind adus o dată pentru totdeauna, este Victimă veşnică. Fiindcă n-ar fi putut fi nici Preot veşnic, dacă nu ar fi fost şi Victimă, lipsindu-i atunci ceea ce ar fi făcut preoţia Lui. Aşa L-a dat întregii creaturi pământul pe Stăpânul comun. Şi oamenii îl trimit pe ambasadorul lor, îngerii îl primesc pe Dumnezeul lor, Care li Se înalţă mai curat, iar Tatăl primeşte pe Cel de un tron cu El dându-i o cunună de slavă din trofeele Slugii [Domnului; cf. Is 52, 13].

Aclamarea lui Hristos Cel Înălţat

7. Hai acum să ne adresăm Învingătorului şi noi, cei pentru care s-a făcut războiul! O, Cel ce ai biruit lumea [In 16, 33] şi ai legat pe cel puternic [Mt 12, 20], Care ai luat prăzile [Lc 11, 22] şi i-ai dezlegat pe cei legaţi! O, Cel ce faci toate numai cu voinţa, iar mutându-Te încoace ai intrat în război şi luptă pentru oameni! O, Cel ce cu un semn i-ai zidit pe cei ce nu erau, iar pe cei căzuţi i-ai îndreptat prin sârguinţă şi osteneli! O, Cel care ca să-i faci vii şi să-i în­cununezi pe cei lipsiţi de cinste şi morţi, alergi spre lupta morţii! O, Cel care prin faptul că ai fost defăimat ai dezle­gat vina omului, prin aceea că ai fost răstignit l-ai slăvit, prin aceea că ai murit l-ai făcut viu! O, Dumnezeu care ai murit pentru oameni, Stăpân care ai murit pentru robi şi lipsit de păcat care ai murit pentru foarte răi! O, Cel care prin aceea că ai fost vândut ne-ai dobândit libertatea, prin aceea că ai fost lovit ne-ai câştigat nestricăciunea, iar prin aceea că ai suferit dureri ne-ai agonisit veselia cea curată! O, Cel care ai cumpărat cu sufletul pe duşmani, iar cu sângele pe cei impioşi! O, Cel care ai iubit un om care te ura! O, Cel ce eşti pentru noi, Acelaşi, şi Mântuitor şi preţ de răscumpărare! O, Cel ce eşti şi cale si conducător şi sălaş! Cel ce te-ai făcut pentru robii tăi toate cele care duc la cer! O, imigrare nouă şi străină, care muţi capitala! O, Cel care împreună cu Tine muţi şi strămuţi toată creaţia! O, Cel care n-ai lăsat nimic între cer şi pământ, între Dum­nezeu şi oameni! O, Cel care prin aceea că Te-ai dus pe pământ ai plecat cerul, iar prin aceea că ai plecat la cer ai înălţat pământul! Tu eşti şi Dumnezeul nostru şi apoi moş­tenitor, şi celor al căror stăpân erai din veac, Le-ai slujit ca un rob cumpărat. Şi, iarăşi, pe cei al căror Stăpân în tot felul Te-ai făcut, i-ai făcut fraţi şi Te-ai folosit de ei ca de nişte membre, şi ai primit toată înrudirea, comunitatea şi relaţia ca noi, ca armonizându-ne cu Tine însuţi în tot felul şi urmându-Te prin toate să faci bogăţia ta a noastră! Şi robul păcatului să se audă Fiu al lui Dumnezeu, iar cel legat să se arate încununat. O, de câte şi ce fel de lucruri l-ai făcut datornic pe om! O, datorii care nu pot fi dezlegate de nimeni nicicând! Căci ce ai putea găsi la noi, şi care să nu-l fi pus Tu? Dacă Ţi-am înălţat un glas care aduce vreo recunoştinţă pentru cele pe care ni le-ai dat, nu e un schimb pentru cele date, ci din adaos la datoriile noastre, pentru că faptul de a gândi şi de a putea rosti acestea vine tot de la Tine. Tu însă Ţi-ai pus Ţie Însuţi această lege nouă: de fiecare dată când oferi ceva, Te mărturiseşti dator cu alte haruri celor ce îl primesc. De aceea, să nu treci cu vederea harul Tău mult lăudat, dacă a fost lăudat cu ceva şi de noi, ci să-L arăţi pe Binefăcătorul uitându-Se nu la sărăcia vo­inţei noastre, ci la bogăţia mâinii Tale. Şi în prezent să mă dezlegi, fiind Domn, de toată vina şi să-mi oferi curata simţire a blândeţii Tale şi să faci să mă ruşinez de această nespusă iubire de oameni. Iar după ce mă vei muta de aici, să mă muţi bucurându-mă şi cu nădejdi bune că voi fi scris în corul prietenilor Tăi, şi acolo să stai împreună cu cei ce ştiu cele ale Tale şi pe care I-ai cunoscut Tu Însuţi, ca şi aici cu glasul celor ce prăznuiesc şi al strigătului adăugat de noi să Te cântăm pe Tine Mântuitorul în veac împreună cu părintele Tău Cel fară început şi cu Preasfântul, Bunul şi de Viaţă făcătorul Duh. Amin.

---

[1] Cuvânt extras din cartea Nicolae Cabasila – Cuvântările teologice: la Iezechiel – Hristos – Fecioara Maria, Studiu introductiv şi traducere de Diac. Ioan I. Ică Jr., Deisis, Sibiu, 2010,  pp. 161 – 171

[2] Traducere după ediţia B. Pseutonkas: Nikolaou Kabasila hepta logoi nyn proton ekdidomenoi, Thessaloniki, 1976, p. 113 – 123; ed. II: Nikolaou Kabasila Logoi. Eisagoge – keimena – scholia, ekd. B. Pseutonkas, Thessaloniki, 2006, p. 124 – 134.

______________________________

foto>

http://1.bp.blogspot.com/_6WRcJM7SGZY/S-nWYwcCYDI/AAAAAAAACJU/BM45kXhSpTQ/s1600/9thSinaiAscension.jpg

http://www.antiochian.org/sites/antiochian.org/files/images/Ascension.preview.jpg

 

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu doreste o intalnire cu patriarhii ortodocsi din Orientul Mijlociu

[Dorinta Patriarhului Ecumenic de a convoca anul acesta o intalnire cu intaistatatorii ortodocsi din Orientul Mijlociu pentru a „examina şi aprofunda instabilitatea situaţiei politice actuale în ţările Orientului Mijlociu” nu este rea, daca tinem cont de recentele revolutii primavaratice din tarile arabe; cel putin acest lucru creaza cadrul perfect si justificarea pentru o astfel de reuniune. Problema este ca aflam ca aceasta intalnire va fi, intamplator – desigur :), si „ocazia pentru a înfrunta [! – n.m.] o serie de problematici de ordin general cu privire la relaţiile inter-ortodoxe şi pregătirea viitorului sinod panortodox”. Era de la sine inteles ca se vor aborda [„infrunta”] si piedicile aparute in ultima vreme la intalnirea de la Chambesy (22 / 26 februarie 2011) a Comisiei pregatitoare inter-ortodoxe a viitorului Sinod Panortodox, in legatura cu modul proclamarii autocefaliei Bisericilor locale Ortodoxe, problema dipticelor, precum si tot mai acuta problema a diasporelor. De ce spun ca era previzibil acest lucru? Deoarece toti primatii care urmeaza sa fie convocati, in afara de Patriarhul Ignatie al IV-lea al Antiohiei (desi slujeste, cf. traditiei, si in limba greaca), sunt de nationalitate greaca, iar bisericile pe care le pastoresc fie fac parte din vechea Pentarhie greaca, fie sunt autocefale inca din „veacul de aur” (sec. V) al Bisericii, veac al sfintilor parinti de limba greaca. Deci primatii ce urmeaza a fi convocati sunt elinofoni si vor sprijini cauza Patriarhului Ecumenic, care isi vede pozitia de lider al Ortodoxiei tot mai amenintata de influenta tot mai crescanda a Patriarhiei Ruse, mai nou sprijinita, in anumite demersuri, de Patriarhia Romana. Au si motiv pentru asta… deoarece, desi au un numar relativ mic de credinciosi in comparatie cu „noile” patriarhate ale Rusiei si Romaniei, prin traditie aceste biserici ocupa primele locuri in diptice si intentioneaza sa pastreze si pe viitor aceeasi ordine. Mai nou, la Chambesy, Biserica Ciprului dorea sa fie inscrisa mai sus in diptice, intamplator, nu-i asa? Cine stie, poate ca i se va implini cererea, daca va sprijini cauza Patriarhului Ecumenic de Constantinopol pentru viitorul Sinod Panortodox… Este, deci, interesant de urmarit pe mai departe strategia Patriarhului Ecumenic de a-si atrage sustinatori in lupta pentru mentinerea pozitiei de primat intre egali al Ortodoxiei – dan.camen.]

Scrisoare a patriarhului Bartolomeu I:

spre o întâlnire a ortodocşilor din Orientul Mijlociu

Radio Vaticana / 27 aprilie 2011

Patriarhul ecumenic Bartolomeu I are intenţia de a convoca o întâlnire a capilor Bisericilor ortodoxe din Orientul Mijlociu, anunţă site-ul de informare religioasă în limba greacă „Romfea”, plecând de la o scrisoare pe care Bartolomeu I a trimis-o patriarhilor Teodor II al Alexandriei, primat al Bisericii ortodoxe din Africa, Ignaţiu al IV-lea al Antiohiei, primat al Bisericii ortodoxe din Siria, Liban, Irak şi Kuweit, Teofil al III-lea al Ierusalimului, primat al Bisericii ortodoxe din Israel, Iordania şi Teritoriile Palestiniene şi Hrisostomos al II-lea, primat al Bisericii din Cipru.

În scrisoarea – preluată de cotidianul vatican L’Osservatore Romano – Bartolomeu I justifică această iniţiativă prin necesitatea responsabililor Bisericii de a examina şi aprofunda „instabilitatea situaţiei politice actuale”, în ţările Orientului Mijlociu. Patriarhul a subliniat că este ceva propriu în tradiţia canonică a Bisericii a reuni când e necesar primaţii diferitelor Biserici. Întâlnirea – explică patriarhul ecumenic – va fi ocazia pentru a înfrunta o serie de problematici de ordin general cu privire la relaţiile inter-ortodoxe şi pregătirea viitorului sinod panortodox.

Întâlnirea, potrivit celor relatate de „Romfea”, ar putea avea loc la Istanbul în zilele de 31 august şi 1 septembrie anul acesta.

sursa> 

http://www.radiovaticana.org/rom/articolo.asp?c=482059

foto>

http://4.bp.blogspot.com/_6dkJabC3YD0/SPuXjUtNgGI/AAAAAAAAALs/B3qktT7oFoE/s1600-h/Phanar_2008.10.Pentarchy.jpg

 

Poporul Meu, ce am făcut vouă?

“Fiecare mădular al Sfântului Tău Trup a răbdat ocară pentru noi: capul a răbdat spini; faţa scuipări; obrazul, loviri cu palme; gura, gustarea oţetului celui amestecat cu fiere; urechile, hulele cele păgâneşti; spatele, biciuiri şi mâna, trestie; întinsorile a tot trupul pe cruce, şi cuie, încheieturile şi coasta, suliţă. Cel ce ai pătimit pentru noi, şi ne-ai mântuit pe noi din patimi; Care Te-ai smerit pentru noi, prin iubirea Ta de oameni, şi ne-ai înălţat, Atotputernice Mântuitorule, miluieşte-ne pe noi” [1].

~~~+~~~

“Acestea zice Domnul către iudei: Poporul Meu, ce am făcut vouă? Sau cu ce v-am supărat? Pe orbii voştri i-am luminat, pe cei leproşi i-am curăţit, pe bărbatul cel ce era în pat l-am îndreptat. Poporul Meu, ce am făcut vouă? Şi cu ce mi-aţi răsplătit? În loc de mană, cu fiere; în loc de apă, cu oţet; în loc ca să Mă iubiţi, pe Cruce M-aţi pironit. De acum nu voi mai răbda; chema-voi neamurile Mele, şi acelea Mă vor preaslăvi împreună cu Tatăl şi cu Duhul, şi Eu le voi dărui viaţă veşnică” [2].

~~~+~~~

“Ce pricină te-a făcut, Iuda, vânzător al Mântuitorului? Au doară te-a despărţit din ceata Apostolilor? Au doară te-a lipsit de darul tămăduirilor? Au doară cinând împreună cu ceilalţi, pe tine te-a gonit de la masă? Au doară picioarele celorlalţi le-a spălat, iar ale tale nu le-a băgat în seamă? O, de cât bine te-ai făcut uitător! Iată gândul tău cel nemulţumitor se vădeşte, iar îndelungă-răbdarea cea neasemănată şi mare mila Mântuitorului se propovăduieşte” [3].

~~~+~~~

„Astăzi a fost spânzurat pe Lemn Cel ce a spânzurat pe ape. Cu cunună de spini a fost încununat Împăratul îngerilor. Cu porfiră mincinoasă a fost îmbrăcat Cel ce îmbracă cerul cu nouri. Lovire peste obraz a luat Cel ce a slobozit în Iordan pe Adam. Cu piroane a fost pironit Mirele Bisericii. Cu suliţa a fost împuns Fiul Fecioarei! Închinămu-ne patimilor Tale, Hristoase. Arată-ne nouă şi slăvită învierea Ta!” [4]

---

[1] Idiomelă, glasul al III-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul († Teoctist), EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 616

[2] Antifonul al XII-lea, glasul al VIII-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul…, p. 609

[3] Sedealna Antifonului al VI-lea, glasul al VII-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul…, p. 607

[4] Antifonul al XV-lea, glasul al VI-lea, la Denia din Joia Mare (a celor 12 evanghelii) din Săptămâna Patimilor, în Triodul…, p. 610

__________________________

foto>

http://3.bp.blogspot.com/_VYAhHCWM31c/TF6S48A7KfI/AAAAAAAAAOE/2YVlnJ1rYOA/s640/Greek-Orthodox-Jes_1386502i.jpg

 

Cluj: PS Florentin Crihălmeanu (Biserica Greco-Catolică) a spălat picioarele a 12 seminarişti

Adevarul.ro / 21 aprilie 2011

Episcopul Eparhiei Greco-Catolice de Cluj-Gherla, PS Florentin Crihălmeanu, a spălat, astăzi, picioarele a 12 studenţi de la Teologie, în cadrul ceremoniei desfăşurate în Catedrala „Schimbarea la Faţă”.

Episcopul a repetat, astfel, gestul Mântuitorului, care a spălat în Joia Mare picioarele celor 12 apostoli. Picioarele seminariştilor, aşezaţi în faţa altarului, au fost spălate, şterse şi sărutate, pe rând, de PS Florentin Crihălmeanu. „În Joia Mare, rememorăm patru momente importante din viaţa Mântuitorului: spălarea picioarelor, cina cea de taină, agonia din Grădina Ghetsimani şi trădarea lui Iuda. Spălarea picioarelor înseamnă că trebuie să învăţăm şi noi să iertăm şi să spălăm greşelile altora„, a spus Crihălmeanu.

Seminariştii au declarat că momentul la care au participat a însemnat o bucurie imensă, de neuitat. Unul dintre cei 12 a imortalizat momentul în care episcopul i-a spălat, şters şi sărutat picioarele, cu ajutorului unui aparat foto.

Monika Krajnik

sursa>

http://www.adevarul.ro/locale/cluj-napoca/Cluj-_PS_Florentin_Crihalmeanu_a_spalat_picioarele_a_12_seminaristi_0_466753587.html

 

IISUS SAU BARABA? – Pastorala de Pasti (2011) a PS Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor

[In contextul recentelor incercari de reabilitare a evreilor de catre Papa Benedict al XVI-lea de vina uciderii de Dumnezeu, a arhiereului Caiafa de catre „arheologul” Simcha Jacobovic si a lui Iuda de catre Lady Gaga, pastorala PS Părinte Sebastian, intitulata sugestiv „Iisus sau Baraba?”, cred ca vine pentru noi ca un suflu nou, care are menirea sa desparta minciuna de adevar si sa ne indemne sa-l alegem pe Hristos si nu pe hristosii mincinosi ai zilelor noastre. V-ati intrebat vreodata de ce pe Baraba nimeni nu a mai incercat sa-l „reabiliteze” mediatic? Poate ca el deja a fost „reabilitat” de evrei si de Pilat la judecarea Mantuitorului, cand talharul si ucigatorul de oameni a fost ales sa fie liber in detrimentul lui Iisus, Hristosul si de oameni iubitorul… Asadar, se impune intrebarea: cine este „Baraba” si „Pilatul” zilelor noastre?  – dan.camen.]

