PS Irineu Slătineanu: „Învierea a stat la baza formării poporului român”
EVZ a stat de vorbă cu Prea Sfinţia Sa Irineu Slătineanu, arhiereu vicar al Episcopiei Râmnicului, despre Paşte şi provocările ortodoxiei în lumea modernă.
Prea Sfinţia Sa Irineu Slătineanu se recomandă modest: „Sunt doar un călugăr”. Dar nu e unul oarecare. E doctor în teologie la Paris, specialist în dogmatică, dar îi place şi grădinăritul. Are adresă de Yahoo! Messenger, vorbeşte mai multe limbi străine şi a pus pe picioare, într-un mic sat oltenesc, un Colegiu Naţional pentru fete orfane, unic în ţară.
Pledează pentru întoarcerea Bisericii la popor, pentru refacerea spiritului misionar al purtătorilor de reverendă. PS Irineu provine dintr-o familie în care fraţii îi sunt preoţi şi surorile măicuţe. Tatăl său a fost cântă reţ în biserică şi apropierea de Cele Sfinte a venit firesc pentru cel născut cu numele de Ioan. La 16 ani a început să păşească pe calea monahismului. La Mănăstirea Frăsinei. E doar una dintre poveştile frumoase ale ortodoxiei româneşti, prea puţin cunoscută. Mulţi pariază pe viitorul său în structurile foarte înalte ale Bisericii Ortodoxe Române. Când vine vorba despre asta, PS Irineu rămâne la fel de modest: „Sunt doar un călugăr. Mereu o să am chilia mea”.
„Nu am declaraţie de dragoste la Securitate”
EVZ: Prea Sfinţia Voastră, cum aţi ajuns la mănăstire, la Frăsinei? Ştiu că aţi intrat de tânăr…
PS Irineu Slătineanu: Da, la 16 ani am intrat. Exista o vocaţie pe care numai bunul Dumnezeu o ştie. El ştie pentru ce am fost chemat. La vârsta de 15 ani am mers prima oară la Mănăstirea Frăsinei, în vizită. Asta se întâmpla de Buna Vestire. Apoi, de Sfânta Parascheva, în 1974, am intrat efectiv la mănăstire, la Frăsinei, o mănăstire care aşa de mult mi-a plăcut şi m-a pătruns, că oriunde m-am dus în lumea asta n-am visat alt loc pentru mine. Mănăstirea mi-a fost călăuză invizibilă.
Bine, mănăstirea e unică în lume, Athosul românesc…
Şi nu numai asta, simţeam o responsabilitate, simţeam o chemare care mă şi angaja.
Cine v-a tuns la mănăstire? Ioan vă e numele de botez…
Ioan, Ion, da. Părintele stareţ de acolo m-a tuns şi mi-a dat numele Irineu.
Irineu ce înseamnă?
„Aducător de pace”, „Făcător de pace”. Stareţul a vrut să-mi pună altfel numele, dar aşa a vrut Dumnezeu să-mi spună Irineu, un sfânt pe care eu îl iubeam în mod deosebit.
Aţi făcut teologia la Bucureşti, după care aţi plecat la Paris…
Am făcut, după teologia de la Bucureşti, masterul în istorie. Am lucrat cu Părintele Alecse, un om special, foarte serios.
Cum aţi ajuns în Franţa?
S-a întâmplat ca Ambasada Franţei să dea anumite burse unor studenţi de la diverse confesiuni. Şi cum dăduseră la diverse confesiuni neoprotestante, s-au gândit să dea şi la ortodocşi, fiindcă ortodocş ii rămăseseră cam ultimii. Şi cum terminasem masteratul, de fapt studii asimilate doctoratului, terminasem cu zece, Părintele Alecse m-a propus ca să merg acolo. Atunci regimul era cum era, mi-au dat încuviinţrea să plec, dar cu vreo trei luni după ce începuseră cursurile în Franţa, la Grenoble.
Nu v-a descumpănit?
Eu nu m-am supărat absolut deloc, pentru că pe mine mă deranja oarecum, eram un călugăr care dorea să scape de lucrurile astea. Şi la facultate spuneam: „Doamne, nu mai termin odată?”. Nu-mi doream decât să mă întorc în chilia mea, să fiu un călugăr cât se poate de bun. Am studiat cu multă sete patristica, mistica Sfinţilor Părinţi, nu istoria lor, pur şi simplu, ci trăirea lor, un fel de sinteză duhovnicească a Părin- ţilor. Când am terminat facultatea, mi s-a zis: „Nici să nu te gândeş ti că te întorci la chilie, mergi la doctorat!”. Am fost la duhovnic, la mănăstire, şi mi-a zis: „Categoric, sunt de aceeaşi părere!”. Şi m-am apucat să învăţ. Întotdeauna mi-am zis că vreau să mă pregătesc, nu să ajung ceva mare, ci să fiu capabil să-L slujesc, atunci când Domnul mă cheamă.
Până în 1989, din câte ştim noi, aţi refuzat să veniţi în ţară. Eraţi aşa un „fan al comunismului”, ironic vorbind, că n-aţi vrut să mai veniţi…
Nu puteam veni în ţară.
De ce?
Eu nu mai puteam veni, pentru că n-am plecat cu aprobarea „lor”. Deci, eu nu am dosar, nu am „declaraţ ie de dragoste” la Securitate. Nu vreau să spună cineva… sau să creadă că am un merit în faţa altora care au căzut pradă acestor păcate. Aşa s-a întâmplat că eu n-am plecat doar cu aprobarea lor, că am plecat prin Ambasada Franţei. Patriarhia a fost de acord, mi-au dat binecuvântarea.
Unul dintre cei ce şi-a pus cuvântul pentru mine a fost, Dumnezeu să- i dea sănătate, Mitropolitul Nifon.
Ajutat de Chirac
Şi cum a fost la Paris? V-a surprins Occidentul?
Când am ajuns la Paris, n-am fost marcat de chestia asta, n-am fost şocat, pentru că eu nu eram un tip monden, eu eram un călugăr. Am văzut într-adevăr o lume pestriţă, care putea să fie comentată. Şi de acolo, imediat, am ajuns la Grenoble.
La Grenoble aţi făcut „limba franceză”, după care, la „Saint Serge”…
La Grenoble am făcut „Literele” şi, prin bunăvoinţa celor de la „Saint Serge”, am rămas în Franţa. Ei m-au ajutat când mi-a expirat viza, că nu mai aveam nici de România, nici de Franţa la un moment dat. Rectorul de la „Saint Serge” era foarte bun prieten de familie cu Jacques Chirac, şi aşa am ajuns eu să primesc repede „carte de sejur”.
A refuzat Parisul
Deci nu cetăţenia franceză, cum s-a vorbit…
Nu, pentru că nu am vrut să fac rău nimănui. Un om care îşi vede de teologie, un călugăr, n-are nevoie de atâtea, decât strictul necesar. Faptul de a avea un paşaport francez nu-mi spunea mie prea multe lucruri.
V-aţi luat doctoratul la „Saint Serge”, aţi fost profesor, a căzut comunismul ăsta nenorocit…
În ‘90 am făcut prima vizită în ţară.
Eraţi hotărât să vă mai întoarceţi?
Sigur că da, niciodată n-a fost gândul meu să rămân la Paris. Eu gândeam că pentru a sluji poporul român trebuie să o faci din interior. N-a fost niciodată o comoditate. Mi-era foarte uşor la Paris, aveam un salariu de invidiat, eram chemat la conferinţe, fiind socotit unul dintre tinerii profesori de perspectivă. În ‘90 se hotărâse de către Sfântul Sinod să rămân arhiepiscop la Paris. Patriarhul Teoctist decisese cu Sinodul.
Dar eu m-am întors.
DATORIE
„În ziua de azi, omul Bisericii trebuie să coboare în mijlocul oamenilor”
Ca om care a fost şi pe „afară”, ca om care a văzut multe, la ce provocări credeţi că trebuie să răspundă Biserica? Mai putem sta aşa scolastici, băţoşi?
Clar, categoric, Biserica trebuie să dea nişte răspunsuri. Ea trebuie să revină la popor. În spiritul evanghelic, Biserica trebuie să facă faţă şi să se adapteze la condiţiile de viaţă actuale, în sensul că omul bisericii trebuie să treacă din amvon în agora, să coboare în mijlocul oamenilor.
Frumos spus!