~~~+~~~

IISUS SAU BARABA?

Cuvânt pastoral la Paşti – 2011

† S E B A S T I A N,

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,

Preacuvioase Maici,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sfânta Scriptură ne spune că mai înainte de a-L condamna pe Domnul la moarte, guvernatorul Ponţiu Pilat a dat poporului prilejul să aleagă, atunci când l-a întrebat: „Pe cine voiţi să vi-l eliberez, pe Baraba sau pe Iisus, care Se zice Hristos? Însă arhiereii şi bătrânii au convins mulţimile ca să ceară pe Baraba, iar pe Iisus să-L piardă. Atunci le-a eliberat pe Baraba, iar pe Iisus L-a biciuit şi L-a dat să fie răstignit” (Mt. 27, 17, 20 şi 26).

Cine era Baraba şi cum de au preferat iudeii să-l ceară pe el, iar nu pe Iisus Nazarineanul? Evanghelistul Marcu ne spune că: „Baraba fusese închis împreună cu nişte răzvrătiţi, pentru că în răscoală săvârşiseră ucidere” (Mc. 15, 7), iar Sfântul Evanghelist Ioan menţionează că acesta „era tâlhar” (In. 18, 40). Aşadar, ori „Regele iudeilor” (In. 18, 39) ori o căpetenie de tâlhari, pentru Pilat era tot una, dacă nu cumva dregătorul a încercat să-L scape pe Domnul de moarte.

Ce importanţă mai avea însă, de vreme ce inimile cărturarilor şi ale fariseilor încremeniseră de mult în „litera Legii” (Rom. 2, 27), iar „după Legea lor, Hristos trebuia să moară” (In. 19, 7). De aceea, ei „au convins mulţimea ca să ceară să le elibereze mai degrabă pe Baraba, (…) iar pe Iisus, biciuindu-L, să-L dea ca să fie răstignit” (Mc. 15, 11 şi 15).

Dreptslăvitori creştini,

Nu vi se pare ciudat că, puse să aleagă, mulţimile au preferat în locul lui Dumnezeu un ucigaş şi un tâlhar? Că, văzând intenţia binevoitoare a lui Pilat, căpeteniile poporului au trecut de-a dreptul la ameninţări până şi la adresa sa? − „Dacă-L vei elibera pe Acesta, nu eşti prieten al Cezarului” (In. 19, 12). Şi apoi, luaţi aminte ce s-a ales de opţiunea iudeilor!… Căci, deşi de Baraba nu a mai auzit nimeni niciodată după aceea, în schimb Hristos, „piatra cea din capul unghiului” (Ef. 2, 20) − deşi omorât, şi încă prin moarte de ruşine − A ÎNVIAT şi a ajuns în centrul istoriei.

Ei bine, această alegere a iudeilor a urmărit mereu şi mai urmăreşte şi astăzi pe om. Pus să opteze între bine şi rău, acesta a continuat să rateze de multe ori şansa alegerii celei bune, fără a învăţa nimic de la istorie. Căci, deşi Baraba s-a dovedit o alegere neinspirată, s-au găsit destui dispuşi ca, peste veacuri, să îl prefere tot pe el. Şi astfel, luând adesea locul lui Hristos, acesta a reuşit să se strecoare de multe ori afară din închisoare, lăsând în urmă impresia unui Hristos biruit, chiar dacă istoria L-a dovedit pe El a fi Adevăratul Biruitor asupra vieţii şi asupra morţii.

Dacă „Pilat” se arată binevoitor, de ce este mai de ales, totuşi, „Baraba”? Dacă Dumnezeu, Biserica şi chiar viaţa noastră ne sugerează să-L alegem pe Domnul, de ce să mai repetăm şi noi greşeala mulţimilor de altădată? Nu!… Să nu ne lăsăm intimidaţi de cei ce trec până şi la ameninţări viclene!… Nu am învăţat nimic de la viaţă? Până când vom confunda binele cu răul? Dacă Hristos a înviat, zădărnicind astfel alegerea lui Baraba, noi de ce mai orbecăim în întuneric, prefăcându-ne că nu ştim ce trebuie şi pe Cine merită să alegem?…

Dragii mei,

Această alegere, între Domnul şi tâlhar, este şi provocarea noastră de astăzi. Noi ce alegem?… Alegem viaţa, prin Hristos Cel Înviat şi Care „nu mai moare” (Rom. 6, 9), ori alegem pieirea, prin Baraba? Alegem binele sau alegem răul? Căci libertatea de a opta, departe de a fi ispită, este dovada celui mai ales respect şi a preţuirii lui Dumnezeu faţă de om, fapt care impune, însă, din partea noastră o responsabilitate pe măsură. Domnul Şi-a dat viaţa pentru noi! Noi suntem gata să ne dăm viaţa pentru El, ori alergăm bezmetici după Baraba? Hristos a înviat pentru noi, dăruindu-ne şi nouă să trăim în veci, noi oare vom alege să „pierim” odată cu tâlhar?

„Pilatul” zilelor noastre încă pare binevoitor, chiar dacă societatea nu încetează a ne deruta, ca pe mulţimile de altădată. Noi, însă, ce alegem?… Dumnezeu, cunoscând mai dinainte ezitarea noastră, ne-a prevenit că alegerea nu va fi uşoară: „viaţă şi moarte ţi-am pus înainte, şi binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi!” (Deut. 30, 19) Şi, realitatea ne arată că, în pofida prevenirii Domnului, contrar „lecţiilor” pe care ni le-a dat istoria şi în ciuda experienţei pe care am acumulat-o de 2000 de ani, mulţi dintre noi îl mai aleg şi astăzi pe Baraba. Unii conştient, alţii din ignoranţă! Unii ştiu că greşesc, dar o pun pe seama neputinţei ori a „molipsirii” mult prea facile a răului, căruia e mai uşor să-i cedezi decât să-l înfrunţi, în timp ce alţii nici nu realizează că au ajuns să spună binelui „rău” şi răului „bine”. Este răul cel mai mare al societăţii în care trăim, când răul şi binele ne sunt „servite” în mod amestecat şi confundat, creându-ne aceeaşi derută pe care le-au provocat-o iudeilor mai marii poporului altădată.

Noi, însă, ÎNVĂŢĂTOR avem, Care ne-a învăţat cu prisosinţă cum putem deosebi binele de rău. MODEL avem, Care ne-a arătat cum trebuie ales între viaţă şi moarte, şi AJUTOR avem, gata a ne călăuzi spre BIRUINŢĂ, după cum El Însuşi a biruit. Învierea Sa s-a arătat biruinţă, iar proslăvirea Sa nădejde pentru noi toţi că „moartea nu mai stăpâneşte” (Rom. 6, 9) peste cel ce Îl alege pe El. Că, dacă Baraba a dispărut, dimpreună cu toţi cei care l-au preferat pe el, cei care Îl aleg pe Hristos vor rămâne în veci, pentru a împărăţi împreună cu Dânsul.

Lui fie slava, cinstea şi închinarea noastră, în vecii vecilor, Amin.

Hristos a înviat!

Al vostru întru Domnul povăţuitor,

† SEBASTIAN

EPISCOPUL SLATINEI ŞI ROMANAŢILOR

sursa>

http://www.episcopiaslatinei.ro/2011/04/18/iisus-sau-baraba/

 

Aberatiile lui Simcha Jacobovic: de la „Mormantul pierdut al lui Iisus” la „Cuiele Crucii”

Simcha Jacobovic, realizatorul unui recent documentar intitulat „The Nails of the Cross” (Cuiele Crucii), sustine ca a gasit doua dintre cuiele folosite la Rastignirea Mantuitorului, cuie care dateaza din sec. I d.Hr.

Notă: Postarea de mai jos cuprinde traducerea unor fragmente din articolele aparute pe net cu privire la aceasta chestiune, dar si adaosuri proprii, care au menirea sa faca lumina acolo unde este nevoie. – dan.camen.

Despre cuie si descoperirea lor

Acestea ar fi fost gasite acum 20 de ani in Ierusalim, intr-un mormant descoperit odata cu efectuarea unor lucrari de constructie pe un deal la cativa km sud de orasul vechi, mormant care se presupune ca ar fi al lui Caiafa, marele preot al Templului din Ierusalim cel care, alaturi de ginerele sau, arhiereul Ana, si ceilalti arhierei evrei ai Sinedriului l-au judecat si batjocorit pe Hristos.

Dr. Zvi Greenhut, azi cel mai cunoscut cercetator al Autoritatii israeliene pentru Antichitati, si Dr. Ronny Reich, azi seful Consiliului pentru Arheologie – cel mai puternic organism din Israel in acest domeniu, au gasit atunci in mormant 12 osuare care semanau cu niste cufere din piatra, in care se pastrau diferite oase. Pe doua dintre osuare era inscriptioant numele „Caifa”, respectiv „Iosif, fiul lui Caiafa”, iar cercetatorii tind sa creada acum ca mormantul apartine familiei personajului biblic novo-testamentar.

Numele Caiafa este destul de rar intalnit in perioada celui de-al doilea templu din Ierusalim, iar descoperirile arheologice care s-au desfasurat nu au revelat pana acum acest nume, decat cu aceasta ocazie. De la descoperirea sa, mormantul lui Caiafa nu a fost deschis publicului, fiind sigilat.

Pe langa cele 12 osuare, in mormant s-au mai gasit si alte „comori”: cateva monede, o sticla de parfum, o lampa de ulei intr-o oala de lut si doua cuie ruginite de 8 cm, cu varfurile indoite. Raportul de atunci al Autoritatii Israeliene pentru Antichitati arata ca unul dintre cuie a fost descoperit pe podea, iar celalalt intr-unul din acele osuare, avand deasupra lui si reziduri de calcar. Cam in acelasi timp Universitatea din Tel Aviv a primit un pachet ce continea doua cuie care se potriveau descrierii facute celor doua cuie gasite in presupusul mormant al lui Caiafa. Profesorul Israel Hershkowitz le-a pus intr-un loc sigur spre pastrare.

In documentarul lui Jacobovic, Hershkowitz afirma: „Potrivit marimii, formei si starii cuielor, este posibil ca acestea sa fi fost folosite la Rastignirea lui Hristos”. Jacobovic spune ca a petrecut doi din viata sa cautand aceste cuie. De-a lungul timpului s-au descoperit zeci de artefacte, inclusiv cuie, care ar fi avut legatura cu Rastignirea lui Iisus. Unele au fost desfiintate imediat, in timp ce altele au fost considerate sfinte.

Insa de atunci si pana acum nu s-a mai stiut nimic despre aceste cuie, ele aparand dintr-o data tocmai in laboratorul din Tel Aviv. Cum explica Jacobovic gasirea acestor cuie dintr-o data, dupa doua zeci de ani de uitare, in laboratorul Universitatii din Tel Avivi? Simplu: „Au fost doua cuie descoperite in mormantului lui Caiafa, care apoi au disparut, si apoi doua cuie care au aparut la Universitatea din Tel Aviv care se potrivesc descrierii si perioadei de timp [in care au fost pierdute – n.m.]”. „Nu pot spune 100% ca aceste cuie sunt cele folosite la Rastignirea lui Hristos, dar am facut conexiunea prin prisma detaliilor, si este cu siguranta posibil”.

Descoperirea de cuie in mormintele evreiesti este foarte rara, atat de rara incat doar intr-un singur loc se pare ca au mai fost descoperite: „Imi vine in minte doar un singur sit arheologic, la Ierihon, unde cuie de fier au fost gasite intr-un mormant evreiesc” – a declarat arheologul israelian Gaby Barkay de la Universitatea Evreiasca, „…si am cercetat peste 1100 de pesteri”.

Cum s-au pierdut insa cuiele nu se stie nici pana acum. In documentar, Gideon Avni de la Autoritatea Israeliana pentru Antichitati, spune ca acest for conduce peste 300 de excavari pe an, cercetari in care se fac zeci de mii de descoperiri si ca astfel este usor de imaginat ca aceste cuie puteau fi foarte repede ratacite. De asemenea, contrar afirmatiilor arheologului Gaby Barkay, Autoritatea Israeliana pentru Antichitati, care a supravegheat excavarea mormantului lui Caiafa, afirma ca niciodata nu s-a certificat ca acel mormant ar fi de fapt al lui Caiafa si ca in mormintele evreiesti se gasesc in mod frecvent cuie. In acest fel, institutia are propriile indoieli cu privire la aceste cuie: „Fara indoiala ca talentatul director Simcha Jacobovic a realizat un film interesant, avand in centru o descoperire arheologica autentica, dar interpretarea prezentata de el in film nu are nicio sustinere”.

Ce spun expertii in domeniu?

Contactati de corespondentii Reuters, cei mai multi dintre expertii si cercetatorii in domeniu au respins interpretarile lui Jacobovic, catalogandu-le ca fiind exagerate, unii dintre ei zicand ca acesta este in goana dupa publicitate si ca e de fapt un „sarlatan”.

Cat priveste osuarul elaborat in design, arheologii isi mentin parerea ca stilul acestuia nu seamana deloc cu mormintele folosite pentru arhiereii Sinedriului.

Cine este Simcha Jacobovic?

Jacobovic s-a nascut in Israel, dar si-a petrecut cea mai mare parte a vietii in Canada. Parintii sai, Iosif si Ida, sunt evrei romani, care s-au mutat in Israel dupa ce au supravietuit Holocaustului, iar din 1962 au plecat in Montreal, Canada. Se zvoneste ca Simcha ar vorbi chiar si limba romana…

Simcha este un personaj controversat, pentru ca acum cativa ani de zile a colaborat cu regizorul de film James Cameron la un film intitulat „Mormantul pierdut al lui Iisus”, film in care afirma ca mormantul descoperit intr-un cartier al Ierusalimului ar fi fost adevaratul mormant al lui Iisus si al familiei sale [!!! – n.m.].

Blasfemia legata de Mormantul pierdut al lui Iisus

In acest film, care a avut premiera la Discovery Channel in data de 4 martie 2007, Jacobovic prezinta teoria conform careia mormantul Talpiot, descoperit in data de 28 martie 1980, intr-un cartier aflat la 5 km sud de Ierusalim, ar fi locul unde s-ar gasi osemintele „familiei” lui Iisus. In mormant s-au gasit atunci 10 osuare, 6 din ele avand inscriptionate epigrafe. Cel mai cunoscut dintre ele este cel pe care se afla inscriptia: „Iisus, fiul lui Iosif” (Yeshua bar Yehosef – aramaica). Alte nume care apar sunt: Maria, Iosif, Iuda (Yehuda – aramaica) fiul lui Iisus, Maramene e Mara (s-ar traduce, dupa Jacobovic, Maria Magdalena), si Matei.