…să vină în sprijinul oamenilor. La Biserică vine omul deja credincios sau care are necazuri. Însă, pe mine, ca om al bisericii, mă interesează şi directorul de întreprindere, trebuie să merg şi la profesorul universitar, şi la inginer, până la ultimul muncitor. Altă predică mai frumoasă decât de a fi în mijlocul credincioşilor şi de a-i iubi aşa cum sunt ei nu există! Să-i iubim pe oameni aşa cum sunt, cu păcatele lor. De fapt, noi ce vrem? Vrem să-l iubim pe om şi să-l ridicăm, prin prezenţa noastră, la o nobleţe pe care el a uitat-o. Şi să îl facem şi pe ăla care e pătimaş să fie virtuos, să-l facem şi pe ăla care e zgârcit să fie darnic, şi aşa mai departe.
Este o provocare a străzii, a urbanului pentru Biserică?
Nu, n-aş spune că e o provocare. E altceva: e o înţelegere concretă. Biserica trebuie să înţeleagă concret problemele vieţii. Nici ideatic, nici în sensul acesta de „Vai de mine, cum era pe vremuri…”. Trebuie să lăsăm vremea noastră ca istorie şi să ne apucăm de vremea noastră ca timp. „Iată vremea Mântuirii”, spune Scriptura. Trebuie să facem în aşa fel încât tot omul să se simtă prezent, să simtă căldura Bisericii. Pentru aceasta trebuie să dezvoltăm spiritul misionar al Bisericii. Trebuie să-l facem şi pe cel care este la politică, şi pe cel care este în stradă, care este necăjit şi amărât, şi pe cel bogat, şi pe cel sărac, trebuie să-i facem să înţeleagă că Biserica are ochiul aţintit asupra lui.
Dar nu un ochi care să atenţioneze, să judece, ci un ochi care să iubească şi să plângă cu ei.
Dacă nu o să avem o deschidere reală faţă de celelalte culte, o să asistă m la o ghetoizare a ortodoxiei?
În chestiunea ecumenismului trebuie făcute câteva precizări. Eu sunt un profesor care, cum s-ar spune, ştiu bine lecţia respectivă şi trebuie să fac preciză rile de la început, să înţeleagă fiecare student ce are de făcut. Ecumenismul are o dimensiune cu totul aparte. Când vorbeşti despre ecumenic, ai putea să spui în loc de ecumenic şi economic. E tot o relaţie între oameni, ecumenicul acesta e o relaţie între oameni, o relaţie între parteneri, care trebuie bazată pe principiul frăţietăţii, pe principiul bunului-simţ şi pe educaţie. Am impresia că mulţi confundă ecumenismul cu dialogul teologic. Dialogul teologic e altceva, el este făcut de specialişti.
Are nevoie Biserica de o reformă administrativă? Există modelul grecesc, există modelulrusesc. Nu e nevoie de mai mulţi vlădici în mijlocul nostru?
Eu cred, totuşi, că modelul românesc este cel mai bun. Este adevărat că ne-am putea însuşi anumite idei, principii, de la confraţii care au fost acolo, însă sunt convins că şi cei dinaintea noastră ştiau despre modelul grecesc, ştiau şi de modelul rusesc, dar totuşi au adaptat un model românesc.
Şi cred că acest model este specific latin.
Dar este inadmisibil să ai mitropoliţi sau vlădici bătrâni, paralizaţi, care de zece ani n-aumai văzut…
Nu, nu… Asta nu ţine de organizare. Eu n-aş intra în asemenea discuţii, pentru că acestea sunt strict tehnice. Eu vorbesc despre organizare: organizarea bisericească actuală este una care, efectiv, corespunde spiritului românesc. Imaginea aceasta idilică, grecească, mitropolii în fiecare judeţ, are totuşi mari lipsuri, în sensul că nu mai dă posibilitatea ca o regiune să se organizeze şi chiar să lucreze eficient.
E mai bine pe „zone”?
Noi avem, de pildă, zona Olteniei, în care cred eu că se poate mult mai bine lucra în grup mic, pentru că ne ştim problemele noastre. Macro, poţi să lucrezi la Bucureşti, dar degeaba spui: „Ştiţi, oltenii nu prea vin la biserică”, pentru că vine cel din Moldova şi spune - „La mine vin!”.
Lucrurile sunt complementare.
CV
Cine este Irineu Slătineanu?
> PS Irineu s-a născut pe 16 noiembrie 1957, în localitatea Perişani (judeţul Vâlcea), cu numele de botez Ioan Popa;
> La 16 ani a intrat ca frate la Mănăstirea Frăsinei;
> În 1980 a absolvit Seminarul Teologic „Sfântul Grigorie Teologul”;
> A urmat studii de teologie la Paris, obţinând titlul de doctor în teologie la Institutul „Saint Serge”;
> Prea Sfinţitul Irineu Slătineanu este arhiereu vicar al Episcopiei Râmnicului (din 1991);
> Este decanul Facultăţii de Teologie din Craiova.