Testul ADN efectuat pe osemintele aflate in osuarul cu numele Iisus si in cel cu presupusul nume al Mariei Magdalena, a aratat ca cele doua persoane nu erau in relatii de sange dupa mama. Astfel, Jacobovic a concluzionat ca acestia doi trebuie sa fi fost casatoriti, fiindca altfel nu se justifica prezenta celor doua persoane in acelasi mormant. Cu toate acestea, testul ADN nu a mai fost efectuat si pe celelalte oseminte gasite in mormant, pentru a se vedea daca exista legaturi de sange intre ele si nici testul cu radiocarbon, pentru a se verifica vechimea osemintelor. In acest caz, expertii au concluzionat ca cele doua persoane cercetate puteau fi tata-fata, veri etc.

De ce este totusi, pentru crestini, acest film o blasfemie? Pentru ca in el Jacobovic contesta:

– Invierea Mantuitorului a treia zi din mormant (presupunand in cel mai bun caz ca a fost o inviere spirituala, si nu corporala),

– locatia actuala a Mormantului Domnului (Biserica Sfantului Mormant din Ierusalim) si a Golgotei (locul unde a fost rastignit)

– inaltarea dupa moarte a Maicii Domnului cu trupul la Cer (vezi Adormirea Maicii Domnului, conform Sfintei Traditii)

– fecioria Domnului Iisus, spunand ca ar fi avut o sotie, pe Maria Magdalena, si cu ea copii.

– fecioria Maicii Domnului, spunand ca Iisus ar fi avut frati dupa mama, si nu frati vitregi dupa tata, dintr-o casatorie anterioara a aceluia (Iosif), inainte de logodirea cu Fecioara Maria

Mai mult decat atat, Jacobovic se contrazice grozav, fiindca daca in acest film el spune ca Mantuitorul a fost casatorit cu Maria Magdalena si a avut copii cu aceasta, atunci contesta faptul ca Hristos a fost crucificat pentru vina de a Se fi facut pe Sine Dumnezeu si, prin asta, faptul ca a gasit, culmea, tocmai el cuiele Rastignirii! La fel si invers, daca Iisus a fost rastignit, si asa este, atunci de ce minte ca un evreu ce este ca Iisus Hristos fost casatorit si a avut copii?

De ce nu pot fi acestea cuiele Rastignirii lui Iisus?

Am sa redau in cele de mai jos, cuvintele episcopului Teodoret al Cirului care, in a sa Istorie bisericeasca, face referire la descoperirea celor trei cruci de catre Imparateasa Elena, precum si a cuielor cu care Mantuitorul a fost pironit pe Cruce, aratand si cum au fost ele folosite dupa aceea:

„Despre Elena, mama împăratului Constantin cel Mare şi despre râvna ei pentru zidirea dumnezeiescului templu [1]

1. Nimeni altul nu a fost purtătorul acestei scrisori, ci însăşi mama împăratului, aceea care a avut un fiu strălucit şi care este slăvită de toţi credincioşii. Ea a născut această mare torţă de lumină şi l-a hrănit cu dreapta credinţă. Ea a suportat oboseala drumului şi nu s-a gândit la suferinţele bătrâneţii, căci a făcut această călătorie îndepărtată, cu puţin timp înainte de sfârşitul vieţii, care s-a întâmplat la vârsta de 80 de ani.

2. După ce a văzut locul acela unde s-au întâmplat Patimile (Domnului) pentru mântuirea noastră a tuturor, ea a dat poruncă să se dărâme deîndată acel spurcat templu păgânesc şi să se ducă de acolo dărâmăturile. După ce a ieşit la iveală mormântul, care fusese ascuns până acum, au apărut trei cruci, acoperite de pământ, lângă mormântul Domnului.

3. Toţi erau pe deplin convinşi că una dintre aceste cruci a fost cea a Domnului nostru Iisus Hristos, iar celelalte două ale tâlharilor celor ţintuiţi odată cu Acesta. Nu ştiau totuşi care era crucea care s-a atins de trupul Domnului şi pe care s-au prelins picăturile sfântului Său Sânge.

4. Atunci, cel prea înţelept şi cu adevărat dumnezeiesc, întâistătătorul (episcopul) oraşului Ierusalim, Macarie, a înlăturat îndoiala în felul acesta: S-a atins fiecare dintre aceste cruci, cu rugăciune fierbinte, de o femeie de neam bun, care era bolnavă de multă vreme şi s-a cunoscut puterea Crucii mântuitoare, căci aceasta, îndată ce s-a atins de trupul femeii, a înlăturat acea boală grea şi a arătat-o sănătoasă.

5. Astfel, mama împăratului, după ce a aflat ceea ce dorise, a pus la coiful împărătesc o parte dintre cuie, având grijă de capul fiului său ca să alunge săgeţile duşmanului, iar pe altele le-a legat de frâul calului, îngrijindu-se de siguranţa împăratului (în luptă). Cu aceasta s-a împlinit, în fine şi vechea profeţie, căci Zaharia Profetul a strigat mai înainte «Şi va fi pe frâul calului ceva sfânt Domnului Atotputernic» (Zaharia 14, 20).

6. Apoi a împărţit o parte din crucea mântuitoare Reşedinţei imperiale, iar pentru cealaltă parte a făcut o cutie din material de argint şi a dat-o episcopului oraşului, poruncindu-i ca să păstreze pentru generaţiile viitoare cele ce amintesc despre mântuire.[…]”

[1] – Teodoret al Cirului, Istoria bisericească (Cartea Întâi), în PSB 44, traducere de Pr. Prof. Vasile Sibiescu, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, pp. 62-63

Asadar, luand ca exemplu gasirea in chip minunat a Crucii Golgotei de catre Imparateasa Elena, oare aceste cuie fac si ele minuni precum a facut atunci Crucea Domnului la aflarea ei, minune prin care a si fost autentificata fara drept de apel?

Referinte scripturistice legate de arhiereul Caiafa

Iata mai jos cateva dintre versetele Noului Testament, care fac referire la Caiafa. In toate acestea este evidentiat, fara niciun fel de dubiu, rolul pe care l-a avut in punerea la cale a Rastignirii Mantuitorului Hristos:

Sf. Ev. Matei cap. 26, vs. 3-4 si 57/59

– Atunci arhiereii şi bătrânii poporului s-au adunat în curtea arhiereului, care se numea Caiafa. Şi împreună s-au sfătuit ca să prindă pe Iisus, cu vicleşug, şi să-L ucidă

– Iar cei care au prins pe Iisus L-au dus la Caiafa arhiereul, unde erau adunaţi cărturarii şi bătrânii.[…] Iar arhiereii, bătrânii şi tot sinedriul căutau mărturie mincinoasă împotriva lui Iisus, ca să-L omoare.

Sf. Ev. Luca cap. 3, vs. 2

– În zilele arhiereilor Anna şi Caiafa, a fost cuvântul lui Dumnezeu către Ioan, fiul lui Zaharia, în pustie.

Sf. Ev. Ioan cap. 11, 49-50; 18, 13-14; 18, 24/ 28

– Iar Caiafa, unul dintre ei, care în anul acela era arhiereu le-a zis: Voi nu ştiţi nimic, Nici nu gândiţi că ne este mai de folos să moară un om pentru popor, decât să piară tot neamul.

– Şi L-au dus întâi la Anna, căci era socrul lui Caiafa, care era arhiereu al anului aceluia. Şi Caiafa era cel ce sfătuise pe iudei că este de folos să moară un om pentru popor.

– Deci Anna L-a trimis legat la Caiafa arhiereul.[…] Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; şi era dimineaţă. Şi ei n-au intrat în pretoriu, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile.

Faptele Apostolilor cap. 4, 5-7

– Şi a doua zi s-au adunat căpeteniile lor şi bătrânii şi cărturarii din Ierusalim, Şi Anna arhiereul şi Caiafa şi Ioan şi Alexandru şi câţi erau din neamul arhieresc, Şi punându-i în mijloc, îi întrebau [pe apostoli]: Cu ce putere sau în al cui nume aţi făcut voi aceasta?

Cateva observatii privind reabilitarea lui Caiafa

Ultima „descoperire” a lui Jacobovic nu este deloc intamplatoare, ziarul israelian Haaretz scotand la lumina afirmatiile acestuia, potrivit carora Caiafa trebuie reabilitat. Astfel, Jacobovic lanseaza teoria ca marele preot si-ar fi schimbat ulterior parerea despre Iisus, mai ales dupa rastignirea Lui pe Golgota, devenind chiar membru al comunitatii de iudei-crestini (care il venerau pe Hristos doar ca Mesia, pamantesc, si nu ca Dumnezeu), iar urmasii sai au considerat ca trebuie sa-i puna in mormant, alaturi de alte bunuri, si cuiele lui Hristos. El isi sustine teoria aceasta spunand ca s-au gasit inscriptionate pe osuarul lui Caiafa mai multe simboluri misterioase.

Cu toate acestea, aberatiile lui Jacobovic pot fi demontate foarte usor:

– Din Faptele Apostolilor (vezi versetul mai sus) se vede clar ca atitudinea lui Caiafa nu s-a schimbat nici dupa Rastignirea Mantuitorului, ci a continuat sa-i persecute pe apostoli cat a putut.

– Imparateasa Elena a descoperit cuiele Rastignirii cu mult timp dupa moartea lui Caiafa, atunci cand, la 80 de ani fiind, a mers la Ierusalim sa construiasca pe Golgota Biserica Sfantului Mormant. Deci acest lucru dovedeste faptul ca arhiereul Caiafa nu putea sa fie inmormantat cu aceste cuie si, mai mult decat atat, luat in sens invers, daca adevaratele piroane ale Rastignirii au ramas pe Golgota sute de ani pana la descoperirea lor, atunci aceste cuie obisnuite care au fost gasite in presupusul mormant al lui Caiafa, arata ca acest mormant nu este cel al marelui preot, stricand astfel teoria lui Jacobovic, fiindca nu-si permiteau arhiereii Sinedriului sa puna in mormantul ucigasului de Dumnezeu Caiafa tocmai simbolul Rastignirii Domnului, piroanele, ca sa-l invinuiasca peste generatii posteritatea.

– „descoperirea” aceasta a lui Jacobovic este pusa in lumina la doar cateva saptamani de la recentele afirmatii ale papei Benedict al XVI-lea care, in cea de-a doua parte a cartii sale „Isus din Nazaret”, ii exonereza pe evrei de „vina” uciderii lui Dumnezeu prin răstignire, mergand in principal pe linia trasata de celebrul document Nostra etate al Conciliului Vatican II. El uita, aşadar, de cuvintele evreilor: „Tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt. 27, 25). Pentru cei care vreti insa sa aflati adevarul, cititi slujba Prohodului Domnului, versiunea necenzurata…

– este adevarat ca, alaturi de Iuda Iscarioteanul, Caiafa reprezinta simbolul tradarii iudaice, al negarii adevarului divin si poate al anti-semitismului, insa tot el este si autorul uneia dintre cele mai celebre „profetii” ale Noului Testament deoarece, fiind in anul acela mare preot la Templul din Ierusalim, a sfatuit pe ceilalti arhierei ai Sinedriului ca: „este mai de folos să moară un om pentru popor [Hristos – n.m.], decât să piară tot neamul [omenesc – n.m.]” (In. 11, 49-50), .

dan.camen.

Această prezentare necesită JavaScript.

surse>

http://www.aolnews.com/2011/04/12/did-journalist-simcha-jacobovici-find-the-nails-used-to-crucif/

http://www.jpost.com/NationalNews/Article.aspx?id=216238

http://news.yahoo.com/s/nm/20110412/film_nm/us_archaeology_jesus_nails

http://www.ziare.com/magazin/descoperire/s-au-gasit-cuiele-cu-care-a-fost-crucificat-iisus-1087966

http://www.dailymail.co.uk/news/article-1376107/Investigator-claims-2-000-year-old-nails-used-crucify-Jesus.html

http://www.haaretz.com/news/national/are-these-the-nails-used-to-crucify-jesus-1.355509

http://www.msnbc.msn.com/id/42554173/ns/technology_and_science-science/

 

Biblia, un adevarat manual de sanatate

Ziare.com / 5 aprilie 2011

Secole de-a randul, oamenii au cautat in Biblie calauzirea si tamaduirea spirituala, dar putini au realizat ca aceasta este si un adevarat manual cu lectii importante despre sanatatea fizica, o istorie a primelor remedii naturiste la care omul din vechime a fost nevoit sa apeleze in caz de boala.

Si astazi, dupa mii de ani, uleiul de masline, isopul, busuiocul, mierea, vinul rosu, usturoiul, sarea, painea, strugurii, granele, scortisoara, paducelul si inca multe altele, amintite in Biblie, sunt remedii care ne ajuta sa ne pastram ori sa ne regasim sanatatea si frumusetea.

In Biblie exista indicii ca uleiul de masline era folosit inca din Antichitate ca medicament. Specialistii au constatat ca uleiul de masline, cat mai putin procesat, contine o multitudine de vitamine si nutrienti, esentiali in prevenirea cancerului.

Ca aliment, uleiul de masline este folosit, de regula, in salate. Ca medicament, consumat in cantitati moderate (cel mult doua linguri pe zi, una dimineata si una seara), uleiul de masline este un prieten fidel al inimii, datorita unor grasimi prietenoase pe care le contine in compozitia sa si care ajuta la scaderea colesterolului.

Uleiul de masline, o lingurita seara, previne sforaitul, vindeca durerile de urechi, curata si infrumuseteaza pielea si reda sanatatea muschilor. Calitatile nutritionale, medicale si cosmetice sunt astazi cunoscute in toata lumea si uleiul de masline este folosit tot mai mult pentru mentinerea tineretii si sanatatii.

Usturoiul, o planta cu multiple calitati terapeutice, se cultiva pe terenuri intinse cu aproximativ 5.000-6.000 de ani in urma. Este cunoscut faptul ca usturoiul este cel mai puternic antibiotic natural si consumul zilnic intareste sistemul imunitar, ferind, in acest fel, organismul de infectii si racelile de sezon. Medicina populara recomanda, de asemenea, usturoiul in cazuri de hipertensiune si obezitate.

Isopul, apreciat mai ales pentru mirosul sau placut, trateaza bolile respiratorii, in special bronsitele cornice si astmul bronsic.

Infuzia de isop se prepara turnand 200 ml de apa clocotita peste o lingurita de planta maruntita. Se acopera vasul timp de zece minute, se filtreaza si se bea cald, cu inghitituri mici si rare, pe parcursul a 10-15 minute. Suferinzii pot bea doua, trei cani de ceai pe zi. Infuzia de isop poate fi bauta si in caz de dureri de stomac.

In Psalmul 50, David scrie despre isop: „Stropi-ma-vei cu isop si ma voiu curati; spala-ma-vei si mai vartos decat zapada ma voiu albi”. Acest lucru ne indreptateste sa credem ca proprietatile curative ale isopului erau cunoscute de mii de ani.

Infuzia de isop, care are efect cicatrizant si antiseptic, se foloseste si azi in tratarea ranilor, taieturilor, eczemelor si abceselor.

Smochinele sunt cunoscute, inca din Antichitate, ca alimente foarte hranitoare si ca leac. Siropul de smochine, cate doua, trei linguri pe zi, este de mare ajutor in caz de tuse. In tratarea bronsitelor, se recomanda decoctul de smochine, care se obtine fierband 2-3 smochine, timp de zece minute, intr-un sfert de litru de apa. Se pot bea cate doua cani pe zi.