Când vine vorba despre amestecul lui Dumnezeu în „politichie”, Irineu îl citează pe părintele Cleopa: „Şi politicienii sunt tot de-ai noştri, mânca-i-ar Raiul!”
CREDINŢĂ
„Noi ne-am născut pascal”
Acum, trecând la perioada aceasta superbă, de sărbătoare, vreau să vă întreb cum trăiescromânii Paştele? Patriarhul spunea că îl trăiesc liturgic…
Sărbătoarea la români este un complex de trăiri serioase, concrete, care sunt pătrunse chiar ontologic, legat de fiinţa noastră. Noi ne-am născut pascal. Învierea mântuitorului Iisus Hristos este centrul de gravitaţie al lumii şi al cosmosului. Faptul că ne-am încreştinat încă din primele veacuri, faptul că la noi a pătruns mai uşor creştinismul se datorează predicii despre Înviere.
Învierea ne-a creştinat pe noi?
Da. Apostolii au pornit la drum după Înviere şi au vorbit despre Iisus Hristos cel Înviat.
Predicile au fost primite mai uşor de geto-daci, care credeau şi ei în nemurirea sufletului şi…
Sigur că da! Învierea este aluatul care a stat la baza formării poporului român!
Aşadar, nu faptele bune ale apostolilor au impresionat cel mai mult…
Faptele bune sunt produsul a ceea ce eu cred. Atâta vreme cât eu nu cred, fapta mea bună poate fi cel mult o faptă etică. Dar, dacă eu cred, fapta mea bună este o faptă morală şi eu îi spun virtute! Are esenţă, are sens, are tot… Dar aceste lucruri nu se nasc decât dintr-o profundă convingere că Iisus Hristos cel Înviat a înviat şi sufletele noastre. Şi dacă pe temelia Învierii noi suntem zidiţi, în mod sigur că noi trăim această credinţă în Învierea Mântuitorului cu totul şi cu totul altfel faţă de alte popoare. De exemplu… „Resurectio”. „Resurectio” nu înseamnă neapărat „in vita”, înseamnă că cineva s-a născut dintr-o moarte clinică. Învierea nu înseamnă doar că Iisus Hristos a înviat, dar i-a făcut vii pe toţi cei care sunt ai Lui. Noi suntem „in vita”, cuprinşi de viaţă, în viaţă.
Nu suntem anesteziaţi, după aceea reanimaţi.
Şi totul se învârte în jurul unui mormânt gol… De acolo începe constatarea, de acolo începe Învierea…
Mormântul acesta este unul dătător de viaţă. Părinţii au înţeles Învierea ca pe o cuprindere totală în fiinţa lui Hristos. Ultima intrare a lui Iisus în Ierusalim cuprinde toată creaţia, la ea participă şi animale, şi faună… Această intrare în Ierusalim atrage după sine şi copilul care vorbeşte, şi adolescentul care tresaltă de bucurie, şi bătrânul care poate plânge. De la acest tablou al intrării în Ierusalim, trecerea în Săptămâna Patimilor este tocmai demonstraţia că Iisus Hristos este împărat şi că El luptă pentru înviere. Dar nu preia alaiul acesta cu El, ci El însuşi luptă singur.
Şi nu numai, nu luptă ca să zdrobească.
Totul este creaţia Lui, cum poate El să zdrobească tocmai creaţia Lui? Iisus Hristos cuprinde, dintr-o dată, generalul, ca şi particularul, în acelaşi timp. Toate lucrurile sunt cuprinse în El, dar lucrează în fiecare dintre noi. Vocaţ ia pascală a poporului român este o vocaţie ontologică, nu e o vocaţie de suprafaţă, nu e o vocaţie evenimenţială. Orişice om participă la Înviere, de aceea mă bucur aşa de mult că la slujbă vine şi ăla care poate n-a călcat niciodată în Biserică în timpul anului, vine şi ăla care a stat toată ziua în Biserică, vine şi ăla care a parcurs tot Postul Paştelui, vine şi cel care a mâncat carne cu câteva ore înainte şi a băut şi… vine şi acela! Vine toate lumea… Adevărat a grăit Ioan Gură de Aur când a vorbit şi „de cei care aţi postit, şi cei care n-aţi postit. (…) Bucuraţi-vă!”. E o bucurie care a fost descrisă excepţional: „Hristos a Înviat, bucuria mea!”.
Lumea modernă obligă Biserica la tot felul de compromisuri?
Vorbim despre o lume modernă, dar de fapt ne referim la aspectul exterior al lumii. Dar lumea fără individ, fără persoană, n-are nicio valoare, este o lume anonimă, o noţiune abstractă.
Occidentul nu este astăzi, oarecum, desacralizat?
Eu nu am aceeaşi impresie. Pentru mine nu există sacru şi profan, există doar sacru. Omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu nu poate să fie profan. Nu există spaţiu dincolo de care Dumnezeu să nu existe!
De Crăciun, copiii văd la televizor un Moş Crăciun, un individ gras şi cu barbă albă. De Paşte vine iepuraşul. E scos Hristos din ecuaţ ie, se transformă sărbătorile în ceva păgân, consumist?
Aş vrea să mă reîntorc cu câteva secole în urmă. Biserica, atunci când a apărut într-un spaţiu grecoroman, a întâmpinat foarte multe tradiţii. Şi atâta inteligenţă a avut Biserica, şi atâta spirit de convergenţă şi sinteză, încât nimeni nu s-a simţit în afara Bisericii. Noi trebuie să avem această capacitate de a explica şi pe Moş Crăciun, de a explica şi pe Sfântul Valentin, de a explica toate lucrurile acestea. Trebuie să nu lăsăm omul de astăzi, pe fratele nostru, să confunde exteriorul cu interiorul. Lipseşte comunicarea, noi lipsim din comunicare. În familie nu mai există comunicarea dintre soţ şi soţie, în spitale nu mai există comunicare, în şcoală nu mai există comunicare, în Biserică nu mai există comunicare.
E un monolog?
Nu mai există nici monolog. E un dialog al surzilor şi al muţilor. Preotul vorbeşte, credinciosul nu înţelege. Credinciosul vorbeşte, preotul nu înţelege! Trebuie neapărat să legăm forma dialogică dintre om şi om, şi această formă se petrece numai în spirit.
Trebuie să ajungi la inima omului.
Ca să ajungi la inima lui, trebuie să depui inimă. Dacă nu te jerfeşti, dacă nu vrei să dai nicio picătură de sudoare când vorbeşti, nu poţi să faci nimic.
Mai au creştinii de azi spiritul acesta al sacrificiului?
În primul rând, să ştiţi că e ca în lucrarea lui Tarkovski. Pentru mine, „Călăuza” a fost o revelaţie, „Călăuza” în care societatea era prezentată ca un handicapat, dar oamenii aveau o forţă a spiritului extraordinară. Toată lumea voia să ajungă la „camera fericiţilor”. Toată lumea vrea fericire. Ei bine, această fericire nu ţi-o dă materia. În clipa în care noi dăm în Creaţie, şi o lovim din toate părţile, se va produce un efect de bumerang şi… „pac, în cap!”. Şi în viaţa noastră dacă nu iubim societatea… Eu sunt adeptul voluntariatului. „Măi, copii, voi faceţi asistenţă socială, vreau să văd şi eu un program”, leam zis studenţilor mei. „Dacă mi-l aduceţi aici, eu vă dau banii, eu vă sponsorizez programul”. Şi au venit copiii, a doua săptămână - extraordinari au fost -, şi mi-au prezentat: „Uite, vrem să mergem la spitalul din Craiova şi să îngrijim de copiii bolnavi de SIDA”. „Cât vă trebuie buget?” „Păi, ne trebuie 120 de milioane”. „Poftim aici 120 de milioane.”
Le-am făcut rost, de la fiii mei duhovniceşti.
Aşa uşor?
Eu nu merg pe relaţia aceasta: mă duc la cineva să cer bani. Îi întreb: „Matale eşti prieten cu Mântuitorul Iisus Hristos? Matale te spovedeşti?”. „Nu prea”, zic ei. „N-are nimic. Şi începutul are început”, le spun eu. Şi sunt directori mari, de întreprinderi… De ce preotul azi n-are curaj, de ce un episcop n-are curaj să-i spună preşedintelui Consiliului Judeţean: „Tu ce vrei să faci cu viaţa ta? Bolnav eşti, soţia te-a părăsit, copilul nu te ascultă. De ce nu te spovedeşti, măi, copile?”. Şi atunci stai de vorbă cu el şi îi explici cum trebuie făcut: „Vezi bine, omule, că doctorii îţi spun că nu mai trăieşti. Eu, uite, îţi spun că trăieşti, pentru că spovedania are harul acesta regenerator. Dacă vrei să te faci bine, roagă-L pe acela care te poate face bine. Degeaba te duci la doctori, că şi aceia vin şi se roagă tot lui Iisus.”