Sa avem sanatate!

sursa>

http://www.ziare.com/viata-sanatoasa/remedii-naturale/biblia-un-adevarat-manual-de-sanatate-1085947

foto>
http://www.revista-maria.com/numar2/wp-content/uploads/biblie1.jpg

 

Hotărâre a Sfântului Sinod: Rânduială liturgică unitară pentru slujba de la trecerea dintre ani

[Cred ca PS Corneliu, Episcopul Husilor, are o problema cu exorcismele, care i se trage inca de la chestiunea „Tanacu”. Altfel nu-mi explic de ce il preocupa acum asa de mult molitfele Sf. Vasile cel Mare *(rugaciuni de indepartare si alungare a diavolului din oameni), citite indeobste in biserici la data praznuirii Sfantului Vasile cel Mare, autorul lor. Daca 2012 va fi desemnat „Anul omagial al Sfantului Maslu”, probabil ca si atunci Preasfintia sa va propune in Sinod ca Taina Sfantului Maslu sa nu mai fie facuta indeobste in biserici, pe motiv ca este o practica „daunatoare unitatii liturgice”, care nu este savarsita panortodox ca la noi, si ca va preveni prin asta „excesele străine de duhul credinţei şi al bunei-cuviinţe pastorale”. Va recomanda, probabil, ca aceasta taina sa fie facuta expres la cererea suferindului si precedata in prealabil de spovedania cu post atat din partea preotului, cat si din partea bolnavului. Daca aceste molitfe ale Sf. Vasile se citeau in general la manastiri si la bisericile de mir decat o singura data pe an, acum, prin aceasta hotarare, ele nu vor mai avea o zi in an de citire a lor, ci doar ocazional, sau chiar deloc (in cazul bisericilor de mir). Astfel, molitfele Sf. Vasile cel Mare, care erau citite in mod traditional dupa Sfanta Liturghie pe 1 ianuarie, au fost inlocuite cu slujba Te Deum-ului, pentru ca intr-o lume secularizata adevarata bucurie de inceput de an nu mai este rugaciunea de purificare a sufletului pentru a deveni un om nou, si prin asta de multumire a lui Dumnezeu, ci este lasata doar acea slujba de multumire adusa lui Dumnezeu, iar sufletul in continuare, ca si mai inainte, necuratit. Probabil principalul caz de „exces strain de duhul credintei” care a fost vizat prin aceasta hotarare a fost cel de la Tanacu, fiindca cele locale – de preoti „magi” care deschid cartea si vindeca de boli prin diverse rugaciuni – au fost doar cazuri izolate. Oricum, nu cred ca citeau acei preoti tocmai molitfele Sf. Vasile, fiindca i-ar fi „ars”, la propriu, la fel ca pe niste draci, puterea rugaciunilor Sf. Vasile. De asemenea, nu s-a auzit pana acum ca din cauza acestor molitfe cineva sa sufere, in schimb, am auzit de vindecari de pe urma lor. Cat despre felul cum considera unele persoane mediatice din cler practica exorcismelor in Biserica Ortdoxa se pot spune multe, insa trebuie sa crezi macar in existenta dracilor, in puterea lor de a poseda o persoana, dar si in puterea rugaciunilor cu post care pot indeparta diavolii din oameni – dan.camen.]

Basilica.ro / 28 martie 2011

În noaptea trecerii dintre ani, în toate catedralele şi bisericile parohiale din Biserica Ortodoxă Română, slujba se va săvârşi după o rânduială liturgică unitară, care va fi tipărită sub forma unei broşuri de către Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă. Hotărârea a fost luată în cadrul şedinţei Sfântului Sinod, în şedinţa de lucru din 17 februarie, la propunerea Preasfinţitului Corneliu, Episcopul Huşilor, după cum informează „Ziarul Lumina”.

Pentru a marca după cuviinţă bucuria duhovnicească a sărbătorii bisericeşti din ziua de 1 ianuarie, una din problemele de pe ordinea de zi a şedinţei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 17 februarie a fost stabilirea unei rânduieli liturgice unitare în Biserica Ortodoxă Română pentru slujba ce se oficiază în noaptea trecerii dintre ani. În urma dezbaterilor şi având în vedere propunerile Preasfinţitului Corneliu, Episcopul Huşilor, s-a apreciat că cea mai potrivită slujbă în noaptea trecerii dintre ani este cea a Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos, rânduială liturgică prin excelenţă doxologică, care trebuie urmată de rostirea rugăciunii de mulţumire (din Liturghier, Molitfelnic sau Cartea de Te Deum), de rugăciunea de intrare în Noul An (de la slujba Te Deum-ului) şi de intonarea cântării ‘Apărătoare Doamnă’. Slujba va fi însoţită în mod obligatoriu de un cuvânt de învăţătură, în care să se sublinieze importanţa sfinţirii timpului în Hristos Mântuitorul, Împăratul veacurilor.

Întrucât în mănăstiri trebuie păstrată în întregime rânduiala săvârşirii celor şapte laude la vremea rostuită, la slujba de la miezul nopţii (Miezonoptică) se vor adăuga Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, rugăciunea de mulţumire (din Liturghier, Molitfelnic sau Cartea de Te Deum) şi rugăciunea de intrare în Noul An (de la slujba Te Deum-ului), urmată de cântarea ‘Apărătoare Doamnă’.

Slujba Te Deum-ului se va săvârşi după Sfânta Liturghie

Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă va supune aprobării Preafericitului Părinte Patriarh Daniel proiectul de broşură care va cuprinde rânduiala slujbei bisericeşti din noaptea trecerii dintre ani, cu conţinutul aprobat de Sfântul Sinod şi care, în scopul uniformizării acestei rânduieli liturgice, va fi difuzată tuturor unităţilor de cult din eparhiile Patriarhiei Române.

Întrucât sărbătoarea bisericească de la 1 ianuarie (Tăierea împrejur cea după Trup a Domnului şi Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei), care este şi începutul anului civil, trebuie primită cu bucurie duhovnicească, la sfârşitul Sfintei Liturghii se va oficia slujba Te Deum-ului, aşa cum se procedează la nivel panortodox şi cum prevăd îndrumările tipiconale.

Pentru a se evita excesele străine de duhul credinţei şi al bunei-cuviinţe pastorale, precum şi practicile dăunătoare unităţii liturgice, episcopii chiriarhi vor adresa clerului îndrumarea pastorală şi duhovnicească de a respecta rânduiala citirii Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare în zile de post, în cazuri individuale şi, după caz, în legătură cu Taina Sfântului Maslu, atunci când bolnavul solicită, această rânduiala trebuind să fie însoţită de post şi spovedanie, atât din partea clericilor, cât şi a credincioşilor. În cadrul îndrumărilor respective se va preciza cu limpezime că citirea Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare în noaptea trecerii dintre ani este o practică regională (mai ales în sudul ţării) neaprobată de Sfântul Sinod, inexistentă în alte zone ale ţării şi mai ales în practica altor Biserici Ortodoxe surori.

În scopul îndrumării clerului din eparhie şi a personalului monahal asupra necesităţii aducerii la îndeplinire şi a respectării prevederilor acestei hotărâri sinodale, se va putea folosi prilejul conferinţelor administrative lunare de la protopopiate şi al sinaxelor stareţilor şi egumenilor de mănăstiri şi schituri din eparhie, precum şi presa scrisă sau alte mijloace audiovizuale bisericeşti centrale şi eparhiale.

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri-patriarhie/hotarare_a_sfantului_sinod_randuiala_liturgica_unitara_pentru_slujba_de_la_trecerea_dintre_ani_6261.html

foto>

http://media.realitatea.ro/multimedia/image/200906/w460/image_124622249485640700_1.jpg

 

Testamentul Sfintilor 40 de Mucenici din Sevastia

TESTAMENTUL SFINŢILOR ŞI SLĂVIŢILOR PATRUZECI DE MARTIRI

AI LUI HRISTOS CARE S-AU SĂVÂRŞIT ÎN SEVASTIA

(9 martie 320)

I

„Meletie, Aetius şi Eutihie, întemniţaţii Iui Hristos, sfinţilor episcopi şi preoţi, diaconilor şi mărturisitorilor, şi celorlalţi membri ai Bi­sericii, salutare în Hristos.

1. După ce, prin harul lui Dumnezeu şi prin rugăciunile comune ale tuturor, vom săvârşi lupta care ne aşteaptă, atunci voim ca această dorinţă a noastră cu privire la moaştele noastre să vă fie cea mai de seamă.

Dorim ca moaştele noastre să fie strânse de cei din jurul preotului şi tatălui nostru Proidius, de fraţii noştri Crispin şi Gordius, împreună cu poporul cel râvnitor, cu Chirii, Marcu şi Sapricius, fiul lui Ammonius, spre a fi depuse în satul Sărim [1] de lîngă oraşul Zela. Căci, chiar dacă noi toţi suntem din localităţi diferite, ne-am ales, însă, un singur şi acelaşi loc de odihnă. Deoarece împreună am dat ace­eaşi luptă, ne-am hotărât să avem împreună acelaşi loc de odihnă, în locul spus mai înainte. Acestea, deci, s-au părut Duhului Sfânt şi ne-au plăcut şi nouă.

2. De aceea, noi cei din jurul lui Aetius şi Eutihie şi a celorlalţi fraţi al noştri în Hristos, rugăm pe adevăraţii noştri părinţi şi fraţi, să se reţină de la orice întristare şi tulburare, să respecte hotărârea comunităţii noastre frăţeşti şi cu grabă să vină în ajutorul dorinţei noastre, pentru ca, datorită ascultării şi iubirii noastre, să dobândiţi răsplata cea mare de la Părintele nostru comun.

3. Încă vă rugăm pe toţi, ca din moaştele noastre scoase din cuptor, nimeni sa nu păstreze ceva pentru sine, ci, îngrijind de strângerea lor la un loc, să le dea celor numiţi mai înainte, pentru ca, arătând puterea sârguinţei şi curăţia ostenelilor bunătăţii şi iubirii lor, să dobândească răsplata, aşa precum Maria (Magdalena), oare s-a apropiat de mormântul lui Hristos, a văzut Înaintea tuturor pe Domnul şi ea, cea dintâi, a primit bucuria, binecuvântarea şi harul.

4. Iar dacă cineva s-ar împotrivi dorinţei noastre, să fie lipsit de răsplata dumnezeiască, fiind răspunzător de toată neascultarea, pierzând pentru o mică dorinţă ceea ce este drept, încercând, pe cât ar fi puterea lui, să ne despartă unii de alţii, pe noi cei pe care Sfântul nostru Mântuitor ne-a unit în credinţă, prin harul şi pronia Sa.

5. Iar dacă şi tânărul Evnoicus, prin voinţa lui Dumnezeu Cel iu­bitor de oameni, va ajunge la acelaşi sfârşit al luptei, el a cerut să aibă acelaşi loc de odihnă ou noi. Dacă, prin harul lui Dumnezeu, va fi păzit nevătămat şi va suferi încă încercări în lume, îl sfătuim să trăiască în libertate, avînd ca pildă martiriul nostru, şi-l îndemnăm să păzească po­runcile lui Hristos, pentru ca în ziua cea mare a învierii să dobândească împreună cu noi fericirea, pentru că, în lume fiind, a îndurat împreună cu noi aceleaşi necazuri.

6. Căci iubirea faţă de aproapele priveşte la dreptatea lui Dumnezeu, iar cel ce nu ascultă de fraţi calcă porunca lui Dumnezeu. Căci este scris: «Cel ce iubeşte nedreptatea urăşte sufletul său» [2].

II.

1. Aşadar, vă rog, frate Crispine, să vă depărtaţi de orice poftă şi rătăcire lumească. Căci mărirea lumii este înşelătoare şi neputincioasă, înfloreşte pentru puţin şi îndată se veştejeşte ca iarba grădinii [3], primind sfârşitul mai repede ca începutul. Mergeţi mai degrabă la iubitorul de oameni Dumnezeu, care dăruieşte bogăţie neîmpuţinată celor ce aleargă la El şi dă ca răsplată viaţa veşnică celor ce cred în El.

2. Timpul acesta este folositor celor ce voiesc să se mântuiască, ofe­rind prilejul potrivit pentru pocăinţă, pentru practicarea adevăratei vie­ţuiri celor ce nu amână nimic pentru viitor. Căci schimbarea vieţii este neprevăzută. Şi chiar de ai cunoaşte-o, vezi ceea ce este de folos şi arată în modul acesta curăţia credinţei, pentru ca prin aceasta să ştergi urma păcatelor făptuite mai Înainte. «Căci în starea în care te voi găsi, zice Domnul, în aceea te voi şi judeoa» [4].

3. Sârguiţi-vă, deci, să fiţi fără greşeală în poruncile lui Hristos, ca să scăpaţi de focul cel nestins şi veşnic [5]. Căci glasul cel dumnezeiesc strigă: «Timpul s-a scurtat» [6].

4. Mai presus de toate, cinstiţi iubirea, căci numai ea singură res­pectă datoria iubirii frăţeşti şi se supune legii lui Dumnezeu. Căci prin fratele cel văzut se cinsteşte Dumnezeu Cel nevăzut [7]. Dacă pe cei născuţi din aceeaşi mamă cuvântul (îi numeşte) fraţi, tot aşa sunt socotiţi fraţi toţi cei ce iubesc pe Hristos. Într-adevăr, Sfântul nostru Mântuitor şi Dumnezeu a spus că sunt fraţi între ei, nu cei ce sunt părtaşi firii, ci cei uniţi în credinţă, prin vieţuirea lor cea mai bună şi împlinesc voia Tată­lui nostru Care este în ceruri [8].

III.

1. Salutăm pe venerabilul preot Filip, pe Proclianus şi pe Diogene, împreună cu sfânta lor Biserică. Salutăm pe venerabilul Proclianus, cel ce locuieşte în Phydela [9], împreună cu sfînta lui Biserică şi cu ai săi. Salutăm pe Maximus cu Biserica lui, pe Magnus cu Biserica lui. Salutăm pe Domnuis şi ai săi, pe Iles, tatăl nostru, pe Valens cu Biserica lui. Eu, Meletie, salut rudeniile mele, pe Lutanius, Crispus, Gordius cu ai lor, pe Elpidius cu ai săi şi pe Hyperechius cu ai săi.

2. Salutăm şi pe cei din localitatea Sărim, pe preot împreună cu ai săi, pe Hesychius cu ai săi; pe Chiriac cu ai săi. Salutăm pe toţi cei ce locuiesc la Chadouthi [10], pe fiecare după nume; salutăm şi pe toţi cei din Charisphon, pe fiecare după nume. Eu, Aetius, salut rudele mele, pe Marcu şi Aquilina, pe preotul Claudiu, pe fraţii mei, Marcu şi Triton, pe surorile mele, pe soţia mea, Domna, împreună cu copilul meu.

3. Eu, Eutihie, salut pe cei ce trăiesc în Xiimara, pe mama mea, Iulia, pe fraţi mei, Chirii, Rufus şi Eutihie, pe sora mea Chirila, pe logodnica mea, Basilia, şi pe diaconii Claudiu, Rufin şi Precilus. Salutăm, de asemenea, pe slujitorii lui Dumnezeu: Sapricius, fiul lui Ammonius, pe Genesius, pe Suzana, împreună cu ai lor.

4. Vă salutăm, deci, pe toţi, noi cei patruzeci de fraţi întemniţaţi: Meletie, Aetius, Eutihie, Kyrion, Candidus, Aggias, Gaius, Chudion, Heraclie, Ioan, Teofil, Sisinnius, Smaragdus, Philoctemon, Gorgonius, Chirii, Severian, Teodul, Nicallus, Flaviu, Xanthius, Valeriu, Hesychius, Domitian, Domnus, Aelian, Leontie (numit şi Teoctist), Evnoicus, Valens, Acacius, Alexandru, Vicratius (numit şi Vivian), Priscus, Sacerdon, Ecdicius, Atanasie, Lisimah, Claudiu, Iles şi Meliton.

Aşadar, noi cei patruzeci de întemniţaţi ai Domnului Iisus Hristos am semnat cu mâna unuia dintre noi, Meletie, şi am întărit toate cele scrise mai înainte şi ele sunt dorinţele noastre ale tuturor.

Ne rugăm cu sufletul şi Duhul cel dumnezeiesc ca noi toţi să dobândim bunătăţile cele veşnice ale lui Dumnezeu şi împărăţia Sa, acum şi în vecii vecilor. Amin”. (Actele Martirice p. 284 – 288)

____NOTE____________________

[1] Weiissbach, Sărim sau Sarein, e greu de identificat. W. Ruge, Sarein, în A. Pauly—G. Wissowa—W. Kroll, Real-Encyclopădie der klassisohen Altertumswissen-schaft, Zweite Reihe (R—Z), 1-er Haibband, Stuttgart, 1914, col. 2497, socoteşte că este un sat, situat la vest de oraşul Zela (Z’leh), în Armenia ; Franz Outmont, Sarin dans le Testament des martyrs de Sebaste, în «Analecta Bolaradiana», XXVI (1906), lase. 2, p. 241—242.

[2] Ps. 10, 5.

[3] Ps. 40, 6—8.

[4] Acest bine cunoscut agraphon, cuvinte nescrise in Sfînta Scriptură, au fost atribuite lui Iisus Hristos, de exemplu de Sf. Iustin Martirul, în Dialogul cu Iudeul Triton, 47, 5, ed. C. Th. E. Otto, în Corpus Apologetarum christianorum, t. II, pars II, editio 3-a, Jeniae, 1877, p. 160 D; aici sînt citate şi alte izvoare ,p. 161, n. 21. Sf. Ioan Scăirarul, însă, în Scala Paradişi, gradul 7, P.G., LXXXVIII, 813 D, le atribuie profetului Iezechiel, 7, 8; 33, 20. Pentru întreaga discuţie să se vadă : M. R. James, The Apocryphal New Testament. Oxford, 1955, agraphon, 2, p. 35; A. J. Bellinzoni, The Sayings ol Jesus in .the VJriting oi Justin Martyr, Leydens, 1967, p. 131—134; H. Musurillo, The Acts of the Chrystian Martyrs, Oxford, 1972, p. 359, nota 10.

[5] Mt. 25, 41.

[6] I Cor. 7, 29 ; Comip. I Pt. 4, 7.

[7] 7 In. 4, 20.

[8] Mt. 6, 9.

[9] Localitate neidentiificată.

[10] Localitate neidentificată.

___________________________

sursa>

http://sfintiiparinti.blogspot.com/2010/03/testamentul-celor-40-de-mucenici-din.html

foto>

http://www.macdougallauction.com/catalogue%20Dec%2010/media/mids/P4911.jpg

 

Esec din nou la Chambesy: Sinodul Pan-Ortodox, amanat datorita diferentelor intre Biserici. Plus: Comunicatul final al intalnirii

Preluare de la Razboi intru Cuvant

Sinodul Pan-Ortodox amanat datorita diferentelor intre Biserici

AsiaNews.it/ 3 martie 2011

Reprezentantii celor 14 biserici ortodoxe autocefale nu au ajuns la un acord asupra regulilor de acordare a statutului de autocefalie. Moscova nu va recunoaste niciun fel de primat al Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol.

ISTANBUL – Reprezentantii celor 14 biserici ortodoxe autocefale, avand in vedere esecul de a atinge un acord in timpul ultimei intalniri pan-ortodoxe de saptamana trecuta de la Chambesy, pe teme privind acordarea Autocefaliei si Dipticele, teme ce au iesit in evidenta dupa penultima intalnire, au suspendat toate activitatile, scotand in evidenta diferentele latente care exista in lumea ortodoxa.

Declaratia finala, laconica si singulara, semnata de presedintele intalnirii, mitropolitul de Pergam – Ioannis Zizioulas, nu face niciun secret din dificultatile ce decurg dintr-un anume partizanat prezent in unele zone ale lumii ortodoxe.

Aceste intalniri pregatitoare au inceput in 2009, dorite fiind de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, in ideea de a pregati mult-asteptatul Sinod Pan-Ortodox, care nu a mai avut loc din 1054, anul Schismei dintre Roma si Constantinopol. Intalnirile aduna reprezentanti ai celor 14 biserici ortodoxe autocefale.

Pe agenda acestei intalniri se afla finalizarea discutiilor despre acordarea statului de Autocefalie, adica acordarea independentei de a se auto-administra, unei biserici ortodoxe. (…) O alta tema erau Dipticele, adica regulile de recunoastere reciproca intre bisericile ortodoxe canonice. Conform practicilor, orice decizie luata in aceste intalniri trebuie aprobata IN MOD UNANIM de reprezentantii celor 14 biserici autocefale.

De fapt, dezacordurile dintre reprezentantul Patriarhiei Ecumenice, mitropolitul Ioannis Zizioulas, si cel al Moscovei, mitropolitul Ilarion de Volokolamsk, au izbucnit la finalul dezbaterii pe tema modului in care se pecetluieste recunoasterea naturii autocefale a unei biserici de catre celelalte biserici-surori. Zizioulas a propus semnarea recunoasterii acordarii autocefaliei astfel:

”Patriarhia Ecumenica atesta, data fiind vointa celorlalte biserici, acordarea statutului autocefaliei.”

Apoi ar urma semnatura Patriarhului [Ecumenic – n.m.], urmata de semnaturile celorlalti capi ai bisericilor, precedate de cuvantul “confirma”, ca o exprimare a consimtamantului, conform randuielii canonice a recunoasterii reciproce. Reprezentantul Moscovei a fost in dezacord ferm cu aceasta formula a semnaturilor care, dupa Ilarion, ar recunoaste suprematia Constantinopolului. (…)

Astfel, dezacordul a relevat faptul ca s-au format doua tabere in lumea ortodoxa. Cea a Constantinopolului, care isi are sfera de influenta asupra patriarhiilor Alexandriei, Antiohiei, Ierusalimului, Sofiei [Bulgariei – n.m.], Belgradului, bisericile de limba si cultura greaca, si biserica Albaniei. Si cea a Moscovei, care include Patriarhatul Georgiei, Bisericile Poloniei si Cehiei si, in mod surprinzator, Patriarhatul Romaniei. Ultima nu si-a ascuns intentiile hegemonice, in special in spatiul diasporei ortodoxe.

Intr-o incercare de a calma apele, discutiile s-au axat pe tema Dipticelor, a regulilor recunoasterilor canonice reciproce intre bisericile ortodoxe. Dar chiar si aici, dezacordurile au aparut intre reprezentantii unor biserici cum ar fi cea a Ciprului si a Georgiei. Dat fiind faptul ca si aici a fost imposibila atingerea unui acord, s-a decis sa se amane dezbaterile pana cand se vor analiza mai indeaproape temele.

Reactia reprezentantilor a fost de dezamagire generalizata si profunda. In mod special cea a unui inalt preot de limba slavona (care ne-a cerut sa nu ii divulgam numele) care si-a exprimat regretul ca: Am facut o figura foarte necrestineasca. A venit timpul sa recuperam spiritualitatea pierduta a marilor Parinti ai Bisericii si, impreuna, sa ne examinam vietile, caracterizate de o secularizare feroce care isi gaseste cea mai inalta manifestare in constructia rezidentelor episcopale luxoase.

In cele din urma, parintele Dositei, seful biroului de presa, a declarat pentru AsiaNews:

Avem nevoie sa lamurim un lucru: asa-zisul leadership al Patriarhiei Ecumenice nu este gandit ca cel al Romei, ci ar trebui sa fie inteles, mai degraba, ca un primat in dragoste si ca un rezultat al slujirii (diakonia), si NE-ADMINISTRATIV. Vrea sa exprime respect prin diakonie. Acest element exprima importanta diakoniei Constantinopolului, departe de vreo identificare cu afirmarea nationala. Daca Patriarhatul Ecumenic se exprima prin limba greaca si foloseste unelte ca gandirea greaca, aceasta este pentru ca e ceea ce se intampla in traditia marilor Parinti ai Bisericii Unite [? – n.m.].

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu, a concluzionat par. Dositei, a aratat in mod repetat ca Biserica trebuie sa scape de localismele si provincialismele care o afecteaza.

sursa>

http://www.asianews.it/news-en/Pan-Orthodox-Synod-postponed-over-differences-between-Churches-20927.html

~~~+~~~

Comunicatul final al intalnirii de la Chambesy (fragmente)

Orthodoxie.com/ 26 februarie 2011

“Comisia pregatitoare inter-ortodoxa a Sfantului si Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe s-a reunit in centrul ortodox al Patriarhatului Ecumenic din Chambesy (Geneva) din 22 pana pe 26 februarie 2011. Lucrarile au fost prezidate de mitropolitul Ioannis de Pergam, reprezentant al Patriarhiei Ecumenice. Mitropolitul Elvetiei, Ieremia, a asigurat secretariatul.

Comisia inter-ortodoxa avea drept misiune sa finalizeze studiul chestiunilor Autocefaliei si a modalitatilor de proclamare a acesteia, precum si Dipticele ortodoxe.

1. Dupa alocutiunea de deschidere a presedintelui si a secretarului, Comisia a urmarit examinarea modului de semnare a tomosului Autocefaliei, problema ce ramasese in suspensie de la ultima intalnire. O lunga discutie pe aceasta tema nu a facut sa se ajunga la o decizie unanima. Dat fiind faptul ca, dupa regulile in vigoare, deciziile Comisiei trebuie luate in unanimitate, un acord nu a putut fi atins asupra chestiunii Autocefaliei si a manierei de a o proclama, problema care ramane asadar, din nou, in suspensie.

2. Comisia a discutat problema Dipticelor ortodoxe si a examniat diferitele aspecte canonice si bisericesti; a trecut in revista practica actuala a Bisericii Ortodoxe si a fost de parere, in unanimitate, ca se impune stabilirea unor diptice uniforme in Biserica Ortodoxa, ca expresie concreta a unitatii sale . (…)

Comisia a examinat cererile:

a) Sfintei Biserici a Georgiei, de ridicare la al saselea rang in sfintele diptice ale tuturor bisericilor ortodoxe;

b) Sfintei Biserici a Ciprului, in vederea inscrierii la un rang superior in sfintele diptice ale tuturor bisericilor ortodoxe,

c) precum si diferentierile ce au fost constatate in sfintele diptice, in ceea ce priveste includerea bisericilor nerecunoscute in spatiul pan-ortodox drept autocefale.

Comisia a constatat imposibilitatea de a ajunge la o pozitie unanim acceptata in ceea ce priveste aceste chestiuni.

Ioannis de Pergam, presedinte.”

sursa>

http://www.orthodoxie.com/2011/02/chamb%C3%A9sy-fin-des-travaux-de-la-commission-pr%C3%A9paratoire-inter-orthodoxe.html

foto>

http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/wp-content/uploads/2010/11/MG_2478.jpg

~~~+~~~

Nota Razboi intru Cuvant:

Asadar, negocierile (caci, sa nu ne amagim… e vorba de negocieri aici, nu de discutii teologice inalte) se impotmolesc si asa-zisul “Sfant si Mare” Sinod, de parca ar putea fi vreun Sinod Sfant si Mare CU ANTICIPATIE, si nu prin natura lucrarilor sale, pare a fi tot mai indepartat. Situatia este similara cumva cu ce se intampla pe plan ecumenist – in dialogul cu Vaticanul, unde se inregistreaza, de asemenea, un recul (ceea ce a atras si o schimbare de strategie ecumenista, de altfel). Sigur ca motivele par a fi meschine si legate, in principal, de imperialismul rusesc.

Ceea ce intriga in toata aceasta ecuatie este informatia (neconfirmata) ca Patriarhia Romaniei ar “juca” in aceeasi tabara cu cea a Moscovei. Daca ar fi asa, atunci conflictul legat de jurisdictia Basarabiei este doar un fum de petarde? Intrebam si noi…