Şi de ce credeţi că suntem în încrâncenarea asta fără seamăn? Din cauza comunismului?
Nu.
A lenei noastre?
Nici atâta. Suntem într-o perioadă de reprecizare a ideilor.
Ce părere aveţi despre politicienii aceştia care se folosesc de Dumnezeu în campanie electorală, pozează în mari creştini doar când e şi presa de faţă…
Sunt şi ei ca toţi oamenii. Nu cred eu că politicienii sunt nişte indivizi care sunt paraleli cu societatea noastră, sunt tot produsul societăţii noastre. „Sunt tot de-ai noştri, mânca-i-ar Raiul!”, vorba părintelui Cleopa. Biserica ar trebui să fie singura instituţie dezinteresată, Biserica trebuie să formeze şi politicienii, nu neapărat într-un spirit evanghelic, dar măcar într-un spirit al omului. Să fie om! Când ai spus de cineva „ăla e om” înseamnă că n-are apucături animalice…
„BUNA VESTIRE”
Colegiu de orfane
De la începutul noului mileniu, PS Irineu s-a dedicat unui vis mai vechi: să ajute orfanii. În ciuda opoziţiei cu care s-a confruntat chiar în sânul Bisericii, opoziţie venită din partea unor părinţi mai puţin deschişi la ideile „revolu- ţionare” ale lui Irineu, Prea Sfinţia Sa n-a renunţat. Şi astăzi, în comuna oltenească Grădinari stă ascunsă o mică minune. „Aşeză mântul Buna Vestire”, fundaţia condusă de Irineu, a ridicat, de la zero, Colegiul Naţional „Buna Vestire”, dedicat fetelor orfane. La îngrijirea şi educarea celor 160 de fete din centrele de plasament îşi vor da sprijinul mai multe măicuţe, dar şi profesori care, promite Irineu, vor primi lefuri mari - „duble faţă de stat”.
„Vom fi ca şi părinţii lor”
Aici, într-o şcoală care îmbină arhitectura britanică şi cea franţuzească, şcoală care va fi gata, cel mai probabil, anul viitor, elevele (de gimnaziu şi liceu) vor avea parte de tot confortul. „Totul, cu utilaje, cu serele pe care le avem, ne-a costat peste patru milioane de euro”, mărturiseşte PS Irineu. N-a ţinut cont de preţuri. „Am pus întâi pe hârtie ce vrem să facem, doar lucruri de calitate, apoi ne-a preocupat cum strângem banii. Ne-au ajutat mulţi oameni cu avere. De fapt, nu ne-au ajutat pe noi, ci nişte copii orfani, care au valori inestimabile şi ar fi păcat să se piardă. Aici fetele vor avea tot: dispensare, bucătării, săli de mese, vor fi ca o mare familie”, spune arhiereul.
„Nu e mult, e o picătură de apă într-un ocean, dar fetele acestea, pe care noi le vom ajuta şi să se căsătorească, vom fi ca şi părinţii lor, vor duce mai departe fundaţia”, speră Irineu. „De aici vor ieşi cu o diplomă recunoscută în ţară, vor învăţa limbi străine, vor învăţa şi o meserie. Vrem să redăm unor copii orfani demnitatea de a fi oameni. Colegiul va scoate specialiste în matematică şi arhitectură”, încheie Prea Sfinţitul. El avertizează că vor rămâne în colegiul-pension doar fetele care vor avea rezultate bune la învăţătură şi purtare aleasă. Irineu nu exclude posibilitatea ca şi fete sărace, dar nu orfane să studieze la „Buna Vestire”. Nici pe aceea ca oameni cu mulţi bani să plătească pentru a le oferi odraslelor o educaţie strictă şi serioasă la Grădinari.
sursa> http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/801430/PS-Irineu-Slatineanu-Invierea-
a-stat-la-baza-formarii-poporului-roman/
Prealuare de la> Razboi intru cuvant *(Intre Lumina Invierii su spectrul foamei)