sursa>

http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2011/03/05/esec-pe-toata-linia-in-negocierile-pregatitoare-pentru-sinodul-pan-ortodox/

~~~+~~~

UPDATE

[Mai jos aveti comunicatul de presa al Patriarhiei Romane, care incearca sa ne spuna ca de fapt ultima sedinta nu a fost un asa mare esec cum au relatat agentiile de presa, ci ca doar se inscrie in randul celorlalte 10 teme propuse pentru ordinea de zi a sinodului pan-ortodox. De asemenea, comunicatul de presa nu dezminte informatiile potrivit carora Patriarhia Romana ar fi intrat, surprinzator, in tabara moscovita, si nici nu face, de fapt, vreo referire la acest lucru, confirmand parca tacit informatiile primite -dan.camen.]

Pregătiri pentru Marele Sinod Pan-Ortodox

Basilica.ro/ 9 martie 2011

O nouă întâlnire a reprezentanţilor comisiei interortodoxe de pregătire a Marelui Sinodului Panortodox a avut loc, săptămâna trecută, la Centrul Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy, în Geneva, Elveţia, după cum informează TRINITAS TV. La această întrunire s-a discutat despre problema recunoaşterii autocefaliei şi despre ordinea din diptice.

În urma discuţiilor nu s-a ajuns la o concluzie unanim acceptată, fapt pentru care participanţii au decis să reia dezbaterile legate de cele două teme la viitoarea întrunire.

„În comisiile inter-ortodoxe pregătitoare sunt reprezentate toate cele 14 Biserici Autocefale şi se pregătesc, se analizează în cele 10 teme care au fost decise ca fiind pe ordinea de zi a Sfântului şi Marelui Sinod Pan-Ortodox. La reuniunea comisiei interortodoxe de la Chambesy din 22-26 februarie 2011 s-au analizat două dintre aceste teme, şi anume, ‘Autocefalia şi modul ei de proclamare’ şi ‘Dipticele ortodoxe’. Autocefalia este o temă deja dezbătută şi în cadrul unei reuniuni anterioare şi acum nu s-a făcut altceva decât să se reanalizeze alte aspecte particulare referitoare la această temă. Tema principală a acestei reuniuni a fost Dipticele ortodoxe şi aici s-au stabilit criteriile principale care au stat la baza stabilirii acestor diptice. În acelaşi timp comisia a luat act şi de unele cereri a unor Biserici ortodoxe autocefale de modificare a locurilor în dipticele actuale”, a spus George Grigoriţă, secretar al Cancelariei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

La întâlnire au participat reprezentanţi din fiecare biserică locală autocefală.

sursa>

http://www.basilica.ro/ro/stiri/pregatiri_pentru_marele_sinod_pan_ortodox_9425.html

 

Teologul Ioannis Tatsis: Doar episcopii îndumnezeiţi întrunesc un Sinod Ecumenic

Doar episcopii îndumnezeiţi întrunesc un Sinod Ecumenic

Graiul Ortodox/ 1 martie 2011

de Ioannis Tatsis, teolog

[Articolul de fata raspunde la intrebarea fundamentala: care este ce mai mare autoritate in Biserica Ortodoxa? Este o intrebare fireasca, datorata freamatului si forfotei din jurul pregatirii iminentului Sinod Panortodox, care se preconizeaza ca va aborda mai multe teme de actualitate bisericeasca. Este, deci, un text de mare importanta in conditiile prezente, fiind necesar intelegerii corecte a acestui principiu de guvernare soborniceasca in Biserica Ortodoxa – dan.camen.]

În ultimele luni se observă o intensă preocupare, mai ales din partea Fanarului şi a Moscovei, de a se accelera activitatea comisiilor pregătitoare şi de a se ajunge la convocarea Marelui Sinod.

Sunt semnificative cele spuse de Patriarhul Ecumenic Bartolomeu despre Sinod în august anul trecut: „Ortodoxia va trăi, va convoca Sfântul şi Marele ei Sinod, pe care îl pregăteşte Sinodul Panortodox, iar acum ne aflăm la sfârşitul pregătirii acestuia. La începuturile lui 2011 cel mai probabil vom avea penultima şedinţă pregătitoare în cadrul Centrului nostru Patriarhal de la Geneva şi va avea loc acest mare eveniment. Nu a mai avut loc un asemenea eveniment din 787, din secolul al VIII-lea nu s-a mai organizat un Sinod Ecumenic de asemenea proporţii, de o asemenea anvergură”.[Penultima sedinta pregatitoare se pare ca a avut loc deja la Chambesy anul acesta, la finele lui februarie, unde s-a discutat problema Autocefaliei in Biserica Ortodoxa si modul proclamarii ei, precum si problema dipticelor, vezi detalii AICI – n.m.]

Dincolo de caracterul discutabil al temelor care trebuie să preocupe un asemenea Sinod [Toate Sinoadele Ecumenice s-au intrunit nu neaparat pentru rezolvarea problemelor administrative bisericesti, ci au fost starnite de ereziile ce circulau in spatiul eclesial. Acesta a fost de fapt motivul convocarii lor – n.m.], dar şi dincolo de presupusa decizie „panortodoxă” prin care se promovează principiile ecumenismului, este important să cercetăm premizele duhovniceşti ale persoanelor care ar participa la acest Sinod. [Tocmai din cauza acestui ecumenism fatis al unor inalti ierarhi, gazde si participanti la acest Sinod, exista aceasta retinere privind influenta pe care ar putea-o exercita in mod abuziv in desfasurarea lucrarilor Sinodului si, evident, in elaborarea si redactarea mai apoi a hotararilor – n.m.]

Sunt foarte lămuritoare învăţăturile marelui teolog, ale Părintelui Ioannis Romanidis, asupra acestei teme, publicate de curând în primul volum al Dogmaticii Empirice. La fel de importante sunt şi observaţiile Mitropolitului Nafpaktei şi Sfântului Vlasie, Ierotheos, care a redactat volumul de mai sus. Redau aici doar câteva gânduri ale Părintelui Ioannis Romanidis:

„Avem astăzi învăţătura despre infailibilitatea Sinoadelor Ecumenice. Această învăţătură a infailibilităţii Sinoadelor Ecumenice, aşa cum se descrie ea astăzi, presupune că ar exista o instituţie a Sinodului Ecumenic care să deţină infailibilitatea Bisericii … Nu există la Părinţi o asemenea concepţie despre Sinodul Ecumenic. Desigur, Sinodul Ecumenic este infailibil, dar nu este o instituţie infailibilă … [Termenul de „institutie infailibila” este de filiera catolica, straina insa de invatatura autentic-ortodoxa a Bisericii noastre, deci a Sfintilor Parinti – n.m.]

Părerea că Părinţii unui Sinod Ecumenic sunt inspiraţi de Dumnezeu, deoarece s-au întrunit în Sinod Ecumenic şi, prin urmare, adică, sunt inspiraţi de Dumnezeu, eu, cel puţin, nu am găsit-o nicăieri …

Dacă am avea 150 de episcopi care înainte de a merge la Sinod nu erau inspiraţi de Dumnezeu, aceştia, care nu erau inspiraţi de Dumnezeu înainte de Sinod, vor deveni inspiraţi de Dumnezeu după rugăciunea de deschidere a Sinodului? Şi vor înceta să mai fie inspiraţi de Dumnezeu după încheierea Sinodului? [Acel „Parutu-s-a Duhului Sfant si noua” (F.A. 15, 28) are la parintele Ioannis Romanidis o rezonanta perena. El se aliniaza deci conceptiei Sfintilor Parinti in acest sens, fiindca altfel secularizarea de care se tot vorbeste acum isi va pune cu siguranta amprenta si in „Sfantul si Marele Sinod Ecumenic” – n.m.]

… aflăm de la ortodocşii contemporani că Sinodul Ecumenic este marea autoritate a Bisericii şi pun la îndoială faptul că autoritatea sunt Părinţii Bisericii. Adică au pus Sinodul mai presus de Părinţii Bisericii. [In Ortodoxie totul se centreaza pe persoana si nu in mod impersonal pe o institutie sau o adunare anume. Mai mult decat atat, „autoritatea” Bisericii nu este doar o singura persoana *(ca la catolici infailibilul papa, si ca la protestanti peste veacuri reformistii), sau chiar pleroma intregii Biserici *(cum vedem azi la sectanti, adica neoprotestanti, care isi reamintesc cu fiecare ocazie, in mod obsesiv, versetul „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” – Mt. 18, 20, verset care, zic ei, permite fiecaruia sa nascoceasca tot felul de erezii; dar si in decursul istoriei bisericesti – vezi marturisirea Sf. Maxim Marturisitorul, care a ramas singur in Biserica aparand Ortodoxia, desi toti patriarhii cazusera in erezie; precum si pe cea a Sf. Marcu Evghenicul – care singur intre sinodali s-a impotrivit uniatiei de la Ferrara-Florenta), ci autoritatea Bisericii o au Sfintii Parinti, adica cei ce s-au invrednicit darurilor Harului Duhului Sfant inca in viata vietuind. Problema care se pune este cum ii recunosti pe acestia? Numaidecat prin consonanta invataturii lor cu cea a Sfintilor Parinti adormiti in Domnul. – n.m.]

Şi când cineva citeşte aceleaşi acte ale Sinoadelor observă că Sinodul Ecumenic îi invocă pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii. De aceea spunem «cei 318 Părinţi au spus» … Adică, atunci când ne gândim la un Sinod Ecumenic, pentru noi este un Sinod al Părinţilor Bisericii”.

Comentează Mitropolitul Nafpaktei, Ierotheos:

„Faptul că Sinoadele Ecumenice sunt inspirate de Dumnezeu este legat de prezenţa la acestea a Părinţilor care erau inspiraţi de Dumnezeu. Nu Sinodul este inspirat de Dumnezeu ca instituţie, ci prin participarea la Sinod a celor îndumnezeiţi … Din păcate, există unii astăzi care răstălmăcesc pe Părinţii îndumnezeiţi şi aşează Sinoadele mai presus de Părinţi, câtă vreme este valabil contrariul … Episcopii care au ajuns la vederea lui Dumnezeu, care Îl vedeau pe Dumnezeu şi aveau comuniunea cu El şi prin aceasta deveneau Părinţi ai Bisericii, constituie temeiul Sinoadelor Ecumenice”[1].[La fiecare Sinod Ecumenic s-a evidentiat in mod aparte un participant, nu neaparat ierarh, care a luminat cinstita adunare prin invataturile sale de Dumnezeu insuflate, care mai apoi au devenit temeiul hotararilor luate – n.m.]

Este deci important să răspundem sincer la întrebarea: Câţi dintre Episcopii care vor participa la un posibil Mare Sinod „au ajuns la vederea lui Dumnezeu”? Sunt ei „teologi trăitori” sau „îndumnezeiţi”? Oponenţii desigur vor întreba dacă Duhul Sfânt a încetat să lucreze în Biserică sau dacă s-au epuizat Sfinţii. Nu, desigur. Există şi azi episcopi, clerici, monahi şi laici îndumnezeiţi. Dar în ce măsură sunt ascultate vocile lor pline de discernământ de către ceilalţi episcopi care sunt doar „urmaşi tronurilor”, nu şi „părtaşi obiceiurilor” Sfinţilor Părinţi? Câţi monahi îndumnezeiţi sau văzători de Dumnezeu au fost aleşi în ultimii ani pentru a deveni episcopi? Nu cumva înainte de pregătirea Marelui Sinod suntem datori să mergem pe calea ascetică a curăţirii, ca să dobândim dumnezeiasca luminare şi să participăm (…) la îndumnezeire, asemenea Sfinţilor Părinţi care au întrunit Sinoadele Ecumenice? [Asceza este ceva personal, roadele ei nu pot fi cunoscute de catre ceilalti decat prin invataturile lasate de respectiva persoana, adica prin opera teologica.  Acel „partas obiceiurilor” ii obliga insa pe ierarhi sa ramana bucurosi fideli Predaniei Sfintilor Parinti ai Bisericii noastre, nu doar formal ca „urmasi ai tronurilor”, ci sa se intoarca la radacini si sa se adape de la izvoarele Harului. Chiar daca viitorul Sinod Panortodox nu va trata in dezbateri teme dogmatice, ci doar probleme care tin de pastoratie si misionarism, totusi, sinodalii trebuie sa aiba in vedere ca orice hotarare adoptata acolo va avea impact major ulterior in Biserica si ca trebuie sa fie la fel de inspirata precum cele luate in sinoadele anterioare, care s-au cuprins in colectii de canoane si au fost socotite inca de la inceput a fi insuflate de Dumnezeu – n.m.]

Ὀρθόδοξος Τύπος, 11 februarie 2011, nr. 1866, pp. 1, 6.

Traducere Mihail Ilie

sursa>

http://graiulortodox.wordpress.com/2011/03/01/doar-episcopii-indumnezeiti-intrunesc-un-sinod-ecumenic/

foto>

http://www.doxologia.ro/sites/default/files/imagecache/big/interviu/2010/09/ips_ierotheos.jpg

 

Slujba Vecerniei Sf. Marcu Evghenicul (19 ianuarie)

Luna Ianuarie

în această lună, ziua a nouăsprezecea:

Pomenirea celui între sfinţi părintelui nostru

M A R C U   E V G H E N I C U L

Mitropolitul Efesului

 

Preluare de la Pelerin Ortodox

LA VECERNIA MICĂ

La Doamne strigat-am…, se pun stihirile Sfântului Marcu pe 4, glasul 8:

Cu curgerile dogmelor Ortodoxiei ai stins văpăile cele papistăşeşti şi cu buna cuviinţă ţi-ai ridicat sufletul către locaşurile cele cereşti, pentru aceasta te fericim noi astăzi, părinte Marcu.

La alegerea poporului celui iubitor de Dumnezeu, în scaunul cel ierarhicesc ai fost aşezat, şi următor te-ai arătat învăţăturii celei ortodoxe, mustrând pe lupii ce sfâşiau Biserica lui Hristos, pe care ruşinându-i i-ai biruit cinstite Marcu, prin cuvântul şi fapta ta.

Darul Treimii sălăşluindu-se în tine preafericite Marcu, te-ai arătat potrivnic duhurilor ereticeşti, tămăduind neştiinţa poporului prin arătarea celor tăinuite. Drept aceea, cuvântul adevărului învăţând, te avem noi credincioşii învăţător şi dascăl preaiubit.

Singur rămânând neclintit întru dreapta credinţă ai suspinat pentru fraţii ce lepădându-se s-au întors împotriva ta, şi lupta cea bună râvnind prigonirea dogmei prin mărturisirea ta o ai topit, pentru aceasta, ca un adevărat ierarh al lui Hristos, păstoreşte din ceruri turma cuvântătoare ce la tine cerem milă, îndreptare şi har.

Slavă…, a sfântului, glasul 8:

Cu dumnezeiasca pogorâre a Mângâietorului se sfinţeşte Biserica, şi prin întruparea Cuvântului se alungă înşelăciunea eresului; de păgânătatea cea apuseană izbăvind pe poporul lui Dumnezeu, cuvioase Marcu, fă-l să aprindă făclia Ortodoxiei şi cu credinţă să strige: Slavă puterii Tale Doamne, Cel ce în ceruri eşti şi neschimbat cu noi petreci.

Şi acum…, a Născătoarei, acelaşi glas:

Vezi suspinele inimii mele cele zdrobite, dumnezeiască Mireasă; primeşte Fecioară Marie, şi ridicările mâinilor mele, ca o iubitoare de bine, şi nu mă lepăda pe mine, ceea ce eşti cu totul fără de prihană. Ca să te laud şi să te măresc pe tine, ceea ce ai mărit neamul nostru.

 

LA STIHOAVNĂ

Se pun stihirile Sfântului Marcu, glasul 2:

Pe cei ce cu rea credinţă au scornit spurcat eres şi dogma Sfintei Treimi prin Filioque o au stricat, cu înţelepte grăiri şi cu înfricoşata judecată a Domnului ai mustrat mişeleasca lor adunare, sfinte al lui Dumnezeu, prin acestea agonisindu-ţi cununa neveştejită a necurmatei împărăţii.

Stih: Gura mea va grăi înţelepciune şi cugetul inimii mele pricepere

Alegând mai bine a muri în dreapta credinţă decât a trăi iudaica trădare, te-ai dat primejdiilor şi prigonirilor până la sfârşit, Sfinte Mărturisitor Marcu, roagă-te cu dinadinsul Împăratului Hristos Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor noastre.

Stih: Auziţi acestea toate neamurile, ascultaţi toţi cei ce locuiţi în lume

Vieţuind după poruncile Domnului, pildă te-ai arătat la toată lumea, înalt prea sfinţite părinte Marcu, de trei ori fericite, iar cu dumnezeieştile tale învăţături, ne apărăm împotriva celor ce cu limbă neînfrânată grăiesc hulă Duhului Sfânt, pe care roagă-L să mântuiască sufletele noastre.

Slavă…, a Sfântului Macarie, glasul 8:

Mulţimile călugărilor…

Şi acum…, a Născătoarei:

Chivot cu totul de aur şi năstrapă păstrătoare de mană, Marie, de Dumnezeu Născătoare, roagă pe Fiul tău să mântuiască şi să lumineze sufletele noastre.

TROPARUL

Sfântului Marcu, glasul al 3-lea:

Pentru mărturisirea dumnezeieştii credinţe mare râvnitor te-a aflat Biserica, dumnezeiescule Marcu prealăudate, căci apărat-ai cugetarea Părinţilor, iar înălţările întunericului le-ai zdrobit. Pentru aceasta pe Hristos Dumnezeu roagă-L să ne dăruiască nouă celor ce te lăudăm iertare de păcate.

Slavă…, a Sfântului Macarie, glasul 1:

Locuitor pustiului…

Şi acum…, a Născătoarei, acelaşi glas:

Gavriil zicând ţie, Fecioară: bucură-te!, împreună cu glasul S-a întrupat Stăpânul tuturor, întru tine, chivotul cel sfânt, precum a zis dreptul David. Arătatu-te-ai mai desfătată decât cerurile, ceea ce ai purtat în braţe pe Făcătorul tău. Slavă Celui ce S-a sălăşluit întru tine; slavă Celui ce a ieşit din tine; slavă Celui ce ne-a mântuit pe noi prin naşterea ta.

Ectenia şi otpusul.

LA VECERNIA MARE

După obişnuitul psalm se cântă: Fericit bărbatul…, starea întâi.

La Doamne strigat-am…, se pun stihirile pe 8:

5 ale Sfântului Marcu şi 3 ale Sfântului Macarie

Stihirile Sfântului Marcu, glasul 5:

Cercetaţi Scripturile şi vedeţi, cum latineasca cugetare zămisleşte, ca o fiică a Babilonului, mincinoase dogme, în Biserica Duhului. Pentru aceasta să alergăm degrab la adăparea cugetelor din dumnezeieştile cuvinte ale Sfinţilor Părinţi ce pătimind prigoană au biruit. (de două ori)

Luptătorule prea-viteaz, de Dumnezeu alesule, Marcu cel cu nume apostolesc, precum ai pierdut semeţia cea fără de Dumnezeu a latinilor, tot astfel să zdrobeşti smintelile acestui veac, de osânda cea viitoare izbăvind turma ta cea aleasă.

Tâlhărescului sobor nefăcându-te părtaş, de trei ori fericite Marcu, chipul Sfintei Treimi dreptslăvitor L-ai mărturisit, pe Duhul Sfânt deofiinţă cu Tatăl şi cu Fiul, zdrobind eresurile catoliceşti, ca noi astăzi cu credinţă şi cu dragoste să te slăvim ca un prea-mare luptător al Mântuitorului Hristos.

Nu pot răbda, Duhule Sfinte, Unule, Cel ce dai viaţă făpturilor Tale, a vedea batjocorită Dumnezeirea Ta de glasurile cele prihănite ale rătăciţilor, ci nu ne uita pe noi până în sfârşit şi dăruieşte dumnezeiască deşteptare cugetelor noastre ca nu întru zăbovire adormind, sufletele pierzării a le lăsa precum fecioarele cele nebune.

Stihirile Sfântului Macarie, glasul 4:

Slavă…, a Sfântului Marcu, glasul 5:

Pe cei ce prin rea credinţă s-au lepădat de adevărul drept-slăvitoarelor dogme, mustrându-i i-ai biruit, şi cu untdelemnul răbdării ţi-ai umplut candela sufletului; pentru aceasta, după vrednicie ai primit desfătarea cea pururea vie şi săvârşirea de minuni, de Dumnezeu purtătorule Marcu. Roagă-te lui Hristos Dumnezeu să dăruiască iertare de greşale celor ce prăznuiesc cu dragoste sfântă pomenirea ta.

Şi acum…, a Născătoarei (Dogmatica):

În Marea Roşie…

VOHOD, Lumină lină…,

Prochimenul zilei şi PAREMIILE

(Caută la 10 februarie ale Sfântului Haralambie)

 

LA LITIE

Se pune stihira hramului şi 3 ale Sfântului Marcu, glasul 1:

Alegerea ta în scaunul apostolesc s-a făcut cu mare bucurie pentru credincioşi, că ereticilor sabie cu două ascuţişuri te-ai arătat, pe care din via Domnului cu cuvânt înalt i-ai alungat, aducându-le răni de nevindecat; pentru aceasta te rugăm, Sfinte Marcu, roagă-te lui Hristos, preafericite, să mântuiască sufletele noastre.

Acelaşi glas:

Cu înţelepciunea cuvintelor tale şi cu tăria dogmelor ortodoxe, legăturile eresurilor le-ai dezlegat; şi ai adunat într-o unime pe cei ce cu buna-înţelegere a dreptei credinţe laudă neîncetat pe Hristos în două firi; pe Acela roagă-L să izbăvească din stricăciune şi de primejdii pe cei ce cu credinţă săvârşesc sfântă pomenirea ta, Marcu de Dumnezeu grăitorule.

Acelaşi glas:

Întru sfârşitul ostenelilor tale dezlegat fiind de cinstitul tău trup, fericite Marcu, stai acum împreună cu proorocii şi cu apostolii, cu mucenicii şi cuvioşii înaintea Treimii celei neapropiate, Căreia adu-I aminte de noi, care cu dragoste te cinstim pe tine, părintele nostru, de Dumnezeu purtătorule.

Slavă…, glasul 2:

Acum fiind luminat de Întreitele-Străluciri care purced în chip negrăit dintr-o singură Dumnezeire, te-ai învrednicit a mărturisi neclintit nedespărţirea şi neamestecarea Treimii în Trei Ipostasuri, pe singur Duhul ce purcede din veşnicie din Tatăl, iar pe Fiul Unul-Născut fără de ani din Tatăl, din a căror slăvire toată lumea se adapă. Rugămu-te dar, preacuvioase Marcu, să ne învredniceşti a vedea cu ochii inimii mântuirea sufletelor noastre.

Şi acum…, a Născătoarei, acelaşi glas:

Fericimu-te, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, şi te mărim credincioşii după datorie pe tine, cetatea cea neclintită, zidul cel nesurpat, ocrotitoarea cea tare şi scăparea sufletelor noastre.

Şi rugăciunile obişnuite.

 

LA STIHOAVNĂ

Se pun stihirile Sfântului Marcu, glasul 5:

Podobia: Bucură-te cămară…

Bucură-te luminătorule al lumii, izvor al înaltelor cugetări duhovniceşti şi locaş al Duhului Sfânt, căci cu gând cucernic ai cercetat adâncul cel de sus şi lămurit ai arătat tuturor o singură alcătuire de Lumină în Trei Sori – unită întru aceeaşi Dumnezeire, dar întreită întru cinstitele Ipostasuri, iar Duhul Sfânt L-ai mărturisit purcezător numai din Tatăl, de Dumnezeu insuflate Marcu, Aceluia roagă-te să pogoare sufletelor noastre mare milă.

Stih: Lăuda-se-vor cuvioşii întru slavă şi se vor bucura întru aşternuturile lor.

Bucură-te cel ce cu strălucirile învăţăturii tale ai luminat întunericul nopţii celei rele şi mărturisind o Dumnezeire nedespărţită, nicidecum nu ai suferit ştirbirea sau adăugirea în învăţăturile apostoleşti, ci ca un alt Ioan Botezătorul ai mustrat pe cei ce au îndrăznit a rupe cămaşa cea curată a lui Hristos, al cărui slujitor fiind, te bucuri cu mărturisitorii, rugându-te pentru sufletele noastre.

Stih: Preoţii Tăi, Doamne, se vor îmbrăca întru dreptate

şi cuvioşii Tăi se vor bucura…

Bucură-te dumnezeiescule glăsuitor, râu al lui Dumnezeu cel plin de apele harului, care cetatea cea tare a lui Hristos, cu dumnezeieştile învăţături o veseleşti, Mărturisitorule şi slujitorule al Sfintei Treimi, păzitorul cel neclintit al dumnezeieştilor dogme, organul Duhului, minte veghetoare, care în mijlocul sinodului ereticesc singur ai propovăduit dogma Sfintei Treimi, pe Hristos acum roagă-L să dăruiască Bisericii unire, pace şi mare milă.

Slavă…, a Sfântului Marcu, glasul 5:

Pe trâmbiţa cea cu dulce glas, pe vioara cea bine-răsunătoare, pe privighetoarea cea frumos glăsuitoare a Sfântului Duh, pe cel ce a arat ogorul inimilor credincioşilor, pe semănătorul seminţei celei bune şi pierzătorul neghinei ereticeşti, pe cel ce a făcut să înflorească în suflete dreapta credinţă, pe Marcu cel de un nume cu evanghelistul lui Hristos, laude şi cântări aducându-i, îl rugăm să primească a noastră cântare: Bucură-te dumnezeiască alăută, ochiul cel priveghetor, păstorule al oilor şi vânătorule de lupi, roagă-te cu deadinsul pentru sufletele noastre.

Şi acum…, a Născătoarei, acelaşi glas:

Cu acoperământul tău cel tare păzeşte-ne pe noi, robii tăi, preacurată, nevătămaţi de viclenia vrăjmaşilor, căci numai pe tine te avem scăpare întru nevoi.

La binecuvântarea pâinilor, se cântă troparul Sfântului Marcu (de două ori)

şi al Născătoarei (o dată).

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară „Sfinţii Trei Noi Ierarhi”)

sursa>

http://acvila30.wordpress.com/2011/01/18/vecernia-sfantului-marcu-mitropolitul-efesului-sau-ce-ar-trebui-sa-auziti-la-vecernia-din-seara-aceasta-pe-dealul-patriarhiei-impreuna-cu-liderii-principalelor-erezii-din-romania-inainte-ca-acestia/

 

Pastorala la Nasterea Domnului a PS Petroniu, Episcopul Salajului

[O Pastorala perfect dogmatica. Sublinierile si boldirile imi apartin. – dan.camen.]

 

PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI
Zalău, 2010

† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor
creştini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor şi milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhiereşti binecuvântări!

Iubiţi credincioşi,

Cu ajutorul Bunului Dumnezeu sărbătorim din nou măreţul praznic al Crăciunului sau naşterea Pruncului Iisus din pântecele preacurat al Maicii Sale. Când vorbim despre zămislirea lui Dumnezeu Cuvântul în pântecele Sfintei Fecioare Maria şi despre naşterea Sa din Maica Sfântă noi spunem că Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat. Acest termen însă nu acoperă în întregime sensul coborârii Fiului lui Dumnezeu în lume, pentru că El nu şi-a asumat numai trup omenesc, ci şi suflet, de aceea corect este să spunem că Fiul lui Dumnezeu s-a înomenit, de vreme ce El Şi-a asumat în persoana Sa cea dumnezeiască omul întreg, nu doar o parte a acestuia.

Care este însă motivul pentru care Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om?

În primul verset din Sfânta Scriptură citim că „la început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facere 1,1). Sfinţii Părinţi ai Bisericii înţeleg prin „cer” universul spiritual, adică lumea îngerilor, iar prin „pământ” universul material. Spre deosebire de spirit, care este simplu, materia, creată la început netocmită, a fost organizată de Dumnezeu în cele şase zile ale creaţiei în diverse forme de existenţă şi moduri de manifestare, iar în cea de-a şasea zi, „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facere 2,7). Întrucât trupul omului a fost plămădit din pământ, iar sufletul i-a venit prin suflare de la Dumnezeu, dintre toate creaturile universului numai omul este compus din materie şi spirit, fapt care îl face să aparţină ambelor lumi (materială şi spirituală), el fiind prin aceasta inelul de legătură dintre ele sau sinteza lor. Dacă nu avea suflet, omul era animal, dacă nu avea trup, era înger.

Omul a fost creat compus pentru că Dumnezeu voia să se unească cu el, iar prin intermediul lui cu întreaga creatură. De aceea l-a creat Dumnezeu pe om ca inel de legătură al lumii spirituale şi materiale, ca recapitulare şi epilog al tuturor creaturilor, cu scopul ca unindu-Se cu el, să se unească cu toate creaturile şi să recapituleze în Hristos cele cereşti şi cele pământeşti. Înainte de a hotărî creaţia, fie a îngerilor, fie a oamenilor, fie a oricărei altei creaturi, Dumnezeu a prehotărât în sfatul Lui cel veşnic înomenirea Fiului Său.

Există oare şi vreun alt scop al venirii Fiului lui Dumnezeu în lume?

Prin mâncarea din roadele pomului oprit, în grădina cea din Eden, omul căzuse în păcat şi pentru că singur nu se putea elibera sau mântui din robia păcatului şi a diavolului, Dumnezeu Însuşi îl mântuieşte, pentru că „cele ce sunt cu neputinţă la oameni sunt cu putinţă la Dumnezeu” (Luca 18,27). Astfel, cel de-al doilea scop al înomenirii Fiului lui Dumnezeu este mântuirea omului din robia diavolului, a păcatului şi a morţii, căci aşa cum a afirmat Sfântul Evanghelist Ioan, „pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu în lume: ca să strice lucrurile diavolului” (I Ioan 3,8).

Ce este de fapt mântuirea sau restaurarea? Mântuirea înseamnă revenirea omului, căzut prin păcat, la starea dinaintea căderii, de unde procesul desăvârşirii se continuă, aşa cum îl continua Adam dacă nu ar fi căzut în păcat.

Omul singur nu se putea mântui, nu se putea elibera de păcat, de aceea a fost necesară intervenţia lui Dumnezeu în acest sens. Prin păcat însă, omul se pervertise în sine, deci pentru a fi mântuit, el trebuia schimbat lăuntric, trebuia restaurat din interior, încât doar o intervenţie exterioară, străină omului, care nu îl transforma lăuntric, nu era eficientă. Tocmai din acest motiv Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, pentru a-l mântui pe om din interior.

Foarte multă lume este tentată să creadă că Fiul lui Dumnezeu S-a înomenit numai din cauza căderii omului. Dacă venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ar fi fost determinată de căderea în păcat, atunci Satana, răul, ar fi condiţionat-o. Realitatea însă nu este aceasta. Hristos nu este o întâmplare, un accident în istorie. Înomenirea lui Dumnezeu Cuvântul nu constituie o simplă consecinţă a biruinţei diavolului asupra omului. Hristos nu este efectul unei lucrări a Satanei. Unirea naturii divine şi umane s-a făcut pentru că Dumnezeu a hotărât aceasta din veci. Indiferent dacă omul cădea în păcat sau nu, datorită iubirii Sale faţă de om, Dumnezeu se înomenea, pentru a se uni în acest mod cu creatura. Cu sau fără cădere, Dumnezeu a creat lumea pentru ca aici El să devină om şi pentru ca omul să devină dumnezeu prin har, participând la condiţiile de existenţă dumnezeiască.

Mai mult decât în înomenire nu se poate coborî Dumnezeu la om. Mai mult nu poate fi ridicată umanitatea la Dumnezeu.

Dacă singurul motiv al venirii Fiului lui Dumnezeu în lume ar fi fost eliberarea omului din robia păcatului, atunci Dumnezeu Cuvântul trebuia să se facă şi înger, pentru a mântui şi pe îngerii căzuţi. Dar aşa cum a afirmat Apostolul neamurilor, Fiul lui Dumnezeu „nu a luat firea îngerilor, ci sămânţa lui Avraam a luat” (Evrei 2,16).

Mântuirea omului nu a fost un act de dreptate din partea lui Dumnezeu, în sensul că omul a meritat prin faptele lui acest lucru, ci unul de iubire, pentru că „Dumnezeu şi-a arătat dragostea Lui faţă de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi, căci Dumnezeu ne-a mântuit, nu după faptele noastre, ci după a Sa hotărâre şi după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus, mai înainte de începutul veacurilor” (Romani 5,8 şi II Timotei 1,9).

De ce s-a născut Fiul lui Dumnezeu dintr-o Fecioară?

Când l-a aşezat în grădina raiului, Dumnezeu i-a zis lui Adam, primul om: „Din toţi pomii raiului poţi să mănânci, dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facere 2,16-17). Mâncând din rodul pomului oprit Adam a călcat porunca lui Dumnezeu şi a săvârşit păcatul strămoşesc, care a fost transmis tuturor urmaşilor săi, căci „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, tot aşa moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit în el” (Romani 5,12). Despărţirea sufletului de trup înseamnă moartea trupului, iar despărţirea sufletului de Dumnezeu, prin păcat, înseamnă moartea acestuia, deci Adam, în urma călcării poruncii dumnezeieşti, a căzut întâi în moarte sufletească şi abia după o viaţă întreagă trăită în afara grădinii raiului a murit şi cu trupul.

Dacă Fiul lui Dumnezeu S-ar fi născut la plinirea vremii dintr-o femeie obişnuită, ca orice om, ar fi moştenit şi El păcatul strămoşesc, iar de vreme ce „plata păcatului este moartea” (Romani 6,23), şi El ar fi trebuit să moară ca orice om, fără să poată învia din morţi şi fără să poată învia oamenii a căror fire a asumat-o. În această situaţie crucea Lui n-ar fi fost mântuitoare, pentru că El nu ar fi acceptat moartea de bunăvoie pentru ceilalţi oameni, ca să o poată birui, ci ar fi suportat-o fără voie, pentru vina Lui, ca o lege căreia i-ar fi fost şi El supus.

Sfânta Fecioară Maria nu a avut păcate personale, iar la bunavestire, odată cu zămislirea Fiului lui Dumnezeu, a fost curăţită de păcatul strămoşesc, astfel încât Fiul lui Dumnezeu Şi-a asumat firea omenească curată, neîntinată de păcat. Arhanghelul Gavriil i-a spus spus Fecioarei Maria în Nazaret: „Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1,35). Astfel Duhul Sfânt pe care Fiul lui Dumnezeu l-a comunicat umanităţii Sale în momentul zămislirii Sfintei Fecioare, a făcut ca această umanitate să fie fără de păcat, aşa cum a fost şi Adam la crearea lui, şi acelaşi Duh Sfânt i-a fost comunicat şi Fecioarei, pe care a curăţat-o de păcatul strămoşesc, încât să poată da din trupul şi din sângele ei trupul omenesc al Fiului ei dumnezeiesc lipsit de păcatul strămoşesc, cât şi să-L poată naşte ca Fecioară. Întrucât Domnul Hristos S-a născut dintr-o Fecioară, fără sămânţă bărbătească, deci fără poftă, nu a avut păcat strămoşesc, şi fiind lipsit şi de păcate personale, după răstignire nu a putut fi reţinut de moarte, care este o consecinţă a păcatului. Astfel între naşterea Fiului lui Dumnezeu din pântecele Sfintei Fecioare Maria şi biruirea morţii pentru mântuirea oamenilor este o strânsă legătură.

Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi, a luat trup şi suflet omenesc, nu înseamnă că El s-a transformat din Dumnezeu în om, ci El a rămas Dumnezeu, dar şi-a asumat în ipostasul Său cel unul, alături de firea dumnezeiască, şi firea omenească, fiind Dumnezeu deplin şi om deplin, într-o singură persoană, după cum mărturiseşte Sfântul Apostol Pavel: „Căci întru El locuieşte, trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2,9).

Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu înomenit, a fost om deplin, asemenea nouă, dar fără de păcat. El Însuşi a spus despre Sine: „Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?” (Ioan 8,46), iar sfântul Petru a afirmat despre Domnul Hristos că „nu a săvârşit nici un păcat” (I Petru 2,22). Mântuitorul nu putea să păcătuiască, pentru că păcatul este o faptă împotriva lui Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate lucra împotriva Sa, „căci nu poate să Se tăgăduiască pe Sine Însuşi” (II Timotei 2,13).

Dacă Domnul Hristos nu a păcătuit, este El om adevărat?

Pe bună dreptate Domnul nostru Iisus Hristos este om deplin, pentru că păcatul nu ţine de firea omului. Păcatul nu a fost creat de Dumnezeu, ci a apărut în lumea îngerilor prin pervertirea lăuntrică a unora dintre ei, care prin aceasta s-au transformat în diavoli, îndepărtându-se prin voia lor de Dumnezeu şi de ceilalţi îngeri. În rai, până la ispitirea de către diavol şi căderea în păcat, Adam şi Eva erau neîntinaţi de păcat. Păcatul a intrat în lumea noastră prin reaua întrebuinţare de către protopărinţi a libertăţii cu care i-a înzestrat Dumnezeu. Păcatul nu este propriu firii omeneşti, ci el este asemenea unui cariu care roade, strică şi denaturează firea omenească creată de Dumnezeu bună. Datorită păcatului au intrat în lume bolile, suferinţa şi moartea, iar „cel ce săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că diavolul de la început păcătuieşte” (I Ioan 3,8). Neavând păcate, Mântuitorul este în mod mai deplin om decât cei care păcătuiesc, iar prin aceasta îşi alterează firea creată de Dumnezeu bună.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Din cele prezentate până acum am înţeles rolul important pe care i l-a hărăzit Dumnezeu omului în lume, motiv pentru care regele şi psalmistul David I se adresează admirativ lui Dumnezeu: „Ce este omul, că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat şi l-ai pus peste lucrul mâinilor Tale, pe toate le-ai supus sub picioarele lui, oile şi boii, da, totul, chiar şi fiarele câmpului, păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările mărilor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul” (Psalmul 8,4-9 ).

De vreme ce Dumnezeu a făcut atât de multe pentru noi, oamenii, iar Fiul Lui a venit în lume, făcându-Se om, datori suntem şi noi să conlucrăm cu Dumnezeu, împlinindu-I poruncile, prin săvârşirea de fapte bune şi ferirea de păcat, pentru că doar în acest mod ne lucrăm propria mântuire şi ne gătim loc în împărăţia cerurilor.

Cu prilejul sfintelor sărbători ale Naşterii Domnului, Anului Nou şi Bobotezei vă dorim tuturor sănătate deplină, viaţă îndelungată, realizări spirituale şi materiale spre slava lui Dumnezeu şi spre mântuirea oamenilor. „La mulţi ani buni!”.

Al vostru de tot binele doritor
şi către Domnul pururea rugător

†Petroniu
Episcopul Sălajului

sursa>

http://www.episcopiasalajului.ro/index.php?idmenu=1&sub=412

foto>

http://www.episcopiasalajului.ro/upload/articol/1098/2010%20-%20schitul%20marca%2016.jpg

 

Pastorala la Nasterea Domnului a IPS Nathaniel, Arhiepiscopul Detroitului si al Episcopiei Ortodoxe Romane din America

[O Pastorala originala, dar cu un limbaj patristic simplu de o frumusete aparte – dan.camen.]

Format PDF AICI

SCRISOARE PASTORALĂ LA NAŞTEREA

DOMNULUI DUMNEZEULUI ŞI MÂNTUITORULUI

NOSTRU IISUS HRISTOS 2010

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi dreptcredincioşilor creştini

ai Episcopiei noastre de Dumnezeu-păzite,

 

Iubiţi credincioşi,

Hristos se naşte! Măriţi-L!

Ridicaţi privirile către înalturi şi văzând cerurile deschise lăsaţi pe Regele universului să se coboare pe pământ!

Să rostim cu gurile noastre un imn de bucurie şi fericire, mulţumind lui Dumnezeu şi lăudându-L pentru dragostea Sa pentru noi, prin care a făcut primul pas al împăcării noastre cu El!

Să alergăm în pripă, mână de mână, să-L întâmpinăm pe El, Izvorul păcii, Răscumpărătorul sufletelor noastre!

Mai este cineva care încă nu se bucură de bogăţia speranţelor de mâine şi de totdeauna?

Mai este cineva care nu-şi simte lacrima-i ştergându-se din ochii întunecaţi de plâns?

Mai este cineva ai cărui paşi nu sunt mai uşori ştiind că Fiul lui Dumnezeu călătoreşte alături de el purtându-i povara şi conducându-l spre rai?

Dacă încă mai este o asemenea persoană, să împărtăşim şi acesteia adevărul: părinţii – copiilor; copiii – prietenilor; creştinii – străinilor. Să ridicăm mâinile şi să ne deschidem inimile celor pentru care Hristos a venit deasemenea.

Fie ca toţi aceea dintre noi care ne complacem în abundenţă materială să fim cumpătaţi, aducându-ne aminte că Însuşi copilul Iisus S-a născut într-un loc modest şi că milioane de fraţi şi surori ale noastre sunt lipsiţi de tot ceea ce noi avem şi luăm ca şi când ni s-ar cuveni!

Fie ca toţi dintre noi care ne împodobim casele cu ornamente festive să fim siguri că ne-am înfrumuseţat şi sufletele cu rugăciune, milostenie şi cu imnul sfânt al dreptăţii!

Fie ca noi care înălţăm un brad verde al speranţei în mijlocul celor dragi şi-l împodobim cu lumini artificiale să readucem în căminele noastre şi imaginea Lemnului Sfânt al Crucii şi să ne încălzim la lumina de viaţă dătătoare a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos!

Fie ca noi cei care pregătim şi ne săturăm de bunătăţile cele pământeşti, să nu neglijăm nici foamea sufletului pentru preţiosul Trup şi Sânge al Domnului, oferit nouă din mâna sa cea sfântă! Să ne aducem aminte că de fapt Sfânta Cuminecătură este singura hrană de folos pentru viaţa veşnică!

Fie ca noi cei care ne îmbrăcăm în spiritul sărbătoresc să nu uităm să mulţumim lui Dumnezeu şi pentru imaculatul veşmânt al mântuirii primit de noi la Sfântul Botez prin care noi ne putem învrednici a fi părtaşi la ospăţul ceresc!

Ridicaţi inimile voastre precum Fecioara Maria a tresăltat de bucurie dând mulţumire Tatălui cel Sfânt pentru darul Fiului!

Înălţaţi cugetul vostru în contemplare, la gândul nesfârşitei mile a lui Dumnezeu, apropiindu-vă cu fapta de pilda purtării de grijă şi cumpătării lui Iosif!

Alăturaţi glasul vostru de al acelora care nu pot cânta prea tare datorită persecuţiei, iar împreună cu puterile nevăzute strigaţi: „Mărire lui Dumnezeu! Toată slava să fie a Lui! Lăudaţi-L pe Dumnezeu! Lăudaţi-L cu toţii! Cinstiţi-L pe Dumnezeu! Cinstiţi-L cu toţii! Cinstiţi-L întotdeauna!” Să-i slujim Lui, Celui care a venit din înaltul Cerului pe pământ să ne ridice şi pe noi din această lume către aceea care va să vină!

Pace tuturor acelora care-L caută pe Domnul!

 

† NATHANIEL

Din mila lui Dumnezeu, Arhiepiscop al Detroitului şi al

Episcopiei Ortodoxe Române din America

sursa>

http://www.roea.org/files/Pastoral%20Letters/2010-Nativity-Pastoral-ROM.pdf

foto>

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/4/47/Nathaniel_Popp.jpg

 

Sfanta Mucenita Raida fecioara sau cum cei din urma vor fi cei dintai

– Cei din urma vor fi cei dintai –

23 septembrie*

Sfânta Raida fecioara s-a nascut în Egipt, la locul ce se cheama Tama, fiind fiica fiind unui preot cu numele Petru. Ea a îmbracat schima monahiceasca la varsta de doisprezece ani. Sfanta Mucenita Raida iesind împreuna cu alte fecioare la un izvor ca sa scoata apa, a vazut multime fecioare, femei, barbati, preoti, diaconi si calugari, pe care îi prinsese ighemonul Luchian, si-i ducea legati într-o corabie la chinuire, pentru marturisirea numelui lui Iisus Hristos.

Deci, îmbarbatându-se, a aruncat vasul cu apa si s-a amestecat intre cei legati ai lui Hristos, rugându-se lui Comentarisie, care era mai mare, ca sa fie si ea cu aceia, iar acela o învata sa-si aleaga ce este mai bine: sa nu patimeasca chinuri, nici sa moara cu cei legati. Dar nevrând ea, a stat înaintea ighemonului si a batjocorit pe zeii lui si l-a scuipat în obraz, caci îsi batea joc de credinta crestinilor.

De aceea au legat-o si sosind ei la Antinopol, cetatea Egiptului, dupa felurite munci, ii taiara capul mai intai ei, iar dupa dansa, si toti ceilalti isi pusera capetele lor pentru Hristos.

____________________

*- Vietile Sfintilor pe Septembrie, editia a II-a, Editura Manastirea Sihastria, 2005, p. 298

 

Despre Acatistul Sfintei Cruci

Referitor la cinstirea Sfintei Cruci printr-un Acatist în care se zice la finalul fiecărui condac şi icos, ca unei persoane, „Bucură-te, Cinstită Cruce, păzitoare a creştinilor!” şi la preamărirea ei în chip personificat ca o armă nebiruită şi de daruri dătătoare, precum şi ca un altar de jertfă al Arhiereului Hristos, încă de la început noi, creştinii, spunem că nu ne închinăm acesteia ca unui idol făcut din lemn, aşa cum o făceau în Vechiul Testament iudeii când se închinau idolilor din lemn şi de piatră făcuţi de ei pe culmile deluroase ale Israelului, fapt pentru care au şi fost pedepsiţi, ci ne închinăm ei cu ea, ca unui Lemn de viaţă dătător. Ne închinăm, aşadar, acesteia prin însăşi ea (crucea, căci nu ştim altfel să ne închinăm decât făcându-ne… semnul crucii) şi prin ea lui Dumnezeu, care i-a dat o putere aşa de mare încât, precum o zice şi acatistul, izgoneşte diavolii, revarsă tămăduiri tuturor celor ce bolesc, luminează lumea şi îngerii, dăruieşte celor ce-şi fac cinstitul semn darurile Sfântului Duh, aduce binecuvântarea lui Dumnezeu şi sfinţeşte sufletele.  Cu ea toate se pecetluiesc şi tot prin ea toate sunt pecetluite. Ea este pentru noi, ca şi creştini, totul. Aşadar, o avem cu noi pretutindeni: în biserici pe pereţi pictată, în slujbe de credincioşi însemnată, de preoţi cu binecuvântare dată, în luptă cu vrăjmaşii temută armă şi lui Dumnezeu închinare ne-ruşinată. Ea este, deci, mai mult decât un semn, sau un simplu lemn, ci este darul şi puterea lui Dumnezeu; este de fapt pecetea lui Dumnezeu în noi. În ea Îl vedem ca-ntr-o icoană pe Hristos răstignit. Prin ea cu noi este Dumnezeu. Ea este cheia uşii Raiului cu care ne mântuim şi prin care pe Hristos jertfit Îl preamărim.

Ştiu că mulţi s-au smintit citind acest Acatist, crezând iniţial că este vorba ori de o cădere în idolatrie, pentru că zic unii că ne închinăm obiectului sau semnului crucii în sine, ori că dăm dovadă de naivitate, pentru că îi atribuim Crucii însuşiri omeneşti; dar îl avem pe Sfântul Serafim de Sarov ca model şi îndemnător spre aceasta, fiindcă în pravila săptămânală a lui, el mereu citea Acatistul Sfintei Cruci în forma cum o regăsim şi noi astăzi.

Îmi mai aduc aminte şi de cuvintele unui stareţ pe care le-am auzit de curând la o mânăstire la care am mers, cum amintea în predică cuvintele unui bătrân pentru cinstirea Sfintei Cruci şi preţuirea Acatistului  închinat ei. El spunea că aşa cum la sfinţirea unei biserici sfântul prestol (sfânta masă) este sfinţită în mod personificat prin ştergerea, spălarea, ungerea şi înveşmântarea ei de către arhiereu, asemenea unui copil, aşa şi Sfânta Cruce este cinstită printr-un Acatist în mod personificat, pentru că puterea pe care o are  nu vine de la materia sau simbolul ei, ci a dobândit-o de la Hristos care S-a jertfit pe ea ca pe o sfântă masă. Astfel, puterea ei este de fapt a lui Hristos, şi închinându-ne aceleia, ne închinăm de fapt Lui, pentru că nimeni nu-şi face semnul crucii fără să ceară vreun folos oarecare, ori pentru că nădăjduieşte în materia lemnului sau în mod masonic în puterea simbolului, ci ca să obţină ajutor, har, binecuvântare şi sfinţire de la Dumnezeu. Vorbirea este, deci, personificată în Acatist tocmai ca să ne dăm seama că Hristos este Cel care lucrează prin ea mântuirea noastră.  Ce ar fi crucea fără Hristos răstignit pe ea?… Nici măcar armă împotriva diavolilor. Dar Hristos fără Cruce, ce fel de Hristos ar fi fost?… probabil aşa cum îl aşteptau iudeii pe Mesia să vină…  Cu ea, însă, se pecetluieşte, în numele lui Hristos, totul şi toate (natura, închinarea şi sufletul).

În această „Pecete” stă de fapt ascunsă o taină mare, pentru că prin pecetluire se realizează unirea deplină dintre om şi Dumnezeu.

„Crucii Tale ne închinăm Stăpâne,

şi Sfântă Învierea Ta slăvim”[1]

dan.camen.

________________________

[1] – Tropar ce se cântă la slujba Utreniei Înălţării Sfintei Cruci, după ce se termină a cincea înălţare a Crucii de către preot, când se aşează pe tetrapod în mijlocul bisericii, şi în loc de „Sfinte Dumnezeule” la săvârşirea Sfintei Liturghii. Vezi Mineiul Lunei lui Septemvrie, Ediţia a II-a, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, Bucureşti, 1908, pp.206-209

foto> Fresca din pridvorul bisericii „Sf. Gheorghe – Nou” din Craiova